În ultima zi dintr-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Nagykanizsa, pe drumul de întoarcere în România, după o oră de rulat, m-am oprit în satul Mosdós, pentru a vedea fostul Castel Pallavicini (Pallavicini kastély), construit în sec. XIX de contele Eduard Pallavicini, propietar a numeroase moșii din zona Szeged.
Mergând frecvent în zona Mosdós la vânătoare, considerând că aerul și clima zonei diminuau boala lui respiratorie, contele a cumpărat moșia, până în 1892 a construit castelul în stil eclectic, asemănător celor scoțiene și s-a mutat în el. Pe lângă camerele de locuit, în castel a creat o bibliotecă cu cca. 4.000 de volume și și-a expus colecția de capete de cerbi împăiate.
În jurul lui a plantat diverse soiuri de copaci, creând un parc întins pe 17 hectare, în apropierea castelului postând o fântână și pe alei statui.
După moartea sa (1932) castelul a fost moștenit de fiul său György. Nelocuind acolo, l-a dat în grija administratorului moșiei, pentru care s-a construit un mic conac, azi numit „micul castel”.
În 1936 conducerea comitatului Somogy l-a cumpărat în scopul amenajării unui spital, în 1939 în el fiind găzduiți refugiații militari polonezi, apoi preluat de sovietici (1944) și folosit ca spital militar, 3 ani mai târziu devenind căminul copiilor refugiați greci.
Începând cu anul 1949 în castel funcționează Spitalul TBC și de Cardiologie al Județului Somogy, din 2002 fiind întreținut de Biserica Reformată din Ungaria.
În următorul sat, Nagyberki, pe marginea șoselei se poate vedea Castelul Schmidegg-Vigyázó (Schmidegg-Vigyázókastély), construit de contele Kristóf Niczky în 1760 și folosit doar când acesta venea, din Viena, la vânătoare. Fata sa Anna Mária căsătorindu-se cu contele László Schmidegg (1772), a primit în dar castelul și pentru a putea locui acolo, acesta a fost modificat, primind actuala formă de „U” și decorat în stil rococo.
După moartea ei (1816), fiind administrat pe rând de diverși membri ai familiei, castelul a fost neglijat și în 1862 vândut, împreună cu întreaga moșie, contelui Vigyázó Sándor, care l-a renovat, a refăcut clădirile fermei și a amenajat un parc înconjurător cu copaci și tufișuri ornamentale. Contele l-a folosit temporar, când venea la vânătoare, sau pentru relaxare. Prin testament, a lăsat întreaga moșie Academiei Maghiare de Științe.
În Al Doilea Război Mondial moșia și castelul au fost ocupate de armata sovietică care, defrișând o parte din parc, a creat un mic aeroport. După retragerea lor, localnicii au devastat castelul. În 1945 a fost naționalizat și transformat în Școală primară, aceasta funcționând până în 1978, când s-a mutat într-o clădire nouă. După ce a fost renovat, în perioada 1985-2016 castelul a fost ocupat de Arhivele Județului Somogy, apoi a fost părăsit.
După 2 ore de condus spre est m-am oprit la Moara de vânt din satul Felsőszentiván (Felsőszentiváni Szélmalom), construită în sec. XIX pentru măcinarea cerealelor. În perioada 1925-1926 fiind deținută de Nagy Torma Vince, tâmplar, constructor de mori, a fost modernizată și folosită până în anii 1960, când sistemul de mori a fost desființat. În decursul timpului s-a degradat, apoi o furtună puternică (2005) a dărâmat partea de nord, distrugând o parte din mecanismele de funcționare. În perioada 2018-2020 moara a fost refăcută, redevenind funcțională, punct de atracție turistic. E compusă dintr-o clădire înaltă, cu acoperiș, pe care e postată o elice (14 m diametru), palele ei, acționate de vânt, crescându-i rotația. În interior există 2 pietre de moară mari, una fixă, pe care se așează grânele și a doua, situată deasupra, care fiind acționată de rotația elicei, se freacă de prima, măcinându-le.
A fost ultima oprire, de acolo până în România, la Arad, mai având de parcurs cca. 190 kilometri, mare parte pe autostradă.
Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.
În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.
În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.
M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.
Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.
De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul PalatBogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.
Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.
Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.
În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial,prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.
Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.
Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…
Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.
În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.
Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.
Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian, conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.
Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie(20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.
În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.
Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.
După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.
În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.
La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.
Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.
În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.
În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.
În orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, există magnificul Palat Festetics, construit începând din 1745, în timp extins și modernizat, care a fost deținut de conții Festetics de Tolna până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1974 în el funcționând Muzeul Palatului Helikon.
Fiind pasionați de creșterea cailor, conții au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai. În timpul extinderii palatului, în apropierea lui Tasziló Festetics II a construit o clădire pentru antrenori și grajdul cailor (1883-1887). După Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de armată, apoi preluată de Consiliul Municipal. În anii 2003-2004 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și deschis Muzeul Trăsurilor (Hintómúzeum).
Colecția cuprinde peste 60 de exponate, mare parte fiind achiziționate de la austriacul Werner Guster, nepotul comandantului Școlii de Echitație din Viena, care în decursul timpului a adunat mijloace de transport folosite de habsburgi.
Parcurgând numeroasele încăperi, amenajate evolutiv, pe pereți cu fotografii de epocă, unele prezentând numeroasele rase de cai maghiari, vitrine cu diverse piese folosite la crearea trăsurilor, piese de harnașament, mi-am putut face o imagine despre evoluția mijloacelor de transport în decursul secolelor XIX-XX, în muzeu existând și 2 trăsuri din sec. XVIII
Se pot vedea trăsuri folosite pentru plimbări scurte, pentru călătorii, trăsuri poștale, pentru transportul mărfurilor, dricuri, sănii etc.
