În județul Tolna, din partea sud-vestică a Ungariei, se află orașul Simontornya, numit după fostul Castel Simontornya, construit de Simon în secolul XIII într-o zonă mlăștinoasă, creată de râul Sió, azi situat în centrul orașului.
În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, care au făcut modificări, în secolul XIV familia nobiliară Lackfi construind o nouă aripă, în stil gotic și în spate creând o logie cu arcade.
În 1482 familia Garai l-a extins, în stil Renaissance și după câțiva ani a trecut în posesia Reginei Beatrice de Aragon, soția Regelui Matei Corvin.
Sub Regele Ioan Zápolya, în 1536 a fost donat Mareșalului Curții, care l-a deținut până în 1543, când castelul a fost cucerit de otomani și transformat în sangeac. În cei 143 de ani de ocupație a suferit doar mici modificări, în scop militar.
În 1686 otomanii fiind alungați, castelul a fost ocupat de trupele lui Ludwig Wilhelm, margrav de Baden-Baden (azi în Germania), comandantul șef al armatei imperiale și transformat în fortăreață (1702-1704).
După ce trupele s-au retras (1717), castelul a intrat în posesia Casei de Limburg-Stirum. Aceștia au construit un nou castel, cel vechi fiind transformat în hambar, folosit în acel scop până în 1960, când arheologii au scos la iveală ruinele vechi și castelul a fost restaurat. Azi în el funcționează un muzeu care etalează istoria zonei.
Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale triburilor nomade de sarmați.
La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda, a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.
În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.
În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (KatonaJózsefNemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.
Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.
În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.
Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită Școala Zrínyi Ilona(Zrínyi Ilona Általános Iskola),după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.
Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.
La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos(Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.
Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV, prima dată atestată documentar în 1476.
După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.
Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote, rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.
În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.
În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.
Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.
Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.
Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și Sf. Ștefan.
În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.
În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii.
În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.
De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.
Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn, distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998 turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.
Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.
Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.
Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.
Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare. Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.
În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.
Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (ATudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.
Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.
Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).
La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.
În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.
În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat MuzeulMemorial Katona József, inaugurat în 1970.
Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.
În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.
Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană KatonaJózsef (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș, având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.
Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.
M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.
În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.
Fiind pentru o zi în Ungaria, după ce am vizitat orașul Hódmezővásárhely, în drumul de întoarcere acasă, la Arad, străbătând districtul Makó, m-am oprit în centrul satului Földeák, atestat documentar din 1332. În secolul XV în sat a existat Biserica Sf. Martin de Tours, fortificată în timpul ocupației otomane (1541). În timpul luptelor dintre turci și habsburgi, care au durat 13 ani, satul și cele învecinate au fost distruse.
Statuia Sf. Ioan Nepomuk (1340-1393)
La mijlocul sec. XVII a început să fie refăcut, dar a fost populat abia în 1723, când familii din Makó și Szeged s-au mutat acolo, între care și familia nobiliară Návay care, la periferia satului, au construit numeroase ferme de tutun. În sec. XIX inundațiile frecvente ale râurilor Tisa și Mureș au avariat grav zona, cea din 1845 distrugând complet satul. Populația s-a mutat în zona fermelor, treptat formând actualul sat Földeák care, dezvoltându-se rapid, a primit statutul de oraș. În anii 1855-1857 în piața centrală s-a construit Biserica Romano-Catolică „St. Ladislau” (Szent László római katolikus templom), în stil romantic, parțial finanțată de familia Návay.
Lângă biserică se află Statuia Sf. Ladislau (Szent László szobra), realizată din bronz, postată pe un piedestal înalt de calcar, cu rol de fântână, apa curgând din mijlocul lui prin botul unui cal din bronz.
În 1926, în memoria locuitorilor care au luptat și decedat în Primul Război Mondial, a fost postat și Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve), prezentând un soldat muribund, îmbrățișat de Cristos, statuile lor fiind postate pe un soclu înalt, la baza lui fiind inscripționate numele eroilor.
