Arhive autor: monica frimu

Comuna Hălmagiu cu 9 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Hălmagiu e situată în partea de est a județului Arad, în depresiunea Hălmagiu, la poalele munților Bihor. A fost prima dată atestată documentar din 1390, numită Bybarch, Wajwodan olacorum de Holmad. În acea vreme districtul Hălmagiu făcea parte din comitatul Zărandului (Zaránd), unitate administrativă aparținând domeniului Cetății Șiria. În1439 domeniul a fost donat despotului sârb Gheorghe Brancovici, refugiat din fața turcilor, care-i cuceriseră țara. În 1444 acesta i-a cedat lui Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara) șapte districte românești din comitatul Zărandului, între care și Hălmagiu, cu cetatea sa, atestată documentar din 1439, formând domeniului Hunyady.

Începând cu anul 1451 districtele Hălmagiu, Căpâlna și Băița au intrat sub conducerea Voievodul Moga din Hălmagiu care a ales pentru reședința voievodală târgul Hălmagiu, acesta fiind situat în centrul voievodatului și apărat de cetate, construită pe locul actualului Cămin Cultural.

În aceeași perioadă familia Moga a construit și Biserica Voievodală „Adormirea Maicii Domnului”, cu  o navă, un altar pătrat, prevăzută cu un turn-clopotniță, care s-a păstrat până azi și este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Fiind incendiată de un trăznet, în Revoluția de la 1848 bombardată de armatele maghiare, în perioada 1879-1897 a fost refăcută. După Unirea cu Roma (1753) și până în 1948 a fost folosită de ritul greco-catolic, apoi a revenit la ritul ortodox și în perioada 1974-1975 restaurată, moment în care s-a descoperit că în interior au existat 3 straturi de picturi, datate din secolele XIV, XV și XVIII. Azi biserica poate fi văzută doar din exterior, ea fiind nefuncțională.

În timpul fragmentării Regatului Ungariei (1540-1690), când treptat Principatul Transilvaniei și-a determinat propriile structuri legislative, Ținutul Hălmagiului a fost invadat și distrus de tătari (1599), apoi devastat de armatele lui Horváth și de cele 2 raiduri ale oștilor Pașalâcului de Timișoara. Prin Hălmagiu au trecut și iobagii răsculați, în drumul lor din regiunea Devei spre Beiuș (1659). Au urmat alte raiduri otomane, Ținutul Hălmagiului ajungând să fie administrat de turci (1670-1693), alungați după Pacea de la Karlowitz (1699), când a fost inclus în Imperiul Habsburgic, cele 52 de așezări din ținut fiind deținute de Erariu. Fiind ținut de graniță, din 1702 Cetatea Hălmagiu a devenit centru grăniceresc, având un oficiul vamal care a funcționat până în 1747, când a fost mutat la Buteni.

Nobilimea maghiară fiind nemulțumită, în 1703 a izbucnit Răscoala Curuților, Război de Independență condus de Francisc Rákóczi al II-lea împotriva Casei de Habsburg, în timpul luptelor purtate Cetatea Hălmagiului fiind ocupată și distrusă total (1706). Conflictul a continuat până în 1711 când, prin Pacea de la Sătmar (Satu Mare), nobilimea a trebuit să recunoască autoritatea habsburgică în Transilvania. În 1740 Maria Tereza devenind Împărăteasa Austriei, Ungariei și Boemiei, l-a trimis pe Generalul Adolf Bukov să rezolve catolicizarea populației. Acesta a preluat forțat bisericile ortodoxe și le-a predat ritului greco-catolic. În Hălmagiu vechea biserică fiind predată uniților, în perioada 1755-1757 românii și-au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, al cărei interior a fost pictat în stil bizantin (1768), în timp acoperit cu tencuială, picturile fiind descoperite prin lucrările din 1971.

Începând cu anul 1764 domeniul a intrat oficial în posesia familiei Bethlen, care și-a construit în Hălmagiu o nouă reședință, ulterior transformată în Hanul „Birtul Mare”, stație de poștalion, azi numit Hanul Moților.

Transilvania fiind condusă de austrieci și maghiari, nemulțumirea populației, majoritar română, a crescut și în 1784 a izbucnit Răscoala Horea, Cloșca și Crișan, răsculații ocupând pentru scurt timp satele și atacând edificiile domnești. A fost rapid înăbușită și cei trei conducători uciși prin tragere pe roată. La începutul secolului XIX, datorită foametei mari și izbucnirii unei epidemii de holeră (1811-1816), multă populație a părăsit zona Hălmagiu. Viața fiind foarte grea, au avut loc mai multe revolte țărănești. În Revoluția de la 1848 Hălmagiu fiind atacat de trupele maghiare, Prefectul Buteanu a adunat  mii de țărani, i-a înarmat și au ripostat.

În același timp s-a desfășurat, în trei etape, Marea Adunare de la Blaj, la care au participat mii de țărani români, nerecunoscând unirea Transilvaniei cu Ungaria,  cerând desființarea iobăgiei și înființarea de gărzi naționale românești, adunare la care un aport principal l-a avut Avram Iancu, conducătorul Țării Moților. În 1849, adunând o oaste mare din țărani români, s-a aliat cu austriecii și au luptat împotriva maghiarilor, nelăsând trupele lui Kossuth să ocupe Apusenii. În final maghiarii au fost învinși și Ungaria inclusă în Imperiul Habsgurgic. Românii fiind ignorați și neprimind libertățile promise, Avram Iancu a făcut mai multe demersuri la Viena, finalizate prin arestarea lui la târgul din Hălmagiu (1849), nu pentru mult timp, sub presiunea românilor, soldații fiind obligați să-l elibereze.    

închisoarea

În amintirea eroului național, în 1974, la 150 de ani de la nașterea sa, în centrul comunei Hălmagiu a fost postat Monumentul Avram Iancu.