În următoarele încăperi sunt expuse automobilele folosite de aristocrație începutul sec. XX, unele create la fabrica de mașini Kölber Fülöp din Budapesta, altele aduse din Franța și America de Nord.
Traversând parcul până în partea opusă muzeului, am ajuns la Casa Palmierilor (Pálmaház). În cele 2 sere, create în 1880, se pot vedea numeroase soiuri de cactuși și plante exotice.
În jurul lor se întinde o grădină cu numeroase soiuri de palmieri, după care și-a primit numele.
Pentru a vedea un alt muzeu, situat în apropiere, am ieșit din perimetrul palatului și am urmat o străduță scurtă.
Muzeul Amazon House (Amazon ház múzeum) funcționează într-o clădire construită în 1715, primul han din oraș și stație a trăsurilor, unde se schimbau caii. La începutul sec. IXI a fost există, fiind creată o cameră de biliard, o cofetărie, o cafenea, la subsol o pivniță pentru depozitarea vinului, amenajate camere și transformat în Hotelul Amazon, lângă care în 1891s-a creat o mică grădină, loc folosit și de protipendada orașului. După sfârșitul comunismului în Ungaria (1989), fiind părăsită, clădirea s-a ruinat treptat, fiind restaurată abia în 2015 și în 2016 inaugurat muzeul.
E dedicat călătoriilor efectuate în secolele XIX-începutul sec. XX.
Sunt etalate truse de călătorie, îmbrăcămintea și obiectele folosite, fotografii de epocă, hărți cu rețeaua de drumuri în Imperiul Habsburgic, etc.
Se pot vedea mijloacele de transport utilizate- trăsură, machete de vapoare, motocicletă cu ataș, interiorul luxos al unui vagon de tren construit la Arad, etalat la Expoziția Milenară din 1896 de la Budapesta.
La începutul sec. XX cei mai temerari efectuau zboruri cu balonul cu aer cald, tinerii aristocrați și ofițerii armatei făcând și concursuri, câștigătorul fiind primul care ajungea la destinație. Lângă gondola balonului (coș) etalată, inscripția de pe o placă amintește de David Schwarz (1850–1897), născut în Keszthely, cel care a construit un dirijabil rigid, acoperit cu aluminiu, la zborul de probă, efectuat la Berlin, fiind prezent și Ferdinand von Zeppelin. În 1898, după moartea lui Schwarz, Zeppelin a cumpărat invenția.
Treptat trăsurile au fost înlocuite cu automobile, câteva de la începutul sec. XX fiind etalate în muzeu.
Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.
În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii.
Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.
Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.
În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.
După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.
Statuia Lackfi István
Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.
La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.
În perioada 1737-1741 Kristóf a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.
În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda JánosGimnázium), dupăpoetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromságszobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.
În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.
Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.
În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház),reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.
Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.
Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.
În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.
În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.
În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.
În parcul de pe malul lacului, amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).
În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934 clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.
Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.
În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.
În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.
Palatul Festetics din Keszthely, Ungaria, azi obiectiv turistic mult vizitat, este numit după familia care a deținut moșia timp de 2 secole, împreună cu multe terenuri din județul Zala, toate achiziționate de Contele Kristóf Festetics în perioada 1737-1741.
Pe locul unui vechi castel ruinat, contele a construit un palat (1745-1750), actualul corp central, extins cu aripa sudică de Contele György Festetics (1799-1801), a cărui statuie se poate vedea în grădina de lângă el.
Aripa nordică a fost adăugată de Contele Tasziló Festetics (1880-1888), în ea acesta amenajând o bibliotecă, o capelă, săli de ceremonii și bal, camere pentru oaspeți, etc., în final palatul primind actuala formă de „U”, cuprinzând peste 100 de încăperi și 8 scări interioare de legătură.
În aceeași perioadă deasupra pavilionului central s-a construit turnul în stil neobaroc prin care, urcând o scară în spirală, se poate accesa o terasă superioară, de unde vede zona înconjurătoare, chiar și lacul Balaton în zare. În jurul palatului a creat creat grădini în stil englezesc, cu fântâni decorative.
Fiind căsătorit cu Lady Mary Douglas Hamilton, a fost vizitat de cumnatul său Ducele de Hamilton, de 2 ori (1885, 1888) acesta fiind însoțit de prietenul său Prințul Edward de Wales, viitorul rege al dominioanelor britanice și Împărat al Indiei, venit incognito.
Palatul a supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial dar după 1944, când familia Festetics l-a părăsit, a fost jefuit de soldații germani și maghiari, de populație, multe din ornamente, tablouri, obiecte de preț, etc., dispărând, păstrându-se până azi mobilierul, o parte din picturi și colecția bibliotecii. În 1948 fiind naționalizat, o parte din aripa de sud a fost amenajată ca muzeu, incluzând și Biblioteca Helikon, administrată de Biblioteca Națională Széchényi.
În decursul timpului palatul a fost restaurat, interiorul amenajat și în 1974 inaugurat Muzeul Palatului Helikon, unul dintre cele 5 muzee administrate de Fundația Palatului Helikon, cele 20 de camere care pot fi vizitate prezentând stilul de viață al aristocrației în secolele XVIII-XIX.
Am început explorarea palatuluitraversând Coridorul lui György care pe vremuri conecta apartamentele contelui și soției sale, azidecorat cu picturi istorice, între care și cea a contelui.
Am ajuns la una dintre cele 8 scări interioare, creată din lemn de stejar, mărginită de cu lambriuri din lemn ornate cu portrete ale membrilor familiei. Pentru iluminare s-a postat o lampă din aramă aurită, creată la Paris.
