Fortul Amber, Rajasthan, India

Publicat pe de
2

Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.

Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.

În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.

E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.

Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.

Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.

La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.

În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.

La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.

Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra

Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității,  protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.

Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.

Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.

În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.

A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.  

În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.

Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI  de Regele Man Singh  și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.

A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.

Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.

Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.

Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.

Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.

Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.

Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.

Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).

A fost decorat cu gresie și fresce colorate.

În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.

În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.

Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.

Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).

Citește și Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur

Abhaneri, Rajasthan, India- Fântâna Chand Baori și Templul Hashat Mata

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Agra, am părăsit statul Uttar Prades și ne-am îndreptat spre nord-vestul Indiei, în statul Rajasthan, unde urma să vedem al 2-lea din oraș al Triunghiului de Aur, Jaipur.

Cam pe la jumătatea drumului, ne-am oprit în Abhaneri, un sat din statul Rajasthan, pentru a vedea o fântână și un templu hindus vechi.

Satul fiind situat într-o zonă aridă, în perioada 800-900 e.n. Chanda, regele hindus al Dinastiei Nikumbha, a construit partea de jos a fântânii Chand Baori, cu terase și trepte, de unde localnicii puteau lua apă, aceasta curgând sub forma unor mici cascade.

Fântâna se umplea, sau se golea, în funcție de anotimp.

Sub Imperiul Mughal (sec. XVIII) s-au construit nivelurile superioare, luând forma unei piramide trunchiate, cu baza mică în jos, cu adâncimea de cca. 30,5 metri, unde temperatura fiind cu 5-6 grade mai scăzută decât la suprafață, puțul nu a secat niciodată.

Cele 13 etaje, prevăzute cu terase înguste, erau accesate prin 3.500 de trepte, create simetric pe cele patru laturi.

Superior a fost înconjurată de un zid cu arcade și pavilioane în care oamenii puteau face baie, înota sau practica ritualuri religioase, unul dintre ele fiind destinat familiei regale.

Lateral de fântâna Chand Baori se află Templul Hashat Mata, un templu hindus dedicat zeiței Bucuriei și Fericii. Nu se știe exact când și de cine a fost construit primul templu, părerile istoricilor fiind împărțite, unii susținând că l-a ridicat Regele Chandra, în același timp cu fântâna,  după alții de Regele Gurjara din Dinastia Pratihara. Se pare că avea un altar principal central, înconjurat de alte 4 sanctuare, deasupra un turn înalt (shikara), în timp înlocuit cu o cupolă. Templul a fost distrus de invaziile islamice, în decursul timpului s-a ruinat, din el supraviețuind până azi părți din altarul principal, partea de jos a unui pavilion cu coloane, folosit pentru ritualuri publice (madapa) și mare parte din platforma pe care era așezat.

În timpul lucrărilor de reconstrucție, la care s-a folosit și piatră din vechea structură, s-au descoperit fragmente din sculpturi în piatră, majoritatea mutate în Muzeele din Amber și Jaipur, câteva etalate în coridorul cu arcade de lângă fântână.

Intrarea în complexul templului se face prin partea estică. Inițial se urma o cale în sensul acelor de ceasornic, a entităților sacre (sandhara), conectată la un pridvor cu stâlpi (gudhamandapa), ambele distruse și reconstruite aleatoriu.

Azi se urmează o scară dreaptă, ce trece prin cele 2 terase largi, în trepte (jagati).

Pe platforma superioară (mancha) se află altarul principal, care în secolul XX adăpostea statuia idolului Durga, o formă a zeiței supreme Devi, înfățișată de obicei ca o luptătoare călare pe un tigru sau un leu având 8 brațe, cu care ține diferite arme și face gesturi simbolice. Fiind furată, a fost înlocuită cu cea a zeiței Lakshmi sau Shri, zeița bogăției, averii, prosperității, frumuseții, fertilității, puterii regale și abundenței, care este acum venerată ca Harshat-Mata.

Azi templul este folosit ca altar Devi de secta hindusă Shaktism, care consideră divinitatea ca fiind femeie,  metafizic implicând o multitudine de zeițe, cu diferite aspecte, manifestări, sau personificări ale energiei feminine divine, numite Shakti

Citește și Fortul Amber, Rajasthan, India

Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal

Publicat pe de
1

În anul 2023 am participat la o excursie organizată în partea de nord a Indiei, unde am urmat Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur, în care s-au vizitat orașele și câteva obiective istorice. După un drum obositor, tren de noapte Arad-București, zbor cu escală în Doha, am aterizat la Aeroportul „Indira Gandhi” Delhi.

