În vara anului 2025, plecând din Focșani spre Chișinău, Republica Moldova, pe drum urma să fac câteva scurte opriri, prima fiind în centrul orașului Tecuci, jud. Galați.
Așezarea a fost prima dată atestată documentar din 1134, în hrisovul lui Iancu Rotisiavovici, dar arheologii au descoperit urme de locuire din perioadele geto-dacică și romană. Fiind așezată la intersecția drumurilor comerciale, s-a dezvoltat, în 1435 apărând în scripte ca târg și punct vamal.
În sec. XVII în Tecuci sunt menționate 3 biserici ortodoxe, una dintre ele, din lemn, fiind înlocuită în jurul anului 1813 cu o biserică din piatră. În Revoluția din 1821 biserica a fost devastată de armata otomană, 2 ani mai târziu fiind reparată, pictura interioară refăcută și în 1856 declarată catedrală. În decursul timpului a fost avariată de cutremure (1874, 1882, 1894, 1903). Deși de fiecare dată a fost reparată, structura de rezistență fiind distrusă, apoi pridvorul și turla grav avariate, s-a renunțat la refacerea ei, din 1898 slujbele fiind ținute în celelalte biserici din oraș.
Abia în 1937-1938, din donațiile unor personalități, între care Mareșalul Ion Antonescu, Alecu Anastasiu și soția sa, Ecaterina, în Grădina Publică, azi Parcul Central al orașului, s-a construit actuala Catedrală Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, ultimii doi fiind înmormântați în subsolul ei. Lucrările au durat mult timp, până în 1948 fiind terminat subsolul, lucrările fiind reluate abia în 1951, clădirea fiind terminată în 1962.
În perioada 1966-1967 interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice și în 1969 catedrala a fost sfințită.
În anii 2007-2010 clădirea a fost consolidată și pictura restaurată.
După Războiul Ruso-Turc (1829-1829) Tecuci a fost încadrat în Moldova, după unirea Moldovei cu Țara Românească (1859) făcând parte din Principatele Române Unite. În amintirea acelor vremuri, în 2013, în apropierea catedralei, s-a inaugurat statuia Domnitorul Al. Ioan Cuza.
Orașul a început să se dezvolte, în el fiind construite noi clădiri, una fiind Banca de Scont, loc unde se întâlneau comercianții și oamenii de afaceri, ulterior transformată în Tribunal Județean, azi fiind ocupată de Parchetul Tecuci.
În Primul Război Mondial (1916-1917) în oraș s-au refugiat mulți români din Muntenia și Oltenia, aflate sub ocupație străină.
Casa Tache Anastasiu (sfârșit sec. XIX)
După război s-au înființat Societatea Culturală „Ștefan Corodeanu” din cadrul Școlii Normale de Băieți, Societatea de Educație Națională din cadrul Cercului Militar (1920) și în 1923 s-au pus bazele Ateneului Cultural. Într-o casă construită la sfârșitul sec. XIX, în stil baroc, donată de boierul Teodor Cincu, primar al orașului Tecuci, deputat în Parlamentul Românie, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice, în 1935 s-a creat Muzeul de Arheologie și Științele Naturii „Mihail Dimitriu”, un spațiu fiind ocupat de Biblioteca Comunală. În Al Doilea Război Mondial (1944) o parte din colecțiile muzeului, împreună cu arhiva Primăriei, au fost evacuate, urmând să fie transportate cu trenul, dar acesta a fost distrus de bombardamentul anglo-american. Muzeul a fost reorganizat în anul 1967, azi Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” având secțiile de arheologie, artă plastică, numismatică, istorie modernă și contemporană.
În 1938 Fundația „Principele Carol” a înființat Căminul Cultural Orășenesc „Calistrat Hogaș”, numit după renumitul scriitor născut în oraș (1847).
Postbelic orașul a devenit reședința jud. Tecuci, după reorganizarea administrativă (1968) încadrat în jud. Galați și declarat municipiu.
În Primul Război Mondial România a fost cucerită de armatele Puterilor Centrale, în 1917 singurul teritoriu neocupat fiind Moldova, frontul întinzându-se în zona Vrancea, în luna iulie la Mărăști armata a II-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, repurtând prima victorie, în timpul luptelor purtate decedând mii de soldați și bombardamentele distrugând satul. Ulterior satul a fost reconstruit de armată și localnici, primind ajutorul Reginei Maria, spre amintirea victoriei la intrarea în sat fiind ridicat un Arc de Triumf, de 3,7 metri înălțime.
În perioada 1921-1928, pe locul celei vechi, distrusă, s-a ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Maria Magdalena”, în stil moldovenesc, la inaugurare participând Regele Mihai I al României, Regina Maria, reprezentanţi ai Guvernului și ai Armatei a II-a.
Pe locul unde s-a desfășurat lupta (Cota 536), din iniţiativa unor ofiţeri şi generali ai Armatei a II-a Române, s-a construit Mausoleul Eroilor Mărăști, pe fațada principală fiind postate plăci din marmură albă, inscripționate cu numele regimentele participante și ale celor cca. 1.500 de morți, lateralele fiind decorate cu basoreliefuri din bronz, prezentând săteni și ostași.
Subsolul adăpostește criptele cu osemintele ostaşilor români căzuţi la datorie şi sarcofagele generalilor Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu, Nicolae Arghirescu şi Alexandru Mărgineanu. Se află și un mic muzeu în care sunt expus obiecte ce au aparținut generalului Văitoianu și arme folosite în Primul Război Mondial.
După bătălia de la Mărăşti, încercând să recupereze teritoriile pierdute, trupele germane au reușit să disperseze trupele rusești din zona Varnița-Muncelu. Acestea trebuind să se retragă, au intervenit trupele române, cărora li s-au alăturat cele sovietice rămase în zonă, câștigând Bătălia de la Varnița. Cum Soveja era situată în inima munților, nod de comunicații către liniile frontului, acolo fiind stabilite punctele de comandă, depozite de armament, etc., după terminarea războiului, la inițiativa Societăţii „Văduvele de Război” şi „Cultul Eroilor”, în perioada 1923-1928 s-a construit Mausoleul Eroilor Soveja. Clădirea în formă de cruce, semănând cu o cetate din piatră, a fost plasată la marginea localității, pe o ridicătură de teren, de 200 metri înălțime, înconjurată cu un zid din piatră de râu, putând fi accesat printr-un șir de trepte, desfășurate pe 4 terase succesive, la bază „păzite” de 2 tunuri.
În interior s-au plasat criptele în care au fost înhumați 528 de militari români, ruși, germani, austrieci și unguri, pe plăcile de marmură din fața lor fiindu-le inscripționate numele, osuarul adăpostind și alți ostași neidentificați, în total 1.612 decedați în timpul luptelor din zonă.
Într-o clădire de lângă Mausoleu s-a amenajat un muzeu care etalează documente, hărți, fotografii, arme, medalii, folosite și primite în timpul luptelor din Primul Război Mondial.