Salonul Verde a fost dedicat pasiunii familiei Festetics pentru creșterea cailor, fiind etalate cărți vechi care descriu caracteristicile raselor, metodele de echitație, etc., în următoarea încăpere fiind postate picturi care prezintă rase de cai maghiari.
Salonul Roșu e decorat cu portrete ale membrilor familiilor Festetics și Hamilton, cel de deasupra șemineului prezentând-o pe Lady Mary Victoria Hamilton. În mijlocul tavanului din lemn casetat se află stema familiei Festetics.
Biblioteca, creată în aripa sudică, cu cele peste 80.000 de volume, e singura mare bibliotecă aristocratică care s-a păstrat în Ungaria.
Colecția de cărți a fost pusă la dispoziția studenților de la Georgikon.
În aceeași aripă se află și fosta Capelă (1804), cu altarul, pilaștri, cornișa din marmură și statuia din alabastru a Sf. Sofia.
Următoarele camere, cu mobilier englez și francez, tapet franțuzesc, prezintă portretele Contelui Tasziló Festetics, a soției sale Mary Douglas Hamilton și a părinților acesteia.
În Salonul Maria Theresa se pot vedea portretele Reginei Ungariei, al fiul ei Joseph II, viitorul Împărat al Sf. Imperiu Roman, Rege al Ungariei și al fetei sale, viitoarea Regină a Franței Maria Antoaneta.
Salonul Albastru e dedicat conteluiLászlóFestetics,fiul lui György, cel care a finanțat Academia Ungară de Științe, a sprijinit antrenamentele ofițerilor și cursele de cai, oferind premii în bani, a construit podul Zala înFenékpuszta, etc., în el fiind postate portetul contelui, creat în 1805 și al soției sale Iosefina de Hohenzollern-Hechingen, în 1810.
O cameră o comemorează pe Contesa poloneză Maria Haugwitz(1900–1972), din 1938 soția lui GyörgyFestetics III, cu care după 2 ani a avut un băiat, György Festetics IV. Deși a rămas în Keszthelyscurt timp, a devenit o personalitate marcantă, participând la toate evenimentele desfășurate în oraș, ajutând pacienții spitalului, refugiații polonezi, etc.
În aripa centrală, cea mai veche, se afla Sala de Mese, modificată de Contele Tasziló în stil rococo (1883-1887), decorată cu oglinzi, în mijloc masa cu farfurii și tacâmuri de argint aurit, pahare de cristal; un șemineu din marmură și bronz aurit pe care tronează un ceas creat la Paris în 1860.
În 1939 Maria Haugwitz rămânând gravidă și neștiind ce sex va avea copilul, s-au amenajat 2 camere, una roz și una albastră. Născându-l pe György Festetics IV (1940),camera copilului a devenit cea albastră, în ea fiind îngrijit de bona germană, apoi și de cea maghiară, care îl învăța limba.
Pentru a fi mai aproape de fiul său, contesa s-a mutat în camera roz, unde a stat doar 4 ani, în 1944 luându-și copilul și, fugind de ororile războiului, părăsind palatul.
Pe malul nordic al Lacului Balaton, lângă satul Szigliget, Ungaria, pe conul unui munte vulcanic, se află fosta Cetate Szigliget (Szigligeti-vár).
Primind terenul de la RegeleBéla IV, în perioada 1260-1262 călugării de la Mânăstirea Sf. Benedict din Pannonhalma au construit Castelul de Sus (Felsővár) și o capelă, înconjurate de ziduri, prevăzute cu 2 turnuri.
Lucrările fiind terminate, regele a preluat castelul, dându-le în schimb călugărilor 3 moșii și l-a încredințat familiei Mórichida, din clanul Pok, care l-a deținut și administrat până în sec. XV, o scurtă perioadă de timp fiind deținut István, fiul lui Lőrinc din familia Bulcsu Csanád (1344-1348), perioadă în care cetatea a fost extinsă, s-au creat ziduri suplimentare și turnuri de apărare, între care Turnul Rotund (Kerek Torony), azi paralel cu clădirea Castelului de Jos.
Accesul în castel se făcea pe un pod mobil, deasupra șanțului săpat în stânca din fața Porții Újlaki (Újlaki Kapu), azi numită după familia care a deținut castelul (1445-1524), pod refăcut la începutul sec XVII, în timpul extinderii spre nord a cetății.
Începând cu sec. XV cetatea a fost deținută temporar de alți proprietari, între care familia Újlak (1445-1521), din 1525 de familia Lengyel care, sprijinindu-l pe János Szapolyai în conflictul regal, a pierdut-o, fiind donată de regegeneralului Bálint Török din Enying, susținător al habsburgilor, perioadă în care Imre Deák, căpitanul cetății, a făcut față asediului otoman, apoi extins cetatea cu Castelul de Jos (Alsóvár), în ea creând puțuri de apă.
A construit bastioane și noi turnuri de apărare.
Sub comandantul Mártonfalvay, în 1530 s-a construit Rondela (Alátétek), metereze folosite pentru tragerea cu armele, depozitarea lor și a prafului de pușcă.
A dotat cetatea cu tunuri de mic calibru.
Pentru apărarea Castelului de Jos, în spatele unei porți de intrare, s-a ridicat Turnul Porții Török Bálint (Török Bálint Kaputorony), azi numit după proprietarul de atunci a cetății, care putea fiaccesat pe un pod mobil.
În 1541 Török fiind luat prizonier (1541), soția sa s-a mutat în satul Szigliget. Neputând finanța cetatea, în 1547 a returnat-ofamiliei Lengyel, care a deținut-o până în sec. XVII.
