Sikandra este un oraș din districtul Kanpur Dehat, statul Uttar Pradesh, India, suburbie nord-vestică a orașului Agra. Satul a fost fondat în secolul XV de Sultanul Sikandar Khan Lodi (1458-1517), conducătorul Dinastiei Lodi și al Sultanatului Delhi, care în 1495 și-a construit acolo un pavilion deschis (Baradari), din gresie roșie, pe care l-a folosit pentru relaxare. După moartea sa, Agra și Sikandra au fost deținute de fiul său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când a fost ucis în prima Bătălie de la Panipat.
În secolul XVI Sikandra a fost inclus în Imperiul Mughal. Sub Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul (1556-1605), imperiul s-a extins de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar și localitățile s-au dezvoltat.
Încă în viață, Akbar a început construirea propriului mormânt, pe locul fostului Baradi (500 metri pătrați), acesta fiind finalizat după moartea sa (1605- 1612) de fiul său Jahangir. Soția sa preferată Mariam-uz-Zamamani l-a înconjurat cu o grădină scufundată, cu alei înălțate. A fost singura soție care ulterior a fost îngropată în apropierea lui Akbar, la aproximativ 1 kilometru distanță.
Mausoleul e situat într-o incintă de 105 metri pătrați, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu 4 porți, din care 3 false, fiind accesat doar prin Poarta din sud, construcție cu 2 etaje, cu pavilioane semi-deschise în formă de cupolă (chhatri).
Poarta, din gresie roșie, este mărginită de 4 minarete conice din marmură albă.
A fost decorată cu mozaicuri de marmură albă și panouri încrustate cu motive florale și geometrice.
Trecând prin poartă, până la Mausoleul lui Akbar se străbate o alee largă, prin grădina realizată de soția sa. Ansamblul prezintă clădirea centrală, cu 4 etaje, surmontată de un pavilion de marmură albă.
E înconjurat pe 4 laturi de construcții cu arcade, în care funcționează mânăstiri.
Intrarea în clădire se face printr-o poartă monumentală din gresie roșie, decorată cu încrustații din marmură albă și gresie neagră.
În ea se află mormântul fals al lui Akbar, cel adevărat fiind plasat la subsol și pietrele funerare ale celor două fiice ale sale.
Pereții interiori și tavanele au fost decorați cu bogate motive geometrice, florale, picturi colorate și înscrieri arabe.
Nu departe de mausoleu se află Kanch Mahal, o clădire din cărămidă și gresie roșie, cu 2 etaje, construită în perioada 1605-1919, când era înconjurată de o grădină cu canale de apă, rezervoare și era frecventată de doamne. Ulterior Împăratul Jahangir a transformat-o în cabană de vânătoare (Shikargarh). Avea 3 fațade, din care s-a păstrat până azi doar cea din nord, cu portalul imens, superior încrustat cu mozaicuri, frize decorate cu sculpturi în gresie, ferestrele acoperite cu câte o cupolă cu țigle colorate, structură care i-a conferit numele de palat.
Fatehpur Sikri este un oraș din Districtul Agra, statul Uttar Pradesh, India, situat la aproximativ 39 kilometri de Agra. În acea zonă arheologii au descoperit urme de locuire din 1200-300 î.e.n. Sub dinastia Shunga (187-75 î.e.n.) exista o localitate foarte dezvoltată, cu locuințe, temple și centre comerciale.
În secolul VII a fost ocupat de clanurile de războinici Sikarwar Rajputs, care au construit acolo o fortăreață. Aceștia cu deținut zona până în 1527, an în care la conducere era Rana Sangha, din Dinastia Sisodia.
După ce Delhi a foct cucerit de armatele lui Barbur, descendent al Imperiului Timurid (1526), acesta a fondat Imperiului Mughal. A urmat Bătălia de la Khanwa, în care Barbur l-a înfrânt pe Rana Sangha și Fatehpur Sikri a fost inclus în imperiul nou creat. La periferia orașului Barbur a construit „Grădina Victoriei”, cu un pavilion, pe care le-a folosit pentru relaxare până la moartea sa (1530).
Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am),
În 1571 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a mutat capitala de la Agra în Fatehpur Sikri. Pe o crestă stâncoasă de cca. 40 metri înălțime, 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, a construit orașul-palat, înconjurat pe trei laturi de un zid de 6 kilometri lungime, cu 9 porți de acces, a patra latură fiind mărginită de un lac, în care a construit din gresie roșie numeroase palate, sedii administrative, o moschee, etc.,
După campania victorioasă asupra nobililor care conduceau sultanatul Gujarat, în locul celor doi sultani, foarte tineri, Fatehpur Sikri a fost numit și „Orașul Victoriei”. Pe peretele sudic al moscheii s-a construit Ușa Victoriei (Buland Darwaza), de 54 metri înălțime, cu 3 intrări arcuite, cea centrală mai mare, numită Poarta Potcoavei, pe ea fiind bătute în cuie numeroase potcoave, pentru a aduce noroc.
Azi complexul poate fi vizitat. Intrând pe una dintre porți, se ajunge la Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am), care a fost folosită și pentru rugăciuni și sărăbători publice. În dreapta ei, într-o clădire patrulateră, unicat în arhitectura indo-islamică deoarece pare etajată, a funcționat Sala Audienței Private (Diwan-i-Khas), în care se țineau și diverse discursuri religioase (Ibadat-Khana).