A urmat bătălia de la Mărășești, cea mai crâncenă din tot războiul, în cele 28 de zile, din care 15 de luptă efectivă, în august 1917 fiind oprită ofensiva germană spre Moldova pe linia Mărăști-Mărășești-Oituz.
Pentru cinstirea celor peste 21.000 de soldați și 480 de ofițeri căzuți la datorie, la inițiativa Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, s-a construit Mausoleul Eroilor Mărășești, lucrările fiind efectuate în 2 etape: 1923-1924 și 1936-1938.
Inițial s-a creat parterul, cu 18 culoare radiale, în ele fiind așezate 154 cripte individuale și 9 cripte comune, cu rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care și ale Ecaterinei Teodoroiu, sublocotenent care a condus un pluton de infanterie în bătălia de la Mărășești.
Central a fost postat sarcofagul Generalului Eremia Grigorescu, comandantul armatei române din timpul bătăliei.
În a doua etapă s-a construit „Cupola Gloriei”, ornată la exterior cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și femei amintind de asociația care a înființat mausoleul, superior fiind postată o cruce, sprijinită de vulturi.
Interiorul a fost pictat în frescă și inscripționat cu numele localităților în care s-au purtat principalele bătălii.
Pe aleile ce mărginesc spațiul larg din fața mausoleului s-au postat busturile celor mai importante personalități militare din acea perioadă, între care:
Mareșal Alexandru Averescu
Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu
Într-o clădire, lateral de mausoleu, funcționează un mic muzeu în care sunt expuse diverse arme, echipament militar, numeroase fotografii vechi, date biografice ale unor personalități politice și militare, etc., pereții fiind ornați cu picturi prezentând scene din bătălii.
Cascada Putnei, din județul Vrancea, e situată pe teritoriul comunei Tulnici, în apropiere de satul Lepșa. Din 1973 a fost declarată Monument al Naturii, când s-a amenajat pentru vizitare, azi fiind inclusă în Parcul Natural Putna Vrancea.
Datorită schimbărilor climatice, în decursul timpului căderea de apă s-a micșorat, azi având cca. 80 metri lungime, 4 metri înălțime, inferior apa acumulându-se într-un lac cu aproximativ 12 adâncime, apoi curgând la vale.
poză 1979
poză 2025
Traversând satul Lepșa, la 3 kilometri nord-vest de el m-am oprit pentru a vizita Mânăstirea Lepșa. Pe acel loc inițial a existat un schit, cu o Biserică de lemn, ridicat în 1774 de un călugăr de la Poiana Mărului, în 1789, pentru întreținere, primind în dar o moșie. Se presupune că obștea de călugări se ocupa cu îngrijirea bolnavilor. În 1929 schitul a fost distrus de un incendiu, supraviețuind doar icoana „Sf. Nicolae”, pictată în sec. XVII, care se afla în chilia starețului.
Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” a fost refăcută în anii 1930-1936, pe o temelie din piatră de râu, având pereții acoperiți cu scânduri de brad și acoperișul cu șindrilă, deasupra intrării principale fiind înălțată turla.
Interiorul a fost decorat cu icoane pictate pe lemn, între care o icoană din 1584, prezentându-i pe Isus și Fecioara Maria, primită în dar de la Ierusalim. În ea s-a postat policandrul donat de Regele Carol II, când a vizitat mânăstirea (1934).
În perioada 1952-1960 mânăstirea a fost ocupată de maici, venite de la Mânăstirea Trotușanu, apoi desființată de comuniști, chiliile fiind folosite de un liceu din Focșani, terenul mânăstirii preluat de C.A.P.-ul Tulnici și magaziile transformate în depozite forestiere. În 1974, deși fără autorizație, Episcopia Buzăului a redeschis schitul. S-au construit noi chilii, stăreția, turnul-clopotniță, un aghiasmatar din lemn și în 1982 Biserica de lemn a fost restaurată.
După ce mânăstirea de maici a fost legal reînființată (1990), în 1993 s-a creat noul Paraclis „Sf. Teodosie de la Brazi”.
La icoana veche venind mulți pelerini, s-a amenajat o cărare, în apropierea turnului-clopotniță, prin care se accesează incinta, fiind creat foișor de lemn, central cu o fântână.
În 2008 în incinta mânăstirii s-a construit o biserică nouă din zid, Biserica „Izvorul Tămăduirii; Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Interiorul a fost bogat decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, cele de pe catapeteasma, din lemn sculptat, prezentând numeroși sfinți.
Rulând spre nord-est, după 14 kilometri am ajuns în stațiunea Soveja, pe teritoriul căreia, la 5 kilometri est de localitate, se află Mânăstirea Soveja.
A fost construita în anii 1640-1645 de Domnitorul Matei Basarab, ca semn de împăcare cu Domnitorul Moldovei Vasile Lupu, motiv pentru care a fost numită și „Dobromira” („bună pace”).
În decursul unui an biserica a fost terminată, apoi s-au construit chiliile, stăreția, toate înconjurate de ziduri din piatră, de jumătate de metru grosime și 2 metri înălțime, azi dispărute. Pentru a se întreține, domnitorul a dotat-o cu moșii. Un secol mai târziu Domnitorul Constantin Mavrocordat a închinat mânăstirea Sfântului Mormânt.
La sfârșitul secolului XIX biserica a fost transformată în biserică parohială, în 1928 fiind executate lucrări de reparații. În decursul timpului clădirile fiind afectate de numeroase cutremure, au fost refăcute și modificate. După marele cutremur din 1977 clopotnița a fost reconstruită, chiliile reparate, sau refăcute, biserica restaurată și în 2008 sfințită.
Orașul Focșani, reședință a județului Vrancea, din partea de est a României, este situat la limita dintre regiunile istorice Moldova și Țara Românească, hotarul dintre ele fiind stabilit în 1482 de Voievodul Ștefan cel Mare, când satul a fost împărțit în partea munteană și partea moldoveană. A fost prima dată atestat documentar din 1575 dar săpăturile arheologice (1977) au descoperit urme de locuire din neolitic, obiecte aparținând culturii Starčevo-Criș (cca. 5.000 î.e.n.), un tezaur dacic, monede romane, artefacte aparținând carpilor și sarmaților (sec. II-III e.n.).
Fiind situat la intersecția drumurilor comerciale, satul s-a dezvoltat, în scriptele anilor 1615-1620 fiind menționat ca târg, secol în care era format din 2 localități, Focșanii Munteni și Focșanii Moldovei. În 1848 linia vamală a fost suprimată. După unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), la Focșani au funcționat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru Prefecturile Putna și Râmnicu Sărat, Comisia Centrală însărcinată cu elaborarea legilor comune celor doua Principate, câte 2 secții ale municipalității și poliții, în 1862, prin Decretul dat de Al. Ioan Cuza, cele două părți ale orașului fiind unite. Devenind reședința județului Putna, orașul s-a dezvoltat, treptat în el construindu-se un Gimnaziu (1866), azi Colegiul Național Unirea, Spitalul Județean și Comunal (1867), urmate de alte clădiri emblematice.
