Orașul Năsăud este situat în partea central-vestică a județului Bitrița-Năsăud, de-a lungul râului Someșul Mare. A fost prima dată atestat documentar din 1264, numit Nazowd. E pomenit într-un act din 1440, prin care satele de pe valea râului au fost donate familiei nobiliare Jaks de Kusal. În 1453 satele și minele din zonă au fost preluate de Ioan de Hunedoara, devenit comite perpetuu al districtului Bistriţei, apoi de Regele Matei Corvin, perioadă când satele, între care și Năsăudul, au fost trecute în stăpânirea oraşului Bistriţa. În secolul XVIII a fost inclus în Imperiul Habsburgic.
După ce invazia mongolă din 1717 a provocat distrugeri mari, pentru apărarea imperiului în partea estică, la porunca Împărătesei Maria Tereza s-a creat un sistem de graniță militară, care s-a extins de la Năsăud pe valea Rodna, valea Șieului și valea Someșului, în zona Năsăud instalându-se Regimentul II românesc de graniţă, cu comandamentul în Năsăud, acesta primind statutul de târg. S-au construit clădiri pentru ofițeri, o cazarmă, prăvălii, o moară, o fabrică de bere şi spirt, etc. și în 1771 Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk”, după 1879 trecută în administrarea parohiei.
Azi în clădirea fostei cazarme, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează Muzeul Grăniceresc Năsăudean. Inițial câțiva intelectuali au preluat colecțiile lui Iuliu Moisil, Iulian Marțian, Virgil Șotropa și au înființat un muzeu, intrat sub egida Arhivelor Statului- Subdirecția Năsăud. În timp numărul exponatelor crescând, muzeul a fost mutat în clădirea „Svarda” (1946).
Muzeul etalează colecții etnografice, de artă populară, etalează artefacte vechi, descoperite de arheologi, obiecte aparținând Regimentului 2 Românesc de Graniță, arme de foc, arme albe, o colecție numismatică, ierbare create de botanistul Florian Porcius, pictură veche românească (sec. XVIII-XIX), etc.
În 1784 s-a înființat Institutul Militar, cu predare în limbile română, germană și latină, din 1785 în cadrul lui funcționând un Institut Preparandial, o Şcoală Normală cu 4 clase şi o Școală de fete. Numărul grănicerilor crescând, în 1819 s-au construit încă 19 locuinţe pentru personalul militar, o casă mare, cu etaj, pentru comandantul regimentului (1841) și, pentru a ușura legătura cu Bistriţa, s-a construit un pod peste râul Someş. În timpul Revoluției din 1848 orașul a fost incendiat de revoluționarii maghiari, soldați din regimentele de graniță secuiești, supraviețuind doar puține clădiri, refăcute sub Imperiul Austro-Ungar (1867-1918).
Unele dintre ele au supraviețuit până azi, majoritatea înconjurând piața din centrul orașului, o clădire în stil eclectic găzduind Primăria Năsăud.
În documentele din 1883 este amintită o comunitate reformată, slujită de preotul din Nimigea. Zece ani mai târziu formându-se o parohie, de care aparțineau și satele din valea Someşului, în perioada 1897-1899 s-au construit Biserica Reformată și casa parohială, reparată și restaurată în anii 1988-2001.
Prin efortul vicarului foraneu Grigore Moisil, în 1884 s-a construit Biserica Greco-Catolică. După 1948, când ritul a fost interzis și vicarul Simion Pop (1882-1983), protopop al Năsăudului, arestat și închis la Aiud, biserica a fost predată ritului ortodox, devenind actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, monument istoric și de arhitectură, situată în centrul orașului.
Deși după 1990 greco-catolicii au făcut demersuri pentru recuperarea bisericii, neprimind-o, în anii 2001-2018, în apropierea ei, au construit Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Domnului”.
În 1851 regimentele de graniţă au fost desfiinţate, apoi s-a constituit Districtul Năsăudean (1861), cuprinzând toate cele 44 de comune grănicereşti. Doi ani mai târziu în oraș s-a înființat liceul grăniceresc greco-catolic, una dintre cele mai cunoscute școli superioare din Transilvania, numită Gimnaziul grăniceresc „Francisc Iosefian”, al cărui director a fost Grigore Moisil. În el au studiat numeroase personalități ca George Coșbuc, Miron Cristea, Liviu Rebreanu, Iuliu Moisil, Emil Isac, etc.
Clădirea s-a păstrat până azi și este trecută pe lista monumentelor istorice. În ea funcționează Colegiul Național „George Coșbuc”, numit după renumitul poet, al cărui bust e postat în fața corpului principal.
La câțiva ani după înființarea gimnaziului, în planul de învățământ au fost introduse muzica vocală și instrumentală, din 1871 elevii fiind inițiați și în arta dramatică şi cinematografică, în cadrul Societăţii Virtus Romana Rediviva, activități continuate în timp, postbelic fiind înființat un Cămin Cultural (1950), din 2000 numit Casa de Cultură „Liviu Rebreanu”, în care se desfășoară diverse evenimente culturale, spectacole, concerte, festivaluri, concursuri, târguri, seminarii, etc.
În scop educațional și de divertisment, azi în oraș funcționează și Clubul Copiilor.
