Stațiunea balneo-climaterică Geoagiu-Băi, din județul Hunedoara, e situată la confluența râurilor Geoagiu și Mureș, într-o depresiune din Munții Metaliferi, la 6 kilometri de orașul Geoagiu, de care aparține administrativ.
Încă de pe vremea romanilor a fost cunoscut efectul terapeutic al apelor minerale din zonă. Aceștia descoperind un „lac” cu efecte benefice asupra sănătății, au început amenajarea băilor Thermae Germisara, create în apropierea Castrului roman Germisara, de unde erau accesate printr-un drum pavat cu dale, o porțiune din el putându-se vedea și azi.
Inițial pe un promontoriu circular, de travertin și tuf calcaros, cu diametrul de 90-95 metri, au săpat bazinele, pe care le-au căptușit cu scândură, apoi rețele de canale prin care apa era dirijată din „lac”, creându-se băile de suprafață, ulterior și cele din subteran.
Se pare că, după retragerea romanilor, băile au fost părăsite, ele fiind menționate abia la mijlocul secolul XVI de Geovan Andrea Gromo, mercenar italian, comandant al gărzii Regelui Ungariei Ioan Sigismund Zápolya, ca fiind refăcute de Regina Isabela.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în 1805, băile fiind foarte vizitate pentru cure balneare și relaxare, în 1885 fiind înregistrați 900 de vizitatori. În timp stațiunea a devenit foarte cunoscută și interbelic dezvoltarea ei a luat avânt, s-au construit vile și în 1932 Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, renovată și resfințită în 2010.
În 1935 a început amenajarea actualului ștrand termal, primul fiind săpat bazinul mic. În timpul lucrărilor arheologii au descoperit ruinele fostelor băi romane: 3 bazine exterioare- mare, mediu și mic, o clădire cu funcție medicală, un vechi canal dacic, în zona lacului monede de bronz și argint, un mic templu cu altare, 7 plăcuțe votive din aur dedicate zeițelor Diana, Hygeea, Nymphae, considerate tămăduitoare și protectoare a apelor termale și 3 statui prezentându-i pe Diana, Aesculap și Hygeea.
Azi ștrandul cuprinde 3 bazine, prevăzute cu trambuline, din care unul olimpic, de 2,4 metri adâncime, alimentate cu apă termală de 32-33 grade Celsius.
Apele au efecte benefice mai ales în afecțiunile aparatului locomotor, de nutriție, metabolice, dermatologice și gincecologice. În plus aerul fiind ozonat, stațiunea fiind situată la 350 metri altitudine, e recomandată pentru tratamentul unor boli ale sistemului nervos, în stări de oboseală, surmenaj, anemii, nevroze, etc.
Apele mezotermale din Geoagiu-Băi și 8 hectare de pădure din nordul stațiunii, cu numeroase izvoare, au fost declarate în anul 2000 rezervație naturală de tip mixt.
La marginea stațiunii se află Cascada Clocota, o cădere de apă pură, plată, de aproximativ 38-43 metri înălțime și 22 metri lățime, care colectează cele 16 izvoare termo-minerale din zonă și un pârâu, motiv pentru care apa ei nu îngheață niciodată.
O legendă spune că în timpul Imperiului Austro-Ungar un ofițer s-a îndrăgostit de fata unui morar din zonă. Iubind pe altcineva și părinții obligând-o să se căsătorească cu ofițerul, tânăra s-a aruncat de pe stânci, din lacrimile ei formându-se cascada.
De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.
Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.
Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.
Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.
În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.
Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.
În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.
Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.
În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.
Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.
În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.
Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.
Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.
După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.
Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.
Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.
În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.
Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.
În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.
În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional, am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.
La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.
După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.
Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)
Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum), fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.
Nu departe de el, trecând canalului Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022.
Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.
După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.
În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899. După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.
Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia.
Békéscsaba
Arad
În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.
Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.
După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.
În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.
Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).
Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.
În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.
În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care au supraviețuit puțini copaci.
Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.
În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.
Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)
La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.
E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.
Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.
Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.
Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi, ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.
Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)
În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).
În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.
După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de trupele maghiare.
După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.
Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.
Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.
Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.
Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.
În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.
La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).
La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.
Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.
Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist, prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.
În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.
Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.
Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).
Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.
Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).
La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010.
Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958).
În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.
Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István. În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.
Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.
Poșta
Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)
În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).
A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.
Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.
Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.
Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.
Nu departe de el se află Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.
Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.
În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.
În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.
Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).
În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).
În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012.
Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.
Prima bibliotecă din oraș, Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.
Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.
Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.
Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.
Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.
Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).
La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.
statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)
În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale.
La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate, dezvelit în 1928.
De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.
Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.
Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.
Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.
La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.
În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).
O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.
Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.
Orașul Battonya (Bătania) este situat în sud-estul Ungariei, la 46 kilometri de Arad, orașul meu de reședință. Trecând punctul de frontieră de la Turnu, nu foarte aglomerat, l-am vizitat adesea.
În secolul XV pe teritoriul orașului au existat 5 sate care aparțineau lui Iancu de Hunedoara, guvernator și regent al Ungariei, ulterior căpitan general al regatului. Ca toată zona, în secolul XVI au fost ocupate de turci, alungați definitiv de habsburgi un secol mai târziu. Sub dominația lor satele s-au unit formând o localitate populată majoritar de maghiari, puțini români și sârbi, ultimii stabiliți acolo la începutul secolului XVIII.