La mijlocul secolului XIX, comitatele fiind desființate, localitatea Hălmagiu a devenit al doilea centru al comitatului Zărand. În perioada 1863-1876 s-a obținut ca limba oficială a Ținutului Hălmagiu să fie limba română. Desființându-se comitatul, cele 34 de comune aparținând preturii Hălmagiu au fost anexate comitatului Arad, restul Zărandului trecând la Hunedoara. În 1881 domeniul Hălmagiu a fost cumpărat de bancherul Phillipert și din  1886 a trecut în posesia lui Iosif Schweigher.

În timp ce Imperiul Austro-Ungar se prăbușea (1918), la Hălmagiu a izbucnit o răscoală, o parte din populație s-a înarmat și administrația maghiară a fost înlăturată, în ținutul Hălmagiului înființându-se gărzile naționale. Un an mai târziu trupele maghiare au ocupat localitatea, ucigând mai mulți români, dar după câteva luni au fost alungați de armata română. După noua împărțire teritorială, a devenit plasa Hălmagiu, din 1925  de ea ajungând să aparțină administrativ 45 de localități. În ianuarie 1941 clădirile administrative (pretura, judecătoria, posturile de jandarmi, etc.) au fost ocupate de legionari. Postbelic plasele Hălmagiu, Gurahonț și Sebiș au fost unite în raionul Gurahonț, aparținând regiunii Arad. După reorganizarea administrativă din 1968 comuna Hălmagiu a fost încadrată în județul Arad. 

fosta Judecătorie (1872-1952)

Azi de comună aparțin administrativ 9 sate: Bănești, Bodești, Brusturi, Cristești, Ionești, Leasa, Leștioara, Poienari, Tisa, Țărmure, 7 atestate documentar din secolul XV. Trei dintre ele sunt situate pe un drum la nord de comună.  La cca. 3 kilometri se află satul Bănești, atestat documentar din1441.

În 1747 în sat exista Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”. A rezistat până în jurul anului 1900, când a fost demolată. Pe locul ei în 1960 s-a clădit actuala biserică din zid, purtând același hram.

După 2 kilometri nord se ajunge în satul Cristești, atestat documentar din 1439,  în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în anul 1860, acoperită cu șindrilă, înlocuind vechea Biserică din lemn (1700), deteriorată, din care s-au păstrat mai multe manuscrise, de exemplu Strastnic, Blaj (1783). În 1865 interiorul a fost pictat direct pe lemn. Deteriorat, în 1916 acoperișul a fos înlocuit cu țiglă și în 1969 biserica a fost renovată.

Încă 5 kilometri spre nord și drumul se termină în satul Brusturi, atestat documentar din 1360.

Încă înainte de 1755 în sat a existat o Biserică din lemn. Deteriorându-se, a fost demolată și în 1832 înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Satul Bodești (1441) este situat la 5 kilometri nord-vest de comună.

A fost prima dată atestat documentar din 1441.

Sat românesc, în secolul al XVII-a existat o Biserică Ortodoxă din lemn cu hramul „SfântaTreime”, demolată după ce s-a construit în actuala locație Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”, căreia i s-a pictat interiorul direct pe lemn, prezentând personaje și scene biblice (1831). În 1889 interiorul a fost zugrăvit și acoperișul din șindrilă schimbat cu unul din tablă. Biserica a fost restaurată în 1957. În curtea bisericii au fost înmormântate mai multe personalități ale vieții culturale, un exemplu fiind profesorul Traian Mager (1887–1950), monograful regiunii Hălmagiului.

Rulând 6 kilometri pe alt drum spre nord-vest de comună, se ajunge în satul Leasa, atestat documentar din 1439. Am ajuns cu greu, întrebând mereu localnicii, chiar fiind condusă o bucată de drum.

În 1760, fără a primi autorizație imperială, localnicii au construit o Biserică de lemn ortodoxă, dar nu a putut funcționa decât câțiva ani, fiind închisă de autorități. Primind aprobarea, au construit o altă biserică din piatră, cu hramul Bunavestire (1785), astăzi dispărută și în 1949 actuala Biserică Ortodoxă  „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În sat am văzut și o Biserică de lemn despre care nu am găsit informații.

Neaflând direcția spre satul Leștioara (1477), am rulat 5 kilometri spre sud până în satul Tisa, atestat documentar din 1439.

Se presupune că în sat a existat o Biserică de lemn, pomenită în Cazania lui Varlaam din 1701, probabil demolată ulterior, deoarece în secolul XVIII satul nu avea lăcaș de cult și era filie la Hălmagiu, abia în 1755 fiind construită actuala Biserică de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, în 1795 interiorul ei fiind pictat. Pictura a fost deteriorată în timpul extinderii bisericii (1864) și s-a executat una nouă.

La 4 kilometri sud-est de Tisa se află satul Țărmure, atestat documentar din1439.

Până la jumătatea secolului XVIII satul nu a avut biserică și era filie la Hălmagiu.

În 1780 s-a construit Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, acoperită cu șindrilă, pictura interioară fiind realizată pe pânză.

În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1830, 1870) și acoperișul, fiind deteriorat, schimbat cu unul din tablă.

La 3 kilometri sud de Țărmure, ultimă localitate din județul Arad pe acel drum, se află satul Ionești, atestat documentar din 1441. Pe unul din dealurile ce mărginesc șoseaua se află Biserica de lemn „Sf. Mc. Gheorghe” construită în anul 1730, înlocuind biserica veche din 1460. Din păcate nu am reușit să depistez pe unde se poate ajunge la ea, așa că m-am îndreptat spre ultimul sat ce aparține de comuna Hălmagiu, satul Poienari, situat la cca. 4 kilometri est de Țărmure.  