Pentru cazarea elevilor veniți de pe Văile Someşului şi Sălăuţei, la sfârșitul secolului XIX s-a construit un internat, în stil neo-românesc, în 1928 transformat în Liceu de băieți, sub ocupația maghiară ocupat de un batalion de geniști, după 1945 devenind Liceu Pedagogic, din 1982 Școală Generală, din 2013 numită Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”.
Compromisul austro-ungar (1867) a dus la reorganizarea administrativă din Transilvania (1876), când scaunele săsești și secuiești au fost desființate, Năsăudul rămânând doar un târg, sediu de pretură, cu o judecătorie de ocol şi o percepţie fiscală.
Judecătoria Năsăud
Izbucnirea Primului Război Mondial, a implicat participarea unui mare număr de locuitori români din Transilvania, înrolați în cadrul armatei austro-ungare, mulți din ei decedând, din zona Năsăudului 300 de persoane. În amintirea lor în centrul orașului Năsăud s-a creat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un piedestal care se continuă cu o coloană din blocuri de granit, de 2,5 metri înălțime, ornată cu o coroană de lauri, superior o cruce, plăci inscripționate cu numele eroilor și lateral de el două piese masive de armament.
După proclamarea la Alba Iuliaa Unirii Transilvaniei cu România (1918), la care a participat și o delegație din Năsăud, autoritățile române au preluat treptat administrația zonei. Comunitatea ortodoxă neavând o biserică proprie, obținând aprobarea, din 1938 au început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Împărați Constantin și Elena”, azi a parohiei Năsăud II, clădire în stil brâncovenesc, cu interiorul pictat în tempera, lucrări finalizate abia în 1965.
În vecinătatea ei se află Centrul Catehetic „Miron Cristea”, inaugurat în 2014. În cadrul lui se oferă sprijin educațional tinerilor prin meditații gratuite, atelierele de poezie, teatru și pictură, discuții tematice, etc.
În oraș există și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în anii 1990-2000, în stil neoromânesc.
Sub comunism, după reorganizarea administrativă (1968), orașul Bistrița a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud, din care face parte și azi..
Orașul Sângeorz-Băi, traversat de râul Someșul Mare, e situat în partea de nord-est a județului Bistrița-Năsăud.
A fost prima dată atestat documentar din 1245, numit Sanct Gurgh, localitatea fiind însă mult mai veche, arheologii descoperind urme de locuire din vremea daco-romană, când era situată în zona dacilor liberi. Ulterior a făcut parte din Voievodatul Văii Rodnei, apoi a fost administrat de comitatul săsesc, subordonat regelui ungar, din 1453 a fost deținut de Iancu de Hunedoara, apoi de fiul său Matia Corvin.
Din 1711 Transilvania a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungar. Urmărindu-se educarea populației, în 1766 s-au creat Școlile triviale cu predare în limba română, numite după dupa cele trei obiective: cititul, scrisul și socotitul, în Sângeorz-Băi prima școală începând să funcționeze abia în 1816, 10 ani mai târziu fiind înființată a doua școală, care din 1890, contopindu-se, au format Școala Confesională. La inițiativa pedagogului român Solomon Haliță în 1925 s-a creat și școala de arte și meserii, care a funcționat până în 1930. Apoi s-a înființat un Gimnaziu cu 7 clase (1946), în 1962 transformat în Liceu de Cultură Generală, în anii 1977-1990 funcționând ca Liceu cu profil industrial mecanic, ulterior redevenind liceu teoretic, din 1990 numit Liceul Solomon Haliță.
În 1996 în fața liceului s-a postat bustul Solomon Haliță (1959-1926), pedagog român, publicist, inspector general în Ministerul Învățământului, prefect al județului Năsăud (1922-1926), născut în localitate,
Azi în oraș funcționează și Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi, numită după biologul și pedagog român (1846-1896), născut în localitate,fost elev al Școlii triviale din Sângeor-Băi.
O altă instituție, numită după un învățător și scriitor născut în localitate (1881-1966), e Centrul Cultural Iustin Sohorca, inaugurat în 2016.
În Revoluția 1848 trupele maghiare au ocupat orașul, producând ravagii. Din 1876 a făcut parte Districtul Autonom Românesc al Năsăudului, din Comitatul Bistrița-Năsăud. În 1944 a fost ocupat și devastat de trupele horthyste. Postbelic a fost încadrat în Raionul Năsăud (1950) și din 1958 declarat oraș.
Primăria Sângeorz-Băi
În oraș existând comunități de rituri religioase diferite, fiecare și-a construit propria biserică. În anii 1869-1880 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, iconostasul din interior fiind comandat de contele Ziki la Viena. Începând cu anii 1950, biserica a fost reparată de mai multe ori, ultimele lucrări având loc în perioada 2016-2018.
Pe locul unei vechi Biserici de lemn (1548), s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1875-1880). A funcționat până în 1948, când ritul a fost desființat și clădirea preluată de ortodocși.
După 1989, reînființându-se Parohia Greco-Catolică, inițial slujbele s-au oficiat într-o clasă din Școala veche, apoi s-a construit actuala Biserică Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1995-1998).
Lângă ea, pe un piedestal, e postat bustul Dr. Iuliu Hossu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, apoi Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, senator de drept în Parlamentul României, din 1945 membru de onoare al Academiei Române. A fost cel care în Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) a citit proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În Al Doilea Război Mondial a slavat mii de evrei din Transilvania, care urmau să fie deportați. În 1948 opunându-se trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română, a fost arestat ca deținut politic, în decursul timpului fiind mutat în mai multe centre de detenție din țară, în final fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București și postmortem beatificat de Papa Francisc.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în anii 2019-2021, afiliată Parohiei Sângeorz-Băi II.