Azi în Piața Unirii din centrul orașului, situată pe vechiul hotar dintre Tara Românească și Moldova, se află monumentul istoric „Borna de hotar”, loc de unde am început vizitarea orașului. Pe o latură a pieței se află clădirile administrative importante- Consiliul Județean, Primăria și Prefectura, construite în anii 1970.
În 1976 s-a inaugurat Monumentul Unirii, un obelisc de 20 metri înălțime, având amplasat pe fațadă amplasat un scut din bronz, inscripționat cu „Unirea Principatelor Române, 1859”, situat pe un postament cilindric, ornat cu un basorelief din bronz înfățișând „Hora Unirii”, la care au participat Domnitorul Al. Ioan Cuza și numeroase personalități, între care Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Boerescu, renumitul țăran Ion Roată, deputat de Putna, etc..
Pe marginea pieței s-a păstrat Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, azi monument istoric, construită în 1661, în cadrul unei mânăstiri ctitorită de Domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, atunci pe fosta parte munteană a orașului, lângă hotarul care despărțea cele două țări, înconjurată de o grădină. În 1845 în ea s-a oficiat cununia religioasă a Domnitorului Gheorghe Bibescu cu Marițica Văcărescu-Ghica, fiica poetului Nicolae Văcărescu, naș fiind Mihail Sturdza, Domnitorul Moldovei. În 1854 mânăstirea a fost distrusă de un incendiu, supraviețuind doar biserica. În decursul timpului a fost avariată de incendii și cutremure, după cel din 1977 fiind restaurată.
În timpul domniei lui Al. Ioan Cuza grădina înconjurătoare a fost expropriată și dată în folosința Școlii de fete din Focșanii Munteni, care a deținut-o până în 1866, când a intrat în patrimoniul orașului și în 1873 amenajată ca Grădină Publică, în decursul timpului în ea fiind create un bazin cu apă, un foișor folosit de fanfara militară, un bufet și un cinematograf de vară.
Sub regimul comunist, dorindu-se lărgirea spațiului, în anii 1950-1960 clădirile înconjurătoare au fost etatizate și demolate. Pe locul fostului bufet în perioada 1970-1973 s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Leopoldina Bălănuță”, în 1999, după moartea renumitei actrițe, primind numele ei. Azi în clădire funcționează Sala de spectacole cu 540 locuri, o sală de ședințe cu 100 locuri, bibliotecă cu 33.000 volume, restul spațiilor fiind închiriate unor cluburi de dans, școli de șoferi, magazine, etc.
În 2009 o parte din spațiul verde a fost eliminată, pe ea construindu-se clădiri comerciale, azi grădina fiind mult mai mică.
Lateral de biserică se află Ateneul Popular „Maior Gh. Pastia”, monument istoric, clădire cu subsol, parter și etaj, în stil neoromânesc, construită în perioada 1927-1945, la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care a finanțat lucrările de construcție și de amenajare interioară, inaugurarea fiind făcută în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.
Prin restructurarea și modernizarea orașului, grădina a fost împărțită, azi în oraș existând Grădina Publică și Parcul Robert Schuman, reamenajat în 2014.
Despărțind o parte din parc de cvartalul de blocuri, se înalță Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Donie, numită după ctitorul ei, Donie Damian, clădire în stil brâncovenesc, ridicată în anii 1694-1714, azi pe lista monumentelor istorice.
Dorind să văd alte biserici vechi, din fosta parte muntenească a orașului, azi înscrise pe lista monumentelor istorice, am traversat bulevardul și am urmat străduțele dintre blocuri. Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Nou a fost construită de paharnicul Constantin Năsturel, pe locul unei Biserici de lemn din anii 1680-1690, din cadrul unei mânăstiri, înconjurată cu ziduri groase din cărămidă, cu turnul-clopotniță înalt, probabil folosit și ca turn de veghe, pictura interioară fiind efectuată în anii 1732-1746. În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1793) zidurile înconjurătoare au fost distruse și biserica incendiată, ulterior reparată. În anii 1985-1986 a fost folosită ca depozit de cărți vechi religioase, după 1990 fiind redată cultului ortodox, devenind biserică parohială.
În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Vechi, construită în perioada 1713-1716.
Am revenit pe bulevard unde, în fosta parte moldovenească a orașului, a existat o altă mânăstire, în cadrul căreia în 1710 Nicolae Mavrocordat a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Precista, clădire din cărămidă, accesată printr-un pridvor deschis, deasupra căruia s-a ridicat turla-clopotniță din lemn. În decursul timpului avariată de cutremure și incendii, a suferit numeroase modificări, în final ajungând la aspectul actual.
Urmând bulevardul, am ajuns la Catedrala Ortodoxă „Sf. Parascheva”, clădire mai nouă, construită începând din anul 2002.
Lucrările s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, biserica nefinisată fiind sfințită și deschisă în anul 2019, în anul vizitei mele (2025) fiind terminate.
Cotind pe lângă ea, m-am îndreptat spre alte clădiri, monumente istorice, prima pe lângă care am trecut fiind fostul Palat Administrativ, în care a funcționat Prefectura Putna, clădire în stil neoromânesc, construită în anii 1913-1915, cu demisol, parter şi etaj, având peste 80 de încăperi, printre care şi două mari săli de şedinţe. Din anii 1950 a fost ocupată de Sfatul Populat Focșani și servicii ale administrației locale. Fiind grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986, după 1990 a fost dezafectată, ulterior restaurată și din 2021 dată în folosință gratuită, pe o perioadă de 10 ani, Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” a fost construit în perioada 1909-1913 la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care l-a finanțat cu condiția să fie numit după el, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare lăsându-i prin testament întreaga sa avere, adăugând și veniturile obținute de Ateneul Popular, înființat tot de el. Spectacolele s-au derulat până în 1987 când, datorită degradărilor produse de cutremure, a fost închis, după anul 2000 fiind consolidat și restaurat de Primăria Focșani și Consiliul Județean Vrancea, fiind redeschis în 2004. În memoria ctitorului, pe esplanada din fața teatrului s-a postat bustul din bronz al maiorului Gh. Pastia și pe o alee de lângă el busturile unor personalități de cultură din zonă.
Vis a vis de teatru se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”-Săpunaru, monument istoric, construită în 1783 de starostele breslei săpunarilor, în decursul timpului reparată și renovată de mai multe ori, ultimele lucrări fiind executate în anii 1994-1996. În biserică se păstrează și azi icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, adusă de la Ierusalim de Hagi C-tin Dumitru și donată în anul 1864.
De acolo m-am îndreptat spre o altă clădire, monument istoric, construită în anii 1909-1912, în care până în 2012 au funcționat Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea și după ce a fost restaurată, s-a amenajat Muzeul Viei și Vinului, inaugurat în 2023, în cadrul Zilelor Muzeului Vrancei.
În parcul din fața ei în 1934 s-a inaugurat Monumentul Eroilor, dedicat celor căzuți în luptele Primului Război Mondial, ulterior și celor din Al Doilea Război Mondial.