De religii diferite, în timp și-au construit propriile biserici. Cea mai veche dintre ele este Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Maicii Domnului” (Szerb Ortodox templom), ridicată în perioada 1778-1779, dotată cu un singur turn și în interior cu un iconostas pe 3 etaje, unul din cele mai valoroase din Marea Câmpie de Sud a Ungariei.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Római KatolikusSzentháromság templom), construită în stil clasicist, cu un singur turn (1814), în secolul XX a fost mărită, i s-a adăugat al doilea turn (1936-1938) și a primit aspectul actual.
În perioada 1883-1885 a fost ridicată Biserica Reformată (Református templom), în stil baroc și 1898 în interior a fost montată o orgă. Biserica a fost renovată în anul 2002.
Biserica Ortodoxă Română „Sf. Gheorghe” (Szent György Román Ortodox templom) a fost construită între anii 1972-1878, cu un turn înalt de 32 metri. În interior catapeteasma a fost decorată cu 37 de scene religioase, despărțite de structuri din lemn sculptat. Între multiplele icoane, cea mai valoroasă este „Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul”.
La reparațiile din 1909 vârful turnului a fost acoperit cu cupru. Actual parohia ortodoxă independentă din Battonya aparține Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula. Ultima renovare a bisericii a avut loc în 2010.
La începutul secolului XIX ingineri vienezi au restructurat localitatea. S-au creat actualele străzi și au fost construite o serie de clădiri.
Dezvoltându-se, în 1839 a primit statutul de târg (oraș).
S-a înființat o școală catolică, azi Gimnaziul Catolic „Mikes Kelemen”, numit după scriitorul și traducătorul maghiar care l-a însoțit pe prințul Ferenc Rákóczi în Polonia, Franța și Imperiul Otoman, zone pe care le-a descris în scrierile sale. După moartea prințului s-a stabilit în Turcia, unde a fost ucis de ciumă (1768).
Gimnaziul dispune și de un internat, amenajat într-o clădire de epocă, situată lateral de Parcul Central.
Nu după mult timp a izbucnit Revoluția Maghiară (1848-1849) care a fost înăbușită de austrieci și Împăratul Franz Joseph I a pus stăpânire pe țară.
Tribunalul Battonya (Járásbíróság)
În 1867 prin Compromisul austro-ungar s-a instaurat dubla monarhie, austro-ungară și în Ungaria s-a restaurat vechea constituție.
În acea perioadă la Battonya s-au așezat familii de evrei, negustori și industirași, care au construit o școală și o Sinagogă (1896). Comunitatea a rezistat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când tinerii au fost trimiși la muncă forțată (1942).
După ce germanii au intrat în Ungaria, majoritatea evreilor au fost trimiși în lagărul de exterminare de la Auschwitz, postbelic comunitatea fiind desființată, în 1970 în Battonya locuind doar câțiva evrei.
Postbelic Ungaria a intrat sub dominația U.R.S.S. și trupe sovietice au fost cantonate pe teritoriul său. Sub conducerea maghiară stalinistă, în perioada 1950-1953 cca. 40.000 de oameni nevinovați au fost arestați și 13.000 au fost exilați în provincie, cu interdicția de a se întoarce la Budapesta. Un milion de oameni erau sub procedură juridică, inițiată de procuratură, din care aproximativ jumătate au fost găsiți vinovați.
Stalin decedând (1953), a început procesul de destalinizare, dar la conducerea statului a rămas fracțiunea comunistă. Populația, dorind înlăturarea lor, a manifestat pașnic, însă trupele securității au ripostat armat. În toată țara s-a declanșat Revoluția ungară din 1956. Pentru a o înăbuși, trupele securității au fost ajutate de trupele sovietice care, folosindu-se de Pactul de la Warșovia, au invadat și ocupat Ungaria. În timpul luptelor au decedat cca. 2.500 de maghiari. În amintirea acelor evenimente, lângă Biserica Romano-Catolică din Battonya a fost postat Monumentul 1956, un vultur încrâncenat, pregătit să zboare.
Nu departe de centrul orașului, între casele care mărginesc strada principală, se află Casa memorială Pál Molnár C., pictor și grafician renumit în Europa, născut în Battonya (1894-1981), cel mai mare dintre cei 7 copii ai familiei. A urmat cursurile Școlii din Arad, perioadă când a câștigat un premiu la un concurs național de pictură. Apoi a urmat studiile Școlii Regale Maghiare de Desen din Budapesta și în perioada 1919-1921, locuind în Elveția, a etalat 3 primele expoziții. Ulterior a locuit în Paris și între anii 1928-1931 a fost bursier la Roma. Reîntors în țară, a creat picturi pentru numeroase biserici, una găsindu-se azi pe altarul Bisericii Romano-Catolice din Battonya. Azi o parte din colecția sa se poate vedea în casa memorială.
Azi în Battonya mulți români și-au construit case de vacanță și chiar de locuit. Orașul este frecvent vizitat mai ales pentru Băile termale (Battonyai fürdő) care funcționează pe perioada de vară.
Orașul Makó este situat în sud-estul Ungariei, pe malul râului Mureș, la 20 kilometri de granița cu România. Este al patrulea oraș, ca mărime, din județul Csongrád. În apropierea orașului se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale din Europa Centrală.
În Evul Mediu acolo existau mai multe sate mici, moșie deținută în secolul XIII de banul Makó, membru al familiei Csanád. În secolele XIV-XV satele s-au unit și au format localitatea, care a ajuns să găzduiască cel mai important târg din zonă.