La mijlocul secolului al XVIII-lea în sat exista o veche Biserică de lemn. Deteriorându-se, în 1818 a fost înlocuită cu alta tot din lemn, la rândul ei demolată și ridicată actuala Biserică de lemn „Sf. Nicolae”(1928).  

Orașul Beclean, județul Bistrița-Năsăud

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Beclean, situat în vestul județului Bistrița-Năsăud, din regiunea Transilvania, a fost prima dată atestat documentar din 1235, cu numele Bethleem, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zonă urme de locuire încă din paleolitic, neolitic, Epoca Bronzului și existența unei cetăți dacice. La sfârșitul secolului XII făcea parte din cnezatul Văii Meleșului.

Un secol mai târziu a ajuns în posesia familiei Apaffi, conducători ai Comitatului Solnocu Inferior, din Regatul Ungariei, care în decursul timpului au acaparat zona, ajungând în secolul XVI să posede 22 de sate și moșii, între care și Becleanul.

Din 1620 a trecut în proprietatea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, lider al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Transilvania opunându-se Imperiului Romano-German. Pentru apărare, acesta a construit o cetate, ulterior avariată în timpul Răscoalei curuților (1702-1711).

În Beclean și-a construit o reședință în stil baroc, cu anexe, înconjurată de un parc englezesc (1768), azi numită Castelul Bethlen András, după moștenitorul său, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1873-1882; 1890-1896), comisar regal (1886-1889), ministru al agriculturii (1890-1894).

Accesul la castel se făcea prin bastionul porții, poarta fiind prevăzută cu un portal semicircular, deasupra căruia s-a postat stema familiei Bethlen, vizibilă și azi, când în întregul complex funcționează Liceul Tehnologic Agricol Beclean.

Fiind situat la întretăiere de drumuri, în timp orașul a devenit un important nod feroviar. După reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud.

Încă din secolul XV în Beclean exista Biserica Reformată, în stil gotic, cu un turn în partea de vest, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVI devenită Biserică Unitariană, a deservit  și comunitatea reformată (1615-1620). În anii 1771-1772 a fost restaurată, când s-au adăugat elementele baroce, un secol mai târziu extinsă și dotată cu orgă (1877), plătită de familia Bethlen, a cărei blazon, postat pe amvonul din piatră, s-a păstrat până azi. În biserică se află morminte ale familiilor Bethlen și Bánffy.  

În perioada 1902-1904 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan”, în stil neogotic.

După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) Transilvania fiind inclusă în România, românii din Beclean au adunat fonduri și în 1935 au construit  Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Martiri Brâncoveni”, considerată de localnici catedrală. A fost construită în perioada 1998-2003, la exterior decorată cu medalioane prezentând sfinți și interiorul cu picturi tempera (2013-2020).

La marginea orașului, în cartierul Valea Viilor, se află Mânăstirea Pantocrator „Sf. Paisie Aghioritul”, construită pe terenul donat de o familie de localnici, în perioada 2006-2011 fiind ridicată biserica și din 2018 clădirile pentru chilii.

De acolo, îndreptându-mă spre orașul Bistrița, după 10 kilometri spre est am făcut un scurt popas în comuna Șintereag, pentru a vedea un alt monument istoric, Biserica Reformată, construită în 1333, modificată în secolele XV-XVII, care din păcate era închisă.

Citește și Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Castelul Kornis din satul Mânăstirea, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

În satul Mănăstirea din județul Cluj, situat la 5 kilometri sud-est de municipiul Dej, se află ruinele fostului Castel Kornis, din 2004 înscrise pe lista monumentelor istorice din județ. În anii 1553-1593 Kristóf Keresztúri a construit clădirea principală a castelului, cu un etaj, în stil renascentist, apoi clădiri anexe, o capelă, o fântână octogonală, înconjurata de stâlpi circulari si arcade, creându-se o incintă patrulateră, cu castelul în partea de sud.

Era înconjurată de un zid cu 3 turnuri octogonale, cel din partea de vest, cu poarta de intrare, flancată de statui prezentând inorogi, animale ce apăreau și pe blazonul familiei, prevăzut cu o punte suspendată care era ridicată în timpul nopții și în caz de pericol.

Moștenit de fata lui, Kata, măritându-se cu Kornis Boldizsár, un căpitan din Comitatul Trei Scaune (1602), castelul a intrat în posesia familiei Kornis, care l-au deținut până în Al Doilea Război Mondial, modificându-l în decursul timpului,  Gáspár Kornis înălțându-l cu al doilea etaj (1673), ulterior fiul său, Sigismund Kornic, renovându-l (1680).

Deteriorat în timpul Războiului de Independență condus de Rákóczi, numit și Răscoala curuților (1703-1711), Sigismund, devenit Guvernator al Transilvaniei (1713-1731),  a reparat castelul și i-a decorat interiorul, tavanele fiind pictate cu fresce.

A refăcut turnul de intrare și în partea de nord a adăugat 2 bastioane octogonale (1720).

În 1825 în partea nord-estică s-a construit un pavilion decorat cu coloane dorice.

Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) familia a părăsit castelul și sătenii l-au devastat, obiectele, operele de artă, mobilierul, etc., au fost furate, colecția de istorie naturală distrusă, o parte din colecția de 9.000 de volume a bibliotecii au fost arse sau aruncate în râul Someș și în final o parte din complex incendiat.

Sub comuniști clădirile rămase au fost folosite ca siloz și pavilionul ca școală. În perioada 1975-1976 pe o parte din fostul complex s-au construit clădiri, una fiind destinată Căminului Cultural. Capela a fost preluată de biserica ortodoxă. În decursul timpului, neîngrijite, treptat s-au ruinat, până azi supraviețuind doar turnul cu poarta de intrare și fântâna, prin legea retrocedărilor  intrate în posesia Gabriellei Kornis, fata lui Kornis Károly.

Orașul Dej, județul Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare  din zonă.

Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA

Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut,  în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș,  exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.

La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.

Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.

Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în  Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.

A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.

Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.

La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane.  Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.

Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.

Palatul Justiției Dej

Primăria și Consiliul Local Dej

În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit  o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.

Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.

Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.

Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.

În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.  

După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).

Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile,  documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.

În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.

Centrul Cultural ARTA

Orașul Jibou și Castelul Haller din Gârbou, jud. Sălaj

Publicat pe de
Răspunde

Vară. Timp liber. Am planificat o excursie până în nordul țării și împreună cu prietena mea Mirela am pornit la drum. Din Arad până la primul obiectiv, orașul Jibou, din regiunea istorică Transilvania, aveam de parcurs cca. 250 kilometri, inițial străbătând o parte din județul Bihor, unde am făcut un mic popas în centrul orașului Aleșd.

De acolo, spre nord, am intrat în județul Sălaj. În centrul comunei Crasna, la intersecția de drumuri, am văzut  Biserica Reformată, clădire în stil gotic, din 1908 inclusă pe lista monumentelor istorice, construită în 1805 pe locul fostei biserici catolice din secolul XIII.

În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Vârșolț, realizat în anii 1977-1979 ca sursă de alimentare cu apă potabilă pentru numeroase localități din județ.

Încă 30 minute de rulat spre nord-est și am ajuns în orașul Jibou, situat pe malul stâng al râului Someș, renumit pentru Grădina Botanică, punct turistic foarte vizitat.

Judecătoria Jibou

Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1205, cu numele Chybur, dar se presupune că era mult mai veche, fiind situată lângă drumul roman ce lega castrul de la Tihău de castrul Porolissum.

Primăria Jibou

În decursul timpului a fost locuită permanent și a urmat istoria zonei, locuitorii ei participând la Răscoala de la Bobâlna (1437), Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), în anii 1610 și 1665 fiind devastată de invaziile turcești, un secol mai târziu iobagii alăturându-se Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), apoi Revoluției de la 1848.

După inaugurarea căii ferate Dej-Jibou-Zalau (1890), urmată de cea spre Baia Mare, Jibou a devenit un important centru feroviar și dezvoltarea localității a luat avânt. La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918), în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român, au participat și delegați din Jibou, conduși de deputatul George Petruca. Postbelic Jibou a fost reședință de raion din cadrul regiunii Cluj (1950-1960) și din 1968 a fost declarat oraș, de care azi aparțin administrativ 4 sate.

Casa de Cultură Jibou

În 1560 domeniul Jibou a fost deținut de baronul István Wesselényi, care și-a construit acolo un conac, din care până azi au supraviețuit doar ruine din fundație. În localitate exista o fostă biserică catolică (sec. XIII). Preluată de reformați, cu ajutorul financiar al baronului, Biserica Reformată a fost modificată în forma actuală. Ulterior incendiată de tătari (1658), avariată de armatele habsburgice (1705), de fiecare dată a fost refăcută, păstrându-i-se forma. 

Moștenind domeniul, în 1778 Wesselényi Miklós a început construcția unui castel în stil baroc, înconjurat de un parc cu numeroase specii de copaci. Castelul Wesselényi prezintă un pavilion central și 2 aripi laterale, terminate prin câte un pavilion, pe fațada principală din nord o terasă mărginită de arcade, pe cea sudică un balcon cu balustradă din piatră. După moartea baronului, domeniul a fost moștenit de fiul său Wessélenyi Miklós al II-lea, care până în 1810 a finalizat lucrările, amenajându-se și 6 anexe- curie, grajd, manej, criptă, seră, şură, din care unele s-au păstrat până azi.

Miklós, lider al opozitiei nobiliare maghiare reformatoare împotriva conservatorismului monarhiei de Habsburg, luptând pentru eliberarea iobagilor, a ajutat mult dezvoltarea localității. A modernizat domeniul agricol, a adus vite, a organizat dresajul câinilor și a format herghelia de cai de rasă de la Jibou, la concursurile desfășurate acolo participând cai din toată lumea. Fiind membru al Academiei Ungare de Științe, în castel a creat un centru de cercetare, în care cei 10 învățăcei erau pregătiți pentru modernizarea domeniului agricol, urmând să o aplice în satele  din Transilvania. În memoria sa în curtea Bisericii Reformate s-a postat Statuia Wessélenyi Miklós.

Pentru credincioșii catolici în 1886 s-a construit Biserica „Sf. Maria”, din 1925 devenită biserică parohială, numită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

După Al Doilea Război Mondial în castel s-a mutat Școala Gimnazială Jibou (1949), s-au creat un internat, bibliotecă, cantină, etc. Din 1957 în castel a funcționat și Școala Medie, apoi Liceul, când spațiile pentru internat au fost extinse și cantina mutată în clădirea fostului grajd, unde a funcționat până în anul 2000. Apoi o parte a castelului a revenit Palatului Pionierilor, după 1990 Clubul Copiilor, care a funcționat până în 2010. Din fostul parc înconjurător școlii i-au revenit 5 hectare, unde se aflau clădirile, curtea liceului și terenuri de joacă pentru copii.

În 1959 la catedra de biologie a liceului a sosit profesorul Vasile Fati. Văzând potențialul zonei, a făcut demersuri, în 1968 a primit 7 hectare din patrimoniul silvic și a fondat Grădina Botanică „Vasile Fati”, din 1970 devenită unitate independentă. În vestul castelului s-a amenajat o grădină romană, în care s-au amplasat vestigii arheologice aduse de la castrul roman Porolissum, ulterior mutate în Muzeul de Istorie Zalău.  

În 1975 Primăria Jibou a alocat grădinii încă 6 hectare de teren și în 1978 a început amenajarea unui lac de acumulare, apa fiind necesară udării plantelor din grădină. Azi în Grădina Botanică este amenajat un rosarium și în zona din fața fostului castel se află numeroase ronduri cu diverse categorii de flori.

