Arhive categorie: Moldova

Iași- prin zona Parcului Copou

Publicat pe de
1

Fiind în Iași pentru 2 zile, după ce am vizitat Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției, urmând bulevardul Carol I, m-am îndreptat spre un alt parc din cartierul Copou.

statuia Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea rege al României între anii 1914-1927

În drum am trecut pe lângă statuia Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei în perioada 1457-1504, ridicată în 1995 prin contribuțiile personalului Corpului 10 Armată.

Palatul Oștirii, sau Cazarma Mare, a fost construit începând cu anul 1852, când Domnitorul Grigore Al. Ghica (1849-1856), fostul comandant (hatman) al Armatei Moldovei, a planificat mutarea armatei în Copou, unde s-au amenajat cazărmile ostăşeşti, vechea locație, fosta Curte Domnească, dezafectată după marele incendiu din 1827, devenind neîncăpătoare. După Războiul de Independență (1877-1878) au fost amenajate cazărmile Regimentului XIII Infanterie, Batalionului 4 Vânători, Regimentului 7 Roşiori și până în 1880 palatul a fost finalizat.

În fața lui sunt postate statuile Mareșalilor C-tin Prezan (1861-1943) și Al. Averescu (1859-1938).

Trecând de palat, am ajuns la renumitul Parc Copou, în care am intrat pe lângă statuia Octav Băncilă (1872-1944), pictor realist român.

Inițial Grădină Publică, a fost creată în anii 1833-1834  la inițiativa marilor boieri din oraș, într-o pădure, pe locul fostei stații de poștă, în decursul timpului extinsă, azi parcul ocupând cca. 10 hectare. În 1841 în centrul parcului s-a inaugurat Obeliscul cu lei, numit și Monumentul Regulamentului Organic, din 2004 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost creat după  planurile inginerului, poet, prozator și dramaturg român Gh. Asachi,  în semn de recunoștință către cele două mari imperii, cel protector- Rusia și și cel suzeran- Turcia,  care au contribuit la întocmirea Regulamentului Organic, adoptat în 1831 la București și Iași. Pe un soclu masiv din piatră de Șcheia s-a postat o coloană de cca. 7 metri înălțime, la bază flancată de 4 lei, cu labele ținând câte o sabie, simbolizând cele 4 puteri europene care au recunoscut independența Țărilor Române. Postbelic în jurul monumentului s-au plantat flori.

În apropierea lui se află Chioșcul fanfarei și Teiul lui Mihai Eminescu, vechi de cca. 540 de ani, cu statuia poetului Mihail Eminescu postat în fața lui, zonă care atrage mulți vizitatori, mai ales iubitorii de poezie și îndrăgostiți. În 1953 teiul fiind segmentat de o furtună, a fost curățat și sprijinit pe console metalice, în anii 1990 și 2014 i s-au aplicat tratamente dendrologice, azi supraviețuind prin rădăcinile care s-au dezvoltat în interiorul trunchiului.

În fostul pavilion de vânătoare, construit la sfârșitul sec. XIX, ulterior folosit ca restaurant, în 1983 a fost organizată o expoziție documentară Mihai Eminescu, un an mai târziu o expoziție permanentă dedicată poetului, apoi clădirea a fost demolată, pe locul ei fiind construită actuala, pentru Muzeul „Mihai Eminescu”, inaugurat în 1989, celebrând 100 de ani de la moartea lui. La intrare s-au creat 2 turnuri, simbolizând Dragostea (Veronica Micle) și Prietenia (Ion Creangă).

În zonă sunt postate busturile unor personalități culturale românești, băncile pentru relaxare de pe alei fiind create sub forma unor cărți deschise, inscripționate cu fragmente din operele lor.

statuia Ion Creangă

statuia Ciprian Porumbescu

Pe lângă micul iaz cu nuferi, am părăsit parcul și am continuat plimbarea prin cartierul Copou.

Muzeul Universității „Al. Ioan Cuza”, inaugurat în 2011, după ce clădirea, construită în 1911 pentru Generalul Scarlat Panaitescu, azi monument istoric, a fost achiziționată (2007), restaurată și amenajată ca muzeu, la parter „Muzeul Civilizației Cucuteni” și la etaj „Muzeul Academic”, care reconstituie Cabinetul Rectorului, unde sunt expuse steagurile primelor 3 facultăți înființate în oraș, documente, fotografii, medalii, aparate vechi etc.

La capătul străzii am cotit spre bulevard, în drum trecând pe lângă Colegiul Național „Costache Negruzzi”, fondat în 1895, la inițiativa lui Spiru Haret, din 1899 numit după scriitorul român, moldovean, Liceul internat  „Costache Negruzzi”, nume schimbat postbelic de mai multe ori, din 2015 primindu-l pe cel actual. În el au studiat și profesat personalități între care Spiru Haret, Eugen Lovinescu, Nicolae Gane etc.

statuia Costache Negruzzi

După 5 minute am ajuns înapoi la bulevard, unde am văzut impunătoarea clădire în care funcționează Universitatea „Al. Ioan Cuza”, fondată în 1860 prin decretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul ministrului Mihail Kogălniceanu, având la bază Schola Basiliana, un colegiu superior înființat în 1640,  la Mănăstirea Trei Ierarhi, de Voievodul Vasile Lupu, urmată de Academia Domnească Iași (1714) și de Academia Mihăileană, fondată în 1835 de Gh. Asachi, cu Facultățile de Drept și Filosofie, în noua Universitate fiind înființată și Facultatea de Teologie.

Inițial a funcționat în Palatul Calimachi. În timp adăugându-se Facultățile de Științe și Medicină, clădirea a devenit neîncăpătoare, în ea rămânând Facultatea de Medicină, în 1897 restul fiind mutate în actualul sediu din Copou, când pe locul fostului Teatru Național, distrus de un incendiu (1888), s-a construit aripa veche (din dreapta), inaugurată în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, azi cu Aula Veche și Biblioteca, aparținând Universității Tehnice „Gh. Asachi”.

Azi în fața ei se află statuia Mihail Kogălniceanu, postată pe un soclu înalt, cu 2 altoreliefuri aducând aminte de alegerea Domnitorului Al. Ioan Cuza și de Reforma Agrară din 1864.

În timpul Primului Război Mondial a găzduit ședințele Senatului României, Ministerele de Război și al Instrucțiunii Publice, Crucea Roșie  și Cercetașii. Interbelic (1933-1937) clădirea a fost extinsă cu un corp simetric (aripa nouă, din stânga), în care azi se află Aula Magna „Mihai Eminescu”.

În fața ei se află statuia Al. Dimitrie Xenopol (1847-1920), istoric, scriitor, pedagog, membru al Academiei Române, născut la Iași, în perioada 1898-1901 rector al universității.

Aripile au fost unite printr-un corp central, accesat printr-un șir de scări, păzit de 2 lei, în interior prevăzut cu o scara monumentală și din 1942 universitatea a primit numele domnitorului fondator.   

În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. La insistențele profesorilor a scăpat de demolare, fiind refăcut în forma inițială,  în stil eclectic francez, cu elemente clasice și baroc, azi în el funcționând 15 facultăți, un Centru de Studii Europene, centre de cercetare, aripa veche fiind ocupată de Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”.

Pe o alee, lateral de aripa nouă, sunt postate busturile din bronz ale primilor profesori ai universității.

Văzând cât e ora, am luat viteză spre mașină, urmând să mă îndrept spre cazare, unde fixasem o oră de sosire.

statuia Titu Maiorescu (1840-1917)

Citește și Iași- din cartierul Copou la Piața Unirii

Iași- Grădina Botanică „Anastasie Fătu” și Parcul Expoziției

Publicat pe de
1

Întorcându-mă din Republica Moldova, după ce am stat cam o oră la vamă, m-am îndreptat spre orașul Iași, unde m-am oprit în cartierul Copou pentru a vedea câteva obiective din itinerarul pe care mi-l stabilisem, prima fiind Grădina Botanică „Anastasie Fătu”, numită după medicul și naturalistul care în 1856, pe un teren propriu din zona Râpa Galbenă, a fondat prima grădină botanică din Iași. Donând plantele prin testament Societății de Medici și Naturaliști, după moartea lui, când terenul a fost vândut de urmași, pe un teren alăturat societatea a creat a doua grădină botanică, coordonată de moldoveanul Dimitrie Brânză, medic, naturalist și botanist, fondator al unei grădini botanice din București.