Clădirea prezintă o singură cameră boltită, cu 4 deschideri laterale, central o coloană foarte decorată, care susține un capitel imens, de la care se îndreaptă spre colțurile camerei 4 balustrade înguste, unde erau postate gărzile pentru supraveghere. Se crede că superior, spațiul circular de pe capitel era ocupat de tronul lui Akbar și colțurile de cei 4 miniștri.
În stânga ei se afla Trezoreria (Khazana), o clădire cu 3 camere, accesate prin câte un coridor îngust, supravegheate de paznici.
Vizavi de Diwan-I-Khas, în Sunehra Makan, o clădire cu două etaje, bogat împodobită cu picturi murale aurii în stil persan, pe grinzi s-au găsit inscripționate versurile lui Faizi, fratele lui Akbar. Palatul din dreapta ei, Panch Mahal, cu 5 etaje, cu pardoselile tot mai mici spre înălțime, susținute de 176 de coloane, deasupra terminându-se cu un chioșc, susținut de 4 coloane și acoperit cu cupolă, probabil era locuit de doamnele de la curte.
Pe acea latură a fostului oraș se află și cel mai mare complex rezidențial, cu coloane hinduse, cupole musulmane, ziduri înalte și o poartă estică păzită. Jodha Bai Mahal a fost creat de Akbar pentru soția preferată Mariam-uz-Zamamani, care în 1569 acolo l-a născut pe Jahangir.
Lângă palat existau casele servitorilor. Despre una dintre ele se presupune că ar fi fost bucătăria, alți cercetători consideră că era atașată haremului.
În onoarea Șeicului Chishti Salim (ordinul Chishti=ordin sufi al islamului sunnit), care a prezis nașterea fiului său, Akbar a construit o Moschee Congregațională (Jama Masjid), cu intrarea printr-o sală dreptunghiulară (iwan), care la fațadă prezintă un portal decorat cu gresie smălțuită și motive geometrice (pishtaq). Deasupra sanctuarului s-a creat un rând de pavilioane semi-deschise (chhatri). În interior, în fiecare din cele 7 travee, s-a postat un mihrab, o nișă ce indică direcția Kaaba din Mecca (qibla), spre care musulmanii se roagă. Mihrabul central, mare, decorat cu încrustații geometrice din marmură albă, a fost acoperit de o cupolă. În 1572 șeicul decedând, în curtea moscheii s-a construit Mormântul lui Salim Chishti, clădire din marmură albă, cu un etaj și o cupolă, în care mormântul a fost acoperit cu un baldachin încrustat cu mozaic din sidef. În timp s-au creat morminte pentru descendenți ai săi.
La nord-vest de Palatul Jodha Bai se află Palatul lui Birbal (Birbal Mahal), numit după ministrul preferat al lui Akbar, clădire cu 2 etaje, cu terase, în stil hindus și musulman, ridicată pentru două dintre soțiile lui Akbar, Ruqnayya și Salima.
La capătul perimetrului s-a construit Palatul Palatul lui Akbar (Daulat khana-i-Khas). Avea la parter 2 încăperi, una folosită ca bibliotecă, cealaltă ca sală de mese și la etaj Khwabgah, dormitorul numit și Casa Viselor. La fereastra sudică (Jharokha Darshan) împăratul se arăta mulțimii în fiecare dimineață. Palatul era legat prin pasaje secrete de Jodha Bai Mahal, Panch Mahal și Casa Mariam.
Pereții interiori au fost decorați cu picturi, azi majoritatea șterse.
Pentru a răcori curtea, în fața palatului a fost amenajată piscina Anup Talao, împărțită în părți simetrice, de pereți din gresie roșie, intersectați în unghi drept, între care s-au creat canale de apă, de mică adâncime. Central s-a creat o platformă, accesată prin 4 poduri, susținute de coloane sculptate în partea exterioară. Pe vremuri platforma a fost folosită și ca scenă pentru artiști. La marginea piscinei s-a ridicat Hujra-i-Anup Talao, un pavilion care găzduia oaspeții lui Akbar.
În decursul timpului s-au adăugat noi canale de scurgere, care treptat s-au umplut de reziduuri și nivelul apei a crescut. Pentru a preveni o eventuală inundație, sub viceregele Indiei, lordul Kuzon de Kedleston, au fost curățate (sec. XX).
Complexul cuprindea și Casa de Închinare (Ibadat Khana), în care au fost puse bazele unei noi credințe sincretiste, Din-i-llahi, Scaunul Astrologului, Casa Tobelor, de unde toboșarul anunța venirea împăratului, Biroul de Arhive (Daftar Khana), Școala Fetelor, Atelierul Regal (Karkhana), harem, caravanserai, grajduri, etc.
Casa Sultanei Turce (Hujra-I-Anup Talao), un pavilion cu o mică cameră, înconjurată de o verandă străjuită de colonade, a fost conectată cu Școala de Fete prin șirurile de coloane din nord-vest și sud-est.
Se spune că în 1575 în pavilion s-a desfășurat o dezbatere religioasă.
Orașul fiind atacat de armatele Punjab, în 1585 Akbar l-a abandonat. Imperiul Mughal intrând în declin, Fatehpur Sikri a intrat în administrarea Comaniei Indiilor de Est (1600-1874). În acea perioadă Marchizul de Hastings a reparat monumentele fostei capitale (1815). După ce britanicii au ocupat Agra (1803), la Fatehpur Sikri au creat un centru administrativ, care a funcționat până în 1850.
Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.
Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).
Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.
În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.
În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind vândută satului Temeșești.
Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.
În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.
În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.
Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi.
După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.
În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.
După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat.
Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..
Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.
În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.
De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.
De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.
Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.
Continuând drumul spre nord, după 8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.
Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.
În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.
În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.
În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.
Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului, până azi, nu a avut biserică.
Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi. În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.
La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.
Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).
Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.
Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.
În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.
Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.
În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).
Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.
Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.
În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.
În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.
Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).
Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.
Casa de Cultură
Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).
Primăria Făget
În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.
Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.
Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).
Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.
Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.
În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)
Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.
În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.
Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)
La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).
Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.
Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.
Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.
În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.
La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.
Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)
Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier, au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.
Comunele Curtea și Margina, cu satele ce aparțin administrativ de ele, sunt situate în partea de nord-est a județului Timiș. La începutul secolului XVI Curtea a aparținut lui George de Brandenburg, ulterior lui Ștefan Bethlen. În 1658 Banatul a fost ocupat de turci (1658), care l-au deținut timp de un secol, apoi zona a intrat sub Imperiul Austro-Ungar, care au sistematizat-o. Casele risipite pe dealuri au fost mutate pe actuala vatră și s-a format satul Kortya, din 1717 aparținând districtului Făget.
Români, ortodocși, în 1794 localnicii au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”.
Clădirea, din bârne de gorun, acoperită cu șindrilă, cu un turn-clopotniță din lemn, a fost ridicată pe o fundație din piatră de carieră.
Pereții interiori au fost placați cu scânduri de stejar.
În perioada 1804-1806 interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, azi deteriorate.
În biserică s-au păstrat numeroase cărți de cult, multe din ele mutate în Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în 1937.
De comună aparțin administrativ două sate. Satul Homoșdia, situat situat la 6 kilometri nord-est, a fost atestat documentar din 1514, când era locuit de români, a căror ocupație principală era prelucrarea lemnului. În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1782-1804. În timpul reparațiilor din 1922 bisericii i s-au adăugat 4 ferestre, exteriorul a fost tencuit și interiorul zugrăvit, pierzându-se vechea pictură.
Satul Coșava, situat la 3 kilometri nord de comună, a fost prima dată atestat documentar din 1405, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul lui săpăturile arheologice descoperind piese din obsidian. Sat românesc, numit Kosava, în secolul XVI aparținea actualului județ Hunedoara și din 1690 districtului Făget din Banat. În 1776 localnicii au construit o Biserică de lemn pe care, un secol mai târziu, au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1893-1894), din piatră și lemn.
Fosta Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” au donat-o satului Coșevița, situat la 8 kilometri nord-est, la granița cu județul Hunedoara, azi aparținând administrativ comunei Margina, sat atestat documentar din 1540, despre care se presupune că s-a desființat sub ocupația turcilor și s-a refăcut în secolul XIX cu populație din zonă.
Pentru a ajunge în comuna Margina, din satul Coșevița se rulează 12 kilometri spre vest. În secolul XIV acolo exista Cetatea Margina, prima dată atestată documentar din 1365, dar amintită din 1288 ca parte a domeniului Icus, în posesia banilor Severinului Mihai și Velici. Se spune că în secolul XV în cetate a trăit Ecaterina de Margina, mama lui Iancu de Hunedoara și în perioada în care acesta a deținut cetatea Șoimoș (1456), și-a construit la Margina o reședință. În secolele următoare au avut loc numeroase bătălii între Imperiul otoman și Imperiul Austro-Ungar, cetățile din zonă ajungând să fie ocupate pe rând de aceștia, astfel în 1552 turcii au ocupat Cetatea Șoimoș, dar au deținut-o scurt timp, fiind alungați de trupele Principelui Ardealului Sigismund Báthory. Un an mai târziu principele a donat districtele Margina, cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur, cu 31 de sate, lui Ştefan Török. Din 1658 Cetatea Margina a fost cedată turcilor, care au deținut-o 30 de ani. Bătăliile dintre imperii au încetat o dată cu Pacea de la Passarowitz (1718). Ulterior vechile cetăți din Banat au fost demolate.
Margina era locuită de români, ortodocși, care aveau o mânăstire. Fiind distrusă de atacurile turcești, în locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”, au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1734-1737), din bârne masive de stejar, cu acoperiș de șindrilă și deasupra pronaosului cu un mic turn-clopotniță din lemn de stejar, placat la exterior cu scânduri, superior cu 2 bulbi suprapuși, în stil baroc. La sfârșit sec. XVIII, satul fiind sistematizat, biserica a mutată în actuala locație.
În timpul reparațiilor din 1924 pereții au fost acoperiți cu lipitură de pământ.
Apoi a fost ridicată o nouă biserică, de zid, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1938-1939) și biserica veche a devenit capelă. Azi, situată în mijlocul cimitirului, servește și ca biserică parohială pentru satul Zorani din apropiere, sat atestat documentar din 1597.
În decursul timpului Margina a devenit foarte cunoscută pentru Fabrica de oțet, construită de o firmă germană (1912), inițial pentru distilarea chimică a lemnului de fag, ulterior producătoare de oțet, acetonă, etc., în care au fost aduși să lucreze germani și maghiari. În anii 1932-1933 fabrica a devenit una dintre cele mai mari producătoare din Europa. Fiind naționalizată (1948), a fost numită Distileria de Lemn Severin și din 1968 a devenit secție a Combinatului Solventul.