În Grădina Japoneză Mare și Grădina Japoneză Mică, se află câte câte un mic lac, în mijlocul lui o insulă, poduri și podețe de lemn, plante luxuriante, arbori și arbuști aduse din Orientul Îndepărtat. 

Clădirile serelor adăpostesc numeroase plante tropicale, subtropicale, mediteraneene, soiuri de palmieri, plante ornamentale, medicinale, etc.  

Într-o altă clădire se află acvariul, cu specii de pești oceanici și de apă dulce, între care piranha, rechini de apă dulce, floră acvatică, corali, etc.

După multe procese, castelul și o parte din anexe au fost retrocedate și azi sunt deținute de moștenitori, cripta, grajdul și manejul rămânând în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou.  

Actual populația orașului Jibou este majoritar română, doar cca. 11-12% fiind maghiari.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1998-2001)

Catedrala Ortodoxă „Sf. Prooroc Daniel” (2001)

Biserica Greco-Catolică „Neprihănita Zămislire” (2007)

La 20 kilometri sud-est de Jibou, pe dealul de la marginea comunei Gârbou, despre care bătrânii povestesc că ar fi fost format de sclavi, cărând pământul cu roabele și spinarea, se află ruinele fostului Castel Haller, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în 1776, în stil baroc, de Guvernatorul Transilvaniei János Haller, an atestat de o inscripție de pe ruinele fostei porți de intrare în perimetrul înconjurat de ziduri de apărare, în care se aflau castelul și o Capelă Romano-Catolică, prevăzută cu un turn înalt din piatră (1783).

Între Haller János, conservator și vecinul său, baronul Wesselényi Miklós, reformator, au existat tot timpul neînțelegeri, culminând cu atacul lui Wesselényi, din 1781, când adunând o oaste de cca. 500 de iobagi, funcționari, vânători, a asediat și ocupat Castelul Haller, fapt ce a dus la arestarea lui, la porunca Iosif II de Habsburg. În secolul XIX, moșia trecând în  proprietatea baronului Jósik, acesta a construit un castel, situat în altă locație și fostul castel a fost transformat în locuințe pentru angajații săi. În Monografia Comitatului Solnoc-Dăbâca în jurul anului 1900 în Castelul Haller sunt menționate ca funcționând Primăria, un Casino, o bancă și o școală.

În 1944 mare parte din clădiri au fost distruse, materialele ruinelor furate de localnici și folosite la construirea caselor, clădirile rămase fiind transformate în C.A.P. și depozit de materiale. Ulterior părăsite, treptat s-au ruinat, până azi supraviețuind doar poarta de intrare, turnul fostei capele și fântâna franceză din curtea incintei, pe care cu greu le-am depistat. 

Simeria și Grădinile Zoe din Banpotoc, jud. Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Simeria din județul Hunedoara e situat în partea de vest a țării, în Lunca Mureșului. De el aparțin administrativ 6 sate. Localitatea s-a format în secolul XIX după ce pe Valea Mureșului s-a construit calea ferată Arad-Alba-Iulia, prima din Transilvania, cu ramificațiile Simeria-Petroșani și Simeria-Hunedoara (1862-1869),  pentru repararea locomotivelor și vagoanelor în zona Simeria amenajându-se un atelier. Fiind nod feroviar, s-a construit și o gară de călători. Muncitorii care au lucrat la construcții,  români, germani, maghiari, slovaci, polonezi, italieni, sârbi și croați, au format inițial Colonia Simeria.

Treptat în jurul coloniei s-au stabilit mai multe familii, constituit localitatea Simeria, în care s-au creat locuințe pentru funcționari, poșta, spitalul feroviar, școala elementară (1875), grădinița (1884), etc.

Școala Generală nr. 2

Fiind un amestec de etnii, s-au construit biserici de rituri diferite, care funcționează și azi.

Biserica Reformată (1903)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan Rege” (1905)

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1935)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan” (1936-1939)

După Primul Război Mondial în localitate s-a amenajat o baie comunală, s-au deschis filiale ale băncilor și localitatea s-a dezvoltat.

Primăria Simeria

Pentru a onora localnicii căzuți în război, în centrul Simeriei s-a postat Monumentul Eroilor, un vultur cu aripile deschise, situat pe un soclu înalt.

După Al Doilea Război Mondial s-au creat fabrici pentru prelucrarea marmurei, pregătirea fierului vechi pentru oțelăriile Hunedoarei, o fabrică de industrializare a laptelui și în 1952 Simeria a fost declarată oraș.

Parcul de Afaceri Simeria

La marginea orașului se află Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, numită și Parcul Dendrologic Simeria, azi pe locul 3 în Europa ca frumusețe și număr de specii de arbori. Parcul a fost creat în jurul unui castel construit de familia de nobili Károlyi, ca reședință de vară, azi numit Castelului Bella Fay, într-un document din 1763 fiind pomenită aleea de castani din el. Ulterior castelul a fost moștenit pe linie feminină de 4 familii nobiliare: Gyulay, Kun, Fay și Ocskay. În timpul Revoluției de la 1848,când aparținea contelui Kun, castelul a fost avariat și parcul distrus parțial. 

Ajungând în posesia lui Bella Fay (1870), acesta a reconstruit castelul în stil neo-clasic, cu coloane toscane, azi înscris pe lista monumentelor istorice. În decursul timpului a avut diverse utilizări, o perioadă devenind sanatoriu și centru de recuperare.

Naturalist și membru al Academiei de Științe Maghiare, Bella a reamenajat parcul cu specii aduse din Extremul orient și America de Nord, pe care le-a urmărit în timp și a scris lucrări științifice privind aclimatizarea și adaptarea acelor specii la condițiile climei locale. Ginerele său, artistul Istvan Ocskay, a înfrumusețat parcul cu specii de arbuști și flori, în documentele vremii fiind pomenit grădinarul Ludvig Bucek, adus din Germania.

