Arhive categorie: prin țară

București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Publicat pe de
1

Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.

La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul,  negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată. 

În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit  domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.

Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al  Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.

Vila Sacha Silberman Roman  a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.

În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.

Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.

Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.

Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958. 

Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”,  în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).

Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.

În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc. 

În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite. 

Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.

Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.

În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit  Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.

Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901),  s-au adunat fonduri  și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită  cu actuala biserică, în stil neobizantin,  cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri,  pentru a ilumina interiorul.  La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.

Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.

Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale,  a fost pictat în stil renascentist.

Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată  de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din  fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat  o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu. 

În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci,  în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766,  jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură. 

M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.

În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu,  împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu,  au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).

Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.

Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.

După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.

Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.

Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).

Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.

Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.

Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice. 

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută  sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.

După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.

În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate  mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.

Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.

Citește și București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

Publicat pe de
1

Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena” din București, România, se află pe Dealul Mitropoliei, lateral de Piața Unirii. Înconjurată de  sediul Patriarhiei Românești, reședința Patriarhului și clopotnița, formează un complex situat  pe locul unei foste mânăstiri din secolul XVII. 

Biserica a fost construită de Voievodul Țării Românești  Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și soția sa Bălașa, după modelul Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeș, unde din 1359 își avea sediul Mitropolia Ungrovlahiei, înființată de Patriarhia de Constantinopol pentru teritoriile locuite de valahii ortodocși, în 1517 mutată la Târgoviște și în 1668 la București, când biserica a devenit Catedrală Mitropolitană. Din 1990 Mitropolia Ungrovlahiei a fost denumită Mitropolia Munteniei și Dobrogei.

În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, reparată de mai multe ori, forma originală fiindu-i modificată. Începând cu anul 1925 a devenit catedrală patriarhală, care și-a reprimit forma inițială în timpul restaurărilor din 1960-1962 efectuate la inițiativa patriarhului Justinian.

Deasupra bisericii se înalță 4 turle prismatice, decorate cu mici arcade, 3 situate deasupra pronaosului și una deasupra naosului.

Pridvorul, mare, e mărginit de arcade, susținute de coloane și acoperit de 3 cupole.

Deasupra ușii de intrare se află icoana „Sf. Împ. Constantin și Elena”, realizată în în timpul Voievodului Radu Leon (1664-1669), când interiorul bisericii și pridvorul au fost pictate.

Pictura deteriorându-se, între anii 1834-1839 a fot acoperită cu pictură neoclasică, cea actuală, neobizantină, fiind realizată în perioada 1932-1935.

Pronaosul e acoperit cu un tavan din lemn sculptat, susținut de 8 coloane octogonale din piatră, cu capitelurile sculptate și poleite.

În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu.

Icoanele împărăteşti ale catapetesmei au fost realizate între anii 1961-1964, în atelierele Patriarhiei Române.

În biserică, în partea stângă a naosului, se păstrează raclele de argint cu moaștele câtorva sfinți. Racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou a fost adusă în 1774 de Mitropolitul Grigorie II (1760-1787) din satul Basarabi, Bulgaria. Sfântul Dimitrie cel Nou fiind ocrotitorul spiritual al oraşului Bucureşti, anual în luna octombrie are loc un pelerinaj al credincioşilor din toată ţara. Lângă ea, într-un baldachin din lemn aurit, în 2016 au fost așezate o raclă cu părți din moaștele Sf. Împ. Constantin și Elena, primite în dar de Patriarhul Teoctist de la starețul Mănăstirii Kykkos din Cipru (2002) și o raclă cu moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.

În anii 2007-2008 clădirile complexului au fost consolidate și restaurate. Acoperișul bisericii a fost înlocuit cu unul din plumb turnat, fațadele tencuite, friza superioară a pridvorului decorată cu 24 de medalioane, lucrate în mozaic, prezentând sfinți și pictura interioară restaurată.