Au urmat cca. 3 ore cu autocarul, până la Agra, un oraș din statul Uttar Pradesh, situat pe malurile râului Yamuna, în care se află două mari obiective istorice, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Fortul Agra și Mausoleul Taj Mahal.

Orașul antic, situat pe malul stâng, este pomenit în legendele despre Krishna, din Mahabharata. În timp a fost deținut de numeroase dinastii hinduse și începând cu secolul XIII a suferit numeroase invazii musulmane. A fost refăcut în timpul sultanului Sikandar Khan Lodi, conducătorul afgan al Sultanatului Delhi (1489-1517), care a stabilit guvernul acolo. Orașul s-a dezvoltat, comerțul și artele au înflorit și a devenit unul dintre cele mai importante centre de învățământ islamic. În suburbiile nordice, la 8 kilometri de centrul Agrei, a fondat satul Sikandra, azi suburbie a Agrei. După moartea sa, au intrat în posesia fiului său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când acesta a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

Sub Imperiul Mughal Agra a devenit capitală (sec. XVI-XVIII) și cel mai important oraș din subcontinent. În 1558 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a fondat orașul modern, situat pe malul drept al râului, zonă azi ocupată de cea mai mare parte din oraș, cunoscut cu numele de Taj.

Akbar a ridicat Fortul Agra și a construit Jahangiri Mahal, un palat pentru soțiile sale hinduse. Apoi a mutat capitala la Fatehpur Sikri dar, fiind atacată de armatele din Punjab, în 1585 a abandonat-o.

Moștenind tronul, fiul său Jahangir (1605- 1627) a amenajat interiorul fortului cu multe grădini, până în 1613 a construit Mausoleul lui Akbar, din suburbia Sikandra și în perioada 1622-1628 Mormântul lui Itmad-ud-daulah, comandat de soția sa, pentru tatăl ei.

Mausoleul Taj Mahal a fost construit în perioada 1631- 1653, de al 5-lea împărat mogul Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții Mumtaz Mahal, prințesă persană musulmană, decedată după nașterea celui de al 14-lea copil, azi situat în districtul Taj Ganj din Agra.

primul mormânt al soției Mumtaz Mahal

Azi face parte din monumentele istorice înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Clădirile au fost executate din cărămidă cu mortar și var, acoperite cu gresie roșie și marmură, materiale aduse din toată țara, Asia Centrală și Iran, transportate cu ajutorul a 1.000 de elefanți. Se spune că au lucrat 20.000 de oameni, zidari, tăietori de piatră, alti meșteșugari, sculptori, pictori, etc., adunați din aceleași zone. O legendă spune că meșterii care au construit-o au fost mutilați pentru a nu mai putea construi niciodată ceva la fel de frumos.

Printr-o poartă din gresie roșie se intră în curtea exterioară, amenajată spre finalul lucrărilor, înconjurată de ziduri cu galerii de arcade, cele din est și vest prevăzute cu câte un pavilion central.

Pentru a se ajunge la mausoleu, se trece prin Poarta principală, sudică,  flancată pe fațada de nord de galerii duble de arcade.

Inițial poarta a fost executată din argint masiv. Fiind foarte grea, în timp s-a scufundat și a fost înlocuită cu una de alamă. 

Traverzând-o, se intră într-o grădină, întinsă pe cca. 17 hectare, o parte din ea numită „grădina luminii lunii”, împărțită în patru părți egale, numite „grădinile raiului”, de 2 alei principale, străjuite de arbori ornamentali. La rândul lui, fiecare sfert al grădinii este împărțit în 4 părți egale prin canale de apă, decorate cu fântâni arteziene și pasarele transversale îngust.

La capătul ei tronează Mausoleul lui Akbar, clădire cu 2 etaje, din marmură albă, situată pe o platformă pătrată înaltă, tot din marmură albă, care poate fi accesată printr-un șir de trepte de pe latura sudică. Puțin în afară de colțurile platformei sunt postate 4 minarete, cu baze octogonale, înclinate puțin în afară, protejând astfel mausoleul, în cazul unui cutremur ele căzând la exteriorul lui. Au prevăzute cu scări și balcoane, din care muezinii să-i cheme pe credincioși la slujbă, dar nu au folosite niciodată. În centrul clădirii se înalță o cupolă înaltă, în formă de ceapă, susținută de opt ogive înclinate, flancată de 4 cupole mai mici.   