În 2020 li s-a alăturat Monumentul Trianon, celebrând cei 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (1920).
În parcul de lângă biserică se află și Memorialul 1956, inaugurat la a 60-a aniversare a Revoluției Ungare din 1956, o revoltă populară împotriva ocupației și dictaturii sovietice, înăbușită în nici o lună, în care și-au dat viața mulți maghiari.
Am deviat puțin din drumul principal până în satul Óföldeák, unde s-au păstrat una dintre casele construite de familia Návay și o veche biserică de la mijlocul secolului XV.
Conacul Návay (Návay‑kúria), pe vremuri înconjurat de un parc în stil englezesc, după 1949 a fost transformat în cămin de bătrâni. Azi se preconizează restaurarea lui, amenajarea ca spațiu pentru evenimente, o cameră fiind transformată în muzeu dedicat familiei Návay și refacerea parcului înconjurător.
Zona a fost locuită încă din secolele XII-XIII, în perioada Árpád. În 1429 Papa Martin V recunoscând drepturile clerului local, s-a construit o biserică în stil gotic. Ulterior a fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu turnuri de colțuri și un șanț cu apă. Distrusă sub ocupația otomană, în 1723 Biserica Romano-Catolică „Sf. Fecioară Maria-Ajutorul Creștinilor” (Szűz Mária Keresztények Segítsége templom) a fost refăcută, ulterior modificată în forma actuală (1891), în zona sanctuarului fiind vizibilă și azi parte din biserica inițială. În 1927 interiorul a fost ornat cu picturi, pe laterale prezentând locurile de pelerinaj pentru Sf. Maria și altarul principal cu icoane înfățișându-i pe Sf. Maria, Sf. Ștefan și Sf. Ladislau.
M-am întors la drumul principal și am rulat spre sud, apoi ocolind orașul Mako spre est, în total 29 kilometri, până în satul Magyarcsanád (Cenadul Unguresc), situat în apropierea râului Mureș care, pe o distanță de 8 kilometri, până la Nagylak, constituie o parte din frontiera între Ungaria și România, unde săpăturile arheologice au descoperit morminte de gepizi. În perioada 1550-1686 zona a fost ocupată de otomani.
După tratatul de la Karlowitz (1699) a devenit graniță între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman și, pentru apărare, habsburgii au colonizat zona cu familii de militari sârbi.
În 1750 militarizarea graniței fiind desființată de Împărăteasa Maria Tereza și zona anexată județului Csanád, o parte din sârbi au emigrat, în locul lor administrația de la Arad stabilind români și unguri, la sfârșitul secolului XVIII satul ajungând să fie populat majoritar de români. În 1808 românii și sârbii rămași au construit o biserică ortodoxă comună, pe care o accesau separat, prin intrările laterale. Relațiile dintre ei deteriorându-se, în 1840 sârbii au părăsit biserica, aceasta fiind atribuită românilor de Judecătoria Szeged (1878), devenind actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” („Úr mennybemenetele”Ortodox templom), sârbii primind o compensație bănească.
Sârbii au oficiat slujbele în clădirea școlii, până când au adunat banii necesari și au construit Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom).
Spre sfârșitul secolului XIX s-au creat linii de cale ferată, una între Arad și actualul Szeged, alta care a conectat așezarea cu Banatul, 2 poduri peste râul Mureș și localitatea a început să se dezvolte. În anii 1911-1912 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil neo-gotic
Înainte de Tratatul de la Trianon (1920), satul a fost ocupat timp de 1 an de armata română. Creându-se noile frontiere, în el s-au refugiat români și sârbi. În 1923 s-a înființat parohia romano-catolică. În timp numărul credincioșilor crescând, interbelic satul ajungând să fie populat majoritar cu maghiari, în perioada 1938-1939 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Gellért” (St. Gellért Római Katolikus templom).