În 1921,  în spatele Universității (clădirea nouă), profesorul universitar de botanică Al. Popoviciu a înființat o nouă grădină botanică, cu mici sere pentru creșterea plantelor tropicale, al cărei director a fost până la deces (1936). În 1963 grădina a fost mutată pe Dealul Copoului, actuala locație, unde în timp s-a extins, azi acoperind aproximativ 88 de hectare, colecțiile având în total 7.780 de taxoni vegetali, din diferite regiuni ale lumii, împărțite în 10 secţii: Sistematică, Fitogeografică cu taxoni din America de nord și sud, Asia, Africa și Europa, Ornamentală cu Complexul de Sere, Flora şi Vegetaţia României, Silvostepa Moldovei, Biologică prezentând evoluția plantelor și adaptarea la mediu, Plante Utile care grupează resurse vegetale, unele provenite din flora spontană, altele cultivate în scop alimentar și medicinal, Dendrarium şi Rosarium, secție unică în România, cu aproximativ 800 de specii, soiuri şi hibrizi de trandafiri.  

De la intrarea principală am străbătut Secția Ornamentală, amenajată cu arbori, arbuștii și specii de flori decorative-gladiole, bujori, dalii etc.

Cotind spre dreapta, am ajuns la Pavilionul Administrativ, în fața căruia, în mijlocul unui rondou cu flori, se află bustul „Dr. Anastasiu Fătu”.  

În pavilion sunt expuse busturile unor foști directori și personalități care au contribuit la înființarea grădinii.

C-tin Papp (director 1937-1958)

Emilian Țopa (director 1963-1970)

Complexul de Sere cuprinde 21 de compartimente, cu peste 2.500 de taxoni, plante tropicale, subtropicale, ecuatoriale şi mediteraneene, din care doar 9 sunt deschise spre vizitare, restul fiind destinate cercetării și cultivării plantelor.

În 1991 în cadrul secției s-a creat o subsecție pentru persoanele cu dizabilități de vedere, cu specii de plante medicinale, aromatice, condimentare etc., prevăzute cu explicaţii în alfabetul Braille, reorganizată și extinsă în 2008.

Secția Dendrologică a fost amenajată pe un teren, în mare parte viran, unde au existat o ferma zootehnica și o fabrică de cărămidă, unde s-au plantat tei, stejari, carpeni, plopi, fagi, arbori exotici furnizate de cele peste 500 de grădini botanice din lume cu care instituția a colaborat. În perimetru se află și 2 izvoare de apă minerală.

În Secția Silvostepa Moldovei sunt conservate principalele tipuri de ecosisteme din această regiune, de silvostepă, mlaștină și forestier.

Secția Flora și Vegetația României grupează fitotaxonii din ţara noastră pe provincii istorice.

Am revenit spre poarta principală prin Secția Sistematică, care prezintă clasificarea filogenetică a regnului vegetal, pe lângă bazinul creat pentru plante de apă, în cadrul ei fiind create și stânci, pentru dezvoltarea plantelor endemice din flora României.

Ieșind din grădină, am intrat în Parcul Expoziției, amenajat în 1923, după Unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, pentru prima „Expoziție agricolă, viticolă și de industrie casnică a Moldovei întregite“, la care au fost invitați producători din toate ținuturile, când s-au creat alei mărginite de rondouri cu flori și pavilioane, următoarele expoziții fiind organizate  în anii 1935 și 1936.

În timp parcul a fost ornat cu busturile unor personalități- Calistrat Hogaș, Anton Pann, C-tin Petrescu, Al. Popovici și alte sculpturi, s-au construit replici ale Hanului Ancuței și Bolții Reci, o fântână arteziană etc.

Am părăsit parcul prin Arcul de Triumf, creat după modelul Arcului Academiei Mihăilene.

În apropierea parcului se află Stadionul „Emil Alexandrescu”, creat pe locul în care interbelic exista o arenă pe care se disputau meciurile de fotbal ale echipelor ieșene, postbelic și meciurile altor echipe sportive din oraș (handbal, rugby, baschet etc.), după 1950 numită Stadionul „23 August”. Până în 1960 arena a fost renovată, pe lângă scopul sportiv fiind folosită pentru concerte de muzică și evenimente cu caracter patriotic. În anul 2004 a fost extinsă, modernizată, stadionul primind forma actuală.

Citește și Iași- prin zona Parcului Copou

O scurtă oprire în Huși, jud. Vaslui

Publicat pe de
2

Orașul Huși, din județul Vaslui, este situat în estul țării, aproape de frontiera cu Republica Moldova, într-o zonă înconjurată de dealuri. A fost prima dată atestat documentar în 1487, ca târgul Huschy, numele provenind de la maghiarii husiți, refugiați din Regatul Ungariei (1435-1460), care au înființat o colonie.

În târg Domnitorul Ștefan cel Mare a construit o curte domnească și Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1495), devenită Catedrală Episcopală după ce Domnitorul Ieremia Movilă a înființat Episcopia Hușilor (1598), a patra eparhie a Moldovei  după Suceava, Roman și Rădăuți, înzestrată cu multe averi și moșii.

În timp ansamblul a fost avariat de numeroase cutremure și invazii, în sec. XVIII, sub Episcopul Inochentie, fiind refăcut, prima fiind catedrala (1753-1756) în care, drept recunoștință, episcopul a fost înmormântat. Sub următorii episcopi turla a fost dotată cu un clopot mare, s-a creat o nouă catapeteasmă (1784), interiorul a fost pictat, în 1787 au fost aduse de la Muntele Athos moaștele Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi și postate în catedrală, într-un chivot de argint.

Fiind avariată de alte cutremure (1793, 1802), de fiecare dată a fost refăcută, în 1890-1891 i s-a adăugat a doua turlă, pictura interioară a fost refăcută de Gh.Tattarescu, în perioada 1886-1902 a fost restaurată și până în 1912 i s-a adăugat pridvorul de pe latura sudică. În marele cutremur din 1940 turla veche s-a dărâmat, pereții clădirii s-au fisurat, distrugând mare parte din picturi, până în 1949 catedrala fiind consolidată și pictura refăcută.

Pe ruinele fostului Palat Domnesc (sec. XV-XVII), din care au supraviețuit doar beciurile și a caselor episcopale, distruse de un incendiu (1711), în perioada 1782-1792 s-a construit Palatul Episcopal, care a supraviețuit până în 1813, când a ars într-un incendiu. În 1849 s-a construit un nou palat, clădire cu parter și etaj, modificată în timp, actual având fațadele în stil neoclasic cu elemente baroce. În perioada 1926-1949 în el a funcționat un muzeu eparhial.

În anii 1826-1849 s-au construit mai multe clădiri pentru chilii, şcoala de cântăreţi bisericeşti (1846-1859, 1892-1939) şi seminarul teologic (1851-1859, 1919-1931), renovate 1934, s-a ridicat zidul de incintă, refăcut 1938 când, pe locul vechii porţi, construit și actualul Turn-Clopotniță, cu 4 niveluri, sprijinit la colțuri de contraforturi, flancat de 2 corpuri scunde, accesul în incintă fiind făcut printr-o boltă cu deschidere în arc, dotat cu un clopot de cca. 2 tone, din vremea Domnitorului Vasile Lupu. Pe fațade sunt postate icoane în mozaic, pe cea estică prezentându-i pe Sf. Ap. Petru și Pavel, pe cea vestică pe Sf. M. Mc. Chiriachi.

În sec. XVI maghiarii au fost convertiți la ritul romano-catolic. În târg s-au stabilit negustori evrei sefarzi, veniți din Imperiul Otoman,  în sec. XVIII-XIX și evrei așkenazi, veniți din Galiția și Podolia. După promulgarea Regulamentului Organic (1831-1832), târgul Huși a devenit capitală de ținut (1834), cu isprăvnicie, judecătorie, eforie și o școală primară.

Pe locul unei biserici vechi, din centrul orașului, în anii 1849-1855 breasla negustorilor bogasieri a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”, azi ascunsă între blocuri de locuințe și lângă ea un Turn-Clopotniță cu 2 etaje. În decursul timpului biserica a fost avariată de incendii, cutremure, de fiecare dată fiind refăcută, ultima restaurare datând din anii 1990-1994.

În 1918 credincioșii din Huși au înființat un Orfelinat catolic de băieți, preluat de primele surori del Giglio, azi Surorile Franciscane Misionare de Assisi, nou sosite în oraș. Pentru a putea să-l întrețină, în incintă au deschis ateliere de croitorie, cizmărie, tapiţerie, tâmplărie şi lăcătuşărie. În anii 1931-1939 au construit o capelă, azi Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”. Orfelinatul a funcționat până în 1949, când a fost desființat de comuniști, clădirile fiind naționalizate.  