Interiorul a fost creat sub forma unui octogon, cu câte 4 camere pe fiecare etaj, reprezentând cele 8 paradisuri (hasht bihisht). În centrul camerei, pe o platformă dreptunghiulară, e postat mormântul gol (cenotaf) al soției Mumtaz Mahal și în partea de vest al lui Shan Janah, creat după moartea sa (1666), ambele cu marginile ramelor încrustate cu pietre prețioase,  reprezentând flori și frunze, protejate de un paravan perforat octogonal. De fapt mormintele reale se află în criptă și nu pot fi accesate.

O legendă spune că Shah Jahan a dorit să-și construiască propriul mausoleul, din marmură neagră, pe celălalt mal al râului Yamuna. Cert este că după ce fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat al 6-lea împărat mogul (1658) și a mutat capitala la Delhi, l-a închis în fortul de la Agra, într-o cameră cu vedere spre Taj Mahal, unde a stat închis 9 ani, după deces fiind înmormântat în Taj Mahal.

Lateral de mausoleu se află două clădiri identice, din gresie roșie, fiecare cu 2 minarete joase, 2 cupole din marmură albă și o platformă mare deasupra terasei din față,  cea din dreapta mausoleului construită doar pentru simetrie, despre care se presupune că a fost folosită ca și casă de oaspeți.

Clădirea din stânga, îndreptată spre Mecca, este o Moschee, folosită și azi. Prezintă un portal mare central și două mai mici, laterale, ale căror arcade au fost acoperite cu marmură albă, decorată. Sala de rugăciune mare, alungită, prezintă 3 travee boltite, situate în continuarea portalului.

Ocolind mausoleul se ajunge la o terasă de pe malul râului Yamuna, afluent al râului sacru Gange, despre care se spune că reprezintă râul de lapte și miere, care îi așteaptă pe virtuoșii vii.

În decursul secolelor, fiind din marmură albă și ornat cu numeroase pietre prețioase,  mausoleul a strălucit, schimbându-și culoarea în funcție de lumină, la răsărit părând roz și seara alb-gălbui, schimbări despre care se spune că sunt simbolul stării de spirit al femeilor. Din cauza poluării, treptat și-a schimbat culorile. Pentru a-l proteja, fabricile din zonă au fost închise, sau mutat, traficul rutier a fost pe cât posibil redus, în apropierea lui fiind autorizate doar vehiculele electrice, etc.

Pentru a urca pe platforma de marmură, vizitatorii primesc cipici, cu care să acopere încălțămintea.

În timp Imperiul Mughal s-a extins, de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar, în jurul anului 1700 ajungând să controleze aproape întreg subcontinentul indian și regiuni întinse ale Afganistanului. În perioada 1758-1607 agricultorii din nordul Indiei și Pakistan (poporului Jat) s-au revoltat. Ajungând la Agra, au jefuit aurul, bijuteriile, argintul și covoarele din mormânt și au ars oasele fostului împărat, Shah Jahan.

Prin izbucnirea războaielor de succesiune, creșterea conflictelor religioase și acțiunea distructivă a colonialismului, imperiul mogul a intrat în declin. La sfârșitul secolului XVIII Agra a fost ocupată pe rând de jați, marathi, conducătorului Gwalior, apoi a Companiei Indiilor de Est, o societate engleză finanțată pentru a face comerț în Asia, care a funcționat în perioada 1600- 1874.

În timpul Rebeliunii indiene din 1857, garnizoana din Agra a fost dezarmată de britanici. Rebelii apropiindu-se de Agra, aproximativ 6000 de oameni s-au mutat în Fortul Agra. Britanicii fiind învinși de răsculați, s-au retras și ei în fort. Dorind să ocupe și Delhi, după multe lupte rebelii au fost învinși și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian.

În 1904 s-a promulgat legea conservării monumentelor antice și 1905, în calitate de vicerege al Indiei, lordul Kuzon de Kedleston a efectuat reparații extinse și restaurarea Mausoleului lui Akbar.

După Actul de Independență a Indiei (1947), Agra s-a dezvoltat, devenind actualul oraș industrial și un important centru turistic.

Citește și Abhaneri, Rajasthan, India- Fântâna Chand Baori și Templul Hashat Mata

Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Publicat pe de
2

Sikandra este un oraș din districtul Kanpur Dehat, statul Uttar Pradesh, India, suburbie nord-vestică a orașului Agra. Satul a fost fondat în secolul XV de Sultanul Sikandar Khan Lodi (1458-1517), conducătorul Dinastiei Lodi și al Sultanatului Delhi, care în 1495 și-a construit acolo un pavilion deschis (Baradari), din gresie roșie, pe care l-a folosit pentru relaxare. După moartea sa, Agra și Sikandra au fost deținute de fiul său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

În secolul XVI Sikandra a fost inclus în Imperiul Mughal. Sub Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul (1556-1605), imperiul s-a extins de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar și localitățile s-au dezvoltat.