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial la periferia satului s-au desfășurat lupte aprige între trupele germane în retragere și trupele sovietice, când podurile peste râul Mureș au fost distruse, în final satul fiind ocupat de sovietici (1944). După eliberarea Ungariei de sub regimul comunist sovietic (1989), în părculețul din fața Primăriei s-a postat Statuia Libertății (Szabadság szobor), simbolizând pacea și libertatea, pe cele 3 panglici de bronz de pe piedestal fiind inscripționat cuvântul pace în limbile maghiară, română și sârbă.
Stațiunea balneo-climaterică Geoagiu-Băi, din județul Hunedoara, e situată la confluența râurilor Geoagiu și Mureș, într-o depresiune din Munții Metaliferi, la 6 kilometri de orașul Geoagiu, de care aparține administrativ.
Încă de pe vremea romanilor a fost cunoscut efectul terapeutic al apelor minerale din zonă. Aceștia descoperind un „lac” cu efecte benefice asupra sănătății, au început amenajarea băilor Thermae Germisara, create în apropierea Castrului roman Germisara, de unde erau accesate printr-un drum pavat cu dale, o porțiune din el putându-se vedea și azi.
Inițial pe un promontoriu circular, de travertin și tuf calcaros, cu diametrul de 90-95 metri, au săpat bazinele, pe care le-au căptușit cu scândură, apoi rețele de canale prin care apa era dirijată din „lac”, creându-se băile de suprafață, ulterior și cele din subteran.
Se pare că, după retragerea romanilor, băile au fost părăsite, ele fiind menționate abia la mijlocul secolul XVI de Geovan Andrea Gromo, mercenar italian, comandant al gărzii Regelui Ungariei Ioan Sigismund Zápolya, ca fiind refăcute de Regina Isabela.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în 1805, băile fiind foarte vizitate pentru cure balneare și relaxare, în 1885 fiind înregistrați 900 de vizitatori. În timp stațiunea a devenit foarte cunoscută și interbelic dezvoltarea ei a luat avânt, s-au construit vile și în 1932 Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, renovată și resfințită în 2010.
În 1935 a început amenajarea actualului ștrand termal, primul fiind săpat bazinul mic. În timpul lucrărilor arheologii au descoperit ruinele fostelor băi romane: 3 bazine exterioare- mare, mediu și mic, o clădire cu funcție medicală, un vechi canal dacic, în zona lacului monede de bronz și argint, un mic templu cu altare, 7 plăcuțe votive din aur dedicate zeițelor Diana, Hygeea, Nymphae, considerate tămăduitoare și protectoare a apelor termale și 3 statui prezentându-i pe Diana, Aesculap și Hygeea.
Azi ștrandul cuprinde 3 bazine, prevăzute cu trambuline, din care unul olimpic, de 2,4 metri adâncime, alimentate cu apă termală de 32-33 grade Celsius.
Apele au efecte benefice mai ales în afecțiunile aparatului locomotor, de nutriție, metabolice, dermatologice și gincecologice. În plus aerul fiind ozonat, stațiunea fiind situată la 350 metri altitudine, e recomandată pentru tratamentul unor boli ale sistemului nervos, în stări de oboseală, surmenaj, anemii, nevroze, etc.
Apele mezotermale din Geoagiu-Băi și 8 hectare de pădure din nordul stațiunii, cu numeroase izvoare, au fost declarate în anul 2000 rezervație naturală de tip mixt.
La marginea stațiunii se află Cascada Clocota, o cădere de apă pură, plată, de aproximativ 38-43 metri înălțime și 22 metri lățime, care colectează cele 16 izvoare termo-minerale din zonă și un pârâu, motiv pentru care apa ei nu îngheață niciodată.
O legendă spune că în timpul Imperiului Austro-Ungar un ofițer s-a îndrăgostit de fata unui morar din zonă. Iubind pe altcineva și părinții obligând-o să se căsătorească cu ofițerul, tânăra s-a aruncat de pe stânci, din lacrimile ei formându-se cascada.