Producția s-a diversificat, pe lângă oțet fiind create substanțe farmaceutice, pentru industria alimentară, chiar constructoare de mașini. După evenimentele politice din 1989 fabrica a fost abandonată, azi existând doar ruinele din cărămidă roșie, vizibile pe marginea șoselei.
De comună aparțin administrativ 7 sate răsfirate în zonă, dintre care Coșevița și Zorani, pe care le-am menționat deja. La 4 kilometri sud de comună se află satul Breazova, atestat documentar din 1379.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1962)
Satul Sintești, situat la 3 km nord-vest de comună, este pomenit în documentele unui proces dintre George Brandenburg și Paul Tivadar (1511), din 1597 aparținând lui Stefan Török și în 1620 lui Ștefan Bethlen.
Biserica Baptistă
În sat a existat o Biserică de lemn (1737), înlocuită în 1813 cu una din zid, actuala Biserică „Nașterea Maicii Domnului”.
Din Sintești, rulând 6 kilometri spre nord, se ajunge în satul Groși, în perioada 1508-1519 deținut de Abrahamfy. Sub ocupația otomană este pomenit cu numele de Gros, locuit de români, care în decursul timpului s-au ocupat cu mineritul, în special extracția și spălarea aurului, iar sub Imperiul Austro-Ungar, numit Grosch (1717). În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, cu pereții exteriori din bârne de stejar, un turn-clopotniță cu bulb în stil baroc, construită în Căpâlnaș, pe valea Mureșului (1741) și adusă la Groși în 1826.
Pe bolta navei, în partea superioară a altarului și iconostas se pot vedea fragmente din vechea pictură.
Pentru a fi protejate, azi sunt acoperite, așteptând o restaurare…
La 5 kilometri nord-est de comună este situat satul Nemeșești, atestat documentar din 1427, cu numele Nemche. În 1597 Principele Transilvaniei Ștefan Báthory l-a donat lui Stefan Török. În decursul timpului satul, locuit doar de români, a fost deținut de mai mulți nobili maghiari. În el am văzut Biserica de lemn „Sf. Mc. Nichita Românul” (1798), azi cu exteriorul tencuit și vopsit în culoarea albă, acoperișul de tablă, având turnul-clopotniță din lemn.
Rulând 6 kilometri spre nord-est am ajuns în satul Coșteiu de Sus, atestat documentar din 1548, cu numele Lucăcești, nume păstrat până la sfârșitul secolului.
La recensământul din 1717 satul figura doar cu 10 case, iar la cel din 2002 cu 188 locuitori, majoritar români, restul veniți din Ucraina.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1908)
Deși harta Google arată că satul Bulza se poate accesa din Coșteiu de Sus, rulând cca 6 kilometri spre nord, după spusele localnicilor acel drum nu există. Așa că l-am vizitat în altă excursie, când am urmat un drum forestier, cu plecare din satul Căprioara, jud. Arad. Fiind nesemnalizat și întâlnind la unele intersecții de „drum” niște plăcuțe scrise de mână, unele ascunse de copaci, cei cca. 9 kilometri i-am parcurs în cam 20 minute. Ciudat ! Strada satului era asfaltată și marcată !
Satul a fost prima dată atestat din 1366, cu numele Baltháza (Bălteni). În 1598 era deținut de Principele Ardealului Sigismund Báthory.
Am străbătut acel drum mai ales pentru a vedea Biserica de lemn „Sf. Ioan Teologul” (1830), pe care am găsit-o închisă.
Deși citisem că la recensământul din 2002 satul avea 34 locuitori, stând de povești cu o familie de localnici (iulie 2024), aceștia mi-au relatat că doar 6 persoane locuiau acolo permanent, printre care și ei, restul caselor fiind ocupate temporar.
Fiind persoane în vârstă, viața lor era foarte grea. Se hrăneau cu păsări de curte și produse cultivate de ei, arareori fiind aprovizionați de fiul lor, orășean. Cea mai mare temere era să nu se îmbolnăvească, deoarece de multe ori nu aveau cum să folosească telefonul, neavând semnal, releul din apropiere dând rateuri.
Primul Muzeu al Căilor Ferate Române din București, numit Muzeul Ceferiștilor, a fost creat cu o colecție de locomotive și vagoane vechi, care au fost salvate de la dezmembrare (1924), documente, fotografii, uniforme, etc., donate de diverși ceferiști, instituții, care au fost expuse sub tribunele și în curtea stadionului Giulești și inaugurat în 1939, cu ocazia „Ceferiadei”.
A funcționat o scurtă perioadă de timp, exponatele fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Cele recuperate au fost depozitate în parterul Palatului Administrativ C.F.R. În 1953, o dată cu înființarea Casei Tehnicii Căilor Ferate, exponatele au fost mutate în actuala locație, ocupând parterul unei clădiri din apropierea Gării de Nord, formând Muzeul Căilor Ferate Române, care a fost deschis publicului doar 7 ani, apoi reamenajat și redeschis în 1969.
În timp a suferit multe modificări, i-au fost alocate tot mai puține spații de expunere, exponatele au fost depozitate în depou și în final muzeul a fost închis.