Încă în viață, Akbar a început construirea propriului mormânt, pe locul fostului Baradi (500 metri pătrați), acesta fiind finalizat după moartea sa (1605- 1612) de fiul său Jahangir. Soția sa preferată Mariam-uz-Zamamani l-a înconjurat cu o grădină scufundată, cu alei înălțate. A fost singura soție care ulterior a fost îngropată în apropierea lui Akbar, la aproximativ 1 kilometru distanță.

Mausoleul  e situat într-o incintă de 105 metri pătrați, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu 4 porți, din care 3 false, fiind accesat doar prin Poarta din sud, construcție cu 2 etaje, cu pavilioane semi-deschise în formă de cupolă (chhatri).

Poarta, din gresie roșie, este mărginită de 4 minarete conice din marmură albă.

A fost decorată cu mozaicuri de marmură albă și panouri încrustate cu motive florale și geometrice.

Trecând prin poartă, până la Mausoleul lui Akbar se străbate o alee largă, prin grădina realizată de soția sa. Ansamblul prezintă clădirea centrală, cu 4 etaje, surmontată de un pavilion de marmură albă.  

E înconjurat pe 4 laturi de construcții cu arcade, în care funcționează mânăstiri.

Intrarea în clădire se face printr-o poartă monumentală din gresie roșie, decorată cu încrustații din marmură albă și gresie neagră.

În ea se află mormântul fals al lui Akbar, cel adevărat fiind plasat la subsol și pietrele funerare ale celor două fiice ale sale.

Pereții interiori și tavanele au fost decorați cu bogate motive geometrice, florale, picturi colorate și înscrieri arabe.

Nu departe de mausoleu se află Kanch Mahal, o clădire din cărămidă și gresie roșie, cu 2 etaje, construită în perioada 1605-1919, când era înconjurată de o grădină cu canale de apă, rezervoare și era frecventată de doamne. Ulterior Împăratul Jahangir a transformat-o în cabană de vânătoare (Shikargarh). Avea 3 fațade, din care s-a păstrat până azi doar cea din nord, cu portalul imens, superior încrustat cu mozaicuri, frize decorate cu sculpturi în gresie, ferestrele acoperite cu câte o cupolă cu țigle colorate, structură care i-a conferit numele de palat.

Citește și Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal

Fatehpur Sikri, India

Publicat pe de
1

Fatehpur Sikri este un oraș din Districtul Agra, statul Uttar Pradesh, India, situat la aproximativ 39 kilometri de Agra. În acea zonă arheologii au descoperit urme de locuire din 1200-300 î.e.n. Sub dinastia Shunga (187-75 î.e.n.) exista o localitate foarte dezvoltată, cu locuințe, temple și centre comerciale.

În secolul VII a fost ocupat de clanurile de războinici Sikarwar Rajputs, care au construit acolo o fortăreață. Aceștia cu deținut zona până în 1527, an în care la conducere era Rana Sangha, din Dinastia Sisodia.

După ce Delhi a foct cucerit de armatele lui Barbur, descendent al Imperiului Timurid (1526), acesta a fondat Imperiului Mughal. A urmat Bătălia de la Khanwa, în care Barbur l-a înfrânt pe Rana Sangha și  Fatehpur Sikri a fost inclus în imperiul nou creat. La periferia orașului Barbur a construit „Grădina Victoriei”, cu un pavilion, pe care le-a folosit pentru relaxare până la moartea sa (1530).

Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am),

În 1571 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a mutat capitala de la Agra în Fatehpur Sikri. Pe o crestă stâncoasă de cca. 40 metri înălțime, 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, a construit orașul-palat, înconjurat pe trei laturi de un zid de 6 kilometri lungime, cu 9 porți de acces, a patra latură fiind mărginită de un lac, în care a construit din gresie roșie numeroase palate, sedii administrative, o moschee, etc.,   

După campania victorioasă asupra nobililor care conduceau sultanatul Gujarat, în locul celor doi sultani, foarte tineri, Fatehpur Sikri a fost numit și „Orașul Victoriei”. Pe peretele sudic al moscheii s-a construit Ușa Victoriei (Buland Darwaza), de 54 metri înălțime, cu 3 intrări arcuite, cea centrală mai mare, numită Poarta Potcoavei, pe ea fiind bătute în cuie numeroase potcoave, pentru a aduce noroc.