În ultima zi a unei excursii prin țară, plecând din Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud, spre casă, la Arad, urma să străbat mai multe județe, primul fiind județul Mureș unde, după 2 ore de rulat, am făcut o scurtă oprire la unul dintre lacurile artificiale, Lacul Zău, în care pescarii amatori pot pescui mai multe specii de pești- somn, șalău, crap, caras, etc.
Încă 28 kilometri spre sud și, depășind orașul Luduș, am ajuns în localitatea Gheja, unde se află fostul Castel Bánffy, înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în secolul XIX pe moșia familiei Bánffy, în stil baroc, la extremități prezentând câte un bastion hexagonal, prevăzut cu ferestre, o perioadă de timp fiind deținut de baronul Zoltán Bánffy, în 1883 numit judecător al comitatului Mureș-Turda.
Sub comuniști, naționalizat, a fost folosit de Gospodăria Agricolă Colectivă (1949). Azi în el funcționând secția de Psihiatrie a Spitalului din Luduș, am reușit să văd cât de cât exteriorul și să „fur” o fotografie, urcând prin cimitirul alăturat,
Pentru a vedea un alt castel, monument istoric, am rulat 18 kilometri spre sud, până în satul Ozd.
Castelul Radák Pekry a fost construit în jurul anilor 1705 de Radák István, fiind finanțat și de Pekry Lőrincz, unul dintre generalii curuţi care a participat la răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakoczi II (1703 şi 1711), în care castelul a fost incendiat de trupele austriece. Refăcut în 1732, spre sfârșitul sec. XVII și începutul sec. XVII castelul a fost deținut de general.
Clădirea, în stil renascentist, de formă pătrată, cu 2 corpuri alipite pe două laturi, unul cu fațada principală, prin care se accesa castelul, celălalt cu fațada orientată spre parcul înconjurător, decorate cu frontoane triunghiulare și nișe în stil baroc, prezintă la colțuri turnuri circulare. La exterior, delimitând parterul de etaj, s-a creat un brâu de cărămidă, ancadramentele ferestrelor au fost sculptate în piatră, toate în stil renascentist.
În prima jumătate a secolului XX castelul a fost deținut de baronului Johann Konrad von Konradsheim și soția sa, Ilona Teleki, apoi a fost naționalizat (1945) și folosit pentru birourile C.A.P.-ului, ulterior ca școală, cămin cultural, locuință pentru diverse cadre didactice, perioadă în care nefiind reparat, s-a deteriorat și în final a fost părăsit. În 1997 fundația creștină Bonus Pastor l-a concesionat pentru 99 de ani și între anii 1998-2001 au început lucrări de reparații, inițial înlocuind acoperișul.
Prin legea retrocedărilor domeniul a intrat în posesia fiicei Ilonei Teleki, care l-a donat fundației, aceasta urmând să-l restaureze și să-l transforme în centru de terapie pentru persoanele ce suferă de diverse forme de dependență.
M-am întors la Luduș și m-am îndreptat spre est, după 29 kilometri oprindu-mă în comuna Cuci, unde contele Pekry Lőrincz a construit un alt castel. Din 1800 domeniul intrând în posesia familiei Degenfeld-Schonburg, aceștia l-au înlocuit cu Castelul Degenfeld, în stil neoclasicist, cu un singur nivel, prezentând central un portic cu coloane, la construcția lui fiind folosite materiale din vechiul castel și l-au înconjurat cu un parc. După 1905 Degenfeld Kristóf l-a extins cu 2 aripi, a modernizat interiorul și a transformat domeniul în fermă.
Postbelic clădirea a fost jefuită, apoi naționalizată și transformată în C.A.P. După marea inundație din 1970 în clădire s-au mutat Primăria, Biblioteca și Poliția. În 2010 castelul a fost retrocedat familiei Degenfeld.