În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Casa Armatei, construită în 1937-1939 din donațiile ofițerilor garnizoanei, ca centru de cultură și recreere a familiilor ofițerilor, pe locul fostei clădiri a Curții de Casație Vrancea, demolată, în care a funcționat primul cerc al ofițerilor din Focșani, înființat în 1905. În 1945 a fost rechiziționată de armata sovietică și folosită până în 1958, când trupele s-au retras din România. Ulterior și-a reluat activitatea culturală- spectacole, concerte, conferințe științifice, proiecții de filme, etc., la etaj existând și o bibliotecă cu numeroase volume despre istoria armatei, beletristică, etc.
În anii 1926-1931, azi situat în zona de sud a orașului, s-a construit Mausoleul Eroilor, în fața lui fiind postat Monumentul regimentului II artilerie (1913). Mausoleul e format dintr-un corp central, cu poarta de intrare mărginită de perechi de coloane și două corpuri laterale mai mici, toate acoperite de câte o cupolă, pe care s-a postat câte o cruce. În subsolul mausoleului se află 3 cripte funerare, cu 1744 de eroi necunoscuți din regiunea Panciu-Ruginești-Nănești, căzuți în luptele din 1917, 12 nișe adăpostind 240 de eroi români și ruși. În decursul timpul a fost reparat și restaurat de mai multe ori, ultima dată în anul 2013.
Sub regimul comunist orașul a fost industrializat, fapt ce a dus la migrarea populației din mediul rural, pentru care s-au construit noi cartiere cu blocuri, după reorganizarea administrativă din 1968, orașul devenind municipiu, reședință a județului Vrancea.
Orașul Râmnicu Sărat, din județul Buzău, a fost prima dată atestat din 1439 într-un document prin care Domnitorul muntean Vlad Dracul a acordat un privilegiu comercial negustorilor poloni, ruși și moldoveni, aceștia trebuind să plătească vamă la Râmnicu Sărat, atunci numit Rîbnic, nume care apare și în scriptele din 1474.
În anii 1691-1697 Domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit o mânăstire cu biserică, stăreție, chilii și o reședință domnească, înconjurate cu ziduri de apărare, azi numit Complexul Brâncovenesc, înscris pe lista monumentelor istorice, în care s-au păstrat biserica, fosta stăreție, laturile de sud și est ale fostelor ziduri, turnul-clopotniță din sud, ruine ale unor chilii și Casa Domnească de pe latura de vest.
Pentru a întreține complexul, ctitorii l-au dotat cu sate, moşii, mori, venitul ocnelor de la Teişani, etc.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în 1697 pe fundaţia fostei Biserici de lemn „Sf. Mc. Ecaterina”, trei ani mai târziu mânăstirea fiind închinată celei de la Muntele Sinai.
În timp biserica a fost reparată de mai multe ori (1784-1793, 1814), în cele efectuate după secularizarea averilor mânăstirești (1871-1872) ridicându-se o nouă turlă şi, pentru o mai bună iluminare, demolându-se calota din naos.
În anii 1926-1927, după insistențele autorităților și intervenția lui Nicolae Iorga, pictura interioară a fost refăcută. Din păcate am putut să o văd doar pe cea din pridvor, biserica fiind închisă.
Casa Domnească (fosta stăreție), în stil neoromânesc, formată dintr-un corp central și două aripi, a fost prevăzută cu un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane, accesat prin 2 șiruri de scări. În 1874 o parte din clădire a fost ocupată de Școala primară de băieți.
Începând din 1900 întreaga clădire a fost reamenajată, parterul fiind ocupat de Poliție, având în subsol arestul și după ce școala s-a mutat într-o clădire nouă (1905), etajul devenind sediul Judecătoriei, până în 1911 în alte spații din complex funcționând cazarma, grajdurile şi remizele serviciului de pompieri, chiar și un magazin care plătea chirie.
În timpul Primului Război Mondial orașul a fost grav afectat de ofensiva Puterilor Centrale, în decembrie 1016 având loc Bătălia de la Râmnicu Sărat, când Armata a 9-a germană a învins forțele române, armata română retrăgându-se în Moldova și germanii ocupând Muntenia, în anii ocupaţiei (1916-1918), complexul fiind transformat în lagăr de prizonieri.
În timp clădirile degradându-se, în perioada 1926-1927 au fost reparate. Apoi au fost afectate de cutremurul din 1940, fiind refăcute în anii 1952-1954. După 10 ani instituțiile care funcționau în complex au fost mutate, s-au efectuat lucrări de restaurare, din 1978 una dintre clădiri devenind sediul Muzeului Municipal Râmnicu Sărat „Octavian Moșescu”, înființat în 1960, azi cu 5 secții: artă plastică, etnografie, științe naturale, memorialistică şi istorie, din 2007 primele două funcționând în fosta casă Domnească. Clădirile au fost afectate de cutremurul din 1977, ulterior reparate, complexul fiind restaurat în anii 2013-2015.
Un alt monument istoric din oraș este Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” Bagdat, construită în anii 1707-1708 de paharnicul Dumitraşcu Bagdat, în apropierea reşedinţei familiei.
Incinta a fost înconjurată cu un zid de 70 cm grosime, prevăzut cu firide în care se aprindeau lumânări şi candele, intrarea făcându-se prin Turnul-clopotniţă.
În timpul lucrărilor de reparații (1870-1871), efectuate de fiul său adoptiv, Toma Bagdat, turla clopotniței a fost refăcută, în jurul bisericii s-au ridicat clădiri pentru personalul care acorda îngrijiri medicale celor săraci, biserica a fost extinsă cu 7 metri, creându-se absida, cu ferestrele prevăzute cu vitralii, deasupra ei fiind ridicată turla mare și peste naos 2 turle mai mici.
Catapeteasma a fost schimbată și interiorul bisericii pictat de Gh. Tattarescu, pictorul „pionier” al neoclasicismului din România. În timp pictura a fost restaurată de mai multe ori (1928, 1956, 1993).
În decursul timpului, prin donațiile familiei Bagdat, s-au construit școli, spitale, clădiri pentru diverse instituții. Contribuind la dezvoltarea orașului, în 1938 s-a inaugurat statuia Al. Bagdat (1880-1931), bustul acestuia fiind postat pe un soclu înalt din marmură albă de Carrara, azi într-un mic giratoriu din apropierea bisericii
Devenind reședința județului Râmnicu Sărat (1862), orașul s-a dezvoltat, mai ales după ce s-a creat calea ferată Buzău-Mărășești (1881), prin ea Râmnicu Sărat fiind conectat la reţeaua feroviară naţională, în oraș fiind ridicată clădirea Gării, spre sfârșitul secolului fiind creată și rețeaua de alimentare cu apă curentă. În anii 1866-1867 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel; Sf. Voievozi”, reparată în 1902.
Apoi s-a ridicat actualul Palat Administrativ și de Justiție (1895-1898), monument istoric, în care inițial a funcționat Prefectura, ulterior Sfatul Popular, azi Primăria și Prefectura.