Ea deservește și Centrul Misionar de Tineret „Ioan Bunea”, inaugurat în 2015, al cărui director e preotul bisericii.
Pe teritoriul localității se află mai multe izvoare cu apă minerală, cu efecte teraputice, în special pentru afecțiunile aparatului digestiv și reumatismale. Încă din 1770 au fost recunoscute de autoritățile de la Viena, pe hărțile imperiale Sângeorz-Băi apărând ca localitate cu ape minerale.
În timp au fost amenajate 10 izvoare, pentru a fi accesate ușor s-au construit pasarele, chioșcuri, foișoare, în localitate s-au ridicat numeroase vile și la începutul secolului XIX a fost declarată stațiune balneară, din 1876 numită „Hebe”, după zeița tinereții din mitologia greacă.
În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni din țară. Postbelic a fost preluată de Ministerul Sănătății, vilele au fost naționalizate (1945-1950) și unele dintre ele amenajate pentru bolnavii veniți la recuperare.
Presupunând că și azi izvoarele sunt la fel de importante, am traversat parcul stațiunii și m-am îndreptat spre dealul amenajat.
Am ajuns la izvorul nr. 6, captat în 1951, care în momentul vizitei mele (2024) încă funcționa.
Urmând pasarelele, am căutat și alte izvoare.
Găsind doar un complex părăginit și nefuncțional, mi-am explicat de ce în oraș, deși sezon estival, nu am văzut prea mulți vizitatori…
M-am întors la mașină și am părăsit orașul, continuând drumul spre orașul Năsăud, unde îmi rezervasem cazarea.
De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Într-o excursie prin țară, ajungând în județul Suceava, după ce am vizitat orașul Vatra Dornei, am rulat spre nord, îndreptându-mă spre satul Ciocănești, în anul 2017 clasat pe locul 6 în topul celor mai colorate destinații turistice. În drum m-am oprit în Iacobeni, unde doream să văd 2 biserici.
Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, biserică ortodoxă construită în anii 1817-1818, aparținând de Parohia Ciocănești, a fost folosită până în 1893, ulterior devenind capelă în cimitir.
În comună, pe un teren cumpărat prin contribuţia Fondului Bisericesc, a Mitropoliei Bucovinei şi a credincioşilor parohiei, s-a construit noua Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1907-1913).
Clădirea din cărămidă, pe o bază din piatră, cu 3 turle, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, în culorile drapelului românesc. Exteriorul, tencuit în alb, s-a ornat cu dungi orizontale din cărămidă aparentă roșie. Interiorul bisericii a fost pictat în frescă abia în 1969.
Ulterior în curtea bisericii s-a construit o clopotniță din lemn, tencuită și decorată în același mod ca biserica, în 1929 dotată cu 2 clopote, aduse din București, un an mai târziu fiind adus și al treilea clopot. În anii 1990-1993 bisericii i s-a creat un pridvor și lângă clopotniță s-a construit o casă de prăznuire.
Încă 10 kilometri spre nord și am intrat în Ciocănești. Conform unei legende locale a fost numit după sunetele pe care le scoteau meșterii fierari, în timp ce creau armele ostașilor lui Ștefan cel Mare. Satul, format prin extinderea cătunului Fântâna Rece, a fost prima dată atestat documentar din 1775, deținut de boierul Ion Ciocan, când aparținea administrativ de Câmpulung.
În 1950 localnica Leontina Țăran renovându-și casa, a ornat-o la exterior cu motive tradiționale, asemănătoare celor de pe ouăle „încondeiate”. Luând exemplu, până în anii 1960 majoritatea localnicilor și le-au decorat asemănător, satul devenind un „muzeu în aer liber”, în 2014 declarat sat cultural al României.
Un an mai târziu, firma Policolor donând materialele și vopsele necesare, decorațiile au fost recondiționate.
În Ciocănești azi funcționează 2 muzee, pe care doream neapărat să le vizitez. Muzeul Etnografic, înființat în anul 2005, prin vechile obiecte donate de localnici, etalează vechiul stil de viață din Bucovina.
Trecând prin diversele încăperi, am avut senzația că m-am transportat în timp… fostele camere cu paturi de lemn, podeaua acoperită de covoare țesute în casă, pereții decorați cu motive tradiționale, unii tapetați cu covoare, lăzi de zestre…
războaie de țesut, haine tradiționale…
magazii, cămări, diverse unelte…
transportul produselor cu plutele pe Bistrița…
numeroase măști hidoase, folosite pe vremuri în timpul colindelor de Crăciun…
Am părăsit muzeul, trecând încă o dată pe lângă un pește enorm, creat din împletituri de nuiele, gândindu-mă cât de pricepuți erau și câtă răbdare aveau în acele timpuri.
În anul 2007, alături de colecția etnografică, s-a alăturat Muzeul Ouălor Încondeiate. În timp, adunându-se ouă încondeiate din mai multe zone din Bucovina, colecția a crescut și în 2014 muzeul a fost mutat în incinta Casei de Cultură „Florin Gheuca”.