A fost incendiat în timpul atacurilor tătare (1552), distrus de oștile otomane ale Pașei de Timișoara (1596), de fiecare dată însă a fost refăcut. Un secol mai târziu, turcii fiind alungați de trupele habsburgice, în drumul lor au decimat populația și au distrus satele, printre care și Makó (1686). După Tratatul de la Karlowitz (1699) județul Csanád s-a reorganizat, Makó a fost reconstruit, populat și a devenit sediul administrativ al județului. Terminându-se Primul Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Trianon (1920) Ungaria a pierdut 70% din teritorii. Localitatea a rămas inclusă în granițele ei.
Orașul Makó este situat la doar 70 kilometri de Arad, orașul meu de baștină. M-am hotărât să-l vizitez într-o frumoasă zi de septembrie. După aproximativ o oră am parcat lângă Primăria Makó (Makói Polgármesteri Hivatal). Clădirea impunătoare a fost construită în stil baroc (1780) și în 1839 transformată în stil clasic.
O perioadă de timp a fost ocupată de Prefectura Comitatului Cenad.
În fața ei, într-o piațetă largă, din 1905 tronează statuia lui Kossuth Lajos, fost guvernator al Regatului Ungariei în timpul Revoluției de la 1848-1849.
Lateral de piațetă se află statuia lui Lajos Návay de Földeák, politician liberal, din 1911 președinte al Camerei Reprezentanților, care în 1919 a fost ucis în timpul dictaturii proletare. De fapt un monument, format din mai multe statui, central Návay și în fața lui țărani care i se închină, a fost dezvelit în 1935. După 1945 politicianul a căzut în dizgrație și monumentul a fost demontat. Statuia lui a fost distrusă și personajele secundare mutate în altă locație. Între anii 2004-2007 s-a creat actuala statuie din bronz. Cele secundare au fost recuperate și postate lateral de ea.
În apropierea Primăriei, pe colțul dintre două străzi, se află o clădire în care inițial a funcționat Casa de Economii Makó (MakóiTakarékpénztár). În 1918 a fost transformată în cinematograf și Teatru de Cabaret. După ce cinematograful a fost desființat (1970), parterul clădirii a fost folosit pentru diverse întruniri și evenimente culturale, apoi ca și cofetărie.
Pe strada principală a orașului, după Primărie, se află TribunalulMakó (MakóiJárásbíróság).
În clădirea de lângă el funcționează Muzeul József Attila, numit după renumitul poet care a studiat în oraș, cu două expoziții permanente, una în care e prezentată istoria oraşului și cealaltă istoria modelului de automobil FORD-T, conceput de inginerul Galamb Jozsef, născut în oraș. În Makó s-a născut și celebrul jurnalist american Joseph Pulitzer, al cărui bust a fost postat pe o latură a străzii principale.
bustul lui Joseph Pulitzer
Am făcut un mic ocol pentru a vedea una dintre bisericile vechi din oraș (1778). În drum am trecut pe lângă Muzeul Literaturii care funcționează în Casa Esperit, clădire în stil eclectic, construită pentru avocatul căruia îi poartă numele.
Biserica Greco-Catolică (Görög Katolikus egyház)
De acolo m-am îndreptat spre Sinagoga Ortodoxă (Ortodox Zsinagóga), a doua, de acest gen, ca mărime, din Ungaria.
A fost construită, în stil romantic (1895), după ce comunitatea evreilor s-a divizat (1872) și, opunându-se integrării ritualurilor reformate, s-a format iudaismul ortodox.
Vis a vis de sinagogă se află una dintre clădirile construite de Imre Makovecz, fondatorul școlii maghiare de arhitectură organică, stil care urmărește armonizarea omului cu natura, folosit și de Gaudi în Spania. Prin formele curbate și structura sa de lemn, Autogara Makó a fost încadrată perfect între clădirile și parcul vecine.
De acolo, străbătând parcul, m-am îndreptat spre renumitele băi din oraș. Pe una din străzile care mărginesc parcul am văzut Gimnaziul József Attila (József Attila Gimnázium), construit în 1895.
A fost numit după poetul, fost elev al școlii, a cărui statuie a fost postată în fața ei, la 20 de ani după decesul său (1957).
statuia luiJózsef Attila
În piața din fața liceului am văzut statuia unui soldat rezemat de o cruce, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).
La capătul parcului se deschide Piața Căpitanul Csanádului (Csanád vezér tér). Conform unei hagiografii a Sf. Gerard (XIV), după ce căpitanul Csanád l-a învins pe Ahtum (sec.X-XI), Regele Ștefan I al Ungariei l-a împroprietărit cu regiunea respectivă, care a devenit județul Cenad, numit după cel care a eliberat-o.
statuia Regelui Ștefan cel Sfânt (Szent István király szobra)
Zona centrală a orașului este și azi ocupată de clădirile de epocă, în stil baroc, eclectic sau clasicist.
În fața uneia dintre ele, Hotel Korona, construit în 1855, în stil eclectic și din 1905 cu forma actuală, în 1929 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve).
Am urmat o străduță laterală la capătul căreia am intrat în Piața Markovecz, numită după arhitectul care a proiectat clădirea băilor din Makó, situate acolo.
Apa termală a fost descoperită pe raza orașului în 1956. S-a forat o fântână de 993 metri adâncime, apa clocotită a fost captată și s-a amenajat un ștrand cu băi făcute în cadă (1960). Studiată de oamenii de știință, s-a descoperit că are un pH alcalin, un conținut bogat în săruri minerale, hidrați de carbon, etc., cu proprietăți curative în afecțiunile aparatului locomotor, neurologice, dermatologice, genitale (1980).