În cimitirul comunei a supraviețuit Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1733, pe locul unei vechi biserici din sec. XVII.
În timp i s-au adăugat turnul-clopotniță și prispa, acoperișul fiind prelungit peste ea cu o șarpantă.
Timpul trecuse fără să-mi dau seama, așa că am luat viteză, până la Arad mai având de rulat cca. 350 kilometri.
Într-o excursie prin județul Bistrița-Năsăud, după ce am vizitat Sângeorz-Băi, m-am îndreptat spre orașul Năsăud, abătându-mă din drum, pentru a vedea Mânăstirea Rebra „Sf. Ap. Petru și Pavel”, situată la 16 kilometri nord-est de oraș, între satele Rebra și Parva.
Mânăstire ortodoxă, azi locuită de 10 călugări, a fost înființată în 1993 pe locul unei vechi mânăstiri ortodoxe din secolul XVI, desființată în anul 1782 prin decret imperial, unde în 1963 s-a construit o biserică din cărămidă.
În perioada 1994-2009 vechea biserică a fost înlocuită cu actuala de zid, al cărei interior s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice.
S-au construit o clopotniță, dotată cu 4 clopote, 2 corpuri de chilii, o casă pentru pelerini, săli de mese, anexe, în una dintre ele funcționând muzeul mănăstirii, care etalează icoane și cărți vechi din patrimoniul așezământului. Între anii 2017-2019 s-a realizat Paraclisul „Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul”, pictat și el în frescă.
Din anul 2020, pe un teren de 2,5 hectare, donat de o familie, s-a început construirea unui Așezământul social, un complex cu noua Biserică „Sf. Cuv. Siluan Athonitul”, clădirea administrativă, urmând să fie ridicate 8 clădiri, care vor găzuit copii orfani, un cabinet medical, ateliere de creație și anexe.
M-am întors în drumul principal și m-am îndreptat spre orașul Năsăud, unde-mi rezervasem cazarea. A doua zi urma să părăsesc județul, nu înainte de a vedea Mânăstirea „Izvorul Tămăduirii” Salva, situată la doar 5 kilometri de oraș, în estul comunei Salva.
Mânăstirea ortodoxă, de măicuțe, a fost înființată în 1994, pe un teren de pe dealul Migii, cumpărat de la o localnică, în apropierea locului unde au fost martirizați Sf. Martiri Năsăudeni (1763).
Inițial s-a construit Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Devenind neîncăpătoare, în 1996 s-a început ridicarea unei biserici mai mari, de zid și cea de lemn a fost transformată în paraclis.
Biserica „Izvorul Tămăduirii”, „Sf. Martiri Năsăudeni” s-a construit în stil brâncovenesc.
Pridvorul și interiorul au fost ornate cu fresce prezentând scene și personaje biblice.
Până în 2013, an în care biserica a fost sfințită, s-au construit clopotnița, corpuri cu chilii, o clădire pentru administrație și anexe.
Orașul Năsăud este situat în partea central-vestică a județului Bitrița-Năsăud, de-a lungul râului Someșul Mare. A fost prima dată atestat documentar din 1264, numit Nazowd. E pomenit într-un act din 1440, prin care satele de pe valea râului au fost donate familiei nobiliare Jaks de Kusal. În 1453 satele și minele din zonă au fost preluate de Ioan de Hunedoara, devenit comite perpetuu al districtului Bistriţei, apoi de Regele Matei Corvin, perioadă când satele, între care și Năsăudul, au fost trecute în stăpânirea oraşului Bistriţa. În secolul XVIII a fost inclus în Imperiul Habsburgic.