În vremuri străvechi oul fiind considerat un simbol al vieții, renașterii și al universului, prin puterile sale magice protejândcasa, animalele și recoltele, în timpul ritualurilor de primăvară ouăle erau încondeiate. Obiceiul s-a păstrat și în creștinism, în timpul sărbătorii Paștelui, simbolizând victoria vieții asupra morții- Invierea lui Cristos, ouăle fiind vopsite în roșu, culoare despre care o legendă spune că s-a preluat de la ouăle dintr-un coș, așezat de Maica Domnului la baza crucii pe care era răstignit Cristos, înroșite de sângele acestuia.
În timp pe ouă s-au adăugat motive vegetale și geometrice, cele din Bucovina fiind împodobite mai ales cu frunze de stejar, spice de grâu, cruci, etc., folosindu-se în special culorile roșu, simbolizând viața, dragostea, sângele lui Isus, negru, eternitatea, respectul pentru trecut, galben, lumina, soarele, rodnicia și verde, speranța, natura, reînnoirea.
Muzeul etalează mai multe colecții, cea mai importantă fiind Colecţia Dr. Anton Setnic, colecționar încă din anii 1950.
În timp adunând peste 2.000 de ouă, din care s-au păstrat 1650, câteva vechi din 1902, le-a catalogat și explicat tehnicile utilizate, într-un manuscris păstrat până azi.
Colecţia Novac Norbert Ioan, fost învățător din Ciocănești, cuprinde peste 1000 de ouă care redau motivele cusute pe îmbrăcămintea tradițională, cel mai vechi ou datând din 1941.
Expoziţia „Tradiţie, valoare sacră” cuprinde ouă încondeiate de către elevi în cadrul concursului interjudeţean.
Expoziţia de ouă încondeiate etalează ouă premiate în cadrul ediţiilor Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate.
Pe lângă exponatele efectuate în timp există șiExpoziţia de ouă încondeiate destinate vânzării, create de meșteri locali.
Din Ciocănești am rulat 16 kilometri spre nord până în Cârlibaba, localitate situată la limita între Bucovina și Transilvania, de-a lungul văii Bistrița Aurie, arie protejată, între versanți muntoși ce depășesc 1600 metri înălțime. Pe perimetrul comunei sunt amenajate 2 partii de ski: Magura 1 si Magura 2, ambele dotate cu teleschi, iarna folosite de numeroși iubitori ai sportului..
Rulând paralel cu râul, pe cealaltă parte am văzut Primăria Cârlibaba.
La capătul unei străduțe din spatele ei, cu turnul înalt, vizibil din depărtare, se află Biserica Romano-Catolică, construită în 1900, care funcționează și azi.
Continuând să rulez spre nord, am ajuns la Biserica Ortodoxă, clădire din lemn sculptat și piatră, în stil moldovenesc, ridicată în 1898.
Lateral de ea se află clopotnița și un altar folosit vara, create din aceleași materiale.
De acolo urma să părăsec Moldova și în următoarele zile să traversez Transilvania, îndreptându-mă spre casă, la Arad.
Orașul Vatra Dornei din jud. Suceava, din anul 2000 declarat municipiu, e situat în Depresiunea Dornelor, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie. O legendă spune că Dragoș Vodă fiind la vânătoare, din greșeală a ucis-o pe păstorița Dorina și a înmormântat-o lângă un râu. În memoria ei a numit râul Dorna și așezarea Vatra Dorinei.
Documentar așezarea e menționată în 1592, în timpul Domnitorului Aron Vodă, ca punct de popas și vamă și în 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca sat, parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc, autonom față de domnii Moldovei.
În 1775 Bucovina fiind anexată Imperiului Austriac, Ținutul Dornelor a intrat sub stăpânire austriacă, ulterior a Imperiului Habsburgic, când Vatra Dornei a primit statutul de târg. Locuitorii devenind iobagi și fiind oprimați, în decursul timpului s-au răzvrătit de mai multe ori, conflictele terminându-se cu multe decese.
În zonă existând numeroase izvoare de ape minerale, folosite de localnici de mai mult timp, în 1790 au fost cercetate de chimistul Hacquette de Nürnberg, apoi de doctorul Ignatziu Plusch (1805). Descoperindu-se că apele și nămolul de turbă au efecte terapeutice, s-a dorit amenajarea lor ca băi, în 1833 construindu-se prima clădire, în care s-au amenajat 6 căzi de baie.
Proiectul lor nu s-a putut materializa decât după ce Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei (1870) și primind aprobarea Împăratului Franz Joseph, până în 1898 s-au amenajat 15 izvoare, între care Izvorul Ioan (ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand și Izvorul Sentinela, s-au construit stabilimente balneare, cazinoul, hoteluri, clădiri administrative, o școală, uzina electrică, târgul fiind transformat în stațiune, prima localitate electrificată din Bucovina, din 1907 a fost declarat oraș al Imperiului Austro-Ungar, apoi inclus în România, cu care Basarabia s-a unit după destrămarea imperiului (1918).
Pentru ca vizitatorii să acceseze mai ușor stațiunea, calea ferată Dărmănești- Câmpulung, creată în 1888, a fost prelungită până la Vatra Dornei, construindu-se prima gară și în 1902, pe malul stâng al râului Dorna, fiind inaugurată a doua gară, Gara Vatra Dornei Băi, azi monument istoric, după Primul Război Mondial ambele fiind preluate de C.F.R.