Pe locul ștrandului s-a construit un complex balnear, Băile cepei (Hagymatikum fürdő), numite după leguma cultivată de localnici de-a lungul secolelor, embletică azi pentru oraș. În ele, pe lângă apa termală, se folosește și nămolul terapeutic din râul Mureș. Pentru construcție a fost desemnat arhitectul Makovecz. Fațada principală a creat-o din 2 turnuri care mărginesc o cupolă, situată deasupra încăperii de recepție.
Restul ansamblului a fost acoperit cu 29 de cupole mai mici, asemănătoare celor din băile turcești, a căror formă simbolizează apa clocotită care țâșnește din izvor.
Au fost amenajate 15 piscine, unele la exterior, cu diferite dimensiuni, în cele pentru adulți apa atingând 28 grade și în cele pentru copii între 30-37 grade.
Interiorul a fost creat cu stâlpi de susținere pentru cupole, decorați cu elemente din natură și cupolele, la interior de lemn, au fost despărțite prin suprafețe din sticlă, create pentru iluminarea spațiului.
La exterior, în apropierea intrării băilor, a fost construit un pavilion rotund, formă care-i conferă o acustică bună. În Pavilionul Muzical vara se desfășoară numeroase concerte.
De la băi m-am îndreptat spre Primăria veche (a régi Városháza), construită în perioada 1854-1859, pe latura nordică a fostei piețe centrale (sfârșitul secolului XIX), loc de întruniri, dezbateri politice, în care de 3 ori pe săptămână se vindeau produse agricole și de 5 ori pe an avea loc un târg expozițional.
Traversând strada principală a orașului am intrat în orașul vechi, numit atunci Szentlőrinc, când era locuit majoritar de enoriașii reformați. Acolo se află o altă clădire creată de Makovecz, Centrul Cultural „Casa Cepei” (Hagymaház Kulturális és Művelődési Központ), a cărei fațadă a fost prevăzută cu o cupolă centrală, străjuită de 2 turnuri, cu structură parțial din sticlă.
În interior, sala de spectacole are o capacitate de 390 locuri. Pentru spectacole în aer liber există un spațiu amenajat cu scenă și aproximativ 3.000 de locuri.
Într-o piațetă din fața Centrului Cultural se află Fântâna Muzelor (A múzsák szökőkútja), un bazin din bazalt în care, central, pe un piedestal din care țâșnește apa, este postată o femeie.
De acolo pornește o stradă, deschisă circulației în 1924, pe laterala căreia de află Palatul Poștei (Makói Posta), construit în stil neobaroc în 1928.
În același vechi cartier în 1774 a fost construită Biserica Reformată (Református templom), ulterior fortificată prin ridicarea unui zid înconjurător prevăzut în colțuri cu bastioane (1790).
În 1820 lângă biserică a fost construită Școala Mare Reformată.
M-am întors spre mașină, făcând un mic ocol, pentru a vedea o altă clădire interesantă, Biblioteca Jozsef Attila József (AttilaVárosi Könyvtár).
Înainte de a părăsi orașul, cu mașina m-am îndreptat spre fosta zonă catolică unde, încă din Evul Mediu, a existat o biserică care a fost distrusă, o dată cu întregul sat, în timpul retragerii turcilor (1686). După refacerea satului, a fost construită o biserică provizorie (1712), înlocuită cu alta după 6 ani. Devenind neîncăpătoare, în perioada 1768-1773 a fost construită actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király római katolikus templom), prevăzută cu un turn de 56 metri înălțime, acoperit cu șindrilă, în 1790 înlocuită cu tablă, care în 1832 a fost modificat în forma actuală. Apoi biserica veche a fost demolată.
În anul 1816 biserica a fost dotată cu o orgă, înlocuită în 1903 cu una pneumatică.
Biserica era împrejmuită cu un gard prevăzut în colțuri cu bastioane, care în timp s-au distrus și în 1930 au fost reconstruite. În anul 1948 biserica a fost renovată.
Lângă clădire am văzut un Memorial religios, realizat sub forma unui labirint, în care, din loc în loc, au fost postate icoanele unor sfinți.
La aproximativ 2 kilometri de oraș, pe malul râului Mureș, este locul de relaxare a multor localnici și nu numai.
Pe lângă numeroasele căsuțe, care în timp au umplut zona, a fost realizat un traseu educațional, Lombkorona sétány, în care se pot studia flora și fauna locală. Construcția, unicat în Europa, inaugurată în 2012, constă într-o pasarelă de aproximativ 200 metri lungime, situată la 8-10 metri înălțime, într-o zonă unde se adună păsările migratoare și un turn de 25 metri înălțime, din care se vede o mare parte a pădurii înconjurătoare și a cursului Mureșului. Din turn se poate coborî pe scările aferente sau pe un tobogan, cu lungimea de 45 metri.
Tot în aceeași zonă de pe malul Mureșului a fost realizat și un parc de aventuri. Există și un centru în care se pot închiria bărci, pentru plimbări pe râu.
Orașul Tótkomlós este situat în sud-estul Ungariei. Administrativ aparține județului Békés. În invaziile otomane, populația retrăgându-se, satul s-a desființat. A fost reînființat în perioada 1715-1746 prin colonizarea cu slovaci. În traducere numele înseamnă „loc cu hamei al slovacilor” (komlós=loc cu hamei, tót=slovac în maghiara veche). Până azi populația a rămas majoritar slovacă. În oraș există Casa Artelor Populare și Muzeul Fermei în care sunt etalate tradițiile, portul și modul de viață al acestora, în decursul timpului.