Clădirea rectangulară, în stil eclectic cu elemente neorenascentiste, ocupă un spațiu larg, care poate fi accesat prin numeroasele străzi ce se deschid în el.
Lateral de palat se află Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, construită în mai multe etape, în anii 2005-2009 fiind realizat lăcașul de cult „Sf. Cuv. Irodion de la Lainici” din demisol, ulterior lucrările stagnând, începând din 2017 fiind ridicată partea superioară a clădirii și în 2024 catedrala sfințită.
Pentru Gimnaziul de băieți, înființat în 1889, când funcționa într-o sală a fostei Primării, pe un teren donat de Vasile Boerrescu, jurnalist, avocat și politician român, s-a construit o nouă clădire cu un singur nivel (1893), gimnaziul primind numele lui. În primul Război Mondial cursurile au fost întrerupte, fiind reluate în 1918, sub numele de Liceul Regele Ferdinand. În perioada 1925-1926 clădirea a fost modificată, corpul central fiind înălțat pe 3 nivele, aripile având 2 etaje, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. Sub comuniști numele regelui a fost îndepărtat, din 1949 a devenit liceu mixt, numit după scriitorul român Al. Vlahuță, din anul 2000 devenind actualul Colegiu Național „Al. Vlahuță”.
În giratoriul din fața lui din 1937 se află statuia Al. Vlahuță, bustul din bronz, așezat pe un soclu înalt, prezentându-l pe scriitor gânditor.
În aceeași zonă, pe locul fostei case familiale a primarului Vasile Cristoforeanu, modificată în 1895, în care s-a născut Florica (1886), viitoarea renumită soprană, în anii 1950 s-a ridicat Casa de Cultură, azi Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”.
În perioada comunistă în oraș a funcționat renumita închisoare în care au fost deținuți numeroși politicieni români, între care Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, etc., desființată în 1963. Din 1968 Râmnicu Sărat a pierdut rolul de centru administrativ, fiind inclus în județul Buzău, în 1994 primind statutul de municipiu.
Capela „Izvorul Tămăduirii” din cadrul Spitalului Municipal
Cum a început o rafală de ploaie torențială, pentru mine vizitarea orașului a luat sfârșit, urmând să rulez cca. 40 kilometri până la cazarea din acea seară.
Pe teritoriul comunei Movila Miresii, din județul Brăila, se află 4 lacuri: Lacul Sărat, Seaca, Lutu Alb și Opreanu. Pentru a vedea unul dintre ele, am parcat la marginea comunei. Urmând un drum forestier, m-am îndreptat spre Lacul Sărat care, fiind perioadă de caniculă, era secat. Pentru a ajunge la malul apei, a trebuit să străbat terenul acoperit cu sare.
Lacul s-a format în mii de ani, într-o depresiune a terenului, prin acumularea apei din precipitații și din pânza freatică. Azi este întins pe cca. 120 hectare și are adâncimea sub 1 metru, variabilă în funcție de climă.
Legenda spune că o mireasă, pierzându-se de alaiul care o ducea la nuntă, a rămas pe loc și, disperată, a plâns atât de mult, din lacrimile ei formându-se lacul.
În lac s-au dezvoltat alge halofile, care produc pigmenți roșii, în perioadele de secetă, când apa se evaporă, rămânând vizibilă doar sarea depusă, colorându-le în nuanțe de roz, roșu, violet.
Este unul dintre cele mai sărate lacuri din România, apa lui având o concentrație mare de sodiu, clor, magneziu, iod și brom.
Nămolul său având proprietăți terapeutice, în perioada comunistă a fost exploatat pentru vindecarea bolilor dermatologice, ginecologice, reumatice, etc., în zonă fiind creată o bază de tratament. Din păcate după 1989, ca multe stațiuni din țară, a fost dezafectată.
Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.
În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.
Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.
Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.
Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.
Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.
statuia Mihai Eminescu (1850-1889)
Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.
Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.
De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.
Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.
Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului.
Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.
Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.
Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.
Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.
În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900 clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.
În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor.
În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.
Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.
Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.
La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice
Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.
Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.
La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.
Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.
Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.
După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).
Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.
Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.
În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.
Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.
Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.
Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.
La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.
Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.
În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.
Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.
Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.
Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.
În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.
După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.
Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.
Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.
Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.
O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.
Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.
În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.
În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie, din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.
Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.
Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.
Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.
Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.
Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.
La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.
În excursia mea prin țară, revenind din Delta Dunării, de la Tulcea am rulat 30 kilometri vest până în comuna Niculițel, unde-mi rezervasem cazarea la Pensiunea David și Maria, pe care o recomand tuturor.
În 1971, în timpul unor ploi torențiale, în partea de nord-est a localității, la poalele dealului Chiatra Rosie, „pârâurile” formate pe străzi au descoperit o porțiune dintr-o Bazilică paleocreștină, azi Muzeu Arheologic, inaugurat în 2015. Efectuându-se săpături arheologice, s-a descoperit că avea 3 nave, sub altar o criptă etajată, datată de la sfârșitul secolului IV, în partea superioară cu un sicriu colectiv, cuprinzând schelete celor 4 creștini- Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s, Philippos, martirizați în cetatea Noviodunum (Isaccea), numele lor fiind inscripționate pe pereții criptei, în partea inferioară un alt sicriu cu 2 martiri, rămași necunoscuți. Din păcate nu l-am putut vizita, fiind închis, deși orarul „spunea” altceva.
La 7 kilometri nord-vest de Niculițel, la poalele unui deal cu păduri de tei, se află Mânăstirea Cocoș. Pe acel loc a existat un Schit, atestat documentar din 1679, construit de Visarion, Gherontie și Iasaia, după ce s-au întors de la Muntele Athos, unde au stat 7 ani. După ce au cumpărat terenul, primind permisiunea otomanilor, au construit o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle, acestea nefiind permise. Legenda spune că într-o noapte pe deal s-a auzit cântecul unui cocoș sălbatic, însoțit de o bătaie de toacă, despre care călugării spun că s-ar mai auzi și azi, de atunci primind numele de „Dealul Cocoșului”, de la care și numele mânăstirii.
Pe locul ei în 1833 s-a construit Biserica „Sf. Treime”, clădire dreptunghiulară din piatră și cărămidă, reparată în anii 1842 și 1846, după ce autoritățile otomane au încuviințat funcționarea mănăstirii (1841), după Războiul de Independență (1877) fiind ridicate și cele 3 turle octogonale. În anii 1911-1913 a fost refăcută, la intrare fiind creat un pridvor cu arcade, susținute de coloane.
În perioada 1914-1916 s-a realizat pictura interioară, în stil neobizantin, restaurată în anii 1957-1960.
Până în 1884 s-a construit Turnul-Clopotniță, de 30 metri înălțime, prin care azi se accesează mânăstirea și clădirea chiliilor din fața bisericii, cu pridvor și cerdac, în stil oriental.
În 1910, legat de clopotniță, s-a adăugat corpul cu 24 de chilii, terminat în est cu o clădire cu 2 etaje, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, obiecte religioase și cărți vechi, adunate din județul Tulcea.
