Arhive etichetă: biblioteci

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Valencia, Spania-El Mercat, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Valencia, al treilea oraș ca mărime din Spania, străbătut de râul Turia, a fost Regat al Valenciei după cucerirea teritoriului de către Iacob I al Aragonului (1238). În 2019 mi-am făcut cadou de 8 martie vizitarea lui. Prima zi a fost obositoare. Împreună cu copiii ne-am deplasat din Arad la Timișoara apoi am zburat aproximativ 3 ore.

munții Alpi

Am aterizat la Aeroportul Manises din Valencia de unde am folosit mijloacele de transport în comun până în Orașul Vechi (Ciutat Vella).

Aveam rezervare la o pensiune aflată în apropierea Pieței Centrale, Hostal El Rincon.

După ce ne-am cazat am început explorarea Orașului Vechi (Ciutat Vella), împărțit în șase cartiere- La Seu, La Xerea, El Carmen, El Pilar, El Mercat, Sant Francesc, unde, una lângă cealaltă, se aflau multe biserici și clădiri istorice.

Ne aflam în cartierul El Mercat unde ne-am îndreptat spre Piața Centrală lângă care se afla Biserica Sf. Ioan al Pieței (Església Sant Joan del Mercat), biserică romano-catolică. A fost construită în stil baroc pe locul unei foste moschei care se afla în afara zidurilor orașului (1700).În secolul XIV a fost aproape distrusă de incendii repetate apoi refăcută. Pe fațada principală s-a păstrat până azi un oculus de la vechea biserică.

În partea dinspre Mercado Central, într-o nișă centrală era postată statuia fecioarei Rozariului cu un copil, încastrați de raze, heruvimi și îngeri. Lângă alte portaluri se aflau statuile sfinților Ioan Evanghelistul, Ioan Botezătorul, Francesco Borgia și Louis Betrand, un sfânt dominican numit și Apostolui Americii.

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, urma să fie punctul de plecare spre zonele pe care doream să le vizitez și pe care le voi enumera.

Fosta Bancă de Economii Mediteraneeană (Caja de Ahorros del Mediterraneo) a falimentat o dată cu bula de proprietate sin Spania (2007-2008).

În Piața Companiei se afla  Biserica Sfintei Inimi a lui Isus (Església Sagrado Corazon de Jesus) construită în 1886 pe locul unei biserici mai vechi  (1595-1700) demolată, urmând planurile ei.

După ce am vizitat La Llotja de la Seda (Bursa de Mătase) m-am îndreptat spre  Biserica Romano-Catolică „Sf. Catalina” (Església Santa Catalina) care a fost construită la începutul secolului XIII pe locul unei moschei. Distrusă într-un incendiu (1548), a fost reconstruită în stil gotic, cu un portal în stil clasicist.

În locul minaretului a fost ridicată clopotnița cu cinci nivele care a fost dotată cu cinci clopote făcute în Londra (1729) și în 1914 cu un ceas care în 2012 a fost înlăturat.

Interiorul în stil gotic a fost modificat în stil baroc (1688-1705). În 1936 a fost distrus de republicani și abia în 1950 a fost restaurat.

Piața Rotundă (Plaza Redonda) numită și Plaza del Clot se află situată la mijlocul cartierului El Mercat (1840). După cum spune și numele, este o piață rotundă delimitată de clădiri cu etaj, locuințe care au la parter spații comerciale.

De la exterior se văd doar clădirile galbene care o împrejmuiesc.

Parohia Regală „Sf. Martin și Sf. Antonio”  (Real Parroquia San Martin Obispo y San Antonio Abad) a fost ridicată pe un spațiu, în care se afla o parte din zidul exterior al orașului, acordat parohiei de Consiliul General al orașului (1372).

Până în 1401 biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi exteriorul modificat în secolul XVIII.