Regiunea Balaton fiind cucerită treptat de otomani, cetatea a devenit punct de frontieră, din 1545 condusă de căpitanul Magyar Bálint, numit și „vânătorul de turci”, care a luptat împotriva lor până la sfârșitul vieții (1573).
La conducerea cetății au alternat căpitani maghiari și polonezi, în 1664 respingând 3 atacuri ale armatei otomane. După retragerea otomanilor, prin Tratatul de la Karlóca (1696), cetatea a fost predată habsburgilor. În 1697 unul dintre primele turnuri ale castelului, folosit ca depozit pentru armament și praf de pușcă, a fost lovit de un fulger, provocând un mare incendiu care a distrus clădirile, azi turnul fiind numit Turnul Dărâmat (Felrobbant Torony).
Nemaiavând importanță militară, cetatea a fost abandonată, în timpul Împăratului Leopold I ruinându-se treptat. În sec. XVIII domeniul cu satul Szigliget și cetatea au intrat în posesia familiei Esterházy, care le-a deținut până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.
În timp locuitorii zonei au folosit pietrele cetății ca materiale de construcție.Totuși zidurile au fost consolidate în 1913 și postbelic (1953, 1965-1966). În anul 2018 cetatea a fost renovată, amenajată și deschisă publicului spre vizitare.
În vestul Transdanubiei, în satul Nagyvázsony din comitatul Veszprém, Ungaria, se află fostul Castel Kinizsy (Kinizsy-vár), construit la începutul sec. XV de familia nobiliară Vezsenyi, pe un deal din apropierea pârâului Vázsonyi-Séd, loc de unde se puteau controla 2 rute comerciale importante, care se intersectau în actualul sat. Era format din turnul de 25 metri înălțime, clădiri mai mici și un un zid ce înconjura curtea interioară. În 1472, pentru vitejia sa în numeroasele campanii militare, Regele Ungariei Matia Corvin i-a dăruit lui Pál Kinizsi (Paul Chinezul) moșia cu castelul. Acesta l-a extins cu o nouă aripă, cu 2 etaje și a amenajat o capelă.
L-a înconjurat cu un șanț umplut cu apă, la exterior fiind ridicat un zid de apărare, excavat parțial în timpul săpăturilor arheologice din 1959.
A creat și un avanpost fortificat (barbacană) din care, pe un pod de lemn, se intra în castel.
Lângă castel, pe locul unei Biserici medievale (sec. XIII), a construit Biserica „Sf. Ștefan” (Szent István-templom), în stil gotic târziu și lângă ea clopotnița din lemn. În 1964 în dreapta bisericii, privind spre castel, a fost postată statuia lui Pál Kinizsi (Pál Kinizsi-szobor) călare.
În apropierea castelului în 1478 s-a stabilit Ordinul Paulinelor care a construit o mânăstire, în cadrul ei Biserica Sf. Mihai (1483-1486), despre care legenda orală spune că au fost finanțate de Kinizsy, acesta folosind banii obținuți din răscumpărarea unui prizonier turc, ale căror ruine se pare că încă mai există, dar eu nu le-am depistat. În 1494 decedând, Pál Kinizsi a fost adus și înmormântat într-o capelă din cimitirul bisericii. Mormântul fiind devastat de hoți (1708), trupul a fost mutat în cimitir, fiind căutat și azi de arheologi.
Castelul a fost moștenit de soția sa care a avut pe rând 2 soți. Primul, căzând de pe cal, a decedat. Pe al doilea, foarte violent, în 1519 a poruncit să fie omorât, trupul său fiind aruncatl în tranșeele castelului, fapt pentru care curtea regală, recunoscând meritele lui Kinizsi, a pedepsit-o doar exilând-o într-o zonă muntoasă, azi pe teritoriul Slovaciei. În 1526 Regele Ioan a donat castelul lui Ferenc Bodó dar în 1594, după ocuparea cetății Vessprém de turci, gărzile l-au părăsit și pentru o scurtă perioadă de timp castelul a fost ocupat de turci, ulterior fiind recuperat de maghiari. În sec. XVIII nemaifiind important d.p.d.v. militar, treptat castelul s-a deteriorat, apoi a fost avariat de un cutremur și de incendiul din 1857. Ruinele sale au fost descoperite și conservate în timpul săpăturilor arhelogice (1954-1960 și 2005), în 2013 turnul a fost restaurat, în perioada 2017-2020 castelul a fost reconstruit parțial, în 2023 în el inaugurat un muzeu, etalând istoria sa.
Localitatea Nagyvázsony, atestată documentar din sec. XIII, s-a extins treptat în jurul castelului. În sec. XVIII, fiind situată pe drumul dintre Buda și Graz, în apropierea castelului s-a construit un han, stație a poștașilor și trăsurilor de transport, unde schimbau caii și se odihneau, din 1752 devenit un sistem regulat în Ungaria.
În 1862 stația a fost înlocuită cu un Oficiu Poștal permanent, din 1887 dotat cu o linie de telegraf. În clădirea și grajdul fostei stații din 1968 funcționează Muzeul Poștei (Postamúzeum) care etalează documente despre istoria poștei și telecomunicațiilor, hărți cu poziționarea rutelor și stațiilor din zona lacului Balaton.
Devenit loc turistic, într-o clădire veche din zonă, semănând cu un vechi han, este amenajat Restaurantul Várcsárda, în care se pot servi mâncăruri maghiare tradiționale.