Am ajuns în oraș spre seară, pe o ploaie mocănească și m-am cazat la Hotelul Silva, din apropierea gării. A doua zi, cum ploaia se oprise, am pornit să explorez orașul.
Traversând podul peste râul Dorna, am ajuns la fostul Cazinou al Băilor, construit în perioada 1896-1898, în stil eclectic, cu influențe din Renașterea Germană, ca loc de agrement, în el fiind amenajate o sală în care se desfășurau concerte, spectacole, baluri, un restaurant, o bibliotecă și încăperi în care turiștii se puteau întâlni. Pentru lărgirea spațiului, în 1936 clădirea a fost extinsă spre sud și est. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost folosită de armata germană care, în timpul retragerii, au deteriorat-o, ulterior fiind reparată de Fondul Bisericesc (1945) și din 1948, prin naționalizare, a trecut în proprietatea statului.
Sub regimul comunist, numit Pavilonul Central, a fost ocupat de un club muncitoresc, un restaurant, unele săli fiind folosite pentru desfășurarea întâlnirilor sindicale, a ședințelor de partid, altele pentru campionatele naționale de șah, etc. În anii 1960 pentru modificarea interiorului în cantină, partea sudică a clădirii a fost extinsă. Când strada paralelă cu râul a fost transformată în bulevard (1986), cantina a fost închisă, clădirea fiind modificată și reparată. Lucrările nefiind terminate, în timpul Revoluției din 1989 a fost vandalizată, marmura, obiectele de lux, candelabrele, etc., fiind furate. Ulterior a fost restaurată și în 1899 s-a inaugurat Centrul Muzeal Cazinoul Băilor, care a funcționat un timp și după ce clădirea a fost retrocedată Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (2004), În timp clădirea degradându-se, muzeul a fost închis și redeschis în 2023, după ce a fost restaurată.
În stânga Cazinoului se află Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”, construită în perioada 1990-2002, în stil moldovenesc, cu 7 turnuri, unul central înalt, câte 2 pe laterale mai mici și 2 turnuri puțin înclinate, ce flanchează intrarea, prevăzută cu un pridvor deschis.
La exterior, în partea superioară s-au creat 40 de ocnițe, pictate cu chipurile sfinților Vechiului Testament, Evangeliști, Sfinților Mertiri, etc.
Interiorul e format din pronaos, naos, altar și încăperi adiacente- proscomidiar şi diaconicon. Intrând m-a frapat culoarea aurie predominantă, care mie îmi estompa picturile prezentând scene și personaje biblice, etc. Demisolul clădirii cuprinde un Paraclis, bibliotecă cu sală de lectură, spații liturgice, o expoziție de icoane, etc.
Trecând de catedrală, am intrat în Parcul Central, unde am urmat o alee mărginită de busturi, postate pe socluri din piatră, începând din anul 1964, prezentând personalități ca Mihai Eminescu, Costache Negri, Ciprian Porumbescu, etc..
În parcul cu copaci seculari, întins pe 50 de hectare, azi rezervație dendrologică a Academiei Române, se află mai multe izvoare de apă minerală.
În el trăiesc numeroase veverițe, pe care oamenii le hrănesc, activitate devenită amuzament, după ele parcul fiind numit și Parcul Veverițelor.
Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre o altă biserică, în drum trecând pe lângă cimitirul catolic, în care se află Biserica Catolică Veche, azi capelă mortuară, inițial construită în oraș și, devenită neîncăpătoare, în 1895 mutată.
În câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”, construită în anul 1908 de către comunitatea greco-catolică ruteană și după desființarea cultului (1952) predată ortodocșilor, a căror Biserică de lemn a fost distrusă de un incendiu (1954). Până în 1991 slujbele au fost celebrate de preoții din oraș, apoi s-a înființat Parohia „Sf. Ilie”. În timp biserica a fost reparată și modernizată, ultimele lucrări având loc în anii 2000-2009.
Îndreptându-mă spre râu, am trecut pe lângă clădirea fostei școli, construită în anii1895-1897, în care au studiat elevi de mai multe etnii, până în 1911 predarea fiind în limbile română și germană. În Primul Război Mondial a fost transformată în spital, postbelic redevenind școală, azi Școala Gimnazială nr. 1.
Am cotit pe lângă Biserica Penticostală Betleem și, trecând râul Dorna, m-am îndreptat spre centrul orașului.
La intrarea pe strada principală se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1905 de comunitatea germană ca Biserică Lutherană, în 1947 fiind preluată de ortodocși. În anii 1984-1993 biserica a fost extinsă, creată în stil moldovenesc, primind forma actuală.
În aceeași perioadă s-a construit și clădirea de lângă ea (1901), cu elemente în stil renascentist și moldovenești, pentru „Societatea Culturală Sentinela”, în cele 7 săli de la parter și 8 de la etaj fiind amenajate spații de lectură, expoziționale, locuri de întânire a membrilor, etc. În Al Doilea Război Mondial, în timpul retragerii trupelor germane, clădirea a fost avariată, ulterior refăcută, din 1975 în ea înființându-se o bibliotecă publică, azi Biblioteca Municipală „G.T. Kirileanu”, numită după istoricul literar, folclorist, publicist, din 1948 membru al Academiei Române, născut în județ (1872-1960).
Templul Mare a fost prima sinagogă din Vatra Dornei, construită în perioada 1898-1902 pe un teren dăruit de Biserica Ortodoxă.