După ce invazia mongolă din 1717 a provocat distrugeri mari, pentru apărarea imperiului în partea estică, la porunca Împărătesei Maria Tereza s-a creat un sistem de graniță militară, care s-a extins de la Năsăud pe valea Rodna, valea Șieului și valea Someșului, în zona Năsăud instalându-se Regimentul II românesc de graniţă, cu comandamentul în Năsăud, acesta primind statutul de târg. S-au construit clădiri pentru ofițeri, o cazarmă, prăvălii, o moară, o fabrică de bere şi spirt, etc. și în 1771 Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk”, după 1879 trecută în administrarea parohiei.
Azi în clădirea fostei cazarme, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează Muzeul Grăniceresc Năsăudean. Inițial câțiva intelectuali au preluat colecțiile lui Iuliu Moisil, Iulian Marțian, Virgil Șotropa și au înființat un muzeu, intrat sub egida Arhivelor Statului- Subdirecția Năsăud. În timp numărul exponatelor crescând, muzeul a fost mutat în clădirea „Svarda” (1946).
Muzeul etalează colecții etnografice, de artă populară, etalează artefacte vechi, descoperite de arheologi, obiecte aparținând Regimentului 2 Românesc de Graniță, arme de foc, arme albe, o colecție numismatică, ierbare create de botanistul Florian Porcius, pictură veche românească (sec. XVIII-XIX), etc.
În 1784 s-a înființat Institutul Militar, cu predare în limbile română, germană și latină, din 1785 în cadrul lui funcționând un Institut Preparandial, o Şcoală Normală cu 4 clase şi o Școală de fete. Numărul grănicerilor crescând, în 1819 s-au construit încă 19 locuinţe pentru personalul militar, o casă mare, cu etaj, pentru comandantul regimentului (1841) și, pentru a ușura legătura cu Bistriţa, s-a construit un pod peste râul Someş. În timpul Revoluției din 1848 orașul a fost incendiat de revoluționarii maghiari, soldați din regimentele de graniță secuiești, supraviețuind doar puține clădiri, refăcute sub Imperiul Austro-Ungar (1867-1918).
Unele dintre ele au supraviețuit până azi, majoritatea înconjurând piața din centrul orașului, o clădire în stil eclectic găzduind Primăria Năsăud.
În documentele din 1883 este amintită o comunitate reformată, slujită de preotul din Nimigea. Zece ani mai târziu formându-se o parohie, de care aparțineau și satele din valea Someşului, în perioada 1897-1899 s-au construit Biserica Reformată și casa parohială, reparată și restaurată în anii 1988-2001.
Prin efortul vicarului foraneu Grigore Moisil, în 1884 s-a construit Biserica Greco-Catolică. După 1948, când ritul a fost interzis și vicarul Simion Pop (1882-1983), protopop al Năsăudului, arestat și închis la Aiud, biserica a fost predată ritului ortodox, devenind actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, monument istoric și de arhitectură, situată în centrul orașului.
Deși după 1990 greco-catolicii au făcut demersuri pentru recuperarea bisericii, neprimind-o, în anii 2001-2018, în apropierea ei, au construit Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Domnului”.
În 1851 regimentele de graniţă au fost desfiinţate, apoi s-a constituit Districtul Năsăudean (1861), cuprinzând toate cele 44 de comune grănicereşti. Doi ani mai târziu în oraș s-a înființat liceul grăniceresc greco-catolic, una dintre cele mai cunoscute școli superioare din Transilvania, numită Gimnaziul grăniceresc „Francisc Iosefian”, al cărui director a fost Grigore Moisil. În el au studiat numeroase personalități ca George Coșbuc, Miron Cristea, Liviu Rebreanu, Iuliu Moisil, Emil Isac, etc.
Clădirea s-a păstrat până azi și este trecută pe lista monumentelor istorice. În ea funcționează Colegiul Național „George Coșbuc”, numit după renumitul poet, al cărui bust e postat în fața corpului principal.