Azi complexul poate fi vizitat. Intrând pe una dintre porți, se ajunge la Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am), care a fost folosită și pentru rugăciuni și sărăbători publice. În dreapta ei, într-o clădire patrulateră, unicat în arhitectura indo-islamică deoarece pare etajată, a funcționat Sala Audienței Private (Diwan-i-Khas), în care se țineau și diverse discursuri religioase (Ibadat-Khana).

Clădirea prezintă o singură cameră boltită, cu 4 deschideri laterale,  central o coloană foarte decorată, care susține un capitel imens, de la care se îndreaptă spre colțurile camerei 4 balustrade înguste, unde erau postate gărzile pentru supraveghere. Se crede că superior, spațiul circular de pe capitel era ocupat de tronul lui Akbar și colțurile de cei 4 miniștri.

În stânga ei se afla Trezoreria (Khazana), o clădire cu 3 camere, accesate prin câte un coridor îngust, supravegheate de paznici.

Vizavi de Diwan-I-Khas, în Sunehra Makan, o clădire cu două etaje, bogat împodobită cu picturi murale aurii în stil persan, pe grinzi s-au găsit inscripționate versurile lui Faizi, fratele lui Akbar. Palatul din dreapta ei, Panch Mahal, cu 5 etaje, cu pardoselile tot mai mici spre înălțime, susținute de 176 de coloane, deasupra terminându-se cu un chioșc, susținut de 4 coloane și acoperit cu cupolă, probabil era locuit de doamnele de la curte.

Pe acea latură a fostului oraș se află și cel mai mare complex rezidențial, cu coloane hinduse, cupole musulmane, ziduri înalte și o poartă estică păzită. Jodha Bai Mahal a fost creat de Akbar pentru soția preferată Mariam-uz-Zamamani, care în 1569 acolo l-a născut pe Jahangir.

Lângă palat existau casele servitorilor. Despre una dintre ele se presupune că ar fi fost bucătăria, alți cercetători consideră că era atașată haremului.

În onoarea Șeicului Chishti Salim (ordinul Chishti=ordin sufi al islamului sunnit),  care a prezis nașterea fiului său, Akbar a construit o Moschee Congregațională (Jama Masjid), cu intrarea printr-o sală dreptunghiulară (iwan), care la fațadă prezintă un portal decorat cu gresie smălțuită și motive geometrice (pishtaq). Deasupra sanctuarului s-a creat un rând de pavilioane semi-deschise (chhatri). În interior, în fiecare din cele 7 travee, s-a postat un mihrab, o nișă ce indică direcția Kaaba din Mecca (qibla), spre care musulmanii se roagă. Mihrabul central, mare, decorat cu încrustații geometrice din marmură albă, a fost acoperit de o cupolă. În 1572 șeicul decedând, în curtea moscheii s-a construit Mormântul lui Salim Chishti, clădire din marmură albă, cu un etaj și o cupolă, în care  mormântul a fost acoperit cu un baldachin încrustat cu mozaic din sidef. În timp s-au creat morminte pentru descendenți ai săi. 

La nord-vest de Palatul Jodha Bai se află Palatul lui Birbal (Birbal Mahal), numit după ministrul preferat al lui Akbar, clădire cu 2 etaje, cu terase, în stil hindus și musulman, ridicată pentru două dintre soțiile lui Akbar, Ruqnayya și Salima.

La capătul perimetrului s-a construit Palatul  Palatul lui Akbar (Daulat khana-i-Khas). Avea la parter 2 încăperi, una folosită ca bibliotecă, cealaltă ca sală de mese și la etaj Khwabgah, dormitorul numit și Casa Viselor. La fereastra sudică (Jharokha Darshan) împăratul se arăta mulțimii în fiecare dimineață. Palatul era legat prin pasaje secrete de Jodha Bai Mahal, Panch Mahal și Casa Mariam.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi, azi majoritatea șterse.

Pentru a răcori curtea, în fața palatului a fost amenajată piscina Anup Talao, împărțită în părți simetrice, de pereți din gresie roșie, intersectați în unghi drept, între care s-au creat canale de apă, de mică adâncime. Central s-a creat o platformă, accesată prin 4 poduri, susținute de coloane sculptate în partea exterioară. Pe vremuri platforma a fost folosită și ca scenă pentru artiști. La marginea piscinei s-a ridicat Hujra-i-Anup Talao, un pavilion care găzduia oaspeții lui Akbar.