Între anii 1792-1795 a fost ridicată Biserica Evanghelică Luterană (Tótkomlósi Evangélikus templom). La construcție s-au folosit cheresteaua adusă cu plutele pe râul Mureș, sau cu căruțele și 1 milion de cărămizi mari. Bisericii i s-a ridicat un turn înalt de 57 metri, azi prevăzut cu 4 clopote și a fost acoperită cu șindrilă, înlocuită în 1922 cu ardezie.
În vârful turnului a fost postată o sferă, pe care tronează o stea, ambele din cupru (1942). În interior, orga veche, fabricată la Oradea, este încă funcțională.
Lateral de biserică se află o clădire, construită în anul 1881, în care a funcționat un hotel, apoi un restaurant și a fost folosită pentru diferite evenimente culturale. Azi clădirea este nefuncțională.
Vis a vis de intrarea în biserică, pe cealaltă parte a străzii, se află PrimăriaTótkomlós (Tótkomlósi Polgármesteri Hivatal), construită în scop administrativ în 1893.
După cel de Al Doilea Război Mondial s-a făcut schimbul de populație cehoslovaco-maghiar în care aproximativ 100.000 de maghiari au fost mutați din Cehoslovacia în Ungaria și cam 70.000 de slovaci din Ungaria în Cehoslovacia. După o perioadă de timp o mare parte din slovaci s-au întors în Ungaria.
În anul 2001în fața bisericii a fost postată statuia Sfântului Ștefan (Szent István szobor), efectuată din bronz și așezată pe un piedestal din andezit.
La 28 aprilie 2007, sărbătorindu-se 261 de ani de la înființarea orașului, lateral de statuie, pe un postament din granit, a fost așezat „Monumentul înființării orașului”, o sculptură din bronz, donată de Parcul Național Slovac împreună cu Jeláava, localitate înfrățită cu Tótkomlós.
Orașul este străbătut de un canal pe care l-am trecut, îndreptându-mă spre renumitele băi termale.
Băile Termale Rózsa (Rózsa Fürdő) au fost deschise în anul 1942. Apa, cu temperatura de 46 grade Celsius, conținând bicarbonat de sodiu, magneziu, calciu, acid metasilicic, este utilizată în tratamentul diverselor afecțiuni ale aparatului locomotor și reumatismale.
La sfârșitul anilor 1980 bazinul și plaja au fost reamenajate și din 2002 extinse, azi putând să găzduiască până la 1.000 de vizitatori.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István Király Római Katolikus Templom) se află la câteva sute de metri de băi, „ascunsă” în spatele unor blocuri cu locuințe.
Congregația a fost fondată în 1893 și în 1900, pentru oficierea slujbelor, s-a construit o capelă.
Clădirea bisericii a fost ridicată abia în anul 1938.
De lângă biserică se întinde Parcul Elisabeta unde, în anul 2014, în mijlocul unui spațiu amenajat, înconjurat cu bănci, a fost postată statuia Fecioarei Maria (Szűz Mária szobra).
În județul Harghita, după ce am vizitat Muntele și Canionul de Sare, apoi Salina Praid, am rulat spre sud spre Odorheiu Secuiesc, unde îmi rezervasem cazarea, urmând ca pe acel drum să vizitez câteva obiective turistice.
După 14 kilometri am ajuns în comuna Corund, situată în Depresiunea Praid, cunoscută pentru ceramica cu motive populare creată acolo prin vechiul meșteșug al olăritului. De asemenea în zonă se produc obiecte din lemn, paie, tulpini de rogoz și papură, iască și lână.
Toate felurile de produse sunt etalate de-a lungul comunei, în numeroase locuri amenajate pe marginea șoselei, spre vânzare.
Pe teritoriul administrativ al comunei se află o rezervație geologică pe care doream s-o văd.
Am lăsat mașina la marginea comunei și am parcurs cele câteva sute de metri, pe un drum de țară.
Drumul se termina la intrarea în rezervație, în dreptul Băilor sărate Unicum.
Rezervația Naturală Dealul Melcului (Rakodohegy), întinsă pe 8 hectare, este considerată cea mai mare arie cu aragonit din Bazinul Carpatic. Numele provine de la forma inițială a dealului, ca un melc, formă dispărută după ce a început exploatarea aragonitului. Numele i se potrivește în continuare deoarece aria este locuită de foarte mulți melci.
Dealul a fost remarcat și studiat, încă din secolul XVIII, de László Kővári care a apreciat că are o vechime de 30-40.000 de ani. Se spune că dealurile sărate au fost create din lut de uriași. Unul dintre ei a găurit dealul cu un băț și a ieșit un izvor sărat-calcaros. Din apele lui sedimentele se depun și Dealul Melcului crește.
János Bányai a explicat științific apariția depunerilor care formează dealul (1938). Calcitul și aragonitul se formează prin procesul de precipitare a soluțiilor sărate, carbogazoase, la temperaturi scăzute și cristalizează în crăpăturile travertinului, perpendicular pe ele. Dimensiunea cristalelor crește ajungându-se la unirea celor două straturi de pe laturile crăpăturii și procesul se reia în altă parte.
Depozitele de aragonit apar ca filoane stratificate, intercalate. Filoanele sunt de două tipuri. Unele sunt compacte, multicolore, câteodată formate radial în jurul unei roci sau bucăți de lemn și altele fibroase, arciforme, formate din cristale lungi de 3-7 centimetri, care se aglomerează pe pereții verticali ai rocilor.