În 2004 a intrat în subordinea Centrului Național de Calificare și Instruire Feroviară care l-a reamenajat și în 2012 redeschis publicului, când s-a inaugurat cea mai mare dioramă feroviară din țară, cu 260 metri de șine, automatizată, care redă sistemul feroviar, creat cu tuneluri, poduri, semnalizatoare, etc.
În muzeu se pot vedea machete ale locomotivelor cu abur „Reșița” (1873) și „Pacific”, importată din Germania (1913), a celor diesel hidraulice, folosite la tracțiunea trenurilor, fabricate în anii 1967-1991 și unele componentele tehnice folosite de ele.
Sunt expuse mijloacele de comunicație, instalațiile folosite de dispeceri, un telegraf Morse din 1869.
În mijlocul sălii, numită după Anghel Saligny (1854-1925), unul dintre întemeietorii ingineriei românești, reconstituită la scară redusă, se află garnitura trenului care în 1869 a făcut prima cursă pe o linie de cale ferată în România, București-Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu aburi „Călugăreni”, folosită până în 1900, apoi depozitată într-un depou și avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Este înconjurată de diverse obiecte și fotografii vechi, unele legate de personalități din domeniu.
Muzeul dispune de un mic spațiu în care se rulează filme din fototecă și unele ce reproduc imaginile văzute prin fereastră, într-o călătorie cu trenul.
Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.
Gara de Nord
Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.
În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.
Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.
Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.
La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.
În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.
Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.
Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea Cenaclul „Atlantida” (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc.
În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia George Stephănescu.
Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.
Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.
La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu.
Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.
Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.
Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București.
În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).
Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată, în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.
Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.
Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.
Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.
Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat, în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.
Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor, a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.
Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.
Monumentul Eroilor Artileriști
statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)
Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.
Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.
La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.
Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.
Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.
În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București, statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.
râul Dâmbovița
Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922 pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.
Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.
În apropierea ei se află Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.
Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din București este situată în cartierul Cotroceni, în apropierea Palatului Cotroceni. Din 1994 a primit numele primul Profesor de Botanică al Universității din București, întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice, Dimitrie Brândză (1846-1895).
La inițiativa Dr. Carol Davila, cu permisiunea Domnitorului Barbu Știrbei, în 1860 s-a înființat prima grădină botanică din oraș, situată pe locul actualei grădini a Palatului Cotroceni, în care s-au cultivat diverse plante medicinale și au fost instruiți elevii Școlii Naționale de Medicină. În 1874, fiind trecută în administrația Facultății de Științe, grădina a fost transferată lângă Palatul Suțu, spațiu amenajat azi ca Piața Universității, perioadă în care director a fost numit Brândză. Până în 1976 acesta a adunat o colecție de peste 3.700 de specii de plante, o parte vii, o parte în herbare.
Apoi grădina a fost mutată în actuala locație (1884). Până în 1891s-a plantat diversitatea mare de plante, s-a creat Colina Coniferelor, cu exemplare din România și din alte țări, exemplu chiparosul, originar din America de Nord, pe care s-a creat o cascadă artificială, ce se varsă într-un mic lac cu nuferi, populat cu broaște țestoase, pești și păsări de baltă, s-au construit serele și clădirea Institutului Botanic. Amenajările de abia terminate, în 1892 grădina a fost afectată de o mare inundație. Reamenajată, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită de trupele germane. Intrând în administrația Primăriei Municipiului București, în perioada 1930-1935 grădina a fost extinsă, s-a amenajat Parcul Universitar, cu Grădina italiană, în centrul căreia s-a creat un bazin cu o fântână arteziană, decorată cu sculptură metalică. În parc s-a construit un restaurant, devenind un loc foarte frecventat.
În timp în herbar s-au adunat peste 800.000 de planșe, din care doar 200.000 au fost salvate, restul fiind distruse în bombardamentele aliaților din 1944, o dată cu clădirile Insitutului Botanic și Muzeului Botanic, când serele și plantațiile au fost grav avariate. În anii 1960 s-a construit un nou Institut Botanic și în anii 1973-1976 noi sere, în care s-au plasat cca. 3.000 de specii.
Azi grădina acoperă o suprafață de 18,2 hectare din care 17,5 hectare sunt ocupate expoziția în aer liber, 3.800 metri pătrați de sere și restul de Muzeul Botanic, Facultatea de Biologie și clădiri administrative. Expoziția în aer liber a fost împărțită în 12 sectoare, sectorul decorativ, amenajat în anii 1955-1956 cu cca. de 500 de soiuri de plante-copaci, arbuști, flori, fiind situat lângă intrare.
Sectorul plantelor rare, înființat în 1962, conservă plante autohtone ca ghimpele, bujorul de stepă. Sectorul plante mediteraneene conține 150 de specii, unele dintre ele existând și în flora din Dobrogea, Oltenia și Banat, cum ar fi levănțica.Lângă el se întinde Sectorul Flora Dobrogei, cu 60 de plante adaptate la condițiile zonei de stepă. Alte sectoare sunt Grădina italiană, Iridarium cu cca. 80 de soiuri de iriși, Rosarium, întins pe 1 hectar, cu 200 soiuri de trandafiri între arbuști și copaci din familia Rosaceae, Grădina Bunicii cu plantele cultivate în grădinile tradiționale românești, flori, plante medicinale și aromatice, pomi fructiferi, Grădina Istorică cu specii de plante consumate în Europa de-a lungul timpului, unele înlocuite cu plantele aduse din America, Grădina cu Remedii, lângă Serele de Expoziție, cu specii utilizate în tratamentele populare sau în realizarea produselor farmaceutice.