În Al Doilea Război Mondial (1941) 2.650 de evrei din oraș și satele înconjurătoare au fost deportați în lagărele din Transnistria. Postbelic puținii supraviețuitori s-au întors, dar au început să emigreze în Israel, mai ales după 1958, când au primit aprobarea guvernului, cea mai mare parte părăsind orașul după 1989, în 2016 existând doar 8 evrei în oraș. Bănuiesc că azi sinagoga e închisă ?…Nu am găsit pe cineva care să-mi dea o explicație…
Azi strada centrală e mărginită de casele de epocă, intercalate de construcții mai noi, din perioada comunismului, ocupate de locuințe, la parterul lor funcționând diverse magazine și firme, altele fiind sediile unor instituții.
Poliția Vatra Dornei
Clădirea Primăriei Vatra Dornei a fost construită în anii 1895-1897 ca sediu administrativ al stațiunii, atunci numit Palatul Comunal. Clădirea cu 2 niveluri, a fost prevăzută cu un turn înalt de colț. Azi etajul e ocupat de birourile Consiliului Local, săli de protocol, etc. și la parter funcționează Muzeul de Etnografie, înființat în 1987.
În parcul alăturat se află Monumentul Eroilor, inaugurat în 1936, onorând cei 120 de bărbați decedați în luptele Primului Război Mondial, azi inscripționați pe o placă din partea inferioară a obeliscului. A fost modificat după Al Doilea Război Mondial, central fiind așezată o placă pe care s-au notat eroii din acel război, între plăci un basorelief prezentând o caschetă de soldat înconjurată de frunze aurite, în partea superioară, pe cele 4 laturi, câte o cruce și pe obelisc un vultur cu aripile deschise.
Înlocuind Biserica Catolică Veche, devenită neîncăpătoare și mutată în cimitirul catolic, în perioada 1895-1905 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Schimbarea la Față a lui Isus”, în stil roman, cu elemente în stil gotic, cu 3 nave, deasupra altarului principal fiind postat un complex statuar prezentând personajele principale din scena Calvarului.
După inaugurarea căii ferate Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei, în oraș s-au stabilit numeroși muncitori feroviari de diferite etnii- germană, poloneză, ucraineană. Comunitatea catolică crescând, în 1913 s-a înființat Parohia Vatra Dornei și biserica, până atunci arondată Parohiei Iacobeni, a devenit biserică parohială.
Am părăsit strada centrală și, pe lângă Casa de Cultură „Platon Pardău”, numită după poetul și prozatorul român, născut la Vatra Dornei (1934-2002), m-am îndreptat spre hotel.
Urma să părăsesc orașul și să vizitez alte obiective din județul Suceava, planificate pentru acea zi.
Plecând din orașul Bistrița spre Pasul Tihuța, am rulat spre nord-est, în drum urmând să văd 2 mânăstiri și un lac de acumulare.
La 4 kilometri nord de comuna Josenii Bârgăulului, după ieșirea din satul Strâmba, pe un versant al munților Bârgăului, în 1999 a fost înființată Mânăstirea Strâmba„Sf. Ierarh Spiridon”.
A fost construită pe locul unei case și a 2 hectare de teren donate de o localnică, care s-a alăturat obștii de maici.
Biserica „Tuturor Sfinților”, creată în stilul arhitecturii moldovenești, a fost ornată în interior cu fresce prezentând personaje și scene biblice.
Azi complexul e format din biserică, chiliile măicuțelor, o trapeză (sală de masă), clopotnița, casa preotului duhovnic și ocupat de doar 6 măicuțe.
M-am întors în comună și am continuat drumul până în Prundu Bârgăului. De acolo am făcut un ocol spre sud-est, pentru a vedea Lacul Colibița.
În perioada 1977-1991 în munții Călimani, pe cursul râului Bistrița, s-a construit un baraj și o hidrocentrală, lângă el formându-se un lac artificial de acumulare, ocupând 270 hectare, apa lui fiind folosită pentru a se produce energie electrică și pentru alimentarea localităților din aval.
Fiind situat la o altitudine de 900 metri și având 13 kilometri lungime, în decursul timpului pe malul lui s-au construit vile, în final constituindu-se stațiunea Colibița.
Urma să trec din Transilvania în Moldova, prin Pasul Tihuța, o trecătoare situată la 1201 metri altitudine, urmând șoseaua construită la inițiativa Consiliului de Război al Armatei Austro-Ungare (1812-1817). Urcând munții, am ajuns în stațiunea turistică Piatra Fântânele, vizitată mai mult iarna, în ea fiind amenajate pârtii de schi și săniuțe. Am parcat mașina, apoi am urcat pe o stradă laterală și în 10 minute am ajuns la Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului”.
A început să plouă torențial, așa că m-am refugiat în biserică, sperând că nu va dura mult și ploaia se va potoli. Așteptând, am intrat în vorbă cu o măicuță, care mi-a relatat pe scurt istoria mânăstirii. Începând din anul 1928 s-a construit Biserica de lemn, cu iconostasul sculptat în lemn de elevii Școlii de Arte și Meserii din Prundu Bârgăului și decorat cu icoane. În ea a fost adusă de la Mânăstirea Prodromu de pe Muntele Athos o icoană a Maicii Domnului, pictată în 1914. În timp interiorul a fost ornat cu numeroase icoane primite din donații.