Din acea perioadă s-au păstrat până azi câteva clădiri, unele pe lista monumentelor istorice, între care fosta Casa Adam Mitache, construită în 1880, din 1981 Muzeul Municipal Huși,  Camera Agricolă (1911), azi Clubul elevilor și copiilor

Liceul „Cuza Vodă” (1913)

Casa Monasterianu, azi Restaurant „Podgoriile Hușilor”

Cea mai impozantă clădire din oraș este cea construită în anii 1938-1940, ca sediu al filialei BNR Huși, actual recondiționată.

În 1949 Episcopia a fost desființată și unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de „Episcopia Romanului și Hușilor”, catedrala rămânând funcțională, ca biserică în cadrul Mânăstirii „Sf. Ap. Petru și Pavel”. Episcopia a fost reînființată în 1996, la începutul sec. XXI ansamblul fiind restaurat.

Administrația Eparhială

În fosta Casă Iancu Berea, clădire în  stil eclectic, construită în 1889, azi declarată  monument istoric, donată la sfârșitul sec. XX Episcopiei, s-a amenajat Muzeul Eparhial Huși, care etalează peste 700 de icoane și tablouri religioase, cca. 3.800 de cărți vechi, documente, odoare, etc., din sec. XVI-XIX, din anul 2006, parterul fiind ocupat de o secțiunea a Muzeului Municipal Huși. 

Pe una din laturile Parcului Rodina, într-o clădire din anii 1900-1910, funcționează Cercul Militar Huși, în care se desfășoară diverse activități culturale, spectacole, simpozioane militare, etc.

În parc se află Monumentul Eroilor, dezvelit în 1928, comemorându-i pe cei căzuți în Primul Război Mondial, ulterior și pe cei din Al Doilea Război Mondial.

În memoria colonelului, născut la Huși, decedat împreună cu 40 de elevi ai Școlii de Subofiteri în Revoluția din 1989, în timp ce apărau aeroportul Otopeni, post-mortem ridicat în grad, în parc s-a postat Monumentul general-maior Mihai Ion Patras.

Din 1995 orașul Huși a fost declarat municipiu, în cadrul jud. Vaslui.

Primăria Huși

Citește și Chișinău, Republica Moldova- o parte din bulevardul Ștefan cel Mare și zonele adiacente

Bârlad, jud. Vaslui

Publicat pe de
1

În drumul spre granița cu Republica Moldova, parcurgând o parte din jud. Vaslui, m-am oprit la Bârlad, oraș pe teritoriul căruia arheologii au descoperit urme de prelucrare a fierului și a cornului de cerb (sec. IV-V). Centru meșteșugăresc dezvoltat, aflat la răscrucea drumurilor comerciale,  este menționat în documentele bizantine și papale cu numele de Terra Berladensis, în cel din sec. XV, emis de Domnitorul Alexandru cel Bun, apărând ca târg, vama lui fiind dăruită Mânăstirii Bistrița, pentru întreținere.

În același secol orașul a fost prădat și ars de invaziile tătarilor (1440, 1444, 1450). Pentru a putea opri înaintarea lor, Domnitorul Ștefan cel Mare a hotărât construirea unei fortificații de pământ. Din acea perioadă a supraviețuit Biserica Domnească „Adormirea Maicii Domnului”, refăcută în 1636 de Domnitorul Vasile Lupu.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru”, construită în 1692, refăcută în 1747, în timp afectată de incendiu (1850), cutremure (1864, 1888), în perioada 1894-1896 fiind reparată și consolidată.

Au urmat invaziile cazacilor, polonilor, în 1758 târgul fiind ocupat de cca. 100.000 de tătari, apoi distrus de marele cutremur din 1802, când Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită în 1797, a fost grav avariată. În perioada 1817-1818 a fost refăcută de breasla abagerilor, care au reparat-o după cutremurul din 1838 și au întreținut-o până în 1873, breasla fiind desființată prin legea corporațiilor, perioadă în care s-a construit și Turnul-Clopotniță (1858), cu 3 etaje, numit și Turnul lui Titinaș, după porecla inițiatorului construcției, monahul Ioanichie-Ioniță Bardaș, la primul etaj fiind amenajată o cameră de locuit pentru ctitor.

În timp deteriorându-se, în 1925 biserica a fost reparată, în 1927 predată armatei, până în 1947 devenind biserica garnizoanei. Fiind părăsită și deteriorată, biserica a fost închisă, fiind reparată abia în 1970, la inițiativa preotului, fost deținut politic, Dumitru Bârnovenescu și redeschisă ca biserică parohială. Fiind avariate de cutremure (1977, 1986, 1990), biserica și turnul-clopotniță au fost reparate, în 1983-1984 interiorul bisericii a fost pictat, în 1991-1992 pridvorul refăcut în stil neoclasic, în timpul restaurării (2019-2023) fiind mutat pe altă fațadă a clădirii, în aceeași perioadă turnul, reparat, fiind dotat cu 3 clopote aduse din Austria, în 2 etaje amenajate muzee, prin exponate evocând viața desfășurată în oraș în sec. XIX.

În oraș s-a păstrat o clădire construită în perioada 1796-1812 de Ștefan și Elisabeta Sturdza Bârlădeanu, azi numită Casa Sturdza, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost deținută de familie până în 1903, când a fost cumpărată de Primărie, ulterior în ea funcționând Administrația Financiară, apoi Judecătoria, până la cutremurul din 1977 care a afectat grav clădirea. Fiind trecută în administrația muzeului, în perioada 1980-1993 a fost consolidată, devenind sediul Secției de Artă. Degradându-se treptat, începând cu anul 2000 a fost restaurată, doi ani mai târziu fiind inaugurat Muzeul Colecțiilor, cu 2 expoziții permanente de artă contemporană ale artiștilor Vasilescu și Dragoș Pătrașcu.

În apropierea ei, la începutul secolului XIX s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon”, unul din ctitori fiind și Elisabeta Strudza care, în decursul anilor, i-a donat unul dintre clopote, numeroase cărți, icoana Maicii Domnului și o cruce de argint.

Biserica a fost renovată în 1965, când s-a refăcut și pictura interioară.

Izbucnind Revoluția din 1848, la Bârlad s-a înființat „Asociația Patriotică”, care urmărea unirea Moldovei cu Țara Românească, principalul lider fiind Al. Ioan Cuza, născut în oraș (1820), după realizarea Unirii Principatelor Române (1859), ales Domnitor. Casa în care s-a născut, construită la începutul sec. XIX, a fost locuită succesiv de mai multe familii, în ultima perioadă folosită ca locuință socială, apoi amenajată ca muzeu, Casa memorială Al. Ioan Cuza, inaugurat în 2025, la împlinirea a 205 ani de la nașterea domnitorului.

În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în oraș s-a dezvelit statuia Al. Ioan Cuza, înlocuită în 1972 cu actuala statuie.

În 1832 s-a înființat prima Școală de băieți, din 1858 în Bârlad funcționând și un gimnaziu, al doilea din Moldova, primul fiind la Iași, după Reforma Învățământului din 1864 devenit liceu. În acea perioadă în oraș a funcționat un teatru în care performau diverse trupe de actori. În 1909 profesorul Stroe S. Belloescu (1909) a donat prin testament o clădire, cu condiția ca în ea să funcționeze biblioteca publică și un muzeu de istorie, cu pinacotecă, inaugurat în 1914.

Interbelic, Bârlad fiind reședința jud. Tutova, în el funcționau toate structurile administrative, Prefectura și Judecătoria ocupând un palat construit în 1890, în stil neoclasic, azi declarat monument istoric. În 1957 o parte din palat a fost amenajată, în ea fiind mutat muzeul, azi numit Muzeul „Vasile Pârvan”, după arheologul și geologul român, patrimoniul fiind împărțit în 4 secții: arheologie, istorie, numismatică și științele naturii. Clădirea  a fost afectată de seismele din 1977, 1086, 1990, de fiecare dată fiind restaurată.

Fosta sală a Curții cu Juri a fost transformată în Teatru de Stat, inaugurat în 1955, ulterior numit după prozatorul, dramaturg și regizor, născut în Bârlad, Teatrul „Victor Ion Popa”.

De muzeu aparțin administrativ și celelalte muzee din oraș, între care Muzeul Colecțiilor, din 2006 Observatorul Astronomic și din 2009 Planetariu, situate în apropierea lui.