Culoarea diferă datorită activității bacteriilor, a prezenței sulfurii de fier, a oxidării fierului, astfel apar nuanțe de alb, gălbui, gri, verzui, ruginii, uneori negre, sub forma unor benzi.
În timp, fără a-și schimba forma, aragonitul se poate transforma în calcit (paramorfoză).
Primul care a studiat izvoarele actualei rezervații a fost Antal Koch (1877). El a observat micile acumulări de aragonit din jurul izvoarelor și creșterea depunerilor (în 6 săptămâni depuneri de 6 mm). Cel mai vechi dintre ele, Izvorul Unicum, „creat de uriași”, iese din stâncă la baza depunerilor de carbonați, apoi se scurge în formă de evantai și formează un con de aragonit albicios. Încă din secolul XIX apa lui a fost folosită pentru băile sărate din apropiere.
În jurul izvoarelor, gazul natural din adâncime iese la suprafață și formează mici vulcani de nămol.
De asemenea, apa infiltrându-se în solul învecinat, la suprafață cresc diverse soiuri de plante adaptate acelui tip de mediu.
Exploatarea aragonitului a început în anul 1911. Se efectua manual, cu ajutorul unor instrumente. Mineralul fiind fragil, nu se putea prelucra prin cioplire, doar prin șlefuire. Mutat la Corund, profesorul ceh Konop Vencel a fondat Uzina de șlefuire a Aragonitului, procedeu prin care au început să se producă, spre a fi comercializate, diverse obiecte decorative și aragonitul a devenit „piatra prețioasă a secuilor”.
Prelucrarea lui a continuat până în anii 1931-1939 când din aragonit au rămas doar urme. Pentru exploatarea de adâncime, în următorii ani s-au amenajat trei perimetre miniere. La începutul anilor 1960 s-a încercat scoaterea lui prin dinamitare, procedeu care a redus debitul izvoarelor aproape de 10 ori.
Din anul 1980 fostele perimetre miniere au devenit arie protejată.
În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.
Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.
Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.
Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu turcii (1788).
Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.
Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.
Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.
A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.
În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire. Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.
Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo. În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.
În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.
Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.
Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.
În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).
Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.
Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)
Pe o parte, strada era mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.
Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.
Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.
La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.
Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.
Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta.
Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.
Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius, avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.
Vizitând Băile Herculane, după ce am trecut peste râul Cerna pe Podul de fier forjat, am intrat în Parcul Central al stațiunii, amenajat ca loc de relaxare (1862), ulterior prevăzut cu două fântâni arteziene .
În el a fost postat un foișor în care fanfara armatei cânta duminica și în zilele de sărbătoare. În 1903, dirijorul Fanfarei Regimentului 33 Infanterie din Arad, luând o pauză, a intrat în Salonul de cură și a început să improvizeze la pian. Și compozitor, a creat un vals, numit în onoarea stațiunii, care, în timp, a devenit foarte cunoscut în marile capitale ale Europei, în Chicago, chiar și în Tokio.
În spatele foișorului, pe un teren mai ridicat, se află fostul Cazinou care a fost construit după 2 ani de la amenajarea parcului. Clădirea, în stil baroc austriac, era compusă dintr-un corp central și două aripi simetrice, decorată cu frize sculptate.
Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar prin câte un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal (Pavilionul nr. 2) și Traian (Pavilionul nr. 1), la data vizitei mele (anul 2000) ambele în curs de restaurare. Pe terasă de multe ori se organizau baluri.
La parterul clădirii funcționau un restaurant, un bazar cu 14 bolți și 12 ferestre și o Sală de cură. La etaj se afla „Sala de Argint” destinată ruletei și jocurilor de noroc, lângă ea o sală de spectacole.
Cazinoul era frecventat mai ales de elita aristocrației imperiale de la Viena. Chiar și Împăratul Franz Josef I, după ce a inaugurat canalul Porțile de Fier (1896), creat începând din 1834, după un pact încheiat între cele trei țări, în timpul vizitei în Regatul România s-a oprit în stațiune unde a luat prânzul, în Salonul de cură al Cazinoului, împreună cu Regele Carol I al României și Regele Alexandru I al Serbiei.
Postbelic, în clădire a funcționat Casa de Cultură cu o sală de spectacole și Muzeul de Istorie „Nicolae Cena”, înființat în 1929, muzeu care îl ocupă și azi. După ce a fost grav deteriorat într-un incendiu (1956) a fost refăcut însă fără majoritatea elementelor de decor, unele din ele înlăturate pentru a se uita de aristocrația acelor vremuri.
Pentru a ajunge la Cazinou am urcat unul dintre cele două șiruri de trepte situate lateral. Pe marginea lor se înălța un arbore înalt de 32 metri, Sequoia Gigantea, originar din America de Nord, considerat monument al naturii, în România existând doar câteva specimene.
Am ajuns pe o străduță, situată deasupra Cazinoului, unde se afla Primăria Băile Herculane.
Coborând câteva sute de metri am găsit Izvorul Domogled, izvor de profunzime, foarte căutat pentru apa sa plată, slab mineralizată, benefică în afecțiunile renale, hipertensiune arterială, afecțiuni gastrice, etc.
Dorind să văd și altă față a stațiunii, lăsând vilele din centrul istoric la sfârșit, am cotit pe o străduță aflată în apropierea Librăriei „Sabin Opreanu”.
Zona, situată doar la mică distanță de centru, era total diferită. O firmă de turism părăsită, clădiri ruinate, relevau declinul stațiunii care a excelat în perioada 1990-2001.
De fapt declinul doar al stațiunii. Localnicii aveau casele bine întreținute. Unii dintre ei, mai curajoși, au construit chiar vile pentru închiriat.