Deși a supraviețuit ocupației horthyste, sub comuniști mânăstirea a fost desființată, biserica rămând funcțională.
În anii 1980 părintele Petrinca, ajutat de credincioși, a început să refacă chiliile, s-a construit Paraclisul de iarnă „Sf. Ierarh Nicolae”, sfințit în 1985 și a fost reînființată mânăstirea, ocupată de o obște de măicuțe care azi se ocupă cu educarea copiilor din cătunele zonei, ulterior trimițându-i la școală.
După 1989, cu ajutorul localnicilor și a Organizației de Tineret din Württemberg, Germania, s-a finalizat noul complex, cu sală de mese (trapeză), ateliere de croitorie pentru veștmintele bisericești, ateliere de pictură bisericească, o clădire pentru oaspeți și pelerini (arhondaric).
Pe versantul alăturat mânăstirii, în 2010 s-a creat o platformă de beton, pe care s-a postat o cruce metalică, împreună atingând 31 metri înălțime și din 2014 a început construcția unei noi biserici.
Cum ploaia se mai potolise, am coborât la mașină și am rulat prin județul Suceava până la Vatra Dornei, unde îmi rezervasem cazarea.
Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea. Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.
Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.
În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).
În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.
Centrul Militar Bistrița
Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.
Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.
Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.
În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.
Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.
Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.
Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.
Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.
Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.
Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.
În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.
Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.
Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite
În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.
Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.
Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.
Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.
Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.
Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..
În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.
Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795). Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.
În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.
Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii 1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.
Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca, reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița.
Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.
Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței.
La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății.
În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița.
Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.
Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.
Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.
Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.
Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.
Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.
Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.
În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).
Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.
Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.
Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.
bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938
Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului, Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.
Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.
Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul, a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.
Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.
Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei.
Casa Inocențiu Micu-Klein
După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.
Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.
Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).
La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.
În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.
În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.
Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în 2011 a fost vândută.
În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.
Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.
Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.
Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).
Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.
Comuna Brănișca este situată în vestul județului Hunedoara, pe malul drept al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1329, cu numele Baranchka, secol în care a fost construită o fortăreață militară, ulterior pe locul ei fiind ridicat un castel, până în 1551 deținut de György Martinuzzi, Episcop de Oradea și Guvernator al Transilvaniei.
Domeniul intrând în posesia lui Szalánczi László, pe locul vechiului castel acesta a ridicat un castel în stil renascentist, cu 4 bastioane, înconjurat de un parc situat de-a lungul râului Mureș (1590), unde azi se pot vedea urmele fostelor fortificații, 3 turnuri de apărare, în 1975 folosite ca spălătorie, călcătorie, magazie și fosta Capelă Reformată (1559) ruinată. După moartea lui castelul și satul Brănișca au intrat în posesia cancelarului Jósika István, familie care l-a deținut până la Reforma Agrară (1945).
În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784) castelul Jósika a fost incendiat. A fost reconstruit de baronul Jósika Miklós, care a adăugat o cameră de biliard, o baie și o cameră a fetelor (sec. XIX). Grânarul și grajdul au fost renovate, s-au ridicat un nou grajd din piatră, o moară și în apropiere un castel în stil clasicist, cu un etaj, prevăzut cu un cerdac deschis, cu 3 arcade, susținute de pilaștri. Sub ultimul proprietar, Jósika János IV (1888-1958), interbelic membru al Parlamentului român, prin Reforma Agrară (1921) moșia a fost împărțită țăranilor, rămânându-i cca. 60 iugăre de teren, castelul și parcul, pe care le-a pierdut după al Doilea Război Mondial, când au fost naționalizate. Ulterior în castel a funcționat o Școală de cadre sindicale, din 1975 Preventoriul T.B.C. și un Centru de tratament și îngrijire, când capela a fost transformată în magazie și după 1989 a fost retrocedat moștenitorilor.
La începutul secolului XX comuna s-a dezvoltat mai ales căii ferate, nou construită și a turnătoriei de fontă, în care se fabricau sobe.
Gara Brănișca
Populația fiind majoritar română, în 1942 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.
Azi de comună aparțin administrativ 8 sate- Boz, Bărăștii Iliei, Căbești, Furcșoara, Gialacuta, Rovina, Târnava și Târnăvița.
Primăria Brănișca
La 5 kilometri nord de comună se află satul Târnăvița, în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în 1661, în vremea Mitropolitului Sava Brancovici, nume și dată inscripționate deasupra ușii de intrare, când în interior, pe fața dinspre naos, un pictor din Târgoviște i-a pictat pe Sfinții Apostoli.
Un secol mai târziu deasupra pronaosului s-a construit turnul-clopotniță, cu foișor, care putea fi accesat pe o scară mobilă, rezemată de peretele nordic și în interior Constantin Zugravu a executat pictura pe lemn, azi foarte deteriorată. În secolul XX biserica a fost consolidată de 3 ori, ultima dată în anul 1985.
Două dintre icoanele vechi de pe tâmpla bisericii, ,,Iisus Pantocrator’’ și ,,Sf. Ierarh Nicolae’’, azi sunt păstrate în colecția Mânăstirii Gai din Arad.
În 1937 lângă ea s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă, biserica veche a fost folosită tot mai rar, apoi închisă.
Rulând încă 3 kilometri spre nord se ajunge în satul Târnava, menționat în harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773).