În 1949 au fost naționalizate, devenind ocol silvic experimental. Cinci ani mai târziu s-a înființat o stațiune de cercetări, când parcul a primit statutul de “Monument al naturii”. Din 1995 numit Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, a fost deschis publicului spre vizitare, plătind o sumă modică.

Azi cele 50 de parcele ale rezervației, cu peste 2000 de tipuri de plante exotice și autohtone, ocupă cca. 70 hectare, o parte fiind situată pe malul râului Mureș.

Unele zone sunt amenajate cu alei ce trec printre stejari, salcâmi, plopi, platani, diverși arbuști, etc. și poduri din lemn peste micile cursuri de apă care se varsă în Mureș,

În rezervație se pot vedea lacuri cu nuferi albi și roșii, mici izvoare, urmând niște cărări bătătorite în timp, se poate ajunge în poieni, dumbrăvi, etc.

La aproximativ 6 kilometri nord-vest de Simeria, pe teritoriul satului Banpotoc, se află mult vizitatele Giardini di Zoe, din 2018 devenite obiectiv turistic.Sunt deținute de Giovanni Salvatelli, un italian din zona Ancona, proprietar al unei Fabrici de Încălțăminte din Hunedoara.

Cumpărând acel loc pentru relaxare, începând din anul 2003 Giovanni l-a amenajat după un proiect propriu, creând actualele grădini, numite după nepoata sa Zoe.  

Grădinile se întind pe 3,5 hectare, ocupând și porțiuni de deal, accesate pe șiruri de scări, din loc în loc mărginite de elemente decorative.

Majoritatea arborilor și arbuștilor sunt autohtoni, principalul furnizor fiind pepiniera Parcului Dendrologic Simeria, alți arbuști fiind aduși din Ungaria și trandafirii din Italia. 

De la intrare, trecând printr-un șir de corcoduși ornamentali, se ajunge în grădina patrulateră, de inspirație renascentistă, cu 3 fântâni arteziene, legate între ele prin alei.

Templul, băncile, elementele decorative, au fost realizate din rocă vulcanică, (peperino), granit, marmură și travertin.

Vizitatorii pot consuma diverse produse la restaurantul cu terasă amenajat spre capătul grădinilor.

În continuare, pe terenul rămas, proprietarul dorește să amenajeze o nouă grădină, urmând să poarte numele nepotului său Achille, un amfiteatru, etc., lucrări care erau demarate în momentul vizitei mele (2024).

Salina Turda, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Salina Turda se află în zona Durgău-Valea Sărată din Turda, județul Cluj, zonă în care arheologii au descoperit urme ale exploatării încă din perioada preromană (50 î.e.n.- 106 e.n.). Zăcămintele de sare din Transilvania s-au format în urmă cu 13,5 milioane de ani, când acolo exista o mare nu foarte adâncă, acoperită treptat de straturile de sedimente. În unele zone fiind mai subțiri, sarea s-a ridicat spre suprafață sub forma unor ciuperci, unele ajungând până la suprafață, cea de la Turda având înălțimea de cca. 1.200 metri.

După cucerirea Daciei de către romani, lângă exploatarea din Turda aceștia au construit Castrul Potaissa și au continuat extragerea sării de la suprafață, până la adâncimea de 12-15 metri. După retragerea lor (274 e.n.), excavațiile au fost părăsite, în timp apa infiltrată formând lacuri.

Într-un document din 1075, emis de cancelaria maghiară, este menționată vama ocnelor de sare de la Turda, situată în zona fostului pod roman. Alt document  menționează ocna Durgău-Turda ca fiind donată Arhidiecezei de Transilvania (1271). În timpul stăpânirii maghiare (sec. XV-XVIII) s-au deschis 4 ocne subterane: Mina Katalina, Mina Horizont, numită și Carolina, Mina Felsö-Akna (Ocna Mare) și Mina Josep. Sub Imperiul Austro-Ungar în secolul XVII existau 5 ocne : Mina Terezia, Mina Anton și Mina Clujeană, sub formă de clopot, Mina Rudolf și Mina Ghizela trapezoidale. Datorită pericolului surpării, câteva din minele vechi au fost închise (sec. XVIII), în locul lor formându-se 5 lacuri, Lacul Carolina fiind colmatat în anii 1980-1990, din cauza alunecărilor de teren.

Sarea extrasă era scoasă din mină și transportată cu vagonetele trase de boi până la debarcaderul de la Mirăslău, unde era îmbarcată pe plute și dusă pe râul Mureș până la portul din Alba Iulia.

În secolul XIX producția a început să scadă, fiind depășită de cea din Salina Ocna Mureș și 3 mine au fost închise, celelalte 2 continuând să funcționeze până în 1932. Activitatea a încetat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când a fost folosită ca adăpost antiaerian al populației orașului. A fost redeschisă abia în anul 1992, în scop curativ și turistic. În anii 2009-2014, cu fonduri europene, au avut loc  lucrări ample de amenajare când, pentru a include și mina Iosif în circuitul turistic, între ea și mina Terezia s-a săpat un tunel de legătură de 50 metri lungime. Un an mai târziu salina a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

Fiind una din cele mai vizitate mine din țară, preventiv îmi luasem biletul de intrare on-line, așa că am depășit mulțimea ce stătea la coadă și, intrând, am pornit explorarea, inițial coborând  un șir lung de trepte. 

La capătul lor am intrat în Galeria Franz Josef, orizontală, creată în anii 1853-1870 pentru facilitarea transportului sării la suprafață, inițial de 780 metri lungime, în secolul XIX prelungită, ajungând la 917 metri lungime, din care azi pot fi vizitați doar 850 metri. În anii 1948-1992 a fost folosită ca depozit de brânză.