În decursul timpului s-au adăugat noi canale de scurgere, care treptat s-au umplut de reziduuri și nivelul apei a crescut. Pentru a preveni o eventuală inundație, sub  viceregele Indiei, lordul Kuzon de Kedleston, au fost curățate (sec. XX).

Complexul cuprindea și Casa de Închinare (Ibadat Khana), în care au fost puse bazele unei noi credințe sincretiste, Din-i-llahi, Scaunul Astrologului, Casa Tobelor, de unde toboșarul anunța venirea împăratului, Biroul de Arhive (Daftar Khana), Școala Fetelor, Atelierul Regal (Karkhana), harem, caravanserai, grajduri, etc.

Casa Sultanei Turce (Hujra-I-Anup Talao), un pavilion cu o mică cameră, înconjurată de o verandă străjuită de colonade, a fost conectată cu Școala de Fete prin șirurile de coloane din nord-vest și sud-est.

Se spune că în 1575 în pavilion s-a desfășurat o dezbatere religioasă.

Orașul fiind atacat de armatele Punjab, în 1585 Akbar l-a abandonat. Imperiul Mughal intrând în declin, Fatehpur Sikri a intrat în administrarea Comaniei Indiilor de Est (1600-1874). În acea perioadă Marchizul de Hastings a reparat monumentele fostei capitale (1815). După ce britanicii au ocupat Agra (1803), la Fatehpur Sikri au creat un centru administrativ, care a funcționat până în 1850.

Sunahra Makan (Casa Maryam)

Citește și Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Comuna Săvârșin cu 8 sate aparținătoare și Domeniul Regal, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.

Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).  

Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă  au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.

În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.

În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind  vândută satului Temeșești.  

Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.

În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.

În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.

Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi. 

După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.

În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.

După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat. 

Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..

Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.

În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.

De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.

De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.

Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.

Continuând drumul spre nord, după  8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.

Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.

În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată  din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă  turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.

În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.

În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.

Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului,  până azi, nu a avut biserică.

Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi.  În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.

La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.

Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).

Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
1

Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.

În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.

Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.

În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).

Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.

Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.

În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.

În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.

Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).

Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.

Casa de Cultură

Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).

Primăria Făget

În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.

Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.

Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).

Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.

Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.

În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.

În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.

Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).

Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.

Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.

Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.

În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.

La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia  Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.  

Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)

Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier,  au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.

Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Publicat pe de
1

Comunele Curtea și Margina, cu satele ce aparțin administrativ de ele, sunt situate în partea de nord-est a județului Timiș. La începutul secolului XVI Curtea a aparținut lui George de Brandenburg, ulterior lui Ștefan Bethlen. În 1658 Banatul a fost ocupat de turci (1658), care l-au deținut timp de un secol, apoi zona a intrat sub Imperiul Austro-Ungar, care au sistematizat-o. Casele risipite pe dealuri au fost mutate pe actuala vatră și s-a format satul Kortya, din 1717 aparținând districtului Făget.

Români, ortodocși, în 1794 localnicii au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Clădirea, din bârne de gorun, acoperită cu șindrilă, cu un turn-clopotniță din lemn, a fost ridicată pe o fundație din piatră de carieră.

Pereții interiori au fost placați cu scânduri de stejar.

În perioada 1804-1806 interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, azi deteriorate.

În biserică s-au păstrat numeroase cărți de cult, multe din ele mutate în Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în 1937.

De comună aparțin administrativ două sate. Satul Homoșdia, situat situat la 6 kilometri nord-est, a fost atestat documentar din 1514, când era locuit de români, a căror ocupație principală era prelucrarea lemnului. În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1782-1804. În timpul reparațiilor din 1922 bisericii i s-au adăugat 4 ferestre, exteriorul a fost tencuit și interiorul zugrăvit, pierzându-se vechea pictură.

Satul Coșava, situat la 3 kilometri nord de comună, a fost prima dată atestat documentar din 1405, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul lui săpăturile arheologice descoperind piese din obsidian. Sat românesc, numit Kosava, în secolul XVI aparținea actualului județ Hunedoara și din 1690 districtului Făget din Banat. În 1776 localnicii au construit o Biserică de lemn pe care, un secol mai târziu, au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1893-1894), din piatră și lemn.

Fosta Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” au donat-o satului Coșevița, situat la 8 kilometri nord-est, la granița cu județul Hunedoara, azi aparținând administrativ comunei Margina, sat atestat documentar din 1540, despre care se presupune că s-a desființat sub ocupația turcilor și s-a refăcut în secolul XIX cu populație din zonă.