La câțiva ani după înființarea gimnaziului, în planul de învățământ au fost introduse muzica vocală și instrumentală, din 1871 elevii fiind inițiați și în arta dramatică şi cinematografică, în cadrul Societăţii Virtus Romana Rediviva, activități continuate în timp, postbelic fiind înființat un Cămin Cultural (1950), din 2000 numit Casa de Cultură „Liviu Rebreanu”, în care se desfășoară diverse evenimente culturale, spectacole, concerte, festivaluri, concursuri, târguri, seminarii, etc.
În scop educațional și de divertisment, azi în oraș funcționează și Clubul Copiilor.
Pentru cazarea elevilor veniți de pe Văile Someşului şi Sălăuţei, la sfârșitul secolului XIX s-a construit un internat, în stil neo-românesc, în 1928 transformat în Liceu de băieți, sub ocupația maghiară ocupat de un batalion de geniști, după 1945 devenind Liceu Pedagogic, din 1982 Școală Generală, din 2013 numită Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”.
Compromisul austro-ungar (1867) a dus la reorganizarea administrativă din Transilvania (1876), când scaunele săsești și secuiești au fost desființate, Năsăudul rămânând doar un târg, sediu de pretură, cu o judecătorie de ocol şi o percepţie fiscală.
Judecătoria Năsăud
Izbucnirea Primului Război Mondial, a implicat participarea unui mare număr de locuitori români din Transilvania, înrolați în cadrul armatei austro-ungare, mulți din ei decedând, din zona Năsăudului 300 de persoane. În amintirea lor în centrul orașului Năsăud s-a creat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un piedestal care se continuă cu o coloană din blocuri de granit, de 2,5 metri înălțime, ornată cu o coroană de lauri, superior o cruce, plăci inscripționate cu numele eroilor și lateral de el două piese masive de armament.
După proclamarea la Alba Iuliaa Unirii Transilvaniei cu România (1918), la care a participat și o delegație din Năsăud, autoritățile române au preluat treptat administrația zonei. Comunitatea ortodoxă neavând o biserică proprie, obținând aprobarea, din 1938 au început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Împărați Constantin și Elena”, azi a parohiei Năsăud II, clădire în stil brâncovenesc, cu interiorul pictat în tempera, lucrări finalizate abia în 1965.
În vecinătatea ei se află Centrul Catehetic „Miron Cristea”, inaugurat în 2014. În cadrul lui se oferă sprijin educațional tinerilor prin meditații gratuite, atelierele de poezie, teatru și pictură, discuții tematice, etc.
În oraș există și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în anii 1990-2000, în stil neoromânesc.
Sub comunism, după reorganizarea administrativă (1968), orașul Bistrița a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud, din care face parte și azi..
Orașul Sângeorz-Băi, traversat de râul Someșul Mare, e situat în partea de nord-est a județului Bistrița-Năsăud.
A fost prima dată atestat documentar din 1245, numit Sanct Gurgh, localitatea fiind însă mult mai veche, arheologii descoperind urme de locuire din vremea daco-romană, când era situată în zona dacilor liberi. Ulterior a făcut parte din Voievodatul Văii Rodnei, apoi a fost administrat de comitatul săsesc, subordonat regelui ungar, din 1453 a fost deținut de Iancu de Hunedoara, apoi de fiul său Matia Corvin.
Din 1711 Transilvania a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungar. Urmărindu-se educarea populației, în 1766 s-au creat Școlile triviale cu predare în limba română, numite după dupa cele trei obiective: cititul, scrisul și socotitul, în Sângeorz-Băi prima școală începând să funcționeze abia în 1816, 10 ani mai târziu fiind înființată a doua școală, care din 1890, contopindu-se, au format Școala Confesională. La inițiativa pedagogului român Solomon Haliță în 1925 s-a creat și școala de arte și meserii, care a funcționat până în 1930. Apoi s-a înființat un Gimnaziu cu 7 clase (1946), în 1962 transformat în Liceu de Cultură Generală, în anii 1977-1990 funcționând ca Liceu cu profil industrial mecanic, ulterior redevenind liceu teoretic, din 1990 numit Liceul Solomon Haliță.