Am urmat străduțele mărginite de clădiri în care funcționau diverse magazine și firme, până în zona La Xerea, pentru a vedea Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) în care funcționa Muzeul de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Lângă muzeu se afla Biserica Sf. Ion al Crucii (Esglesia Sant Joan de la Creu) care a fost ridicată pe locul unei vechi moschei, cu un turn clopotniță cu clopote din gresie (1601-1615). Poarta principală a fost ornată vegetal și deasupra ei a fost postată statuia Sf. Andrei. Un secol mai târziu bisericii i s-a atașat capela de împărtășanie Pescarii (1737).

Biserica a fost abandonată când parohia și-a mutat sediul (1902) apoi, postbelic, a devenit mânăstire carmelită. În anul 2009 biserica a fost complet restaurată pentru a găzdui o expoziție de artă.

Și iar pe străduțe până în Piața Patriarhului (Plaza del Patriarca). O latură a pieței este formată dintr-un complex care cuprinde o biserică, Colegiul Regal și Seminarul Corpus Christi  (Real Colegio Seminario del Corpus Christi).

Colegiul administrează Muzeul Patriarhului (Museo del Patriarca) care a fost fondat pentru etalarea publică a colecției de picturi a acestuia. Azi în muzeu, pe lângă picturile celebre, sunt etalate și cărți, documente, piese de aur unice, etc.

Inițial a fost construită o mânăstire dominicană (1586-1615), complex dreptunghiular, cu o biserică în partea de vest, Iglesia del Patriarca, restul clădirilor înconjurând o curte interioară, ocupate de chilii, sălile de clasă și partea administrativă.

Pe altă latură se află Biblioteca Històrica a Universității Valencia din cadrul Centrului Cultural La Nau.

Clădirea Centrului Cultural (Centre Cultural la Nau) a fost ridicată în 1497 și  remodelată (1830).

Ocupă un spațiu situat pe două străzi și înconjură o curte care este folosită pentru expoziții.

Citește și Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Copenhaga, Danemarca- de-a lungul Canalului Frederiksholm și prin Christianshavn

Publicat pe de
Răspunde

Pe lângă Muzeul Național din Copenhaga, Danemarca am urmat Canalul Frederiksholm. Unul dintre podurile care îl traversau era Podul de Marmură (Marmobroen) construit  pentru a conecta Christiansborg cu Ny Vestergade (1739-1745).

La unul dintre capete s-au păstrat elementele vechii intrări ale primului Palat Christiansborg ars în incendiul din 1794.

Canalul Frederiksholm (Frederiksholms Kanal) se întinde de-a lungul părții de sud-vest a insulei Slotholmen și împreună cu Canalul Slotholmen separă insula de Zeeland. A fost săpat pentru extinderea zonei până la mare și a proteja Palatul Regal și flota situate atunci acolo (1681). Actual canalul este utilizat pentru ambarcațiuni mici. Între ele este ancorat unul dintre cele două vase vechi păstrate, Light nr. XI, construit în 1878, dezafectat și vândut în 1977 unui artist și designer care l-a mutat în locația actuală.

După crearea lui, de-a lungul canalului a fost construit  depozitul militar (Fæstningens Materialgård). Din cadrul lui, cea mai veche clădire păstrată până azi este Casa depozitarului (1740).

În 1771  s-a alăturat un depozit civil (Civiletatens Materialgård) pentru materialele folosite la construcția palatelor regale. În zonă se aflau și cazarmele Gardei Regale Călare. Una dintre clădirile lor, Casa băiatului grăjdar (foderdrengen), s-a păstrat până azi. Acele clădiri azi sunt reședințe și în una dintre ele funcționează Școala de Sculptură a Academiei de Artă.

parcare la marginea canalului

Canalul se deschidea în  Portul Copenhaga (København havn) de-a lungul căruia am continuat vizitarea orașului. Am trecut pe lângă Muzeul de Război Danez (Krigsmuseet- Tøjhusmuseet), localizat în fostul arsenal IV, Tøjhuset, de la care și-a preluat denumirea.