În centrul grădinii, întins pe 9.000 metri pătrați, se află un lac, cu o insulă în mijloc, care poate fi accesată pe un pod metalic. Pe ea sunt cultivate specii de plante iubitoare de apă.
Sera Veche a fost construită în anii 1889-1891, pe o suprafață de 760 metri pătrați.
Avariată în cele Două Războaie Mondiale, a fost refăcută, în ea fiind cultivate plante tropicale și subtropicale, mediteraneene, suculentele, etc., putând fi vizitată până în 1976, când a fost închisă.
Unul dintre pavilioanele ei a fost reabilitat în 2011 și este folosit pentru multiplicarea plantelor necesare grădinii, a plantelor pentru studiul studenților, întreținerea colecțiilor existente, etc., o parte fiind amenajată ca o pădure exotică. În apropiere există și o seră de producție semi-îngropată.
Noile sere au fost construite în perioada 1973-1976, pe o suprafață de 2.500 metri pătrați și amenajate cu cca. 3.000 de specii provenite din România, Africa, India, Indonezia, America de Sud, grupate în 8 compartimente cu palmieri, bananieri, ficuși, citrice, plante carnivore, bromelii, orhidee, cactuși, plante suculente, etc.
În compartimentul plantelor acvatice tropicale se află un bazin central cu o colecție de nuferi tropicali și plate acvatice, în colțurile lui 3 exemplare de mangrove și în jurul lui plante aromatice condimentare, între care și ghimbirul.
Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori, cultivate ca plante ornamentale și uneori alimentare.
În 1882 Dimitrie Brândză a înființat primul Muzeu Botanic din București, cu herbarul personal și colecții aduse de la Iași, pe care le-a etalat în Palatul Universității. După 2 ani muzeul a fost distrus de un incendiu și a fost reamenajat în actuala grădină, în Institutul Botanic din zona Colinei Coniferelor. Clădirea a fost distrusă în bombardamentele din 1944 și exponatele salvate au fost păstrate în fostul restaurant, până la construirea noului Institut Botanic (1960), când au fost expuse în 2 săli din clădirea administrației, împreună cu picturile Angelinei Santocono, muzeul fiind accesibil doar cadrelor și studenților Facultății de Biologie.
În 1974 muzeul a fost mutat în actuala locație, o clădire din apropierea intrării în grădină, construită în 1895, în stil brâncovenesc. Fiind avariată de cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și extinsă.
În cele 17 săli azi sunt expuse peste 5.000 de specii de plante și 1.000 de specii exotice. Colecțiile de vederi, timbre, schițe în creion, arată amenajările consecutive ale grădinii.
Sunt prezentate plantele și animalele care trăiesc în etajul alpin, în peșteri, păduri, la câmpie, vegetația acvatică, atât prin ilustrații, cât și prin materiale conservate, animale împăiate și diorame.
Cea mai mare sală e dedicată plantelor ornamentale cultivate, lângă care se află și câteva animale împăiate. În vitrine sunt expuse obiecte din material vegetal aduse din Indonezia și o colecție de nuci de cocos.
În alte săli se pot vedea aparatura folosită în cercetare, lucrări științifice, diplome ale naturaliștilor și premii obținute de Grădina Botanică la diferite concursuri.
Azi în Institutul Botanic se află herbarul cu cca. 520.000 specimene de ferigi, alge, fungi, etc. și preparate microscopice cu probe de polen, care nu poate fi vizitat.
Excursia de 7 zile prin țară se apropia de sfârșit. Ultima noapte am petrecut-o în satul Sibiel, din județul Sibiu, situat la poalele munținlor Cibinului, unul din cele 9 sate aparținătoare administrativ de orașul Săcele.
Pensiunea Sandra
A doua zi urma să vizitez orașul Săliște, apoi să rulez cei cca. 250 kilometri până acasă, la Arad.
Cum nu se înserase încă, după ce m-am cazat, am ieșit să mă plimb pe străduțele înguste, mărginite de casele săsești, construite în secolele XVIII-XIX.
Dorind să văd măcar exteriorul bisericii, din 1924 declarată monument istoric, am traversat râul Sibiel și m-am îndreptat spre centrul satului.
În secolul XVI la 5 kilometri de sat, în localitatea Chilii, a existat o mânăstire, în cadrul căreia funcționa o școală, folosite de locuitorii zonei. În secolul XVIII acestea au fost desființate și localnicii din Sibiel au construit Biserica „Sf. Treime” (1765), atunci greco-catolică, clădire din bolovani de piatră, legați cu cărămidă și mortar, al cărei interior a fost pictat în frescă (1774-1775). În decursul timpului pictura a fost acoperită cu var, dar în perioada 1965-1969 a fost restaurată. Azi biserica servește cultul ortodox.
În apropierea satului, pe dealul Cetate, se află ruinele Cetății Salgo, menționată documentar din 1383, la care, din păcate, nu mai aveam timp să urc.
A doua zi, ultima din acea excursie, am parcurs 5 kilometri nord-vest, până în Săliște, din 2003 declarat oraș.
Judecătoria Săliște
Pe vremuri, sat de munte, ocupația de bază a locuitorilor era creșterea și păstoritul oilor. În timp s-a dezvoltat și comerțul, în sat ținându-se târguri, la care veneau comercianți din Transilvania, Oltenia și Muntenia, în secolul XIX devenit foarte cunoscut mai ales pentru produsele alimentare (lapte, brânză, etc.) și lâna toarsă.