Orașul Veszprém, reședința județului Veszprém din Ungaria, situat la cca. 15 kilometri nord de Lacul Balaton, s-a format în timp pe 5 dealuri, în jurul unei cetăți, construită în timpul dinastiei Árpád (896-1301), întemeietorii Regatului Ungaria, sub Regele Ștefan I, primul rege creștin, devenind sediul Episcopal, din 1993 al Arhiepiscopiei.
Fiind situată în zonă de frontieră, în timpul invaziei otomane (sec. XVI) s-au purtat multe bătălii pentru cucerirea ei, fiind ocupată pe rând de turci (1552), apoi de habsburgi, care în final au cucerit-o, fiind inclusă în Imperiul Austro-Ungar. În secolul XVIII, pierzându-și funcția militară, în afara ei s-au construit case și localitatea s-a extins.
După compromisul austro-ungar din 1867 Veszprém a fost încadrat în Regatul Ungariei. Până la începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final aceasta fiind abandonată.
În Primul Război Mondial pentru o perioadă de timp orașul a fost ocupat de trupele române (1919) și în Al Doilea Război Mondial, în timpul ofensivei asupra Vienei, de trupele sovietice (1945).
De la cazare, rezervată în partea mai nouă a orașului, am pornit să vizitez orașul istoric.
Oficiul Poștal Veszprém
Urmând o stradă pietonală, mărginită de casele de epocă, am ajuns în dreptul Bisericii Evanghelice (Evangélikus templom). Ritul fiind răspândit în zonă încă din secolul XVI, în 1798 s-a construit biserica din piatră. Un secol mai târziu avariată de un incendiu (1893), a fost refăcută, turnul din beton armat fiind creat abia în anii 1909-1910. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1948, 1958, 1975, 2001), în 1988 vârful turnului fiind placat cu cupru.
Ajungând la capătul pietonalei, în partea stângă am văzut o clădire nouă, cu pereți de sticlă, care, după părerea mea, nu se prea încadra în decor. Hangvilla, instituție culturală, a fost creată prin extinderea fostului cinematograf Séd Film Theatre, acesta fiind transformat în Sala mare, sală de spectacole, cu 495 de locuri, în restul clădirii fiind amenajate Sala mică, Sala de conferinte, cu 120 locuri, o sală folosită pentru proiecții de filme, la parter Restaurantul Historia Hangvilla și o cafenea.
De acolo m-am îndreptat spre Consiliul LocalVeszprém (Veszprémi Önkormányzat), clădire construită în 1896, în stil istoricist.
În parcul din fața lui în 2008 a fost postat Monumentul Bruszynai Árpád (Bruszynai Árpád emlékműve), în amintirea profesorului, martir al Revoluției din 1956.
Lateral de Consiliul Local se află Facultatea de Arte Csermák Antal (Csermák Antal Bölcsészettudományi Kar), fondată în 1916, din 1955 numită după renumitul violonist și compozitor.
În parcul din fața facultății e postat bustul Reginei Elisabeta (Erzsébet királynészobrát), soția împăratului Franz Joseph I, numită și Sissi, inițial situat în altă locație (1901), după 1947 mutat într-un loc ascuns din parc, apoi restaurat și în 1991 plasat pe actualul loc.
Pe una din laturile parcului, la marginea centrului istoric, se află Muzeul Lackó Dézső (Lackó Dézső Múzeum), din 1990 numit după directorul primului Muzeu Veszprém, profesor la Liceul Piarist, geolog și paleontolog (1860-1932), care l-a amenajat în sălile din al doilea etaj al Primăriei, pe coridoare etalând descoperiri arheologice (1902-1903). Clădirea deteriorându-se, din 1914 a început construcția actualei clădiri, cu parter și 2 etaje, încetinită de Primul Război Mondial, apoi de lipsa fondurilor, fiind terminată abia în 1925. În fața ei s-a postat statuia Lackó Dézső. Parterul e ocupat de administrația muzeului, etajele prezintă expoziții permanente etalând istoria zonei, începând din vremurile preistorice până azi, la al doilea etaj fiind amenajate și săli pentru expoziții temporare, Biblioteca și Arhiva, muzeul păstrând aproximativ 260.000 opere de artă, 250.000 documente și fotografii, 24.100 cărți și 12.800 alte exponate.
Biblioteca Județeană „Eötvös Károly” (Eötvös KárolyMegyei Könyvtár), din 1952 instituție independentă, ocupă fostul palat al administratorului episcopiei (1902), situat pe colțul dintre 2 străzi, clădire naționalizată după Al Doilea Război Mondial și folosită ca sediu al Casei de Tineret, apoi cantină școlară, pensiune și din 1968 bibliotecă.
Ocupă o parte din fosta Grădină Episcopală, azi Grădina Teatrului (Színházkert), unde în cadrul inaugării s-a postat bustul lui Eötvös Károly (Eötvös Károly- szobor), scriitor, avocat și om politic maghiar (1842-1916).
Devenind neîncăpătoare, în perioada 1995-1998 clădirea a fost extinsă cu noi corpuri moderne, din beton și sticlă, ajungând să ocupe o suprafață de cca. 5.000 de metri pătrați. În fața intrării în partea modernă s-a creat un mic amfiteatru, folosit pentru concerte, activități culturale și comunitare. Biblioteca conține aproximativ 370.000 de publicații, din care cca. 250.000 de cărți, ziare, reviste, materiale media, etc.
Am traversat parcul și în câteva minute am ajuns la Teatrul Petőfi Sándor (Petőfi SándorSzínház), din 1920 numit după poetul, erou al Revoluției din 1848 (1823-1849). Trupele de teatru ambulante vizitând orașul încă de la începutul secolului XIX, a fost necesară o locație stabilă și în 1908 s-a construit actuala clădire din beton armat, în stil Art Nouveau, în cadrul unui complex de clădiri, între care și un Cazinou. Pentru a acoperi costurile mari, ambele locații au fost folosite alternativ ca cinema, spectacole de teatru și concerte. În 1961 teatrul a devenit companie independentă, cu trupă permanentă și în perioada 1977-1988 a fost modificat, parterul fiind extins cu un studio, un bufet și dotat cu tehnologie modernă.