Lângă palat s-a amenajat Grădina Publică, azi Parcul Teatrului „Victor Ion Popa”, ocupând 12.000 metri pătrați, în care se pot vedea busturile unor personalități culturale.

În 1932 o mare inundație a distrus o parte din oraș. Ulterior, pe o porțiune mai ridicată de teren, s-a creat un nou cartier, numit „Deal”, străbătut de Strada Mare, mărginită de clădirile administrative, comerciale, locuințe, etc., în 1936 fiind ridicată și noua clădire a Primăriei Bârlad. 

Sub comuniști orașul a fost foarte cunoscut, fiind locul în care în 1901 s-a născut Gheorghe Gheorghiu Dej, în perioada 1961-1965 Președinte al Consiliului de Stat, casa lui natală, construcție de la sfârșitul sec. XIX, fiind amenajată ca muzeu,  Casa memorială „Gh. Gheorghiu Dej”, inaugurat în 1967. După 1898 a fost desființat, clădirea fiind ocupată de o grădiniță de copii. În 2009 casa a fost refăcută, modificată, în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale, lansări de carte, mese rotunde, dezbateri pe teme istorice, etc., din 2020 în cadrul „Centrului de documentare privind regimurile totalitare din România„.

În perioada 1950-1956 Bârlad a fost reședința regiunii Bârlad, ulterior oraș încadrat în regiunea Iași și după reorganizarea administrativă (1968) în jud. Vaslui. În 1971 s-a inaugurat Casa de Cultură a Sindicatelor „George Tutoveanu”, folosită pentru diferite evenimente artistice și activități culturale, clădire reabilitată în 2023.

Treptat vechile clădiri au dispărut, fiind înlocuite de noi construcții, între care Palatul de Justiție, inaugurat în anul 2000. 

În amintirea celor căzuți la datorie în cele Două Războaie Mondiale, în 2019, de Ziua Drapelului, s-a dezvelit Monumentul Eroilor, inaugurarea fiind făcută în cadrul unui ceremonial militar și religios.

În sudul orașului se află Lacul Prodana, întins pe cca. 9 hectare, o parte din zona înconjurătoare fiind amenajată pentru agrement.

Citește și O scurtă oprire în Huși, jud. Vaslui

O scurtă oprire în centrul orașului Tecuci, jud. Galați

Publicat pe de
1

În vara anului 2025, plecând din Focșani spre Chișinău, Republica Moldova, pe drum urma să fac câteva scurte opriri, prima fiind în centrul orașului Tecuci, jud. Galați.

Așezarea a fost prima dată  atestată documentar din 1134, în hrisovul lui Iancu Rotisiavovici, dar arheologii au descoperit urme de locuire din perioadele geto-dacică și romană. Fiind așezată la intersecția drumurilor comerciale, s-a dezvoltat, în 1435 apărând în scripte ca târg și punct vamal.

În sec. XVII în Tecuci sunt menționate 3 biserici ortodoxe, una dintre ele, din lemn, fiind înlocuită în jurul anului 1813 cu o biserică din piatră. În Revoluția din 1821 biserica a fost devastată de armata otomană, 2 ani mai târziu fiind reparată, pictura interioară refăcută și în 1856 declarată catedrală. În decursul timpului a fost avariată de cutremure (1874, 1882, 1894, 1903). Deși de fiecare dată a fost reparată, structura de rezistență fiind distrusă, apoi pridvorul și turla grav avariate, s-a renunțat la refacerea ei, din 1898 slujbele fiind ținute în celelalte biserici din oraș.

Abia în 1937-1938,  din donațiile  unor personalități, între care Mareșalul Ion Antonescu, Alecu Anastasiu și soția sa, Ecaterina, în Grădina Publică, azi Parcul Central al orașului, s-a construit actuala Catedrală Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, ultimii doi fiind înmormântați în subsolul ei. Lucrările au durat mult timp, până în 1948 fiind terminat subsolul, lucrările fiind reluate abia în 1951, clădirea fiind terminată în 1962.

În perioada 1966-1967 interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice și în 1969 catedrala a fost sfințită.

În anii 2007-2010 clădirea a fost consolidată și pictura restaurată.

După Războiul Ruso-Turc (1829-1829) Tecuci a fost încadrat în Moldova, după unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) făcând parte din Principatele Române Unite. În  amintirea acelor vremuri, în 2013, în apropierea catedralei, s-a inaugurat statuia Domnitorul Al. Ioan Cuza.  

Orașul a început să se dezvolte, în el fiind construite noi clădiri, una fiind Banca de Scont, loc unde se întâlneau comercianții și oamenii de afaceri, ulterior transformată în Tribunal Județean, azi fiind ocupată de Parchetul Tecuci.

În Primul Război Mondial (1916-1917) în oraș s-au refugiat mulți  români din Muntenia și Oltenia, aflate sub ocupație străină.

Casa Tache Anastasiu (sfârșit sec. XIX)

După război s-au înființat Societatea Culturală „Ștefan Corodeanu” din cadrul Școlii Normale de Băieți, Societatea de Educație Națională din cadrul Cercului Militar (1920) și în 1923 s-au pus bazele Ateneului Cultural. Într-o casă construită la sfârșitul sec. XIX, în stil baroc, donată de boierul Teodor Cincu, primar al orașului Tecuci, deputat în Parlamentul Românie, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice, în 1935 s-a creat Muzeul de Arheologie și Științele Naturii „Mihail Dimitriu”, un spațiu fiind ocupat de Biblioteca Comunală. În Al Doilea Război Mondial (1944) o parte din colecțiile muzeului, împreună cu arhiva Primăriei, au fost evacuate, urmând să fie transportate cu trenul, dar acesta a fost distrus de bombardamentul anglo-american. Muzeul a fost reorganizat în anul 1967, azi Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” având secțiile de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă și contemporană.

În 1938 Fundația „Principele Carol” a înființat Căminul Cultural Orășenesc „Calistrat Hogaș”, numit după renumitul scriitor născut în oraș (1847).

Postbelic orașul a devenit reședința jud. Tecuci, după reorganizarea administrativă (1968) încadrat în jud. Galați și declarat municipiu.

Primăria Tecuci

Citește și Bârlad, jud. Vaslui

Mausoleele Eroilor Mărăști, Soveja și Mărășești, jud. Vrancea

Publicat pe de
1

În Primul Război Mondial România a fost cucerită de armatele Puterilor Centrale, în 1917 singurul teritoriu neocupat fiind Moldova, frontul întinzându-se în zona Vrancea, în luna iulie la Mărăști armata a II-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, repurtând prima victorie, în timpul luptelor purtate decedând mii de soldați și bombardamentele distrugând satul. Ulterior satul a fost reconstruit de armată și localnici, primind ajutorul Reginei Maria, spre amintirea victoriei la intrarea în sat fiind ridicat un Arc de Triumf, de 3,7 metri înălțime.

În perioada 1921-1928, pe locul celei vechi, distrusă, s-a ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Maria Magdalena”, în stil moldovenesc, la inaugurare participând Regele Mihai I al României,  Regina Maria, reprezentanţi ai Guvernului și ai Armatei a II-a.

Pe locul unde s-a desfășurat lupta (Cota 536), din iniţiativa unor ofiţeri şi generali ai Armatei a II-a Române, s-a construit Mausoleul Eroilor Mărăști, pe fațada principală fiind postate plăci din marmură albă, inscripționate cu numele regimentele participante și ale celor cca. 1.500 de morți, lateralele fiind decorate cu basoreliefuri din bronz, prezentând săteni și ostași.

Subsolul adăpostește criptele cu osemintele ostaşilor români căzuţi la datorie şi sarcofagele generalilor Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu, Nicolae Arghirescu şi Alexandru Mărgineanu. Se află și un mic muzeu în care sunt expus obiecte ce au aparținut generalului Văitoianu și arme folosite în Primul Război Mondial.

După bătălia de la Mărăşti, încercând să recupereze teritoriile pierdute, trupele germane au reușit să disperseze trupele rusești din zona Varnița-Muncelu. Acestea trebuind să se retragă, au intervenit trupele române, cărora li s-au alăturat cele sovietice rămase în zonă,  câștigând Bătălia de la Varnița. Cum Soveja era situată în inima munților, nod de comunicații către liniile frontului, acolo fiind stabilite punctele de comandă, depozite de armament, etc., după terminarea războiului, la inițiativa Societăţii „Văduvele de Război” şi „Cultul Eroilor”, în perioada 1923-1928 s-a construit Mausoleul Eroilor Soveja. Clădirea în formă de cruce, semănând cu o cetate din piatră, a fost plasată la marginea localității, pe o ridicătură de teren, de 200 metri înălțime, înconjurată cu un zid din piatră de râu, putând fi accesat printr-un șir de trepte, desfășurate pe 4 terase succesive, la bază „păzite” de 2 tunuri.