Mi-am dat seama că pentru autorități nu conta decât „fațada”, centrul cu vilele vechi, unele gata, altele în curs de restaurare (cine știe însă când se vor termina…), realizată pentru vizitatorii în trecere și pentru varii motive.
Nu vedeam să se dorească o refacere rapidă a ceea ce a fost cândva mult râvnita stațiune, printre primele din Europa.
Am trecut prin spatele Hotelului Cerna și am ajuns la una dintre bisericile din stațiune.
Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” are o poveste destul de tristă. Pentru a se construit prima biserică, încă din 1799 a fost marcat locul cu o cruce. Demersurile au durat câțiva ani și după obținerea aprobării de construcție, de la ministrul de război, în 1803 s-a pus piatra de temelie.
Din contribuțiile locuitorilor zonei și multe de la cei din România, a fost construită biserica și din 1820 s-a realizat pictura interiorului. Biserica nu a rezistat mult timp. O dată cu amenajarea Parcului Central (1862), austriecii nedorind o biserică ortodoxă situată central, au demolat-o.
Totuși ortodocșii au primit un teren situat nu departe de prima locație și în 1864 au ridicat actuala biserică, în stil bizantin. Între anii 1936-1937 s-a efectuat și pictura murală. Deteriorată, în 1969 s-au efectuat reparații exterioare.
M-am întors spre centrul stațiunii, trecând, de data asta, prin fața Hotelului Cerna, fondat în 1936.
Pe următoarea străduță se afla și Ștrandul Termal Cerna, aparținător hotelului.
După ce am trecut de Parcul Central, pe partea stângă am văzut o clădire în stil rococo. Vila Elisabeta a fost construită de administratorul stațiunii (1875) și numită după el, Vila Tartatzi. El a locuit în vilă aproximativ 6 săptămâni până a fost transformată în reședință pentru Împărăteasa Elisabeta (Sissi).
Într-un mic spațiu verde de lângă vilă, în 1948 a fost adus bustul lui Mihai Eminescu.
În fața lui, la data vizitei mele (anul 2020), Hotelul Decebal era acoperit, probabil pentru restaurare. Trecând de el am intrat pe Podul de Piatră, construit cu două arcade și un culoar pietonal acoperit (1864).
Capătul lui era format din arcade de piatră acoperite. Deasupra era postată o statuie.
Aceasta o reprezenta pe Omfala, Regina Lydiei, la care Hercules a slujit trei ani și cu care a avut un fiu.
Pe cealaltă parte a râului Cerna se afla clădirea unor băi și un izvor. Baia Diana, numită și Baia Elisabeta, a fost construită pe locul fostelor terme romane (1810) și după câțiva ani modificată în forma actuală (1858).
Pe acoperiș a fost amenajată o terasă cu parapet și pe unul din colțurile ei postată statuia lui Hercules. Baia era folosită pentru afecțiunile aparatului locomotor de aceea a fost numită și Baia „pentru dureri de oase”.
Pe turnulețul de lângă clădire a fost ridicată o coloană pe care a fost postată statuia Elisabetei. În perioada reabilitării (2001-2002) baia a fost legată de Hotelul Ferdinand printr-un culoar acoperit și în interiorul ei au fost amenajate un bazin comun și 9 cabine individuale. Din păcate clădirea avea nevoie iar măcar de o zugrăveală.
În apropierea băii se află Izvorul Diana III care, împreună cu alte trei izvoare, face parte din Grupa Diana. Izvorul a fost forat până la o adâncime de 260 metri în malul drept al râului Cerna. Apa lui, sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică hipotonă, cu temperatura de 51 grade Celsius, este folosită în curele afecțiunilor aparatului digestiv, aparatului respirator, alergii, diabet zaharat, artropatii, etc.
Pe malul râului am văzut locuri amenajate, sub forma unor bălți, cu scop curativ.
De fapt apa râului are la rândul ei proprietăți curative, izvoarele forate fiind folosite doar pentru necesități, restul apei fiind deversată în râu.
După ce în drumul Arad- Băile Herculane am văzut mai multe obiective, spre seară am ajuns în Băile Herculane unde ne-am cazat la Vila Oltenia, situată în apropierea centrului stațiunii, aproape de un pod care traversează râul Cerna.
Stațiunea este situată pe valea Cernei, între pereții stâncoși ai munților Domogled. Este renumită pentru apele termale curative, de tip clorurat-carbonatat și tip clorurat-sulfat, cu o radioactivitate ridicată.
La mijlocul secolului XIX săpăturile arheologice, făcute în zona localității, au scos la iveală mai multe apeducte, tabule votive, monede, etc., romane. Localitatea a fost atestată din anul 153 e.n., sub stăpânirea romană.
În acea perioadă a fost numită Therme Herculis deoarece se credea că apele tămăduitoare sunt sacre, nume care a fost găsit scris pe o tabulă votivă. Avea o populație numeroasă și o mare importanță strategică, fapt demonstrat prin cei cinci delegați trimiși la Roma pentru alegerea consulilor.
Băile fiind foarte apreciate, aristocrația romană le frecventa des.
După retragerea romanilor, în decursul timpului zona a fost devastată de hoardele barbare, apoi a intrat sub ocupația otomană dar, nefiind întrebuințate, s-au ruinat. Au urmat războaiele purtate între turci și austro-ungari, terminate cu alungarea turcilor și prin Pacea de la Passarovitz (1718) teritoriul, incluzând și Băile Herculane, au intrat în posesia Imperiului Habsburgic.