Citește și București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Publicat pe de
1

Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită,  aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.

Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.

Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948,  a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu. 

În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”,  înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.

De acolo m-am îndreptat  spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.

Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..

După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista  monumentelor istorice.

Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.

Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor,  într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.

Pentru a vedea  două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica  Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de  Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.

Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.

Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București. 

În 1931 ultimul descendent al familiei  Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.

În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.

În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.

Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

În 1585 acolo a  a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria.  În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o  Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea  a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale.  În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.

Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.

În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.

În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.

Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut  până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind  moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.

Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.

Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.

În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.

După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.

Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.

În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o  icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.

Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul  Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.

În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta  o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.  

Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.

Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat  central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.

În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.

Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea  secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.

După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.

Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.

Citește și București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

București- Biserica Domnița Bălașa „Înălțarea Domnului”

Publicat pe de
2

Biserica Domnița Bălașa „Înălțarea Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice, este situată în sectorul 5 București, în spatele blocurilor ce mărginesc râul Dâmbovița, vechea zonă a Mahalalei Prundului. Este numită după Domnița Bălașa, soția marelui ban Manolache Lambrino, fiul lui Andronic Rangavi, custodele arhivelor Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, care pe acel loc a construit prima Biserică „Înălțarea Domnului” (1743-1744), lângă ea o a doua biserică (1750), o școală și un azil de bătrâni.

Prima biserică fiind grav avariată în cutremurul din 1883, a fost demolată. Pe locul ei văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu, a construit o altă biserică, purtând același hram (1838-1842). Fiind situată pe un teren expus frecvent inundațiilor, s-a degradat rapid, a fost demolată și înlocuită cu actuala Biserică Domnița Bălașa (1881-1885), în stil neoromantic și neobizantin.

Având temelia, grinzile și stâlpii de susținere din lemn, în timp acestea au putrezit, zidurile s-au crăpat, cutremurul din 1940 a agravat situația și în 1954 biserica a fost închisă pentru reparații (1959-1962), când pictura a fost refăcută și s-a adăugat portretul Patriarhului Justinian, apoi redeschisă. În urma cutremurului din 1977 a fost consolidată.

După Canonizarea Sfinților Martiri Brâncoveni (1992), fiindu-i ocrotitori, bisericii i s-a adăugat al doilea hram. Ultima restaurare a avut loc în perioada 2018-2022.

Prezintă 5 turle, cea mare situată deasupra centrului naosului și cele 4 octogonale deasupra absidelor laterale.

Interiorul a fost pictat în ulei, în stil neorenascentist, prezentând personaje, scene biblice, pe peretele vestic ctitorii și familia lor- Banul Manolache, Zoe Brâncoveanu,, Constantin Brâncoveanu, având chivotul bisericii în mână, Domnița Bălașa și mama ei, Marica Brâncoveanu, pe peretele sudic Patriarhul Justinian și Sfântul Calinic de la Cernica, pe peretele nordic Mitropolitul Calinic Miclescu și Sf. Dimitrie Basarabov.

Unele din ferestrele cu vitralii prezintă stemele Brâncovenilor și ale Țării Românești.

În apropierea altarului sunt poziționate 2 jilțuri, cu stemele regale pe spătare, folosite de rege și regină când participau la slujbe.

Inițial în fața bisericii au fost create două monumente funerare, sub Nicolae Ceaușescu ascunse în interior, în 2 nișe dintre naos și pronaos. În nișa din dreapta se află Monumentul funerar al Domniței Bălașa (1693-1752), numit „Întristarea”, realizat din marmură albă (1884), azi monument istoric.

Pe un postament decorat se află un mic sarcofag, acoperit de o structură din piatră, pe care e postată stema familiei Brâncoveanu, ce susține statuia unui înger păzitor. În fața lor e așezată o femeie îndurerată, cu capul susținut de mâna stângă, în mâna dreaptă ținând o cunună de lauri.