În interior s-au plasat criptele în care au fost înhumați 528 de militari români, ruși, germani, austrieci și unguri, pe plăcile de marmură din fața lor fiindu-le inscripționate numele, osuarul adăpostind și alți ostași neidentificați, în total 1.612 decedați în timpul luptelor din zonă.  

Într-o clădire de lângă Mausoleu s-a amenajat un muzeu care etalează documente, hărți, fotografii, arme, medalii, folosite și primite în timpul luptelor din Primul Război Mondial.

A urmat bătălia de la Mărășești, cea mai crâncenă din tot războiul, în cele 28 de zile, din care 15 de luptă efectivă, în august 1917 fiind oprită ofensiva germană spre Moldova pe linia Mărăști-Mărășești-Oituz.

Pentru cinstirea celor peste 21.000 de soldați și 480 de ofițeri căzuți la datorie, la inițiativa Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, s-a construit Mausoleul Eroilor Mărășești, lucrările fiind efectuate în 2 etape: 1923-1924 și 1936-1938.

Inițial s-a creat parterul, cu 18 culoare radiale, în ele fiind așezate 154 cripte individuale și 9 cripte comune, cu rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care și ale Ecaterinei Teodoroiu, sublocotenent care a condus un pluton de infanterie în bătălia de la Mărășești.

Central a fost postat sarcofagul Generalului Eremia Grigorescu, comandantul armatei române din timpul bătăliei.

În a doua etapă s-a construit „Cupola Gloriei”, ornată la exterior cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și femei amintind de asociația care a înființat mausoleul, superior fiind postată o cruce, sprijinită de vulturi.

Interiorul a fost pictat în frescă și inscripționat cu numele localităților în care s-au purtat principalele bătălii.

Pe aleile ce mărginesc spațiul larg din fața mausoleului s-au postat busturile celor mai importante personalități militare din acea perioadă, între care:

Mareșal Alexandru Averescu

Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu

Într-o clădire, lateral de mausoleu, funcționează un mic muzeu în care sunt expuse diverse arme, echipament militar, numeroase fotografii vechi, date biografice ale unor personalități politice și militare, etc., pereții fiind ornați cu picturi prezentând scene din bătălii.

Citește ș O scurtă oprire în centrul orașului Tecuci, jud. Galați

Cascada Putnei; Mânăstirile Lepșa și Soveja, jud. Vrancea

Publicat pe de
1

Cascada Putnei, din județul Vrancea, e situată pe teritoriul comunei Tulnici, în apropiere de satul Lepșa. Din 1973 a fost declarată Monument al Naturii, când s-a amenajat pentru vizitare, azi fiind inclusă în Parcul Natural Putna Vrancea.

Datorită schimbărilor climatice, în decursul timpului căderea de apă s-a micșorat, azi având cca. 80 metri lungime, 4 metri înălțime, inferior apa acumulându-se într-un lac cu aproximativ 12 adâncime, apoi curgând la vale. 

poză 1979

poză 2025

Traversând satul Lepșa, la 3 kilometri nord-vest de el m-am oprit pentru a vizita  Mânăstirea Lepșa. Pe acel loc inițial a existat un schit, cu o Biserică de lemn, ridicat în 1774 de un călugăr de la Poiana Mărului, în 1789, pentru întreținere,  primind în dar o moșie. Se presupune că obștea de călugări se ocupa cu îngrijirea bolnavilor. În 1929 schitul a fost distrus de un incendiu, supraviețuind doar icoana „Sf. Nicolae”, pictată în sec. XVII, care se afla în chilia starețului.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a fost refăcută în anii 1930-1936, pe o temelie din piatră de râu, având pereții acoperiți cu scânduri de brad și acoperișul cu șindrilă, deasupra intrării principale fiind înălțată turla.

Interiorul a fost decorat cu icoane pictate pe lemn, între care o icoană din 1584, prezentându-i pe Isus și Fecioara Maria, primită în dar de la Ierusalim. În ea s-a postat policandrul donat de Regele Carol II, când a vizitat mânăstirea (1934).

În perioada 1952-1960 mânăstirea a fost ocupată de maici, venite de la Mânăstirea Trotușanu, apoi desființată de comuniști, chiliile fiind folosite de un liceu din Focșani, terenul mânăstirii preluat de C.A.P.-ul Tulnici și magaziile transformate în depozite forestiere. În 1974, deși fără autorizație, Episcopia Buzăului a redeschis schitul. S-au construit noi chilii, stăreția, turnul-clopotniță, un aghiasmatar din lemn și în 1982 Biserica de lemn a fost restaurată.

După ce mânăstirea de maici a fost legal reînființată (1990), în 1993 s-a creat noul Paraclis „Sf. Teodosie de la Brazi”.

La icoana veche venind mulți pelerini, s-a amenajat o cărare, în apropierea turnului-clopotniță, prin care se accesează incinta, fiind creat foișor de lemn, central cu o fântână.

În 2008 în incinta mânăstirii s-a construit o biserică nouă din zid, Biserica „Izvorul Tămăduirii; Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Interiorul a fost bogat decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, cele de pe catapeteasma, din lemn sculptat, prezentând numeroși sfinți.

Rulând spre nord-est, după 14 kilometri am ajuns în stațiunea Soveja, pe teritoriul căreia, la 5 kilometri est de localitate, se află Mânăstirea Soveja.

A fost construita în anii 1640-1645 de Domnitorul Matei Basarab, ca semn de împăcare cu Domnitorul Moldovei Vasile Lupu, motiv pentru care a fost numită și „Dobromira” („bună pace”).

În decursul unui an biserica a fost terminată, apoi s-au construit chiliile, stăreția, toate înconjurate de ziduri din piatră, de jumătate de metru grosime și 2 metri înălțime, azi dispărute. Pentru a se întreține, domnitorul a dotat-o cu moșii. Un secol mai târziu Domnitorul Constantin Mavrocordat a închinat mânăstirea Sfântului Mormânt.

La sfârșitul secolului XIX biserica a fost transformată în biserică parohială, în 1928 fiind executate lucrări de reparații. În decursul timpului clădirile fiind afectate de numeroase cutremure, au fost refăcute și modificate. După marele cutremur din 1977 clopotnița a fost reconstruită, chiliile reparate, sau refăcute, biserica restaurată și în 2008 sfințită.

Citește și Mausoleele Eroilor Mărăști, Soveja și Mărășești, jud. Vrancea

Focșani, jud. Vrancea

Publicat pe de
1

Orașul Focșani, reședință a județului Vrancea, din partea de est a României, este situat la limita dintre regiunile istorice Moldova și Țara Românească, hotarul dintre ele fiind stabilit în 1482 de Voievodul Ștefan cel Mare, când satul a fost împărțit în partea munteană și partea moldoveană. A fost prima dată atestat documentar din 1575 dar săpăturile arheologice (1977) au descoperit urme de locuire din neolitic, obiecte aparținând culturii Starčevo-Criș (cca. 5.000 î.e.n.), un tezaur dacic, monede romane, artefacte aparținând carpilor și sarmaților (sec. II-III e.n.). 

Fiind situat la intersecția drumurilor comerciale, satul s-a dezvoltat, în scriptele anilor 1615-1620 fiind menționat ca târg, secol în care era format din 2 localități, Focșanii Munteni și Focșanii Moldovei. În 1848 linia vamală a fost suprimată. După unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), la Focșani au funcționat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru Prefecturile Putna și Râmnicu Sărat,  Comisia Centrală însărcinată cu elaborarea legilor comune celor doua Principate, câte 2 secții ale municipalității și poliții, în 1862, prin Decretul dat de Al. Ioan Cuza, cele două părți ale orașului fiind unite. Devenind reședința județului Putna, orașul s-a dezvoltat,  treptat în el construindu-se un Gimnaziu (1866), azi Colegiul Național Unirea, Spitalul Județean și Comunal (1867), urmate de alte clădiri emblematice.

Azi în Piața Unirii din centrul orașului, situată pe vechiul hotar dintre Tara Românească și Moldova, se află monumentul istoric „Borna de hotar”, loc de unde am început vizitarea orașului. Pe o latură a pieței se află  clădirile administrative importante- Consiliul Județean, Primăria și Prefectura, construite în anii 1970.