Pentru a ajunge în comuna Margina, din satul Coșevița se rulează 12 kilometri spre vest. În secolul XIV acolo exista Cetatea Margina, prima dată atestată documentar din 1365, dar amintită din 1288 ca parte a domeniului Icus, în posesia banilor Severinului Mihai și Velici. Se spune că în secolul XV în cetate a trăit Ecaterina de Margina, mama lui Iancu de Hunedoara și în perioada în care acesta a deținut cetatea Șoimoș (1456), și-a construit la Margina o reședință. În secolele următoare au avut loc numeroase bătălii între Imperiul otoman și Imperiul Austro-Ungar, cetățile din zonă ajungând să fie ocupate pe rând de aceștia, astfel în 1552 turcii au ocupat Cetatea Șoimoș, dar au deținut-o scurt timp, fiind alungați de trupele Principelui Ardealului Sigismund Báthory. Un an mai târziu principele a donat districtele Margina, cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur, cu 31 de sate, lui Ştefan Török. Din 1658 Cetatea Margina a fost cedată turcilor, care au deținut-o 30 de ani. Bătăliile dintre imperii au încetat o dată cu Pacea de la Passarowitz (1718). Ulterior vechile cetăți din Banat au fost demolate.

Margina era locuită de români, ortodocși, care aveau o mânăstire. Fiind distrusă de atacurile turcești, în locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”, au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1734-1737), din bârne masive de stejar, cu acoperiș de șindrilă și deasupra pronaosului cu un mic turn-clopotniță din lemn de stejar, placat la exterior cu scânduri, superior cu 2 bulbi suprapuși, în stil baroc. La sfârșit sec. XVIII, satul fiind sistematizat, biserica a mutată în actuala locație.

În timpul reparațiilor din 1924 pereții au fost acoperiți cu lipitură de pământ.

Apoi a fost ridicată o nouă biserică, de zid, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1938-1939) și biserica veche a devenit capelă. Azi, situată în mijlocul cimitirului, servește și ca biserică parohială pentru satul Zorani din apropiere, sat atestat documentar din 1597.

În decursul timpului Margina a devenit foarte cunoscută pentru Fabrica de oțet, construită de o firmă germană (1912), inițial pentru distilarea chimică a lemnului de fag, ulterior producătoare de oțet, acetonă, etc., în care au fost aduși să lucreze  germani și maghiari. În anii 1932-1933 fabrica a devenit una dintre cele mai mari producătoare din Europa. Fiind naționalizată (1948), a fost numită Distileria de Lemn Severin și din 1968 a devenit secție a Combinatului Solventul.

Producția s-a diversificat, pe lângă oțet fiind create substanțe farmaceutice, pentru industria alimentară, chiar constructoare de mașini. După evenimentele politice din 1989 fabrica a fost abandonată, azi existând doar ruinele din cărămidă roșie, vizibile pe marginea șoselei.

De comună aparțin administrativ 7 sate răsfirate în zonă, dintre care Coșevița și Zorani, pe care le-am menționat deja. La 4 kilometri sud de comună se află satul Breazova, atestat documentar din 1379.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1962)

Satul Sintești, situat la 3 km nord-vest de comună, este pomenit în documentele unui proces dintre George Brandenburg și Paul Tivadar (1511), din 1597 aparținând lui Stefan Török și în 1620 lui Ștefan Bethlen.

Biserica Baptistă

În sat a existat o Biserică de lemn (1737), înlocuită în 1813 cu una din zid, actuala Biserică „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Sintești, rulând 6 kilometri spre nord, se ajunge în satul Groși, în perioada 1508-1519 deținut de Abrahamfy. Sub ocupația otomană este pomenit cu numele de Gros, locuit de români, care în decursul timpului s-au ocupat cu mineritul, în special extracția și spălarea aurului, iar sub Imperiul Austro-Ungar, numit Grosch (1717). În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, cu pereții exteriori din bârne de stejar, un turn-clopotniță cu bulb în stil baroc, construită în Căpâlnaș, pe valea Mureșului (1741) și adusă la Groși în 1826.

Pe bolta navei, în partea superioară a altarului și iconostas se pot vedea fragmente din vechea pictură.

Pentru a fi protejate, azi sunt acoperite, așteptând o restaurare…

La 5 kilometri nord-est de comună este situat satul Nemeșești, atestat documentar din 1427, cu numele Nemche. În 1597 Principele Transilvaniei Ștefan Báthory l-a donat lui Stefan Török. În decursul timpului satul, locuit doar de români, a fost deținut de mai mulți nobili maghiari. În el am văzut Biserica de lemn „Sf. Mc. Nichita Românul” (1798), azi cu exteriorul tencuit și vopsit în culoarea albă, acoperișul de tablă, având turnul-clopotniță din lemn.