De teatru aparține și o clădire situată pe cealaltă parte a străzii, în care se află casa de bilete.
Parcurgând strada, am trecut pe lângă o clădire interesantă, ocupată de Biroul Național de Taxe și Vămi (Nemzeti Adó- és Vámhivatal).
La capătul ei Biserica Romano-Catolică „Numele Fecioarei Maria” (Szűz Mária neve templom), numită și Biserica Regina Lumii (Regina Mundi templom), demonstrând devoțiunea cultului catolic față de Fecioara Maria, a fost construită în 1860, în stil romanic, împreună cu mânăstirea și școala de fete, de călugărițele Ordinului Fiicele Sf. Maria. În 1948 biserica a devenit parohială, școala a fost naționalizată și din 1956 numită Școala Szilágyi Erzsébet, în 2005 transformată în Școala de Artă Creștină Szilágyi Erzsébet (Szilágyi Erzsébet Keresztény Általános és Alapfokú Művészeti Iskola).
De acolo am coborât o străduță îngustă, mărginită de casele de epocă.
La capătul ei, pe colț, se află Liceul Catolic Padányi Biró Márton (Padányi Biró Márton Katolikus Gimnázium). În 1854 a fost înființată Școala de fete Ranolder Intézet, interzisă sub regimul comunist, când clădirea a fost naționalizată și ocupată de Școala Generală de Stat, apoi de o Școală Profesională.
În 1991 s-a reînființat Liceul Catolic, numit după Episcopul de Veszprém din sec. XVIII.
Vis a vis de colegiu se află Capela Sf. Ana (Szent Anna-kápolna), construită în jurul anului 1724, în stil baroc, pe un teren donat de judecătorul János Salomváry, în apropierea uneia din casele sale. În timp familia finanțând-o, membrii ei fiind și fondatori, au fost îngropați în cripta bisericii. Deteriorându-se, în perioada 1925-1926 a fost refăcută și extinsă, fațada principală fiind înălțată, în 1943 s-a adăugat holul de intrare și deasupra ușii s-a postat statuia Sf. Ana. Ultima renovare s-a efectuat în anul 2003.
În piațeta din fața ei în 2017 s-a inaugurat Monumentul Sfintei Familii (Szent Család emlékműve).
Urcând o străduță îngustă, apoi un șir de trepte, am ajuns în piața din centrul istoric. Pe una din laturi, într-o clădire construită ca bancă a religiilor (1857), din 1990 funcționează Primăria Veszprém (Veszprém Városháza), în ea desfăsurându-se temporar ceremonii de căsătorie, spectacole și expoziții.
Latura din stânga Primăriei e ocupată de o clădire istorică, Casa de Arte Veszprém (Művészetek HázaVeszprém), unul dintre muzeele Centrului de Artă Contemporană, fondat în 1993. În fața lui se află statuia Sf. Mihai (Szent Mihály szobor), patronul spiritual al orașului, inaugurată în 2017, prezentându-l pe Sfânt nimicindu-l pe Satana. În spatele ei se vedea Turnul Pompierilor (Tűztorony), inițial turn de veghe al cetății (sec. XIII), în perioada 1811-1814 înălțat, prevăzut cu o balustradă circulară, fiind adaptat pentru supravegherea contra incendiilor.
Părăsind piața, am urcat pe lângă fosta Casă a Pompierilor (Tűzőrség háza) construită în 1824 lângă turn, în ea fiind adăpostite vehiculele pompierilor, trase de cai. Pe ea s-a postat statuia Sf. Florian, patronul spiritual al pompierilor. În secolul XX casa și turnul au fost părăsite, pompierii mutându-și sediul în altă locație.
Ajungând la poarta de intrare în fosta Cetate Veszprém, pe care urma să o vizitez, m-am oprit câteva minute pentru a savura panorama orașului.
Cetatea Veszprém (Veszprém vára), azi situată pe dealul central al orașului Veszprém, Ungaria, a fost construită în timpul dinastiei Árpád, primii domnitori ai Regatului Ungariei (896-1301), ca centru al puterii, în anul 1001 fiind atestată și o biserică (Rotondă). Fiind mărginită în mare parte de văi adânci și pereți verticali de stâncă, în partea de sud a fost înconjurată cu două ziduri de apărare, din piatră, cel de la exterior prevăzut cu metereze și porți de intrare (sec. XIII-XIV).
În interiorul cetății s-au creat străzi înguste, mărginite de case mici. În timpul domniei Regelui Ștefan I, primul rege creștin al Regatului Ungariei (997-1038), care împreună cu soția sa Gizella, au locuit în cetate, s-au construit Capela Gizella, Catedrala „Sf. Mihai și cetatea a devenit sediul Episcopiei (1009). În timp s-au construit numeroase clădiri administrative și bisericești, mai ales după Contrareforma catolică (sec. XVI). Fiind situată în zonă de frontieră, după Bătălia de la la Mohács (1526) a fost ocupat când de otomani, când de habsburgi, în timpul retragerii otomanilor (1608) fiind incendiată. Intrând sub stăpânirea habsburgilor Episcopia, mutată la Sümeg, a revenit în cetate, din 1629 fiind condusă de Episcopul Sennyey István, care avea rol și de judecător-șef. În anii 1640 s-au refăcut zidurile de apărare, prevăzute cu bastioane.