În fața mea, în spațiul larg de pe malul apei, se înălța o clădire modernă din sticlă, legată de altă clădire prin 3 poduri care traversau șoseaua, în care funcționa Biblioteca Regală  Daneză (Det Kongelige Bibliotek), cea mai mare din Țările Nordice. Prima, Biblioteca Universitară, a fost fondată în 1482, apoi Biblioteca Regală în 1648, de către Regele Frederik III care a fost deschisă publicului în 1793.  Ele au fuzionat în 1989 și cuprinzând un volum enorm de manuscrise și lucrări în 1999 a fost ridicată o nouă clădire, adiacentă celei vechi, numită Diamantul Negru datorită exteriorului din marmură și sticlă neagră, în care pe lângă bibliotecă funcționează și o sală de concerte. Din 2008 cu biblioteca a fuzionat și Arhiva Folclorică Daneză.

Pe podul Knippelsbro am trecut apa pe Insula Amager, în Christianshavn, un fost oraș ridicat de Regele Christian IV pentru negustorii independenți (1617) cărora li s-a ridicat și o biserică temporară (1639) înlocuită cu cea actuală, ridicată în stil baroc  olandez (1862-1695), Biserica Mântuitorului Nostru (Vor Frelsers Kirke).

Turnul cu 3 etaje, prevăzut cu o spiră în formă de elice, înalt de 90 metri, a fost ridicat sub Regele Frederik V (1749-1752). La baza lui au fost postate  4 statui reprezentând  evangheliști și în interiorul clopotului un catrilon care cântă la fiecare oră în intervalul 8-24. Turnul poate fi urcat până în vârful elicei pe 400 de trepte dintre care 150 se află la exterior. O legendă spune că arhitectul care a proiectat turnul, dându-și seama că a întors spirala în sens invers acelor de ceasornic, s-a sinucis sărind din vârful turnului.

M-am îndreptat apoi spre o altă biserică situată în apropierea malului apei. Lângă ea, într-o clădire, pentru mine ciudată ca design, funcționa o firmă de asigurări, Aon Denmark A/S.

Biserica Christian (Christians Kirke), cunoscută popular ca Biserica Loteriei, a fost construită pentru comunitatea germană tot mai numeroasă (1754-1759) și a purtat numele de Biserica Germană a lui Frederik (Frederiks Tyske Kirke).

Deasupra turnului de 70 metri înălțime a fost adăugată o turlă (1769) și în criptă au fost amenajate 48  capele de înmormântare. Biserica  fost folosită de germani până în 1886 când congregația lor s-a desființat.

Prin gangul unei clădiri moderne, în care funcționau Servicii ale Administrației, am ieșit pe malul apei.

În apropierea podului pe care trecusem și a Bibliotecii am văzut clădirea Institutului de Limbă și Literatură Daneză (Det Danske Sprog-og Litteraturselskab).

În clădirile din zonă își aveau sediile mai multe firme și instituții, un exemplu, pe o latură a canalului Christianshavn se afla clădirea în care funcționa Sindicatul Finanțelor (Finansforbundet).

Am traversat canalul pe Podul Circular (Cirkelbroen), pod pietonal deschis în 2015, foarte interesant, fiind format din 5 punți rotunde cu catarge de diferite înălțimi, susținute de 118 cabluri metalice, care dădea impresia unui iaht cu vele.

Îndreptându-mă spre următorul pod mare pe care doream să-l traversez spre centrul orașului am trecut pe lângă o clădire mai veche, fostă Fabrică de Zahăr (De Danske Sukkerfabrikker) din cadrul Copenhagen Economics, companie pentru producerea zahărului înființată încă din 1872.

Citește și Copenhaga, Danemarca- prin centrul orașului

Copenhaga, Danemarca- Palatul Christiansborg și Muzeul Național

Publicat pe de
Răspunde

De la Teatrul Dramatic din Copenhaga, Danemarca, m-am întors la Canalul Nytorv,  l-am trecut și m-am îndreptat spre Palatul Christiansborg. În drumul meu am trecut pe lângă statuia lui Niels Juel (Niels Juel statuen), amiralul, erou naval danez, care a condus Marina Regală Daneză la sfârșitul secolului XVII.