În nișa din stânga Monumentul funerar al Domniței Zoe Brâncoveanu (1800-1892), soția domnitorului Bibescu, e susținută de un înger, la picioarele ei fiind postată o femeie cu un copil în brațe.

Începând cu perioada interbelică și actual, în biserică s-au oficiat nunți, botezuri, niciodată înmormântări.

În 1881 în curtea bisericii a fost postat Monumentul Domniței Bălașa, a 6-a fiică a lui Constantin Brâncoveanu, prezentând statuia Domniței, din marmură de Carrara, de 2 metri înălțime, ținând în mână hrisovul de danie, susținută de un soclu decorat, pe care e postată stema familiei Brâncoveanu. 

Citește și București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

București- Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă

Publicat pe de
2

Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă, situată pe strada Sapienței, sectorul 5 București,  împreună cu clopotnița, sunt singurele care au supraviețuit din fosta Mânăstire Mihai Vodă, ctitorită de Voievodul Mihai Viteazul, în perioada 1589-1592, pe vremea când era Ban al Olteniei. În acea zonă a existat o Biserică de lemn (sec. XV), probabil construită în timpul domniei lui Vlad Dracul, reconstruită ca schit de mătușa boierilor Buzești și subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii Simonopetra de la Muntele Atos., numită Biserica Albă-Postăvari. Fiind situată în apropierea unei mlaștini, mulți s-au îmbolnăvit, așa că Mihai Viteazul a construit noua mânăstire pe dealul din apropiere și a împroprietărit-o cu mai multe moșii. Pentru a putea fi accesată, a construit peste râul Dâmbovița Podul Mihai Viteazul.

Inițial mânăstirea cuprindea actuala biserică, câteva case pentru stareț și călugări, o bucătărie, o sală de mese (trapeză), pivnițe, anexe, toate înconjurate de un zid. În secolul XVII, primind donații din partea unor voievozi, s-a construit Curtea Domnească, cu cca.100 de încăperi, reședințe ale Voievozilor din Țara Românească și în 1711 ferestrele și ușile bisericii au fost ornate cu sculpturi. Din păcate în 1761 clădirile au fost grav avariate de un incendiu, dar sub domnitorul Al. Vodă Ipsilanti (1726-1807) s-a construit Noua Curte Domnească, la rândul ei avariată de cutremurul din 1802, care a distrus o parte din complex.

În perioada 1827-1837 bisericii i s-a adăugat pridvorul și s-a refăcut turla cea mare, clădirile au fost refăcute, o parte devenind reședința Domnitorului Grigore IV Ghica (1755-1834), restul fiind transformate în spital militar pentru armata rusă, în timpul războiului ruso-turc (1828-1829), ulterior folosit de armata română. După 1848 guvenul Gh. Bibescu a aprobat ca slujbele să fie făcute în limba română, până atunci oficiate în limba greacă.

Între anii 1855-1862 în cadrul mânăstirii a funcționat o Școală de Medicină. După Unirea Principatelor Române, aîn 1863 s-a ordonat secularizarea averilor mânăstirești și mânăstirea a trecut în proprietatea Arhivelor Statului. Din 1877 a găzduit primăria și poliția sectorului, apoi complexul a fost transformat, între anii 1900-1916 pe locul fostelor pivnițe construindu-se Palatul Arhivelor Naționale.

Când Regele Ferdinand I de Hohenzollern a înființat Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” (1920), biserica a devenit sediul cavalerilor Ordinului, mănăstirea devenind locul în care militarii depuneau jurământul de credință.

Între anii 1928-1935 Comisia Monumentelor Istorice a renovat mânăstirea, când s-au înlocuit turlele bisericii, s-a desființat pridvorul, s-a restaurat exteriorul în forma actuală și s-a pictat interiorul în stil neobizantin.

În 1955 a fost declarată monument istoric.