Izbucnind Războiul de Independență condus de Rákóczi II (1703-1711) împotriva dominației habsburgice, cetatea a fost ocupată de armata curuților, fără luptă, în final preluată de habsburgi, când și-a pierdut funcția militară. În 1723 s-a demolat unul din zidurile de apărare, rămânând doar cel exterior, în afara lui treptat s-au construit case și extinzându-se localitatea, la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final abandonată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial orașul fiind bombardat, cetatea suferind doar daune minore, mulți localnici s-au mutat în clădirile din ea. În anii 1980-1994 cartierul cetății (Várnegyed) a fost refăcut și între 2018-2023 clădirile au fost renovate.
Pentru a-l vizita, de la Primărie am urcat o stradă scurtă până la Poarta Eroilor (Hősök Kapuja), construită în anii 1930, numită în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial, ulterior dedicată și victimelor din Revoluția 1848, Al Doilea Război Mondial și Războiul de Independență din 1956, evenimente etalate în spațiul expozițional din interior.
Trecând printre clădirile din secolele XVIII-XX, azi sedii de muzee, administrative, religioase și citind plăcile postate pe ele, parcă retrăiam vremurile de altădată.
Muzeul de Artă (Művészeti Múzeum)
Casa Weber (Weber háza), azi sediul Procuraturii Raionale Veszprém, a fost ultima casă canonică, construită în 1896, în stil istoricist, pe locul unor foste grajduri.
Placa de pe clădirea fostului Tribunal General, în care funcționa și închisoarea, azi ocupată de Tribunalul Județean (Törvényszék), a fost postată în memoria celor 100 de localnici participanți la Războiul de Independență din 1956, deportați de sovietici în închisoarea din Stryj (Galiția).
În Casa Brusznyai Árpád (Brusznyai Árpád háza) a locuit profesorul, fost președinte al Consiliului Național al Revoluției în județul Veszprém, executat în 1958, în timpul represaliilor după Revoluția din 1956.
Casa Aggpapok (Aggpapok-háza), clădire în formă de „U”, cu 3 etaje, situată lângă Mânăstirea Piaristă, a fost construită în 1778 ca reședință a preoților piariști.
Mânăstirea Piaristă (Piarista kolostor) a fost construită în mai multe etape, inițial aripa lungă (1740), apoi extinsă cu aripa estică (1769), până în 1778 terminate subsolul și parterul Gimnaziului Piarist, aripa care o conectează cu biserica fiind terminată în 1892 și aripa sudică, cu sala ornamentală și sala de desen, realizată în 1905.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre piarista templom), a Ordinului Piarist, a fost construită în anii 1823-1836, în stil clasicist, fațada fiind decorată cu 4 coloane ionice. Biserica a fost renovată în 1901 și în momentul vizitei mele (2024) se repara turnul cu 2 etaje. Azi biserica e administrată de Ministerul Apărării Maghiar.
Trecând de ea, am intrat în Piața Sfintei Treimi, creată la mijlocul sec. XVIII de Episcopul Márton Padányi Biró care, construind noi clădiri pentru Episcopie și reconstruind Capela Gizella, a dezafectat străduțele și demolat casele existente.
Pe locul a 2 foste case de locuit în 1741 s-a construit Biroul Arhiepiscopului (Nagypréposti ház), în stil baroc, actualul acoperiș și balconul din fier de la etaj fiind create în 1909, în timpul reconstrucției clădirii, afecatată de incendiu (1901).
În 1750 în centrul pieței episcopul a postat Statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor), de 15 metri înălțime.
Pe marginile pieței s-au construit palate, în 1751 Palatul Dubniczay (Dubniczay-palota), în stil baroc, azi spațiu expozițional.
Palatul Arhiepiscopal (Érseki palota), în stil gotic, a fost construit în anii 1765-1776 de Episcopul Ingác Koller, a cărui stemă se poate vedea și azi pe fațada principală. Inițial s-au construit corpul central și aripa nordică, ocupate de episcop, ulterior fiind terminată și aripa sudică. Palatul a fost restaurat în anii 2017-2018. Arhiva palatului deține colecții de cărți, unele vechi din Evul Mediu, între care și cea a Episcopului Koller, cca. 1.500 de manuscrise.
Pe partea de vest a pieței se află Biserica Franciscană „Sf. Ștefan” (Szent István ferences templom), construită în perioada 1727-1730 în cadrul Mânăstirii Franciscane. Fiind distrusă de un incendiu (1909), până în 1912 biserica a fost reconstruită în stil neo-romantic, ulterior restaurată de 2 ori (1938, 2012). În stânga ei se află Casa Biró-Giczey (Biró-Giczey-háza), realizată în secolul XVIII ca reședință canonică, azi numită după constructorii ei. Din 2011 în ea funcționează un muzeu care, prin opere de artă, obiecte, decorații vechi, fotografii, etc., evocă modul de desfășurare a vieții în cetate în decursul timpului.
Cea mai veche clădire din cetate și cea mai veche catedrală din Ungaria este Bazilica Sf. Mihai (Szent Mihály-főszékesegyház), construită în stil romanic, în timpul domniei Regelui Regelui Ștefan I pe locul fostei Rotonde din epoca Árpád, azi sub partea de nord a bisericii, ulterior fiind ridicate cele 2 turnuri. Distrusă de un incendiu (1380), până în 1400 a fost reconstruită în stil gotic, dar nu a rezistat sub ocupația otomană, până azi supraviețuind doar cripta. Abia în secolul XVIII a fost reconstruită în stil baroc și în perioada 1907-1910 modificată în stil neo-romanic.
În 1981 Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de bazilică minoră. Clădirea a fost restaurată în perioada 2005-2010, în momentul vizitei mele (2024) suferind reparații.