În 1976 s-a inaugurat Monumentul Unirii, un obelisc de 20 metri înălțime, având amplasat pe fațadă amplasat un scut din bronz, inscripționat cu „Unirea Principatelor Române, 1859”, situat pe un postament cilindric, ornat cu un basorelief din bronz înfățișând „Hora Unirii”, la care au participat Domnitorul Al. Ioan Cuza și numeroase personalități, între care Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Boerescu,  renumitul țăran Ion Roată, deputat de Putna, etc..

Pe marginea pieței s-a păstrat Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, azi monument istoric, construită în 1661, în cadrul unei mânăstiri ctitorită de Domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, atunci pe fosta parte munteană a orașului, lângă hotarul care despărțea cele două țări, înconjurată de o grădină. În 1845 în ea s-a oficiat cununia religioasă a Domnitorului Gheorghe Bibescu cu Marițica Văcărescu-Ghica, fiica poetului Nicolae Văcărescu, naș fiind Mihail Sturdza, Domnitorul Moldovei. În 1854 mânăstirea a fost distrusă de un incendiu, supraviețuind doar biserica. În decursul timpului a fost avariată de incendii și cutremure, după cel din 1977 fiind restaurată. 

În timpul domniei lui Al. Ioan Cuza grădina înconjurătoare a fost expropriată și dată în folosința Școlii de fete din Focșanii Munteni, care a deținut-o până în 1866, când a intrat în patrimoniul orașului și în 1873 amenajată ca Grădină Publică, în decursul timpului în ea fiind create un bazin cu apă, un foișor folosit de fanfara militară, un bufet și un cinematograf de vară.

Sub regimul comunist, dorindu-se lărgirea spațiului, în anii 1950-1960 clădirile înconjurătoare au fost etatizate și demolate. Pe locul fostului bufet în perioada 1970-1973 s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Leopoldina Bălănuță”, în 1999, după moartea renumitei actrițe,  primind numele ei. Azi în clădire funcționează Sala de spectacole cu 540 locuri, o sală de ședințe cu 100 locuri, bibliotecă cu 33.000 volume, restul spațiilor fiind închiriate unor cluburi de dans, școli de șoferi, magazine, etc.

În 2009 o parte din spațiul verde a fost eliminată, pe ea construindu-se clădiri comerciale, azi grădina fiind mult mai mică.

Lateral de biserică se află Ateneul Popular „Maior Gh. Pastia”, monument istoric, clădire cu subsol, parter și etaj, în stil neoromânesc, construită în perioada 1927-1945, la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care a finanțat lucrările de construcție și de amenajare interioară, inaugurarea fiind făcută în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.

Prin restructurarea și modernizarea orașului, grădina a fost împărțită, azi în oraș existând Grădina Publică și Parcul Robert Schuman, reamenajat în 2014.

Despărțind o parte din parc de cvartalul de blocuri, se înalță  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Donie, numită după ctitorul ei, Donie Damian, clădire în stil brâncovenesc, ridicată în anii 1694-1714, azi pe lista monumentelor istorice.

Dorind să văd alte biserici vechi, din fosta parte muntenească a orașului, azi înscrise pe lista monumentelor istorice, am traversat bulevardul și am urmat străduțele dintre blocuri. Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Nou a fost construită de paharnicul Constantin Năsturel, pe locul unei Biserici de lemn din anii 1680-1690, din cadrul unei mânăstiri, înconjurată cu ziduri groase din cărămidă, cu turnul-clopotniță înalt, probabil folosit și ca turn de veghe, pictura interioară fiind efectuată în anii 1732-1746. În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1793) zidurile înconjurătoare au fost distruse și biserica incendiată, ulterior reparată. În anii 1985-1986 a fost folosită ca depozit de cărți vechi religioase, după 1990 fiind redată cultului ortodox, devenind biserică parohială.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Vechi, construită în perioada 1713-1716.

Am revenit pe bulevard unde, în fosta parte moldovenească a orașului, a existat o altă mânăstire, în cadrul căreia în 1710 Nicolae Mavrocordat a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Precista, clădire din cărămidă, accesată printr-un pridvor deschis, deasupra căruia s-a ridicat turla-clopotniță din lemn. În decursul timpului avariată de cutremure și incendii, a suferit numeroase modificări, în final ajungând la aspectul actual.

Urmând bulevardul, am ajuns la Catedrala Ortodoxă „Sf. Parascheva”, clădire mai nouă, construită începând din anul 2002.

Lucrările s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, biserica nefinisată fiind sfințită și deschisă în anul 2019, în anul vizitei mele (2025) fiind terminate.  

Cotind pe lângă ea, m-am îndreptat spre alte clădiri, monumente istorice, prima pe lângă care am trecut fiind fostul Palat Administrativ, în care a funcționat Prefectura Putna, clădire în stil neoromânesc, construită în anii 1913-1915, cu demisol, parter şi etaj, având peste 80 de încăperi, printre care şi două mari săli de şedinţe. Din anii 1950 a fost ocupată de Sfatul Populat Focșani și servicii ale administrației locale. Fiind grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986, după 1990 a fost dezafectată, ulterior restaurată și din 2021 dată în folosință gratuită, pe o perioadă de 10 ani, Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” a fost construit în perioada 1909-1913 la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care l-a finanțat cu condiția să fie numit după el, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare lăsându-i prin testament întreaga sa avere, adăugând și veniturile obținute de Ateneul Popular, înființat tot de el. Spectacolele s-au derulat până în 1987 când, datorită degradărilor produse de cutremure, a fost închis, după anul 2000 fiind consolidat și restaurat de Primăria Focșani și Consiliul Județean Vrancea, fiind redeschis în 2004. În memoria ctitorului, pe esplanada din fața teatrului s-a postat bustul din bronz al maiorului Gh. Pastia și pe o alee de lângă el busturile unor personalități de cultură din zonă.

 Vis a vis de teatru se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”-Săpunaru, monument istoric, construită în 1783 de starostele breslei săpunarilor, în decursul timpului reparată și renovată de mai multe ori, ultimele lucrări fiind executate în anii 1994-1996. În biserică se păstrează și azi icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, adusă de la Ierusalim de Hagi C-tin Dumitru și donată în anul 1864.

De acolo  m-am îndreptat spre o altă clădire, monument istoric, construită în anii 1909-1912, în care până în 2012 au funcționat Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea și după ce a fost restaurată, s-a amenajat Muzeul Viei și Vinului, inaugurat în 2023, în cadrul Zilelor Muzeului Vrancei.

În parcul din fața ei în 1934 s-a inaugurat Monumentul Eroilor, dedicat celor căzuți în luptele Primului Război Mondial, ulterior și celor din Al Doilea Război Mondial.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Casa Armatei, construită în 1937-1939 din donațiile ofițerilor garnizoanei, ca centru de cultură și recreere a familiilor ofițerilor, pe locul fostei clădiri a Curții de Casație Vrancea, demolată, în care a funcționat primul cerc  al ofițerilor din Focșani, înființat în 1905. În 1945 a fost rechiziționată de armata sovietică și folosită până în 1958, când trupele s-au retras din România. Ulterior și-a reluat activitatea culturală- spectacole, concerte, conferințe științifice, proiecții de filme, etc., la etaj existând și o bibliotecă cu numeroase volume despre istoria armatei, beletristică, etc.

În anii 1926-1931, azi situat în zona de sud a orașului, s-a construit Mausoleul Eroilor, în fața lui fiind postat Monumentul regimentului II artilerie (1913). Mausoleul e format dintr-un corp central, cu poarta de intrare mărginită de perechi de coloane și două corpuri laterale mai mici, toate acoperite de câte o cupolă, pe care s-a postat câte o cruce. În subsolul mausoleului se află 3 cripte funerare, cu 1744 de eroi necunoscuți din regiunea Panciu-Ruginești-Nănești, căzuți în luptele din 1917, 12 nișe adăpostind 240 de eroi români și ruși. În decursul timpul a fost reparat și restaurat de mai multe ori, ultima dată în anul 2013.

Sub regimul comunist orașul a fost industrializat, fapt ce a dus la migrarea populației din mediul rural, pentru care s-au construit noi cartiere cu blocuri, după reorganizarea administrativă din 1968, orașul devenind municipiu, reședință a județului Vrancea.