Școala Târnava
În el s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” care se presupune că a fost construită în perioada 1661-1665, în turnul clopotniței fiind descoperită o inscripție ce menționează numele Principelui Mihai Apafi. În secolul XVIII i s-a adăugat turnul-clopotniță și interiorul a fost pictat. În timp biserica a suferit mai multe reparații, ultima restaurare fiind efectuată în anul 2006.
M-am întors la Târnăvița și m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri, până în satul Boz, atestat documentar din1453. Se presupune că a fost locuit din timpuri străvechi, pe teritoriul lui fiind găsită o secure din piatră, datată din epoca primitivă. În sat se află Biserica de lemn „Sf. Gheorghe”, construită în 1701 și în jurul anului 1791 extinsă.
Fiind deteriorată, în 1829 a fost refăcută și interiorul pictat.
Ulterior i s-a adăugat un pridvor din lemn.
Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă, cu clopotnița separată, construite în 1991.
Îndreptându-mă spre nord, la un moment dat trebuia să cotesc spre nord-vest, pentru a vedea Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1760-1762) din satul Bărăștii Iliei, drum pe care nu l-am descoperit, așa că am continuat spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Căbești, locuit încă de pe vremea romanilor, pe Dealul Coasta Varului de la marginea lui fiind descoperite ruinele unui fost apeduct roman care aducea apa unui izvor la cariera de calcar. În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, menționată abia pe harta Iosefină, dar mult mai veche, o inscripție în ancadramentul ușii dintre naos și pronaos indicând anul 1673. În 1864 biserica a fost tencuită și în secolul XX renovată, când s-a creat acoperișul din tablă.
La 3 kilometri est de Cobești, în munții Metaliferi, se află satul Gialacuta, sat părăsit, cu un singur locuitor, în care a existat o mică Biserică de lemn (sec. XVII), distrusă în 2012 de un incendiu al vegetației. Din Cobești am rulat încă 2 kilometri spre nord până în satul Furcșoara, atestat documentar din 1518, cu numele Fwrsora, în care a existat o Biserică de lemn, menționată pe harta Iosefină (1769-1773), care fiind degradată a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1808), din vechea biserică păstrându-se până azi doar mici fragmente din altar și în 1974 renovată, când a fost acoperită cu tablă.
M-am întors în Brănișca, de unde am rulat 3 kilometri spre nord-est, până în satul Rovina, unde citisem că s-ar afla Biserica de lemn „Înălțarea Sfintei Cruci” (1780), pe care însă nu am găsit-o.
Orașul Beclean, situat în vestul județului Bistrița-Năsăud, din regiunea Transilvania, a fost prima dată atestat documentar din 1235, cu numele Bethleem, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zonă urme de locuire încă din paleolitic, neolitic, Epoca Bronzului și existența unei cetăți dacice. La sfârșitul secolului XII făcea parte din cnezatul Văii Meleșului.
Un secol mai târziu a ajuns în posesia familiei Apaffi, conducători ai Comitatului Solnocu Inferior, din Regatul Ungariei, care în decursul timpului au acaparat zona, ajungând în secolul XVI să posede 22 de sate și moșii, între care și Becleanul.
Din 1620 a trecut în proprietatea Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, lider al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Transilvania opunându-se Imperiului Romano-German. Pentru apărare, acesta a construit o cetate, ulterior avariată în timpul Răscoalei curuților (1702-1711).
În Beclean și-a construit o reședință în stil baroc, cu anexe, înconjurată de un parc englezesc (1768), azi numită Castelul Bethlen András, după moștenitorul său, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1873-1882; 1890-1896), comisar regal (1886-1889), ministru al agriculturii (1890-1894).
Accesul la castel se făcea prin bastionul porții, poarta fiind prevăzută cu un portal semicircular, deasupra căruia s-a postat stema familiei Bethlen, vizibilă și azi, când în întregul complex funcționează Liceul Tehnologic Agricol Beclean.
Fiind situat la întretăiere de drumuri, în timp orașul a devenit un important nod feroviar. După reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud.
Încă din secolul XV în Beclean exista Biserica Reformată, în stil gotic, cu un turn în partea de vest, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVI devenită Biserică Unitariană, a deservit și comunitatea reformată (1615-1620). În anii 1771-1772 a fost restaurată, când s-au adăugat elementele baroce, un secol mai târziu extinsă și dotată cu orgă (1877), plătită de familia Bethlen, a cărei blazon, postat pe amvonul din piatră, s-a păstrat până azi. În biserică se află morminte ale familiilor Bethlen și Bánffy.
În perioada 1902-1904 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan”, în stil neogotic.
După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) Transilvania fiind inclusă în România, românii din Beclean au adunat fonduri și în 1935 au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Martiri Brâncoveni”, considerată de localnici catedrală. A fost construită în perioada 1998-2003, la exterior decorată cu medalioane prezentând sfinți și interiorul cu picturi tempera (2013-2020).
La marginea orașului, în cartierul Valea Viilor, se află Mânăstirea Pantocrator „Sf. Paisie Aghioritul”, construită pe terenul donat de o familie de localnici, în perioada 2006-2011 fiind ridicată biserica și din 2018 clădirile pentru chilii.
De acolo, îndreptându-mă spre orașul Bistrița, după 10 kilometri spre est am făcut un scurt popas în comuna Șintereag, pentru a vedea un alt monument istoric, Biserica Reformată, construită în 1333, modificată în secolele XV-XVII, care din păcate era închisă.
Excursiile Monicăi 