Depășind-o, am ajuns la Casa Dravecz (Dravecz-háza), construită în jurul anului 1775, azi sediul Comitetului Academiei Maghiare de Științe Veszprém.
Deși mai erau doar câteva case până la finalul străzii, de unde se vede panorama zonei înconjurătoare, din cauza lucrărilor de reparații nu am putut ajunge acolo, așa că m-am întors și am părăsit cetatea. Lateral de ea, urcând un alt deal, am ajuns la „Crucea de pe Dealul Benedict” (Benedek‑hegyi kereszt), Calvariu creat în 1904 pe locul unui vechi cimitir.
Am rămas câteva minute, privind orașul la apus, apoi am părăsit dealul, îndreptându-mă spre cazare.
Castelul Nádasdy (Nádasdy-kastély), în 1993 declarat monument istoric, e situat pe teritoriul satului Nádasdladány, din centrul Ungariei. În 1763 moșia, cu satul Sárladány, au fost cumpărate deKárolySchmidegg și,pe locul actualului castel, a construit un conac în stil baroc, înconjurat de un parc, clădire descrisăpe harta primului sondaj militar (1782-85). În 1851 acestea au fost cumpărate de contele Lipót Nádasdy, unde și-a mutat reședința din Felsőlendva, județul Vas și, cu permisiunea Ministrului de Interne, a schimbat numele satului în Nádasdladány (1859).
Un an mai târziu a amenajat parcul, întins pe 24 hectare, creând o grădină, cu o cascadă artificială, în mijlocul lui un mic lac, cu o insulă accesată printr-un pod de lemn, alimentate cu apă printr-un sistem de conducte din canalul Nádor, situat în apropiere.
În parc s-au construit un salon de vară, un loc de joacă, studioul pictorului familiei, în partea de sud grajdul de cai și depozitul de trăsuri, distruse în decursul timpului.
Fiind moștenite de fiul său Ferenc, cu ajutorul unui arhitect regal din Budapesta, acesta a extins fostul conac și modificat în stil Tudor (1873-1876), pe locul lui creându-se o clădire cu 2 etaje, partea centrală a castelului, pe care s-a postat stema familiei, flancată în dreapta de un turn.
În aripa din stânga, perpendiculară pe cea principală, s-a creat o mică capelă.
În subsol s-au amenajat încăperi pentru servitori și depozite, legate printr-un pasaj subteran de bucătărie, care funcționa într-o clădire din grădină. Tot acolo a fost creat un cazan din turbă, din care se încălzeau sobele și șemineele castelului. Castelul a fost iluminat cu gaz și dotat cu rețele de apă și canalizare, apa fiind pompată într-un rezervor de la etajul superior al turnului, de unde era dirijată în toalete, băi, în dușurile dintr-o terasă a castelului, folosite vara. Interbelic s-a introdus telefonia, s-au creat un teren de tenis și un bazin cu apă, accesate prin coridorul aripii secundare.
În perioada 1883-1885 în partea de nord-vest a parcului a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Elena” (Szent Ilona római katolikus templom), hramul amintind de mama sa, Ilona, decedată în 1873.
Clădirea a fost construită din cărămidă roșie, în stil neo-gotic, cu turnul și fațada principală asemănătoare castelului.
La scurt timp după moartea contelui Ferenc (1944), apropiindu-se frontul militar, familia a părăsit castelul, ulterior ocupat de trupele germane în retragere, apoi de trupele sovietice, ambele jefuindu-l, multe piese de mobilier, cărți, manuscrise, etc., fiind luate de localnici și folosite pentru aprinderea focului. În 1945 operele de artă și fondul bibliotecii recuperate, au fost duse la Muzeul Național Maghiar. Castelul a fost preluat de sindicate și folosit ca destinație de vacanță, apoi aripa principală a fost amenajată cu birouri pentru Fabrica de Turbă, capela transformată în magazin, aripa secundară ocupată de Poliție, apartamentele ofițerilor, o grădiniță, ocazional fiind cazați și prizonierii care lucrau în șantierele de construcții din zonă. A fost folosit și pentru întâlnirile cluburilor sportive. O perioadă de timp în el au funcționat un atelier de cusut și un Oficiu Poștal.
În 1983 a fost preluat de Armata Populară Maghiară și până în 1993, neutilizat, s-a degradat. Intrând în administrația Direcției pentru Protecția Patrimoniului Arheologic din Ungaria, în 1994 a fost renovat și până în 1999 o parte din colecția bibliotecii a fost readusă în castel.
După restaurarea clădirii, interiorul a fost amenajat după planul inițial al clădirii, creându-se un muzeu, inaugurat în 2021, pe care l-am vizitat și eu.
Traversând pe rând încăperile, ai senzația că trăiești în acele vremuri.
Salonul de biliard
camera cu trofee de vânătoare
Salonul Mic
Salonul Mare
o mică seră
Sala Strămoșilor- o galerie cu pereții din lemn, decorați cu picturi ce prezintă numeroși membrii ai familiei
Pentru mine cea mai fascinantă a fost Biblioteca, având plafonul din lemn și pereții acoperiți de mobilier plin de cărți.
Pentru accesarea cărților din partea superioară, s-a creat o galerie, mărginită de balustradă din fier forjat sculptat, care era accesată printr-o scară spirală din lemn.
În anii 1880 biblioteca deținea cca. 25.000 de volume și 1155 manuscrise, multe distruse în 1944, azi etalând doar o mică parte din cele recuperate, restul fiind păstrate în Biblioteca Națională din Széchényi și Muzeul Castelului din Keszthely.
Excursiile Monicăi 