La mânăstire s-au așezat călugări bulgari care, izbucnind Primul Război Mondial (1916-1918), când mânăstirea a fost jefuită și avariată, au părăsit-o, luând cu ei obiectele de valoare, la întoarcere nereturnându-le pe toate. Ulterior a fost reparată, în perioada 19126-1029 s-a construit corpul de chilii din dreapta clopotniței, în care a funcționat o școală de cântăreți bisericești, azi fiind casa de odihnă a episcopiei.
Avariată de cutremurul din 1940, ulterior de un incendiu (1946) care a distrus clopotnița, în anii 1954-1955 au fost refăcute, până în 1959 fiind restaurate și chiliile vechi, azi numite „chilii turcești” și declarate monument istoric. În 1973 moaștele sfinților martiri, găsite la Niculițel, au fost depuse în 4 racle și aduse în biserica mânăstirii, unde se află și azi, devenit loc de pelerinaj.
De la mânăstire am rulat 50 de kilometri, inițial spre vest, până în Garvăn, apoi spre sud, după cca. o oră ajungând în orașul Măcin, așezare formată în apropierea castrului roman Arrubium, ridicat în sec. I î.e.n. în vecinătatea unei așezări daco-getice, devenind reședința unei unități romane de cavalerie.
Cucerit de otomani, a devenit sediul unei garnizoane otomane la Dunăre, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului, intrând sub control românesc după campania lui Vlad Țepeș (1461-1462), reluat de otomani, în 1595 cucerit de armatele lui Aron Vodă și Mihai Viteazul, împreună cu mai multe cetăți din Dobrogea, revenind iar turcilor până la Războiul de Independență (1877-1878), în timpul în războaiele ruso-turce cucerit pentru o scurtă perioadă de timp de generalul rus Miroladovici (1771).
În 1834, obținând aprobarea Pașei din Rusciuc (azi Ruse, Bulgaria), Gh. Vulpe a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, refăcută în perioada 1876-1878.
În 1873 Nifon Bălășescu, teolog și pedagog transilvănean, stabilit în Măcin, a creat prima școală românească, în care a predat până la moarte (1880), ulterior cursurile fiind ținute în spații închiriate și în 1907 construită Școala „Gheorghe Banea”, numită după profesorul, prozator și romancier român, născut în Măcin, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler, azi abandonată. Administrația locală dorește să o restaureze și să o transforme în Muzeu al Civilizației Locale. Sper că acest lucru se va întâmpla…
După Războiul Crimeii 1853-1856, câștigat de ruși, numărul populației musulmane (turci) din Dobrogea a crescut, mulți emigranți stabilindu-se și la Măcin, unde în 1860 s-a construit Geamia Mestan Aga, azi pe lista monumentelor istorice.
Prin Congresul de la Berlin (1878), o dată cu Dobrogea de Nord, localitatea Măcin a fost încadrată în România. În timpul Primului Război Mondial, în care mulți localnici s-au înrolat, Măcinul a fost ocupat de trupele bulgare, care l-au devastat. În amintirea celor căzuți la datorie, în 1922 s-a dezvelit Monumentul Eroilor, un vultur din bronz cu aripile desfăcute, situat pe un obelisc înalt din piatră cioplită, pe care postbelic s-a plasat o placă comemorându-i pe eroii din Al Doilea Război Mondial.
Azi în oraș există și Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”, construită în 1992, din 1998 devenind biserică parohială.
Într-o excursie prin țară, ajungând la Tulcea, nu puteam să părăsesc zona fără să fac o mică incursiune în Delta Dunării, pentru care îmi rezervasem din timp transportul și cazarea în Sulina. La ora stabilită m-am îmbarcat și am pornit la drum, inițial străbătând Brațul Sf. Gheorghe, cel mai vechi braț al Dunării, pe malul căruia e situat orașul.
Dunărea este al 2-lea fluviu ca lungime din Europa și al 19-lea din lume, 38% din lungime pe teritoriul României, din care 10% prin județul Tulcea, unde se varsă în Marea Neagră, în perioada glaciară doar prin Brațul Sf. Gheorghe. Spre sfârșitul sec. XX, prin depunerea de sedimente în coturile lui (meandre), lungimea cursului s-a scurtat cu 20%, azi fiind navigabil doar pe cca. 70 kilometri, transportând 22% din debitul apei.
În timp, prin depunerile aluvionare, s-a format Delta Dunării, brațul s-a blocat și s-au creat alte 2 brațe, Brațul Chilia, azi întins pe 120 kilometri, având cel mare mare debit (60%) și Brațul Sulina, de 64 kilometri, cu un debit de 18%, pe care urma să-l parcurg și eu.
După Războiul din Crimeea (1853-1856) Delta Dunării a fost preluată de ruși. Încercând să dezvolte Portul Odesa, nu au mai curățat canalele și navigația pe ele s-a îngreunat, vasele mari rămânând la gura Dunării, marfa fiind transportată cu șlepuri și barje. Într-o furtună mare (1855) pe Brațul Sulina au eșuat, sau scufundat, 24 de nave şi 60 de şlepuri, cca. 300 persoane decedând.
După Tratatul de la Paris, pentru controlul navigației, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), care din 1865 a început lucrările de amenajare ale Brațului Sulina, depunerile fiind curățate, coturile eliminate, scurtând brațul cu cca. 20 kilometri, malurile îndiguite cu piatră, pe lângă navigație brațul alimentând cu apă și depresiunile din centru deltei. Din păcate azi perioadele de secetă fiind lungi, nivelul apei scade, favorizând pătrunderea apei mării în canal, ceea ce afectează pânza freatică, îngreunând alimentarea cu apă potabilă.
După aproximativ 2:30 ore am ajuns la Sulina, unde m-am cazat în cel mai interesant hotel, amenajat într-un vapor ancorat la țărm, Hotel Plutitor Carpatia „Sf. Constantin”, al cărui proprietar, foarte amabil, mi-a aranjat cele 2 excursii pe care urma să le fac.
După ce am vizitat orașul Sulina, m-am îmbarcat și am pornit în prima excursie.
Urmând brațul Sulina spre locul de vărsare în Marea Neagră, am trecut pe lângă Farul vechi, construit de C.E.D. în anii 1869-1870 pe locul primului far realizat de otomani în 1745. Turnul din metal greu, înalt de 13,7 metri, care difuza semnalul optic pe o distanță de 8 mile marine, a funcționat până în anii 1920, fiind dezafectat după prelungirea digurilor și modificarea formei canalului, reluându-și activitatea în Al Doilea Război Mondial, când a fost folosit de marina militară germană.
În 1857 au înființat Stația Meteorologică, până în 1868 funcționând cu întreruperi, ulterior permanent, în 2005 fiind automatizată.
Un alt far, construit în 1887, turn circular din metal ușor, cu înălțimea de 11,6 metri, a funcționat până în 1922, când a fost dizlocat de pe postamentul său. A fost repus pe locul inițial în 1960.
Navigând pe canal, am avut senzația că eram „urmărită” de multitudinea de cormorani, fiind înșirați pe digurile laterale, pe cablurile de electricitate, parcă formând un zid, între Dunăre și mare, chiar și de păsări care păreau că au ieșit din stufăriș pentru a ne ura „drum bun”.