Citește și Cascada Putnei; Mânăstirile Lepșa și Soveja, jud. Vrancea

Prin județul Suceava: Iacobeni, Ciocănești, Cârlibaba

Publicat pe de
1

Într-o excursie prin țară, ajungând în județul Suceava, după ce am vizitat orașul Vatra Dornei, am rulat spre nord, îndreptându-mă spre satul Ciocănești, în anul 2017 clasat pe locul 6 în topul celor mai colorate destinații turistice. În drum m-am oprit în Iacobeni, unde doream să văd 2 biserici.

Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, biserică ortodoxă construită în anii 1817-1818, aparținând de Parohia Ciocănești, a fost folosită până în 1893, ulterior devenind capelă în cimitir.

În comună, pe un teren cumpărat prin contribuţia Fondului Bisericesc, a Mitropoliei Bucovinei şi a credincioşilor parohiei, s-a construit noua Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1907-1913).

Clădirea din cărămidă, pe o bază din piatră, cu 3 turle, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, în culorile drapelului românesc. Exteriorul, tencuit în alb, s-a ornat cu dungi orizontale din cărămidă aparentă roșie. Interiorul bisericii a fost pictat în frescă abia în 1969.

Ulterior în curtea bisericii s-a construit o clopotniță din lemn, tencuită și decorată în același mod ca biserica, în 1929 dotată  cu 2 clopote, aduse din București, un an mai târziu fiind adus și al treilea clopot. În anii 1990-1993 bisericii i s-a creat un pridvor și lângă clopotniță s-a construit o casă de prăznuire.

Încă 10 kilometri spre nord și am intrat în Ciocănești. Conform unei legende locale a fost numit după sunetele pe care le scoteau meșterii fierari, în timp ce creau armele ostașilor lui Ștefan cel Mare. Satul, format prin extinderea cătunului Fântâna Rece, a fost prima dată atestat documentar din 1775, deținut de boierul Ion Ciocan, când aparținea administrativ de Câmpulung.

În 1950 localnica Leontina Țăran renovându-și casa, a ornat-o la exterior cu motive tradiționale, asemănătoare celor de pe ouăle „încondeiate”. Luând exemplu, până în anii 1960 majoritatea localnicilor și le-au decorat asemănător, satul devenind un „muzeu în aer liber”, în 2014 declarat sat cultural al României.

Un an mai târziu, firma Policolor donând materialele și vopsele necesare, decorațiile au fost recondiționate.

În Ciocănești azi funcționează 2 muzee, pe care doream neapărat să le vizitez. Muzeul Etnografic, înființat în anul 2005, prin vechile obiecte donate de localnici, etalează vechiul stil de viață din Bucovina.

Trecând prin diversele încăperi, am avut senzația că m-am transportat în timp…   fostele camere cu paturi de lemn, podeaua acoperită de covoare țesute în casă, pereții decorați cu motive tradiționale, unii tapetați cu covoare, lăzi de zestre…

războaie de țesut, haine tradiționale…

magazii, cămări, diverse unelte…

transportul produselor cu plutele pe Bistrița…

numeroase măști hidoase, folosite pe vremuri în timpul colindelor de Crăciun…

Am părăsit muzeul, trecând încă o dată pe lângă un pește enorm, creat din împletituri de nuiele, gândindu-mă cât de pricepuți erau și câtă răbdare aveau în acele timpuri.

În anul 2007, alături de colecția etnografică, s-a alăturat Muzeul Ouălor Încondeiate. În timp, adunându-se ouă încondeiate din mai multe zone din Bucovina, colecția a crescut și în 2014 muzeul a fost mutat în incinta Casei de Cultură „Florin Gheuca”.  

În vremuri străvechi oul fiind considerat un simbol al vieții, renașterii și al universului, prin puterile sale magice protejând casa, animalele și recoltele, în timpul ritualurilor de primăvară ouăle erau încondeiate. Obiceiul s-a păstrat și în creștinism, în timpul sărbătorii Paștelui, simbolizând victoria vieții asupra morții- Invierea lui Cristos, ouăle fiind vopsite în roșu, culoare despre care o legendă spune că s-a preluat de la ouăle dintr-un coș, așezat de Maica Domnului la baza crucii pe care era răstignit Cristos, înroșite de sângele acestuia.

În timp pe ouă s-au adăugat motive vegetale și geometrice, cele din Bucovina fiind împodobite mai ales cu frunze de stejar, spice de grâu, cruci, etc., folosindu-se în special culorile roșu, simbolizând viața, dragostea, sângele lui Isus, negru, eternitatea, respectul pentru trecut, galben, lumina, soarele, rodnicia și verde, speranța, natura, reînnoirea.

Muzeul etalează mai multe colecții, cea mai importantă fiind Colecţia Dr. Anton Setnic, colecționar încă din anii 1950.

În timp adunând peste 2.000 de ouă, din care s-au păstrat 1650, câteva vechi din 1902, le-a catalogat și explicat tehnicile utilizate, într-un manuscris păstrat până azi.

Colecţia Novac Norbert Ioan, fost învățător din Ciocănești, cuprinde peste 1000 de ouă care redau motivele cusute pe îmbrăcămintea tradițională, cel mai vechi ou datând din 1941.

Expoziţia „Tradiţie, valoare sacră” cuprinde ouă încondeiate de către elevi în cadrul concursului interjudeţean.

Expoziţia de ouă încondeiate etalează ouă premiate în cadrul ediţiilor Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate.

Pe lângă exponatele efectuate în timp există și Expoziţia de ouă încondeiate destinate vânzării, create de meșteri locali.

Din Ciocănești am rulat 16 kilometri spre nord până în Cârlibaba, localitate situată la limita între Bucovina și Transilvania, de-a lungul văii Bistrița Aurie, arie protejată, între versanți muntoși ce depășesc 1600 metri înălțime. Pe perimetrul comunei sunt amenajate 2 partii de ski: Magura 1 si Magura 2, ambele dotate cu teleschi, iarna folosite de numeroși iubitori ai sportului..

Rulând paralel cu râul, pe cealaltă parte am văzut Primăria Cârlibaba.

La capătul unei străduțe din spatele ei, cu turnul înalt, vizibil din depărtare, se află Biserica Romano-Catolică, construită în 1900, care funcționează și azi.

Continuând să rulez spre nord, am ajuns la Biserica Ortodoxă, clădire din lemn sculptat și piatră, în stil moldovenesc, ridicată în 1898.

Lateral de ea se află clopotnița și un altar folosit vara, create din aceleași materiale.

De acolo urma să părăsec Moldova și în următoarele zile să traversez Transilvania, îndreptându-mă spre casă, la Arad.

Citește și Rodna și Mânăstirea Cormaia, jud. Bistrița-Năsăud

Orașul Vatra Dornei, jud. Suceava

Publicat pe de
1

Orașul Vatra Dornei din jud. Suceava, din anul 2000 declarat municipiu, e situat în Depresiunea Dornelor, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie. O legendă spune că Dragoș Vodă fiind la vânătoare, din greșeală a ucis-o pe păstorița Dorina și a înmormântat-o lângă un râu. În memoria ei a numit râul Dorna și așezarea Vatra Dorinei.

Documentar așezarea e menționată în 1592, în timpul Domnitorului Aron Vodă, ca punct de popas și vamă și în 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca sat, parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc, autonom față de domnii Moldovei.

În 1775 Bucovina fiind anexată Imperiului Austriac, Ținutul Dornelor a intrat sub stăpânire austriacă,  ulterior a Imperiului Habsburgic, când Vatra Dornei a primit statutul de târg. Locuitorii devenind iobagi și fiind oprimați, în decursul timpului s-au răzvrătit de mai multe ori, conflictele terminându-se cu multe decese.  

În zonă existând numeroase izvoare de ape minerale, folosite de localnici de mai mult timp, în 1790 au fost cercetate de chimistul Hacquette de Nürnberg, apoi de doctorul Ignatziu Plusch (1805). Descoperindu-se că apele și nămolul de turbă au efecte terapeutice, s-a dorit amenajarea lor ca băi, în 1833 construindu-se prima clădire, în care s-au amenajat 6 căzi de baie.

Proiectul lor nu s-a putut materializa decât după ce Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei (1870) și primind aprobarea Împăratului Franz Joseph, până în 1898 s-au amenajat 15 izvoare, între care Izvorul Ioan (ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand și Izvorul Sentinela, s-au construit stabilimente balneare, cazinoul, hoteluri, clădiri administrative, o școală, uzina electrică, târgul fiind transformat în stațiune,  prima localitate electrificată din Bucovina, din 1907 a fost declarat oraș al Imperiului Austro-Ungar, apoi inclus în România, cu care Basarabia s-a unit după destrămarea imperiului (1918).