Mina Iosif (1740-1900), numită în onoarea Împăratului Franz Josef II, poate fi văzută doar din balcoanele săpate în sare la nivelul galeriei de transport, fiind situată sub ele, la 80 metri adâncime. Neavând legături cu alte lucrări miniere, sunetele reverberează, cele înalte fiind redate până la 20 de ori, astfel a fost numită „Sala Ecourilor”.

Sarea era extrasă cu ajutorul unui crivac, care poate fi văzut în Camera Crivacului, construit în 1881, înlocuind  primului crivac, devenit prea mic, care a fost mutat în subteran (1864). E singurul din Europa care s-a păstrat în locația inițială.

Un capăt al otgonului era fixat pe vatra minei, celălalt deasupra puțului de extracție, unde de el erau legați sacii din piele de bivol care, prin rotirea axului crivacului, erau coborâți, umpluți cu bulgării de sare și readuși la suprafață. Inițial acționarea crivacului se făcea prin tracțiunea cailor. Datorită iluminării cu torțe și a mișcării circulare pe care o făceau, ieșind la lumina soarelui caii orbeau rapid și după aproximativ 6 luni erau schimbați cu alți cai.

Din puțul sudic al Minei Terezia s-a săpat o galerie pentru accesul la Mina Rudolf și din zona nordică o pasarelă de acces la Mina Ghizela, deschisă în 1857 și nu după mult timp abandonată, toate fiind legate de o cameră subterană prin care intrau și ieșeau persoanele din mină, numită Sala de Apel.  Azi în ea sunt expuse diverse ustensile folosite la extracția sării.

Între cameră și Galeria Franz Josef s-a creat o scară de acces. Fiind folosită de nobilimea locală, a fost numită Scara Bogaților.

În mină s-a săpat în sare un altar religios, unde o dată pe săptămână oficia slujba un preot, la care participau minerii, conducerea minei și nobilimea din zonă, în rest fiind folosit pentru rugăciuni.

Pentru a ajunge la 120 metri în subteran, unde se află Mina Rudolf (1867-1932), ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda, se coboară 172 de trepte, ce străbat 13 etaje, fiecare inscripționat cu anul în care a fost săpat.

Azi,pentru accesul mai ușor în mină, există un lift, pe care eu nu l-am folosit, preferând să cobor scările, pentru a vedea imaginea minei, crescând treptat, cu fiecare etaj coborât.

Din puțul de extracție sarea era transportată pe verticală cu ajutorul cablurilor acționate de 2 scripeți, plasați pe tavanul camerei, care funcționează și azi, dusă până la rampa de descărcare, unde era încărcată în vagonete trase de cai  și transportată în magaziile din Turda Nouă.

În ea sunt amenajate săli de tratament, terenuri de sport, mini-golf, biliard, tenis de masă, un amfiteatru în care se desfășoară ocazional concerte, locuri de joacă pentru copii, etc.

Cea mai impresionantă este „roata panoramică”, înaltă de 20 metri, din care se admiră întreaga mină și peretele nord-vestic cu stalactitele de sare formate prin infiltrația apei, care cresc cam 2 cm/an, ajungând la maxim 3 metri lungime.

Mina Terezia, cea mai veche din salină (1690), este o cameră izolată, de tip clopot, situată la 112 metri adâncime, realizată prin tăierea blocurilor de sare pe verticală.

În 1880 exploatarea sării din mină fiind sistată, a devenit loc de depozitare a blocurilor de sare săpate, care nu au mai fost scoase la suprafață.

În timp apa din galeriile romane s-a prelins pe peretele nordic și sarea s-a depus, creând „ cascada de sare”.

Prin acumularea apelor de infiltrație, s-a format lacul sărat subteran,azi cu diametrul în jur de 70 metri și  5-8 metri adâncime, prevăzut cu un debarcader pentru bărci, vizitatorii putând efectua pe el plimbări.

Lacul poate fi traversat pe un pod suspendat din lemn. O porțiune este înconjurată de o promenadă, pe care s-au creat structuri inedite, iluminate, destinate relaxării.

Mormântul lui Mihai Viteazul și Mânăstirea Mihai Vodă, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Mormântul lui Mihai Viteazul se află în județul Cluj, la cca. 3 kilometri sud de orașul Turda, pe locul unde la ordinul Generalului Giorgio Basta în 1601 a fost ucis Mihai Viteazul, trupul lui fiind îngropat într-o capelă în stil bizantin, ridicată de soția sa Doamna Stanca, după ce a primit aprobarea Principelui Transilvaniei Gabriel Báthory, capul fiind dus în Muntenia, la Mănăstirea Dealul din Târgoviște și postat la picioarele tatălui său, Pătrașcu Vodă. Capela fiind distrusă de un fulger (1830), pentru ca locul să nu fie profanat, terenul a fost cumpărat de preotul greco-catolic din actuala localitate Mihai Viteazul. În 1919 vizitând Turda, Regele Ferdinand I și Regina Maria și-au exprimat dorința de a-l comemora pe Mihai Viteazul, astfel în 1923, pe locul fostei capele, Comitetul Femeilor Române din Turda a ridicat o troiță din lemn. În 1977 a fost mutată în Muzeul de Istorie Turda și pe locul ei ridicat un Obelisc, de 16 metri înălțime, cu 3 laturi simbolizând cele 3 Principate unite de Mihai Viteazul, stemele lor, din marmură albă, fiind postate la bază. Lângă el se află mormântul cu placă din marmură, pe care e sculptat sigiliul lui Mihai Viteazul și inscripționate bătăliile purtate la Nicopole, Călugăreni, Șelimbăr, Mirăslău și Gurăslău.