Majoritatea români, ortodocși, în perioada 1761-1785 au construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, azi numită și Biserica Mare. I s-a adăugat și hramul „Sf. Mc. Oprea”, după sălișteanul care, împreună cu câțiva locuitori ai zonei, au mers la Viena, pentru a cere Împărătesei Maria Teresa toleranţă pentru religia ortodoxă, dar nu au reușit. Au fost întemnițați, torturați și în cele din urmă au decedat.
Clădirea în stil bizantin, cu turnul clopotniță și acoperișul după modelul bisericilor săsești, prezintă la exterior casete și o friză superioară cu ocnițe, toate decorate cu picturi ce prezintă personaje și scene biblice.
E compusă din pronaos, naos și altar, care au fost pictate în frescă (1784-1791), din picturile vechi păstrându-se până azi doar cele din cupola pronaosului.
Cupolele naosului și pronaosului sunt despărțite prin arcade largi, de susținere.
Iconostasul, din lemn aurit, e decorat cu picturi prezentând personaje biblice.
Deasupra pronaosului se află un spațiu asemănător celui pentru orgă și cor din bisericile catolice, al cărui tavan e susținut de 4 șiruri de stâlpi din lemn.
Biserica și pictura interioară au fost restaurate în anii 1974-1976.
Lângă biserică se află Liceul Tehnologic „Ioan Lupaș”, cu clase I-XII, în care urmează cursurile elevi din Săliște și din toate satele și comunele din Mărginimea Sibiului. Prima școală din Săliște a fost atestată documentar din 1616, dar tradiția locală spune că a fost mult mai veche.Inițial a funcționat pe lângă biserică. Numărul elevilor crescând, s-au închiriat 5 case, folosite până în 1821, când din fondurile bisericii și donațiile populației s-a construit prima școală, în care au predat 2 învățători. În 1865 Mitropolia Românilor din Transilvania și Ungaria a recunoscut-o ca școală capitală normală, cu 4 clase, care a primit dreptul de a elibera diplome. Părinții copiilor plăteau o taxă (didactru), folosită pentru salariile învățătorilor. În timp școala s-a extins, s-au construit noi corpuri (1926, 2008), azi având săli spațioase și o remarcabilă sală festivă, construită în 1903, decorată asemănător sălilor de spectacole vieneze.
În Săliște s-au născut multe personalități, între care membrii ai Academiei Române Ioan Lupaș (1880-1967), istoric și om politic, Axente Banciu (1875-1959), profesor și publicist, Dumitru Roșca (1895-1980), filozof și traducător, Episcopul Dionisie Romano (1806-1873), cărturar și traducător, etc., ale căror busturi au fost plasate în parcul amenajat pe marginea râului, zonă numită Aleea Personalităților.
Azi în oraș funcționează 3 muzee: Muzeul Culturii Săliștene, Muzeul Protopopiatului Ortodox şi Muzeul Silviculturii.
Pe cealaltă parte a râului Pârâul Negru, numit și râul Săliște, se află Primăria Săliște, cea mai impozantă clădire din oraș.
Am părăsit centrul orașului și, urmând o străduță îngustă, după 5 minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (Brata), construită în perioada 1874-1881, în stil neogotic.
M-am întors și cu mașina m-am îndreptat spre cimitirul de la marginea orașului, unde se află o altă biserică veche, azi pe lista monumentelor istorice. Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Grui a fost ctitorită de familia Cîndea (1742), când s-au ridicat nava și absida actualei biserici.
Turnul clopotniță a fost adăugat abia în 1816.
În perioada 1787-1790 interiorul a fost pictat în frescă, picturi azi dispărute, în timp fiind acoperite cu var. S-au păstrat doar friza și picturile din nișele duble, situate la exterior, în partea inferioară, realizate în 1812, an inscripționat, împreună cu numele pictorilor, în partea de nord a absidei.
Mânăstirea Crasna se află în zona central-nordică a județului Prahova, pe teritoriul satului Chiulești, într-o pădure de la poalele munților Ursoaia.
Pentru a ajunge la ea, am depășit satul, am traversat câteva dealuri, pe un drum neasfaltat și am parcat în apropierea râului Crasna.
Până la mânăstire, situată pe platoul unui deal, am urcat pe niște alei, amenajate cu trepte.
Se presupune că la începutul secolului XVIII pe acel loc s-au așezat câțiva călugări, care au construit Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, câteva chilii și au format un schit, prima dată atestat într-un act de donație din 1745.
În timpul atacurilor turcești (1821) în satul Băjenari s-au refugiat mulți oameni din zonă și proprietarul moșiei, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, a construit pentru ei actuala biserică din zid (1824-1828), prevăzută cu o singură turlă, situată deasupra naosului. Pridvorul închis, situat mai jos decât restul construcției, probabil a fost adăugat ulterior.
Pronaosul e despărțit de naos prin 4 coloane, ce susțin arcada boltei.
Catapeteasma din lemn sculptat, acoperit cu foiță de aur, a fost lucrată la Viena.
Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1832-1834, prezentând personaje și scene biblice.
Ulterior a fost ridicată clopotnița, azi prevăzută cu un gang pictat, prin care se accesează mânăstirea.