În anul 1985 anexele mânăstirii  și zidul exterior  au fost demolate, biserica și clopotnița scăpând datorită numeroaselor proteste și memorii trimise de intelectuali ai vremii diverselor instituții, dar mutate de pe deal în actuala locație, ascunse vederii. Abia din 1994 biserica a redevenit funcțională.

În interiorul bisericii s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe ctitorii ei și o raclă în care sunt păstrate moaștele mai multor sfinți și mucenici.

Citește și București- Biserica Domnița Bălașa „Înălțarea Domnului”

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
1

Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.

În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.

Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.

În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).

Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.

Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.

În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.

În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.

Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).

Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.

Casa de Cultură

Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).

Primăria Făget

În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.

Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.

Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).

Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.

Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.

În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.

În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.

Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).

Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.

Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.

Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.

În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.

La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia  Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.  

Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)

Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier,  au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.

Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Publicat pe de
1

Comunele Curtea și Margina, cu satele ce aparțin administrativ de ele, sunt situate în partea de nord-est a județului Timiș. La începutul secolului XVI Curtea a aparținut lui George de Brandenburg, ulterior lui Ștefan Bethlen. În 1658 Banatul a fost ocupat de turci (1658), care l-au deținut timp de un secol, apoi zona a intrat sub Imperiul Austro-Ungar, care au sistematizat-o. Casele risipite pe dealuri au fost mutate pe actuala vatră și s-a format satul Kortya, din 1717 aparținând districtului Făget.

Români, ortodocși, în 1794 localnicii au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Clădirea, din bârne de gorun, acoperită cu șindrilă, cu un turn-clopotniță din lemn, a fost ridicată pe o fundație din piatră de carieră.

Pereții interiori au fost placați cu scânduri de stejar.

În perioada 1804-1806 interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, azi deteriorate.

În biserică s-au păstrat numeroase cărți de cult, multe din ele mutate în Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în 1937.

De comună aparțin administrativ două sate. Satul Homoșdia, situat situat la 6 kilometri nord-est, a fost atestat documentar din 1514, când era locuit de români, a căror ocupație principală era prelucrarea lemnului. În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1782-1804. În timpul reparațiilor din 1922 bisericii i s-au adăugat 4 ferestre, exteriorul a fost tencuit și interiorul zugrăvit, pierzându-se vechea pictură.

Satul Coșava, situat la 3 kilometri nord de comună, a fost prima dată atestat documentar din 1405, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul lui săpăturile arheologice descoperind piese din obsidian. Sat românesc, numit Kosava, în secolul XVI aparținea actualului județ Hunedoara și din 1690 districtului Făget din Banat. În 1776 localnicii au construit o Biserică de lemn pe care, un secol mai târziu, au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1893-1894), din piatră și lemn.

Fosta Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” au donat-o satului Coșevița, situat la 8 kilometri nord-est, la granița cu județul Hunedoara, azi aparținând administrativ comunei Margina, sat atestat documentar din 1540, despre care se presupune că s-a desființat sub ocupația turcilor și s-a refăcut în secolul XIX cu populație din zonă.

Pentru a ajunge în comuna Margina, din satul Coșevița se rulează 12 kilometri spre vest. În secolul XIV acolo exista Cetatea Margina, prima dată atestată documentar din 1365, dar amintită din 1288 ca parte a domeniului Icus, în posesia banilor Severinului Mihai și Velici. Se spune că în secolul XV în cetate a trăit Ecaterina de Margina, mama lui Iancu de Hunedoara și în perioada în care acesta a deținut cetatea Șoimoș (1456), și-a construit la Margina o reședință. În secolele următoare au avut loc numeroase bătălii între Imperiul otoman și Imperiul Austro-Ungar, cetățile din zonă ajungând să fie ocupate pe rând de aceștia, astfel în 1552 turcii au ocupat Cetatea Șoimoș, dar au deținut-o scurt timp, fiind alungați de trupele Principelui Ardealului Sigismund Báthory. Un an mai târziu principele a donat districtele Margina, cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur, cu 31 de sate, lui Ştefan Török. Din 1658 Cetatea Margina a fost cedată turcilor, care au deținut-o 30 de ani. Bătăliile dintre imperii au încetat o dată cu Pacea de la Passarowitz (1718). Ulterior vechile cetăți din Banat au fost demolate.