Pentru ca vizitatorii să acceseze mai ușor stațiunea, calea ferată Dărmănești- Câmpulung, creată în 1888, a fost prelungită până la Vatra Dornei, construindu-se prima gară și în 1902, pe malul stâng al râului Dorna, fiind inaugurată a doua gară, Gara Vatra Dornei Băi, azi monument istoric, după Primul Război Mondial ambele fiind preluate de C.F.R.

Am ajuns în oraș spre seară, pe o ploaie mocănească și m-am cazat la Hotelul Silva, din apropierea gării. A doua zi, cum ploaia se oprise, am pornit să explorez orașul.

Traversând podul peste râul Dorna, am ajuns la fostul Cazinou al Băilor, construit în perioada 1896-1898, în stil eclectic, cu influențe din Renașterea Germană, ca loc de agrement, în el fiind amenajate o sală în care se desfășurau concerte, spectacole, baluri, un restaurant, o bibliotecă și încăperi în care turiștii se puteau întâlni. Pentru lărgirea spațiului, în 1936 clădirea a fost extinsă spre sud și est. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost folosită de armata germană care, în timpul retragerii, au deteriorat-o, ulterior fiind reparată de Fondul Bisericesc (1945) și din 1948, prin naționalizare, a trecut în proprietatea statului.

Sub regimul comunist, numit Pavilonul Central, a fost ocupat de un club muncitoresc, un restaurant, unele săli fiind folosite pentru desfășurarea întâlnirilor sindicale, a ședințelor de partid, altele pentru campionatele naționale de șah, etc. În anii 1960 pentru modificarea interiorului în cantină, partea sudică a clădirii a fost extinsă. Când strada paralelă cu râul a fost transformată în bulevard (1986), cantina a fost închisă, clădirea fiind modificată și reparată. Lucrările nefiind terminate, în timpul Revoluției din 1989 a fost vandalizată, marmura, obiectele de lux, candelabrele, etc., fiind furate.  Ulterior a fost restaurată și în 1899 s-a inaugurat Centrul Muzeal Cazinoul Băilor, care a funcționat un timp și după ce clădirea a fost retrocedată Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (2004), În timp clădirea degradându-se, muzeul a fost închis și redeschis în 2023, după ce a fost restaurată.

În stânga Cazinoului se află Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”, construită în perioada 1990-2002, în stil moldovenesc, cu 7 turnuri, unul central înalt, câte 2 pe laterale mai mici și 2 turnuri puțin înclinate, ce flanchează intrarea, prevăzută cu  un pridvor deschis.

La exterior, în partea superioară s-au creat 40 de ocnițe, pictate cu chipurile sfinților Vechiului Testament, Evangeliști, Sfinților Mertiri, etc.

Interiorul e format din pronaos, naos, altar și încăperi adiacente- proscomidiar şi diaconicon. Intrând m-a frapat culoarea aurie predominantă, care mie îmi estompa picturile prezentând scene și personaje biblice, etc. Demisolul clădirii cuprinde un Paraclis, bibliotecă cu sală de lectură, spații liturgice, o expoziție de icoane, etc.

Trecând de catedrală, am intrat în Parcul Central, unde am urmat o alee mărginită de busturi, postate pe socluri din piatră, începând din anul 1964, prezentând personalități ca Mihai Eminescu, Costache Negri, Ciprian Porumbescu, etc..

În parcul cu copaci seculari, întins pe 50 de hectare, azi rezervație dendrologică a Academiei Române, se află mai multe izvoare de apă minerală.

În el trăiesc numeroase veverițe, pe care oamenii le hrănesc, activitate devenită amuzament, după ele parcul fiind numit și Parcul Veverițelor.

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre o altă biserică,  în drum trecând pe lângă cimitirul catolic, în care se află Biserica Catolică Veche, azi capelă mortuară, inițial construită în oraș și, devenită neîncăpătoare, în 1895 mutată.

În câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”, construită în anul 1908 de către comunitatea greco-catolică ruteană și după desființarea cultului (1952) predată ortodocșilor, a căror Biserică de lemn a fost distrusă de un incendiu (1954). Până în 1991 slujbele au fost celebrate de preoții din oraș, apoi s-a înființat Parohia „Sf. Ilie”. În timp biserica a fost reparată și modernizată, ultimele lucrări având loc în anii 2000-2009.

Îndreptându-mă spre râu, am trecut pe lângă clădirea fostei școli, construită în anii1895-1897, în care au studiat elevi de mai multe etnii, până în 1911 predarea fiind în limbile română și germană. În Primul Război Mondial a fost transformată în spital, postbelic redevenind școală, azi Școala Gimnazială nr. 1.

Am cotit pe lângă Biserica Penticostală Betleem și, trecând râul Dorna, m-am îndreptat spre centrul orașului.

La intrarea pe strada principală se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1905 de comunitatea germană ca Biserică Lutherană, în 1947 fiind preluată de ortodocși. În anii 1984-1993 biserica a fost extinsă, creată în stil moldovenesc, primind forma actuală.

În aceeași perioadă s-a construit și clădirea de lângă ea (1901), cu elemente în stil renascentist și moldovenești, pentru „Societatea Culturală Sentinela”, în cele 7 săli de la parter și 8 de la etaj fiind amenajate spații de lectură, expoziționale, locuri de întânire a membrilor, etc. În Al Doilea Război Mondial, în timpul retragerii trupelor germane, clădirea a fost avariată, ulterior refăcută, din 1975 în ea înființându-se o bibliotecă publică, azi Biblioteca Municipală „G.T. Kirileanu”, numită după istoricul literar, folclorist, publicist, din 1948 membru al Academiei Române, născut în județ (1872-1960).

Templul Mare a fost prima sinagogă din Vatra Dornei, construită în perioada 1898-1902 pe un teren dăruit de Biserica Ortodoxă.

În Al Doilea Război Mondial (1941) 2.650 de evrei din oraș și satele înconjurătoare au fost deportați în lagărele din Transnistria. Postbelic puținii supraviețuitori s-au întors, dar au început să emigreze în Israel, mai ales după 1958, când au primit aprobarea guvernului, cea mai mare parte părăsind orașul după 1989, în 2016 existând doar 8 evrei în oraș. Bănuiesc că azi sinagoga e închisă ?…Nu am găsit pe cineva care să-mi dea o explicație…

Azi strada centrală e mărginită de casele de epocă, intercalate de construcții mai noi, din perioada comunismului, ocupate de locuințe, la parterul lor funcționând diverse magazine și firme, altele fiind sediile unor instituții.

Poliția Vatra Dornei

Clădirea Primăriei Vatra Dornei a fost construită în anii 1895-1897 ca sediu administrativ al stațiunii, atunci numit Palatul Comunal.  Clădirea cu 2 niveluri, a fost prevăzută cu un turn înalt de colț. Azi etajul e ocupat de birourile Consiliului Local, săli de protocol, etc. și la parter funcționează Muzeul de Etnografie, înființat în 1987.

În parcul alăturat se află Monumentul Eroilor, inaugurat în 1936, onorând cei 120 de bărbați decedați în luptele Primului Război Mondial, azi inscripționați pe o placă din partea inferioară a obeliscului. A fost modificat după Al Doilea Război Mondial, central fiind așezată o placă pe care s-au notat eroii din acel război, între plăci un basorelief prezentând o caschetă de soldat înconjurată de frunze aurite, în partea superioară, pe cele 4 laturi, câte o cruce și pe obelisc un vultur cu aripile deschise.

Înlocuind Biserica Catolică Veche, devenită neîncăpătoare și mutată în cimitirul catolic, în perioada 1895-1905 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Schimbarea la Față a lui Isus”, în stil roman, cu elemente în stil gotic, cu 3 nave, deasupra altarului principal fiind postat un complex statuar  prezentând personajele principale din scena Calvarului.

După inaugurarea căii ferate Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei, în oraș s-au stabilit numeroși muncitori feroviari de diferite etnii- germană, poloneză, ucraineană. Comunitatea catolică crescând, în 1913 s-a înființat Parohia Vatra Dornei și biserica, până atunci arondată Parohiei Iacobeni, a devenit biserică parohială.

Am părăsit strada centrală și, pe lângă Casa de Cultură „Platon Pardău”, numită după poetul și prozatorul român, născut la Vatra Dornei (1934-2002), m-am îndreptat spre hotel.

Urma să părăsesc orașul și să vizitez alte obiective din județul Suceava, planificate pentru acea zi.

Citește și Prin județul Suceava: Iacobeni, Ciocănești, Cârlibaba