Am ajuns la capătul brațului, loc unde Dunărea se varsă în Marea Neagră, cele două ape având nuanțe de albastru diferite.
Deodată barca s-a oprit, barcagiul ne-a cerut să facem liniște și a început să scoată niște sunete interesante… În viteză au apărut câțiva delfini, care ne-au înconjurat, făcând tumbele lor specifice. Degeaba am încercat să-i imortalizez, viteza lor fiind mult mai mare ca a aparatului foto.
De acolo ne-am îndreptat spre Epava Turgut Usta, situată la nord de bara Sulina. În 2009, navigând spre Ilyceovsk, Ucraina (azi Cernomorsk), încercând să se adăpostească de o furtună puternică, nava georgiană s-a blocat într-o limbă de nisip.
Considerând că prețul de recuperare ar fi prea mare, proprietarul a abandonat-o, azi fiind un obiectiv turistic des vizitat.
Depășind-o, am ajuns în apropiere de Insula Păsărilor, numită după numeroasele specii de păsări care o populează, cei mai mulți fiind pelicanii, cormoranii și pescărușii, care își depun acolo ouăle.
S-a format după anul 1980 între brațele Musura și Sulina, pământul având o înălțime de aproximativ 500 cm deasupra mării, întins pe 7 kilometri lungime și 80 metri lățime, extinzându-se treptat, conform măsurătorilor geologilor cu 50-60 metri pătrați pe an.
Privind apusul soarelui, ne-am întors la Sulina.
A doua zi urma să văd o mică parte din Delta Dunării, o câmpie joasă, de maxim 6,5 m înălțime, ocupând 5.640 km pătrați, 4.340 pe teritoriul României, restul al Ucrainei, 80% din suprafața ei fiind acoperită de apă, pe restul create așezări umane.
Primii care au numit-o „deltă” au fost grecii antici, asemănând-o cu terenul mlăștinos de la vărsarea Nilului prin mai multe brațe, care se asemăna cu litera grecească delta. Grigore Antipa (1913-1914) a presupus că delta s-a format într-un vechi golf al mării, izolat printr-un cordon de nisip, între Jibrieni (Ucraina) și Istria, care a transformat partea vestică într-un liman, străpuns de apele fluviului în 6 locuri. Și azi uscatul înaintează în mare cu cca. 20 m/an., depunerile aluvionare făcând ca suprafața deltei să se ridice cu cca. 4 mm/an.
Urmând un canal îngust, mărginit de sălcii, plopi și mult stufăriș, ne-am îndreptat spre Lacurile Roșu și Roșuleț, în drum întâlnind și alte ambarcațiuni, mergând sau venind de la Lacul Roșu, frecvent vizitat de pescarii amatori.
În ritmul lent al bărcii, admiram numeroșii nuferi, despre care barcagiul ne-a spus că sunt tot mai puțini, fiind distruși de bacteriile dezvoltate în aluviuni, azi vegetația de pe fund nefiind curățată la timp.
În plus azi în deltă există și o plantă dezvoltată din semințele înghițite de păsările călătoare, nedigerate și eliminate prin fecale,atât de nocivă încât afectează și părțile metalice ale bărcilor.
Vară…caniculă…deși speram, știam că nu voi vedea numeroasele specii de păsări acvatice…totuși, privind atent malurile, am depistat una mai curajoasă, ascunsă în stufăriș, celelalte dispărând la apropierea bărcii.
Nici la Lacul Roșuleț nu am avut noroc, din numeroșii pelicani care trăiesc în zonă, pe lac plutind doar câțiva, și aceia îndepărtându-se la sosirea noastră.
Înaintând spre al doilea lac, mă gândeam că povestind acasă despre deltă, cum nu am întâlnit nici un țânțar, nu mă va crede nimeni. În schimb am întâlnit alte gângănii „prietenoase”.
Lacul Roșu e situat în partea de est a Deltei Dunării, întins pe cca. 14 kilometri pătrați, având fundul la 2 metri sub nivelul mării, de care e legat prin canale mici, prin altele comunicând cu Lacul Puiu, Brațul Sulina și Brațul Sf. Gheorghe. E populat cu numeroase specii de pești, în zona lui trăind lebede, egrete, pelicani și numeroase specii de păsări ocrotite prin lege.
Cam atâta am reușit să văd în superba zonă a deltei. Măcar mi-am făcut o impresie, urmând să revin în alt anotimp, când păsările își depun ouăle și pot fi văzute numeroasele specii. În acea zi urma să mă întorc la Tulcea și să continui excursia prin țară.
Orașul Sulina, din județul Tulcea, este cea mai estică și mai joasă (4 m deasupra mării) localitate din România, situată pe o fâșie de uscat de-a lungul fluviului Dunărea, cea mai mare parte pe malul drept, putând fi accesat doar pe apă.
O legendă spune că în sec. VI-VII î.e.n. acolo ar fi existat o așezarea tracilor cimerieni, localitatea fiind însă menționată pentru prima dată în anul 950, când era parte din Imperiul Bizantin, ulterior devenind port important al negustorilor genovezi și venețieni (sec. XIV-XV), apărând pe hărțile lor de navigație.
La sfârșitul sec. XV a fost cucerită de otomani, care au deținut-o până în sec. XIX, până în sec. XVIII Sulina devenind un oraș cosmopolit, în ea locuind români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni. În acea perioadă s-au purtat mai multe războaie ruso-turce. Pentru apărare și urmărirea navigației, în sec. XVIII turcii au construit pe malul stâng al Dunării o redută și pe malul drept un far (1802). Prin Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), împreună cu Delta Dunării, Sulina a intrat în stăpânirea Rusiei. Pentru a favoriza dezvoltarea comerțului în Portul Odesa, brațul Sulina nu a mai fost drenat și, umplându-se de aluviuni, la vărsarea în Marea Neagră s-a creat Bara Sulina. Apoi au întărit fortificațiile turcești, lângă ele construind o stație de carantină (1836) și au înlocuit vechiul far (1841). Treptat în oraș au migrat greci, în scurt timp ajungând să fie majoritari.
Din 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, Gurile Dunării au reintrat sub stăpânire turcească. Pentru reglementarea circulației libere pe canale, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (CED), formată din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franța, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia și Turcia, serviciile ei operative funcționând la Sulina, unde s-a construit Palatul Comisiei Europene a Dunării (1860-1868), azi monument istoric, care în 1917 a fost grav avariat de bombardamentele germane. Din 1921 intrând în administrația statului român, a fost reconstruit pe fundație de piatră, cu subsol, 2 etaje și mansardă (1922-1923). În perioada 1941-1944 în el a funcționat Comandamentul Militar German, spre sfârșitul războiului fiind incendiat și refăcut în 1948, postbelic devenind sediul filialei Sulina din cadrul Administrației Fluviale a Dunării de Jos, care funcționează și azi.