Margina era locuită de români, ortodocși, care aveau o mânăstire. Fiind distrusă de atacurile turcești, în locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”, au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1734-1737), din bârne masive de stejar, cu acoperiș de șindrilă și deasupra pronaosului cu un mic turn-clopotniță din lemn de stejar, placat la exterior cu scânduri, superior cu 2 bulbi suprapuși, în stil baroc. La sfârșit sec. XVIII, satul fiind sistematizat, biserica a mutată în actuala locație.

În timpul reparațiilor din 1924 pereții au fost acoperiți cu lipitură de pământ.

Apoi a fost ridicată o nouă biserică, de zid, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1938-1939) și biserica veche a devenit capelă. Azi, situată în mijlocul cimitirului, servește și ca biserică parohială pentru satul Zorani din apropiere, sat atestat documentar din 1597.

În decursul timpului Margina a devenit foarte cunoscută pentru Fabrica de oțet, construită de o firmă germană (1912), inițial pentru distilarea chimică a lemnului de fag, ulterior producătoare de oțet, acetonă, etc., în care au fost aduși să lucreze  germani și maghiari. În anii 1932-1933 fabrica a devenit una dintre cele mai mari producătoare din Europa. Fiind naționalizată (1948), a fost numită Distileria de Lemn Severin și din 1968 a devenit secție a Combinatului Solventul.

Producția s-a diversificat, pe lângă oțet fiind create substanțe farmaceutice, pentru industria alimentară, chiar constructoare de mașini. După evenimentele politice din 1989 fabrica a fost abandonată, azi existând doar ruinele din cărămidă roșie, vizibile pe marginea șoselei.

De comună aparțin administrativ 7 sate răsfirate în zonă, dintre care Coșevița și Zorani, pe care le-am menționat deja. La 4 kilometri sud de comună se află satul Breazova, atestat documentar din 1379.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1962)

Satul Sintești, situat la 3 km nord-vest de comună, este pomenit în documentele unui proces dintre George Brandenburg și Paul Tivadar (1511), din 1597 aparținând lui Stefan Török și în 1620 lui Ștefan Bethlen.

Biserica Baptistă

În sat a existat o Biserică de lemn (1737), înlocuită în 1813 cu una din zid, actuala Biserică „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Sintești, rulând 6 kilometri spre nord, se ajunge în satul Groși, în perioada 1508-1519 deținut de Abrahamfy. Sub ocupația otomană este pomenit cu numele de Gros, locuit de români, care în decursul timpului s-au ocupat cu mineritul, în special extracția și spălarea aurului, iar sub Imperiul Austro-Ungar, numit Grosch (1717). În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, cu pereții exteriori din bârne de stejar, un turn-clopotniță cu bulb în stil baroc, construită în Căpâlnaș, pe valea Mureșului (1741) și adusă la Groși în 1826.

Pe bolta navei, în partea superioară a altarului și iconostas se pot vedea fragmente din vechea pictură.

Pentru a fi protejate, azi sunt acoperite, așteptând o restaurare…

La 5 kilometri nord-est de comună este situat satul Nemeșești, atestat documentar din 1427, cu numele Nemche. În 1597 Principele Transilvaniei Ștefan Báthory l-a donat lui Stefan Török. În decursul timpului satul, locuit doar de români, a fost deținut de mai mulți nobili maghiari. În el am văzut Biserica de lemn „Sf. Mc. Nichita Românul” (1798), azi cu exteriorul tencuit și vopsit în culoarea albă, acoperișul de tablă, având turnul-clopotniță din lemn.