Rulând 6 kilometri spre nord-est am ajuns în satul Coșteiu de Sus, atestat documentar din 1548, cu numele Lucăcești, nume păstrat până la sfârșitul secolului.

La recensământul din 1717 satul figura doar cu 10 case, iar la cel din 2002 cu 188 locuitori, majoritar români, restul veniți din Ucraina.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1908)

Deși harta Google arată că satul Bulza se poate accesa din Coșteiu de Sus, rulând cca 6 kilometri spre nord, după spusele localnicilor acel drum nu există. Așa că l-am vizitat în altă excursie, când am urmat un drum forestier, cu plecare din satul Căprioara, jud. Arad. Fiind nesemnalizat și întâlnind la unele intersecții de „drum” niște plăcuțe scrise de mână, unele ascunse de copaci, cei cca. 9 kilometri i-am parcurs în cam 20 minute. Ciudat ! Strada satului era asfaltată și marcată !

Satul a fost prima dată atestat din 1366, cu numele Baltháza (Bălteni). În 1598 era deținut de Principele Ardealului Sigismund Báthory.

Am străbătut acel drum mai ales pentru a vedea Biserica de lemn „Sf. Ioan Teologul” (1830), pe care am găsit-o închisă.

Deși citisem că la recensământul din 2002 satul avea 34 locuitori, stând de povești cu o familie de localnici (iulie 2024), aceștia mi-au relatat că doar 6 persoane locuiau acolo permanent, printre care și ei, restul caselor fiind ocupate temporar.

Fiind persoane în vârstă, viața lor era foarte grea. Se hrăneau cu păsări de curte și produse cultivate de ei, arareori fiind aprovizionați de fiul lor, orășean. Cea mai mare temere era să nu se îmbolnăvească, deoarece de multe ori nu aveau cum să folosească telefonul, neavând semnal, releul din apropiere dând rateuri.

București- Muzeul Căilor Ferate Române

Publicat pe de
1

Primul Muzeu al Căilor Ferate Române din București, numit Muzeul Ceferiștilor, a fost creat cu o colecție de locomotive și vagoane vechi, care au fost salvate de la dezmembrare (1924), documente, fotografii, uniforme, etc., donate de diverși ceferiști, instituții, care au fost expuse sub tribunele și în curtea stadionului Giulești și inaugurat în 1939, cu ocazia „Ceferiadei”. 

A funcționat o scurtă perioadă de timp, exponatele fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Cele recuperate au fost depozitate în parterul Palatului Administrativ C.F.R. În 1953, o dată cu înființarea Casei Tehnicii Căilor Ferate, exponatele au fost mutate în actuala locație, ocupând parterul unei clădiri din apropierea Gării de Nord, formând Muzeul Căilor Ferate Române, care a fost deschis publicului doar 7 ani, apoi reamenajat și redeschis în 1969.

În timp a suferit multe modificări, i-au fost alocate tot mai puține spații de expunere, exponatele au fost depozitate în depou și în final muzeul a fost închis.

În 2004 a intrat în subordinea Centrului Național de Calificare și Instruire Feroviară care l-a reamenajat  și în 2012 redeschis publicului, când s-a inaugurat cea mai mare dioramă feroviară din țară, cu 260 metri de șine, automatizată, care redă sistemul feroviar, creat cu tuneluri, poduri, semnalizatoare, etc.

În muzeu se pot vedea machete ale locomotivelor cu abur „Reșița” (1873) și „Pacific”, importată din Germania  (1913), a celor diesel hidraulice, folosite la tracțiunea trenurilor, fabricate în anii 1967-1991 și unele componentele tehnice folosite de ele.

Sunt expuse mijloacele de comunicație, instalațiile folosite de dispeceri, un telegraf Morse din 1869.

În mijlocul sălii, numită după Anghel Saligny (1854-1925), unul dintre întemeietorii ingineriei românești, reconstituită la scară redusă, se află garnitura trenului care în 1869 a făcut prima cursă pe o linie de cale ferată în România, București-Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu aburi „Călugăreni”, folosită până în 1900, apoi depozitată într-un depou și avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Este înconjurată de diverse obiecte și fotografii vechi, unele legate de personalități din domeniu.

Muzeul dispune de un mic spațiu în care se rulează filme din fototecă și unele ce reproduc imaginile văzute prin fereastră, într-o călătorie cu trenul.

Citește și București- Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București