Lângă palat se află statuia sir Charles A. Hartley, inginerul șef în timpul lucrărilor de amenajare a ultimei părți a Dunării pentru navigație, până la vărsarea în mare brațul Sulina fiind dragat, scurtat și îndiguit.
În 1879 s-a refăcut vechiul far, cu înălțimea de 17, 35 m înălțime, atunci situat în apropierea punctului de vărsare a Dunării în Marea Neagră, azi la cca. 1,5 km de țărmul mării, în decursul timpului linia litoralului modificându-se prin expansiunea uscatului. Ulterior a fost modernizat, în 1900-1911 introducându-se iluminatul electric. Din 1938 a intrat în proprietatea Administrației Fluviale a Dunării de Jos din Galați, sub care a funcționat până în 1986, când s-a construit Farul nou. Din 1991 a fost preluat de Ministerul Culturii, restaurat și amenajat ca muzeu dedicat istoriei CED (1995-1997), găzduind și cabinetul de lucru al scriitorului Jean Bart (Eugeniu Botez). Din 2003 Farul Vechi, înscris pe lista monumentelor istorice, e administrat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.
Pe malul stâng al Dunării CED a construit un ansamblu cuprinzând ateliere de reparații și întreținere a navelor, birouri, clădiri de locuit, ocupate de imigranții veniți la muncă, în oraș stabilindu-se și armeni, evrei, lipoveni, muntenegreni, etc.. În apropierea ansamblului s-a construit Biserica Anglicană (1869), un an mai târziu o Moschee, ambele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial.
Între anii 1868-1869 s-a construit Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”, având clopotnița dotată cu 3 clopote, 2 înlocuite în 1933, în momentul vizitei mele (2024) în reparații, ulterior în curtea ei fiind înființată o școală grecească (1883).
Comunitatea italiană a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, din piatră de Malta și cărămidă, clopotnița prevăzută cu 3 clopote din bronz, sfințită în 1863, azi monument istoric și de arhitectură. În ea a slujit preotul Cornel Chira (1904-1953), superiorul iezuiților din România, până la arestarea sa în 1949.
Azi lângă ele se află și Biserica Ortodoxă de rit vechi „Sf. Petru și Pavel”, construită în perioada 1991-1995.
La inițiativa CED în 1869 s-a ridicat un Spital, format din 3 pavilioane în formă de „U”, cu parter și etaj, în stil eclectic, din 1939 preluat de statul român și administrat de Direcția Dunării Maritime. Fiind grav avariat în Al Doilea Război Mondial, a fost închis, în 1948 reparat și redeschis ca Spital Orășenesc. A funcționat până în 2011, când a fost renovat și transformat în dispensar pentru urgențe.
A urmat ultimul Război Ruso-Turc, numit și Războiul de Independență (1877-1878), în care Sulina a suferit mari distrugeri, încheiat prin Tratatul de la Berlin, când Dobrogea a fost anexată statului român. Orașul a fost refăcut și modernizat, în 1903 s-a creat Uzina de Apă, cu rețeaua de alimentare cu apă. În Palatul CED s-au mutat Primăria, Judecătoria, Subprefectura, devenind Palat Administrativ.
Vama Sulina
În apropierea lui a început construcția actualei Catedrale Ortodoxe „Sf. Alexandru și Sf. Nicolae”, în stil neoromânesc, piatra de temelie fiind pusă în 1910, în prezența Regelui Carol I, până în 1912 clădirea fiind ridicată în roșu și acoperită cu tablă de cupru. Din lipsa fondurilor și a izbucnirii Primului Război Mondial, când orașul a fost distrus, lucrările s-au oprit, fiind reluate abia în 1933, la cererea Regelui Carol II, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial exteriorul fiind finisat, fațada principală ornată cu medalioane cu mozaicuri din sticlă de Murano, prezentând sfinți.
Grav avariată în război, reparațiile ulterioare s-au efectuat lent, fiind terminate abia în 1974, în perioada 1976-1982 fiind efectuată și pictura în frescă a interiorului. Azi catedrala e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În Al Doilea Război Mondial Palatul CED devenind sediul Comandamentului Militar German, Sulina a devenit o țintă importantă, bombardamentele sovietice distrugând peste 80% din oraș, postbelic fiind reconstruit. La începutul anilor 1950 marina militară a creat Bazinul Mare și Bazinul Mic, azi folosite ca porturi pentru ambarcațiuni.
Până în 1957 s-au refăcut atelierele de reparat nave și unelte pescărești, farul vechi a fost înlocuit cu unul nou, amplasat la 9 kilometri de oraș.
Căpitănia Portului Sulina
S-au construit fabrica de conserve de pește, un cinematograf, magazinul universal, o școală nouă, azi Liceul Jean Bart, etc.
Primăria Sulina
Treptat ruinele au fost demolate și s-au construit blocuri (1965, 1970-1974), spre sfârșitul comunismului în locul clădirilor vechi, care au supraviețuit pe chei, fiind create blocuri noi (1986-1989), în oraș rămânând doar câteva case amintind de timpurile apuse.
Începând din 1990 orașul a intrat în declin. Șantierul naval și fabrica de conserve fiind închise, mare parte a populației l-a părăsit și clădirile abandonate treptat s-au ruinat, azi principala sursă de venit fiind turismul estival, o parte din cei curioși să exploreze Delta Dunării cazându-se în vilele construite în acest scop. Eu am ales cazarea inedită, un hotel realizat pe un vapor ancorat la țărm.
Parcul George Enescu
Date despre vechiul stil de viață și o parte din istoria localității se pot afla vizitând Expoziția Sulina Veche, un mic muzeu privat creat de dl. Gheorghe Comârzan care, în decursul timpului, a adunat și recondiționat exponatele, între care și un caiac maritim, ultimul din generația lui, postat lângă muzeu.
În muzeu sunt etalate cărți poștale, ziare, fotografii, unele din cadrul filmărilor la Sulina pentru „Toate pânzele sus” (1976), caiete și reviste de modă din sec. XVIII-XIX, dovezi ale existenței piraților, unele componente ale vechilor nave, o parte fiind dedicată navei „Speranța”, manuscrise ale scriitorului Jean Bart, 2 piese semnate de renumitul sportiv lvan Patzaichin, etc.
La periferia orașului se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării, amenajat de CED în 1864 pe locul vechiului cimitir, cimitir cosmopolit, cu secțiuni catolică, ortodoxă, protestantă, în 1871 fiind creată zona musulmană, la sfârșitul sec. XIX cea evreiască și începutul sec. XX lipoveană.
Unic în țară, în cadrul lui fiind înmormântați cetățeni de 21 naționalități, a fost declarat rezervație istorică. În cimitir se află morminte ale unor personalități, între care:
danezul Magnussen, inginer-șef al lucrărilor din perioada 1907-1919
ofițerul secund pe nava Adalia și logodnica sa, care s-au înecat la Sulina în 1868
Prințesa Ecaterina Moruzi (1836-1893), nepoata Voievodului Moldovei Ioan Sturza, decedată la Sulina
Excursiile Monicăi 