Ocolul Silvic Băile Herculane
Fiind în inspecție militară pe Dunăre și trecând prin zonă, un general austriac a descoperit vestigiile romane și existența apelor curative (1734). Înștiințându-l pe Împăratul Carol al VI-lea, a primit ordin să refacă băile termale și să le pună în folosința trupelor militare și a localnicilor, împreună cu câteva izvoare.
Intrând în administrarea militarilor grăniceri (1801), aceștia au refăcut căile de acces și au construit aproape toate vilele vechi ale stațiunii de azi, în stil baroc austriac, un pavilion pentru sanatoriul militar (1810), apoi au fost construite primele hoteluri (1824) și o biserică (1838).
A doua zi de dimineață, cu un itinerar bine stabilit mental, am pornit să explorez stațiunea.
Am traversat râul Cerna pe podul pietonal din apropiere și m-am îndreptat spre două izvoare care se aflau acolo. În stațiune, dintre cele 19 izvoare cunoscute, sunt captate doar 9 și acestea folosite funcție de necesități, restul revărsându-se în râul Cerna.
Izvoarele au fost grupate teoretic după falia din care au fost forate. Cele două pe care urma să le văd fac parte din Grupa Neptun, care include 6 izvoare.
Izvorul Neptun II (Anteu) este situat în malul drept al Cernei, pe planul faliei Neptun și are scurgeri neregulate deoarece sunt emanate și gaze.
Apa lui este recomandată în tratarea afecțiunilor aparatului digestiv.
La numai 8 metri distanță, pe aceeași falie, dar mai sus, a fost forat Izvorul Neptun III (Argus). Temperatura ambelor izvoare este 54 grade.
Este numit și Izvorul de ochi, apa lui fiind un remediu pentru afecțiunile oculare.
Pe cealaltă parte a râului, lângă vila în care eram cazate, am văzut Băile Venera. Pe vremuri aveau cinci bazine a căror apă avea temperatura de 36-38 grade. Se spune că izvorul a fost descoperit după ce niște cai, cu probleme la picioare, intrând frecvent în acea apă, s-au vindecat (1838).
Erau renumite pentru tratarea femeilor sterile, a unor boli dermatologice și venerice. Sub regimul comunist au fost folosite și de femeile care își provocau avorturi deoarece apa trata eventualele leziuni provocate. Din acest motiv au fost închise și, în timp, au devenit depozit de deșeuri. Din 2010 au fost reamenajate în regim privat.
De la izvoarele Neptun m-am întors spre centrul stațiunii și am deviat pe o stradă lăturalnică dorind să văd o mânăstire.
Din păcate, în drumul meu, ieșind din perimetrul centrului, am văzut adevărata față a localității. Deși în secolul XIX a fost o stațiune renumită pe plan european, sub comuniști o perioadă cu dezvoltare ascendentă, ruinele aflate la tot pasul arătau că nici azi încă nu sunt luate măsurile necesare reabilitării ei.
După 5 minute am ajuns la Mânăstirea Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” care funcționează în fosta Vilă Dobosoane. Vila a fost donată Episcopiei Caransebeșului în anul 1925. Sub regimul comunist, preluată de stat, în ea au funcționat pe rând mai multe instituții, apoi a fost etajată, amenajate 40 de camere și transformată în vilă turistică.
După anul 1989 clădirea a fost retrocedată. Proprietarul a amenajat-o pentru a fi folosită de cler și persoanele cu baza financiară redusă. În timp au fost amenajate chilii, un paraclis și din 2007 a fost transformată în mânăstire.
M-am întors și am urmat malul râului până la cea mai renumită clădire istorică, azi în stare înaintată de degradare, Băile Imperiale Austriece, numite și Băile Neptun (1886).
În secolul XIX, când stațiunea era în plină glorie, marile personalități ale Imperiului Austro-Ungar o frecventau des. Băile Imperiale au fost folosite de Împărații Austriei- Iosif al II-lea și Francisc I cu soția, Charlotte.
Stațiunea a fost vizitată cel mai des de Împăratul Franz Iosef cu soția Elisabeta, cunoscuta și populara Sissi, care în jurnalul său a descris-o ca fiind cea mai frumoasă din Europa. Jurnalul s-a păstrat și azi e expus, împreună cu alte colecții adunate începând cu anul 1922, în Muzeul Nicolae Cerna, deschis în stațiune.
Clădirea este compusă din trei corpuri, unul central și două laterale.
În corpul din stânga era sala de așteptare pentru intrarea într-o aripă unde erau amenajate băile sulfuroase.
În corpul din dreapta se afla o altă sală de așteptare pentru accesarea băilor saline.
Pe fațada clădirii, în partea superioară, au fost postate statuile unor zeități romane.
Azi, cu tencuiala căzută, pereții deteriorați sau chiar căzuți, încăperile invadate de vegetație, după spusele localnicilor, este în proprietate privată. Ca majoritatea proprietarilor care au primit clădiri istorice, cărora nu le pasă de valoarea culturală și în plus sunt ajutați și de legile insuficient de drastice, proprietarul vilei o lasă să se ruineze în continuare fără a lua măsuri. Totuși în vara anului 2020, printr-un program de voluntariat, studenții Facultăților de Arhitectură Timișoara, Cluj și București au construit eșafodaje cu rol de protecție a trecătorilor.
O dată cu Băile Austriece Imperiale a fost construit și Podul de fier forjat, lung de 32 metri, cu parapeții prezentând elemente decorative (1883-1886).
Excursiile Monicăi 