În 1996 în fața liceului s-a postat bustul Solomon Haliță (1959-1926), pedagog român, publicist, inspector general în Ministerul Învățământului, prefect al județului Năsăud (1922-1926), născut în localitate,
Azi în oraș funcționează și Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi, numită după biologul și pedagog român (1846-1896), născut în localitate,fost elev al Școlii triviale din Sângeor-Băi.
O altă instituție, numită după un învățător și scriitor născut în localitate (1881-1966), e Centrul Cultural Iustin Sohorca, inaugurat în 2016.
În Revoluția 1848 trupele maghiare au ocupat orașul, producând ravagii. Din 1876 a făcut parte Districtul Autonom Românesc al Năsăudului, din Comitatul Bistrița-Năsăud. În 1944 a fost ocupat și devastat de trupele horthyste. Postbelic a fost încadrat în Raionul Năsăud (1950) și din 1958 declarat oraș.
Primăria Sângeorz-Băi
În oraș existând comunități de rituri religioase diferite, fiecare și-a construit propria biserică. În anii 1869-1880 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, iconostasul din interior fiind comandat de contele Ziki la Viena. Începând cu anii 1950, biserica a fost reparată de mai multe ori, ultimele lucrări având loc în perioada 2016-2018.
Pe locul unei vechi Biserici de lemn (1548), s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1875-1880). A funcționat până în 1948, când ritul a fost desființat și clădirea preluată de ortodocși.
După 1989, reînființându-se Parohia Greco-Catolică, inițial slujbele s-au oficiat într-o clasă din Școala veche, apoi s-a construit actuala Biserică Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1995-1998).
Lângă ea, pe un piedestal, e postat bustul Dr. Iuliu Hossu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, apoi Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, senator de drept în Parlamentul României, din 1945 membru de onoare al Academiei Române. A fost cel care în Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) a citit proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În Al Doilea Război Mondial a slavat mii de evrei din Transilvania, care urmau să fie deportați. În 1948 opunându-se trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română, a fost arestat ca deținut politic, în decursul timpului fiind mutat în mai multe centre de detenție din țară, în final fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București și postmortem beatificat de Papa Francisc.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în anii 2019-2021, afiliată Parohiei Sângeorz-Băi II.
Ea deservește și Centrul Misionar de Tineret „Ioan Bunea”, inaugurat în 2015, al cărui director e preotul bisericii.
Pe teritoriul localității se află mai multe izvoare cu apă minerală, cu efecte teraputice, în special pentru afecțiunile aparatului digestiv și reumatismale. Încă din 1770 au fost recunoscute de autoritățile de la Viena, pe hărțile imperiale Sângeorz-Băi apărând ca localitate cu ape minerale.
În timp au fost amenajate 10 izvoare, pentru a fi accesate ușor s-au construit pasarele, chioșcuri, foișoare, în localitate s-au ridicat numeroase vile și la începutul secolului XIX a fost declarată stațiune balneară, din 1876 numită „Hebe”, după zeița tinereții din mitologia greacă.
În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni din țară. Postbelic a fost preluată de Ministerul Sănătății, vilele au fost naționalizate (1945-1950) și unele dintre ele amenajate pentru bolnavii veniți la recuperare.
Presupunând că și azi izvoarele sunt la fel de importante, am traversat parcul stațiunii și m-am îndreptat spre dealul amenajat.
Am ajuns la izvorul nr. 6, captat în 1951, care în momentul vizitei mele (2024) încă funcționa.
Urmând pasarelele, am căutat și alte izvoare.
Găsind doar un complex părăginit și nefuncțional, mi-am explicat de ce în oraș, deși sezon estival, nu am văzut prea mulți vizitatori…
M-am întors la mașină și am părăsit orașul, continuând drumul spre orașul Năsăud, unde îmi rezervasem cazarea.
De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Excursiile Monicăi 