Rulând 6 kilometri spre nord-est am ajuns în satul Coșteiu de Sus, atestat documentar din 1548, cu numele Lucăcești, nume păstrat până la sfârșitul secolului.

La recensământul din 1717 satul figura doar cu 10 case, iar la cel din 2002 cu 188 locuitori, majoritar români, restul veniți din Ucraina.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1908)

Deși harta Google arată că satul Bulza se poate accesa din Coșteiu de Sus, rulând cca 6 kilometri spre nord, după spusele localnicilor acel drum nu există. Așa că l-am vizitat în altă excursie, când am urmat un drum forestier, cu plecare din satul Căprioara, jud. Arad. Fiind nesemnalizat și întâlnind la unele intersecții de „drum” niște plăcuțe scrise de mână, unele ascunse de copaci, cei cca. 9 kilometri i-am parcurs în cam 20 minute. Ciudat ! Strada satului era asfaltată și marcată !

Satul a fost prima dată atestat din 1366, cu numele Baltháza (Bălteni). În 1598 era deținut de Principele Ardealului Sigismund Báthory.

Am străbătut acel drum mai ales pentru a vedea Biserica de lemn „Sf. Ioan Teologul” (1830), pe care am găsit-o închisă.

Deși citisem că la recensământul din 2002 satul avea 34 locuitori, stând de povești cu o familie de localnici (iulie 2024), aceștia mi-au relatat că doar 6 persoane locuiau acolo permanent, printre care și ei, restul caselor fiind ocupate temporar.

Fiind persoane în vârstă, viața lor era foarte grea. Se hrăneau cu păsări de curte și produse cultivate de ei, arareori fiind aprovizionați de fiul lor, orășean. Cea mai mare temere era să nu se îmbolnăvească, deoarece de multe ori nu aveau cum să folosească telefonul, neavând semnal, releul din apropiere dând rateuri.

București- Muzeul Căilor Ferate Române

Publicat pe de
1

Primul Muzeu al Căilor Ferate Române din București, numit Muzeul Ceferiștilor, a fost creat cu o colecție de locomotive și vagoane vechi, care au fost salvate de la dezmembrare (1924), documente, fotografii, uniforme, etc., donate de diverși ceferiști, instituții, care au fost expuse sub tribunele și în curtea stadionului Giulești și inaugurat în 1939, cu ocazia „Ceferiadei”. 

A funcționat o scurtă perioadă de timp, exponatele fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Cele recuperate au fost depozitate în parterul Palatului Administrativ C.F.R. În 1953, o dată cu înființarea Casei Tehnicii Căilor Ferate, exponatele au fost mutate în actuala locație, ocupând parterul unei clădiri din apropierea Gării de Nord, formând Muzeul Căilor Ferate Române, care a fost deschis publicului doar 7 ani, apoi reamenajat și redeschis în 1969.

În timp a suferit multe modificări, i-au fost alocate tot mai puține spații de expunere, exponatele au fost depozitate în depou și în final muzeul a fost închis.

În 2004 a intrat în subordinea Centrului Național de Calificare și Instruire Feroviară care l-a reamenajat  și în 2012 redeschis publicului, când s-a inaugurat cea mai mare dioramă feroviară din țară, cu 260 metri de șine, automatizată, care redă sistemul feroviar, creat cu tuneluri, poduri, semnalizatoare, etc.

În muzeu se pot vedea machete ale locomotivelor cu abur „Reșița” (1873) și „Pacific”, importată din Germania  (1913), a celor diesel hidraulice, folosite la tracțiunea trenurilor, fabricate în anii 1967-1991 și unele componentele tehnice folosite de ele.

Sunt expuse mijloacele de comunicație, instalațiile folosite de dispeceri, un telegraf Morse din 1869.