La inițiativa Mitropolitului Bartolomeu Anania în anul 2002 lângă Obelisc s-a construit Mânăstirea Mihai Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, imitând Mânăstirea Mihai Vodă din București, ctitorită de Mihai Viteazul în 1594.

În incinta dreptunghiulară se intră prin Turnul-clopotniță, prevăzut cu 2 clopote, situat în partea de vest, lângă Obelisc.

În partea de sud s-a creat Paraclisul „Sf. Siluan”, celelalte laturi fiind formate din clădiri cu 2 etaje, amenajate pentru chilii, accesate din galeriile mărginite de arcade susținute de coloane.

Central se află biserica, creată în formă de cruce greacă, cu o turlă octogonală deasupra naosului. Pe frontispiciu s-a postat un mozaic ce-i prezintă pe Maica Domnului și Sf. Arh. Mihail și Gavriil.  

Pictura murală din interior, realizată în frescă, prezintă numeroase personaje și scene biblice.

În apropierea intrării unt pictați Mitropoliții Bartolomeu, Vasile, Andrei și Daniel.

Alte fresce îi prezintă pe Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, etc. 

Orașul Turda, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.

Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.

În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).

În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care  Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de  Regele Géza I al Ungariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.

Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu  6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.

Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.

Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.

Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a  amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.

În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total  iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.

Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.

În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei,  primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.

În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.

În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.

Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).

În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.

În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).

Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă. 

După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.

Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români  s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.

Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș.  Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu. 

Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.

După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.

Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).

La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.

Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”,  în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul  regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.

În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022). 

Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită  „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.   

În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.

De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.

În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.

În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor. 

În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.

Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.

Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.

A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.

Cheile Borzești, Cascada Ciucaș și Cheile Turzii, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Deși era luna iunie (2024), fiind timp frumos și cald, ne-am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în zona Turda, județul Cluj, prima zi fiind destinată unor drumeții în Munții Apuseni. Dimineața devreme am pornit la drum, de la Arad până la primul obiectiv, Cheile Borzești, urmând să rulez cam 2 ore jumătate pe autostradă și încă 38 kilometri pe drumuri naționale.

Am parcat lângă Cabana Buru, situată în apropierea satului Buru și, străbătând pădurea, după 5 minute am intrat pe Cheile Borzești, din 1994 declarate rezervație naturală.

Încă din jurasic râul Borzești, curgând la vale, unde se varsă în râul Arieș, a săpat formațiunile calcaroase și în milioane de ani s-au format cheile. În el deversându-se și alte căderi de apă, în timp s-au format cascade, azi împărțite în Cascadele Inferioare și Cascadele Superioare, care pot fi văzute urmând semnele indicatoare plasate pe stânci sau copaci, traseul dus-întors durând cca. 2 ore.

Pentru a străbate mai ușor unele porțiuni, în care albia râului acoperă de multe ori potecile, pe partea dreaptă a versanților au fost postate cabluri și suporturi metalice.

Urmând albia râului, aproape secat, am ajuns la prima cascadă. Curgea  doar un firișor de apă…

Sărind, sau urcând bolovanii, în unele zone ajutându-ne de cabluri, am ajuns la altă cascadă, și aceasta aproape secată.

Se pare că schimbările climatice, de care nu ținusem cont, au atacat serios natura.

De acolo până la Cascadele Superioare am fi avut de străbătut un drum monoton, plin de bolovani, mai puțin luminat. Cum la acea oră eram singurii vizitatori, neavând pe cine întreba dacă cascada mare avea debit, am decis că vom relua circuitul în alt sezon.

Dezamăgiți, ne-am întors la mașină și ne-am îndreptat spre Cheile Turzii.

După podul de la intrarea în satul Cheia, am virat la stânga și am parcurs cei 2 kilometri neasfaltați, paralel cu râul Arieș, până la o barieră, unde am parcat.   

Urmând râul Hășdate, după cca. 150 metri am ajuns la Cascada Ciucaș, o cădere de apă de cca. 4-5 metri înălțime, formată de râul Hășdate care, ieșind din Cheile Turzii, după ce formează un defileu, se îngustează și formează cascada, cu un mic lac la bază, apoi se varsă în râul Arieș.  

Fiind caniculă și sâmbătă, locul era plin de turiști zgomotoși, care se bălăceau în apele răcoroase, așa că nu am putut savura imaginea cascadei.

În aceeași perioadă (jurasic) cu râul Borzești și râul Hășdate a săpat rocile de calcar, formând în timp Cheile Turzii, azi rezervație naturală de tip mixt, în ea existând peste  1.000 de specii de plante, 67 specii de animale, fluturi, batracieni, etc. Dorind să străbatem o parte din ele, ne-am întors în satul Cheia și după 4 kilometri spre nord am parcat în apropierea intrării în chei, loc amenajat cu parcare imensă, restaurante, terase, tonete cu diverse mărfuri, etc.

Cheile se întind pe aproximativ 1,3 kilometri, mărginite de versanții abrupți, cu creste ascuțite, având în unele locuri până la 200 metri înălțime.

În versanți se află aproximativ 50-60 de peșteri, firide și arcade ale celor prăbușite în timp, între care Peștera Cetățeaua Mare, de 123 metri lungime, numită și Peștera lui Balica, după haiducul Nichita Balica, din Petreștii de Jos, participant la Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), care s-a adăpostit în ea.

În anii 1711-1712 în chei s-au adunat și adăpostit participanții la Războiul de Independență condus de Rákóczi, numit și Răscoala Curuților.

Pentru a le putea parcurge mai ușor, peste râul Hășdate s-au creat 4 punți, Podul Peșterilor, Mijlocul Cheii, Vizuina Spălată și Portița Cheilor, care permit trecerea de pe un mal pe celălalt.

Datorită verticalității pereților, în zonă sunt amenajate peste 200 de trasee de alpinism și escaladă, foarte frecventate, anual pe ele desfășurându-se și concursuri.