Potlogea călugărindu-se, cu acordul Episcopului Buzăului, în jurul bisericii a construit chilii din lemn, în care a adus călugări de la Mânăstirile Cheia și Ciolanu și a reînființat schitul (1829), devenind starețul lui, căruia și-a donat moșia. Ulterior singurul său fiu, devenind văduv, s-a călugărit și a donat și el schitului moșia sa. A înființat o școală cu internat, folosit de copiii din satele vecine.
După secularizarea averilor mânăstirești (1864), schitul a fost părăsit, în el rămânând doar 2-3 călugări, care l-au arondat Mânăstirii Cheia, când a fost numit Schitul Crasna. În timp rămânând un singur călugăr, în 1920 schitul a fost jefuit de ocnașii de la Slănic. Deși sub comuniști, stareții Nicodim, Ghedeon și Galaction au început să-l refacă (1964), adăugându-se și un aghiasmatar.
În anul 1983 biserica a fost renovată și în 1991 interiorul repictat.
După evenimentele din 1989, s-a ridicat o nouă biserică, din cărămidă și beton, acoperită cu tablă, cu 3 turle, una deasupra naosului și două laterale, deasupra pridvorului, mărginit de coloane care susțin arcade.
Pronaosul este despărțit de naos printr-o arcadă. Catapeteasma, din lemn sculptat, e decorată cu personaje biblice.
Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.
Lateral de cele două biserici s-a construit Monumentul Eroilor, lângă el două clădiri din cărămidă și piatră, una cu 2 etaje pentru chilii și una cu un etaj pentru oaspeți. Din anul 2001 schitul a fost transformat în mânăstire, la care se desfășoară numeroase pelerinaje.
M-am întors la mașină, apoi în sat, de unde m-am îndreptat spre Homorâciu, unde am intrat pe drumul principal, pe care l-am urmat spre nord, în total 36 kilometri, până la Mânăstirea Cheia, situată pe valea Teleajănului, la poalele Munților Ciucaș, pe vremuri zonă de frontieră între Țara Românească (Valahia) și Transilvania. Povestea ei mi se pare destul de tristă, fiind ruinată și refăcută de mai multe ori.
În 1770 a existat prima Biserică de lemn „Sf. Nicolae”. Fiind distrusă de turci (1777), în jurul anului 1820 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Treime”, în jurul ei câteva chilii și s-a format Schitul Cheia.
La rândul ei a fost distrusă de un incendiu, din ea fiind salvate doar ușile împărătești, câteva strane, sigiliul gravat cu textul „Schitul Cheia, 1832”, sfeșnice, un antimis și cca. 13 volume, donate schitului de oierii din apropiere.
În perioada 1835-1839 s-a construit actuala biserică din zid, în stil muntenesc, cu 3 turle și după 1844 s-au ridicat trei corpuri de chilii din zid.
De la Viena s-a adus iconostasul, în stil baroc, din lemn sculptat, aurit. Apoi interiorul a fost pictat de un reprezentant al școlii de pictură de la Buzău.
Dorindu-se ca mânăstirea să fie transformată în cazarmă de grăniceri, Ministerul Cultelor a mutat călugării la Vărzărești (1864). Mitropolia a salvat-o, dar prea târziu. În ea rămânând puțini călugări, aceștia au construit clopotnița, o casă țărănească (1902), dar nemaiavând fonduri, treptat mânăstirea s-a deteriorat. Fiind numit stareț (1909-1934), Grigorie Munteanu-Georgescu a reparat-o, a decorat interiorul bisericii, icoanele împărătești fiind îmbrăcate în argint de argintarul Lazăr din Ploiești (1911-1912).
Pentru oficierea slujbelor în timpul iernii, în perioada 1919-1927 s-a construit Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”.
În timpul Primului Război Mondial trupele germane, retrăgându-se, s-au cantonat la Cheia, au jefuit și distrus clădirile mânăstirii. După război incinta a fost reparată și în 1934 clopotnița refăcută după modelul original. Prin legea din 1939, i s-au atribuit 20 de hectare de pădure și, în sfârșit, mânăstirea a prosperat.
Sub regimul comunist numărul călugărilor a scăzut, în anii 1960 existând în jur de 20, majoritatea bătrâni. Patriarhia Română i-a transferat la Mânăstirea Dealu, a restaurat și modernizat ansamblul mânăstirii și l-a transformat în casă de odihnă pentru preoții și funcționarii bisericești (1962-1965).
În marele cutremur din 1977 clădirile au fost avariate, ulterior refăcute, consolidate, din 1980 ocupate din nou de călugări și a redevenit mânăstire. Până în 1988 pictura interiorului bisericii a fost restaurată.
Acesta a fost untimul obiectiv vizitat în județul Prahova, pe care l-am părăsit, continuând drumul spre nord, prin județul Brașov. După 31 kilometri m-am oprit pentru câteva minute la Lacul de acumulare Săcele, întins pe 148 hectare, realizat pe râul Târlung, prin construirea unul baraj de 45 m înălțime și 709 m lungime (1971-1975). După supraînălțarea digului (2020), capacitatea lacului a crescut la cca. 28 milioane metri cubi. Este folosit pentru crearea de energie electrică și alimetarea cu apă a zonelor înconjurătoare. Cu aprobarea paznicului, care văzându-mă s-a și ivit în zonă, am fotografiat lacul și mi-am continuat drumul, spre județul Sibiu, unde urma să mă cazez.
Excursiile Monicăi 