În mijlocul sălii, numită după Anghel Saligny (1854-1925), unul dintre întemeietorii ingineriei românești, reconstituită la scară redusă, se află garnitura trenului care în 1869 a făcut prima cursă pe o linie de cale ferată în România, București-Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu aburi „Călugăreni”, folosită până în 1900, apoi depozitată într-un depou și avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Este înconjurată de diverse obiecte și fotografii vechi, unele legate de personalități din domeniu.

Muzeul dispune de un mic spațiu în care se rulează filme din fototecă și unele ce reproduc imaginile văzute prin fereastră, într-o călătorie cu trenul.

Citește și București- Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Publicat pe de
1

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din București este situată în cartierul Cotroceni, în apropierea Palatului Cotroceni. Din 1994 a primit numele primul Profesor de Botanică al Universității din București, întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice, Dimitrie Brândză (1846-1895).

La inițiativa Dr. Carol Davila, cu permisiunea Domnitorului Barbu Știrbei, în 1860 s-a înființat prima grădină botanică din oraș, situată pe locul actualei grădini a Palatului Cotroceni, în care s-au cultivat diverse plante medicinale și au fost instruiți elevii Școlii Naționale de Medicină. În 1874, fiind trecută în administrația Facultății de Științe, grădina a fost transferată lângă Palatul Suțu, spațiu amenajat azi ca Piața Universității, perioadă în care director a fost numit Brândză. Până în 1976 acesta a adunat o colecție de peste 3.700 de specii de plante, o parte vii, o parte în herbare.

Apoi grădina a fost mutată în actuala locație (1884). Până în 1891s-a plantat diversitatea mare de plante, s-a creat Colina Coniferelor, cu exemplare din România și din alte țări, exemplu chiparosul, originar din America de Nord, pe care s-a creat o cascadă artificială, ce se varsă într-un mic lac cu nuferi, populat cu broaște țestoase, pești și păsări de baltă, s-au construit serele și clădirea Institutului Botanic. Amenajările de abia terminate, în 1892 grădina a fost afectată de o mare inundație. Reamenajată, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită de trupele germane. Intrând în administrația Primăriei Municipiului București, în perioada 1930-1935 grădina a fost extinsă, s-a amenajat Parcul Universitar, cu Grădina italiană, în centrul căreia s-a creat un bazin cu o fântână arteziană, decorată cu sculptură metalică. În parc s-a construit un restaurant, devenind un loc foarte frecventat.  

În timp în herbar s-au adunat peste 800.000 de planșe, din care doar 200.000 au fost salvate, restul fiind distruse în bombardamentele aliaților din 1944, o dată cu clădirile Insitutului Botanic și Muzeului Botanic, când serele și plantațiile au fost grav avariate. În anii 1960 s-a construit un nou Institut Botanic și în anii 1973-1976 noi sere, în care s-au plasat cca. 3.000 de specii.

Azi grădina acoperă o suprafață de 18,2 hectare din care 17,5 hectare sunt ocupate expoziția în aer liber, 3.800 metri pătrați de sere și restul de Muzeul Botanic, Facultatea de Biologie și clădiri administrative. Expoziția în aer liber a fost împărțită în 12 sectoare, sectorul decorativ, amenajat în anii 1955-1956 cu cca. de 500 de soiuri de plante-copaci, arbuști, flori, fiind situat lângă intrare.

Sectorul plantelor rare, înființat în 1962, conservă plante autohtone ca ghimpele, bujorul de stepă. Sectorul plante mediteraneene conține 150 de specii, unele dintre ele existând și în flora din Dobrogea, Oltenia și Banat, cum ar fi  levănțica.Lângă el se întinde Sectorul Flora Dobrogei, cu 60 de plante adaptate la condițiile zonei de stepă. Alte sectoare sunt Grădina italiană, Iridarium cu cca. 80 de soiuri de iriși, Rosarium, întins pe 1 hectar, cu 200 soiuri de trandafiri între arbuști și copaci din familia Rosaceae, Grădina Bunicii cu plantele cultivate în grădinile tradiționale românești, flori,  plante medicinale și aromatice, pomi fructiferi, Grădina Istorică cu specii de plante consumate în Europa de-a lungul timpului, unele înlocuite cu plantele aduse din America, Grădina cu Remedii, lângă Serele de Expoziție, cu specii utilizate în tratamentele populare sau în realizarea produselor farmaceutice. 

În centrul grădinii, întins pe 9.000 metri pătrați, se află un lac, cu o insulă în mijloc, care poate fi accesată pe un pod metalic. Pe ea sunt cultivate specii de plante iubitoare de apă.

Sera Veche a fost construită în anii 1889-1891, pe o suprafață de 760 metri pătrați.

Avariată în cele Două Războaie Mondiale, a fost refăcută, în ea fiind cultivate plante tropicale și subtropicale, mediteraneene, suculentele, etc., putând fi vizitată până în 1976, când a fost închisă.

Unul dintre pavilioanele ei a fost reabilitat în 2011 și este folosit pentru multiplicarea plantelor necesare grădinii, a plantelor pentru studiul studenților, întreținerea colecțiilor existente, etc., o parte fiind amenajată ca o pădure exotică. În apropiere există și o seră de producție semi-îngropată.

Noile sere au fost construite în perioada 1973-1976, pe o suprafață de 2.500 metri pătrați și amenajate cu cca. 3.000 de specii provenite din România, Africa, India, Indonezia, America de Sud, grupate în 8 compartimente cu palmieri, bananieri, ficuși, citrice, plante carnivore, bromelii, orhidee, cactuși, plante suculente, etc.

În compartimentul plantelor acvatice tropicale se află un bazin central cu o colecție de nuferi tropicali și plate acvatice, în colțurile lui 3 exemplare de mangrove și în jurul lui plante aromatice condimentare, între care și ghimbirul.

Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori, cultivate ca plante ornamentale și uneori alimentare.

În 1882 Dimitrie Brândză a înființat primul Muzeu Botanic din București, cu herbarul personal și colecții aduse de la Iași, pe care le-a etalat în Palatul Universității. După 2 ani muzeul a fost distrus de un incendiu și a fost reamenajat în actuala grădină, în Institutul Botanic din zona Colinei Coniferelor. Clădirea a fost distrusă în bombardamentele din 1944 și exponatele salvate au fost păstrate în fostul restaurant, până la construirea noului Institut Botanic (1960), când au fost expuse în 2 săli din clădirea administrației, împreună cu picturile Angelinei Santocono, muzeul fiind accesibil doar cadrelor și studenților Facultății de Biologie.

În 1974 muzeul a fost mutat în actuala locație, o clădire din apropierea intrării în grădină, construită în 1895,  în stil brâncovenesc. Fiind avariată de cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și extinsă.

În cele 17 săli azi sunt expuse peste 5.000 de specii de plante și 1.000 de specii exotice. Colecțiile de vederi, timbre, schițe în creion, arată amenajările consecutive ale grădinii.

Sunt prezentate plantele și animalele care trăiesc în etajul alpin, în peșteri, păduri, la câmpie, vegetația acvatică, atât prin ilustrații, cât și prin materiale conservate, animale împăiate și diorame.

Cea mai mare sală e dedicată plantelor ornamentale cultivate, lângă care se află și câteva animale împăiate. În vitrine sunt expuse obiecte din material vegetal aduse din Indonezia și o colecție de nuci de cocos.

În alte săli se pot vedea aparatura folosită în cercetare, lucrări științifice, diplome ale naturaliștilor și premii obținute de Grădina Botanică la diferite concursuri.

Azi în Institutul Botanic se află herbarul cu cca. 520.000 specimene de ferigi, alge, fungi, etc. și preparate microscopice cu probe de polen, care nu poate fi vizitat.

Citește și București- Muzeul Căilor Ferate Române