După câteva minute am ajuns la Biserica Holmen (Holmens Kirke) care a fost înființată de Regele Christian IV în clădirea unei forje de ancorare construită pe canalul Holmen în 1563.

În biserică a avut loc ceremonia unei nunți regale și, în timp, au fost îngropate mai multe personalități.

Am trecut Canalul Holmen pe insula Slotsholmen situată în centrul orașului Copenhaga unde se afla Palatul Christiansborg (Christiansborg Slot), ultimul dintre cele trei palate ridicate în timp pe acel loc. În locul primului palat (1733-1745), distrus într-un incendiu (1794), a fost ridicat al doilea palat (1803-1828) care inițial a fost folosit de Rege Frederik VI doar pentru divertisment, apoi ca reședință regală de către Regele Frederik VI (1852-1863) și în 1849, în palat a avut loc introducerea monarhiei constituționale, în aripa de nord creându-se locul în care a funcționat primul parlament danez.

Palatul a ars într-un incendiu (1884) și pe locul lui a fost ridicat Christiansborg (1907-1928), o clădire în stil neo-baroc cu turnul înalt de 106 metri, împărțit ca Reședință Regală și Camerele Recepției Regale la mijloc, Parlamentul  în aripa de sud,  Curtea Supremă Daneză și Biroul Primului Ministru în aripa de nord.

Sub palat, prin săpături arheologice au fost descoperite ruinele castelelor anterioare și în 1924 a fost amenajată pentru public o expoziție istorică. În stânga palatului se aflau clădirile în care funcționau mai multe ministere, Ministerul Justiției, Ministerul Industriei și Finanțelor, etc.

Ministerul Finanțelor

Vis a vis de ele se întindea clădirea Bursei (Børsen) care a fost ridicată în stil renascentist olandez (1619-1640), sub Rege Christian IV,  pe un teren recuperat de pe coasta Amager, cu un turn în formă de spiră în care se împletesc cozile de la 4 dragoni,  de 56 metri înălțime.

A fost folosită ca piață apoi cumpărată de un comerciant, văduva lui a donat-o Regelui Frederik III, renovată și în 1857 transformată în piață bursieră, cu 40 de birouri comerciale la parter și o cameră mare la etaj, care a funcționat până în 1974. Actual este sediul Camerei de Comerț Daneză (Dansk Erhverv).

Pe lângă clădirea Parlamentului m-am îndreptat spre Grădina Bibliotecii Regale.

Grădina a fost amenajată (1920) pe o parte a locului unde se afla vechiul Port Naval IV, spațiu acoperit cu pământ (1867) când Marina a fost mutată pe Holmes Kanal. În mijlocul grădinii s-a construit un mic iaz artificial în mijlocul căruia a fost ridicată o sculptură de cupru de 8 metri înălțime din care la fiecare oră fixă se revarsă apă sub formă de cascade.

În spatele lui se afla Biblioteca Regală  (Det Kongelige Biblioteks Have) (1906)

Am revenit pe același drum și m-am îndreptat spre Capela Regală (Christiansborg Slotskirke) care este folosită pentru ceremoniile regale și ale Parlamentului.

Prima capelă a fost ridicată o dată cu primul palat, când avea interiorul rococo. A ars  împreună cu el în incendiu.

O dată cu al doilea palat, capela a fost reconstruită în stil neoclasic, cu cupolă. A supraviețuit incendiului în care a ars palatul dar în 1992 a fost distrusă de artificiile unui carnaval.

Reconstruită de o agenție de stat, a fost inaugurată în 1997.

Am ocolit palatul prin nord, pe lângă Curtea Supremă (Højesteret).

Vis a vis de ea se afla Muzeul Thorvaldsen (Thorvaldsens Museum) care funcționa într-o clădire construită asemănător stilului grecesc antic cu influențe egiptene (1838-1848 ). În muzeu se pot vedea lucrările de artă daneză neoclasicistă ale unui singur pictor, Bertel Thorvaldsen (1770-1844), care a trăit și lucrat  mare parte din viață în Roma.

Pe clădire a fost efectuată o friză care înfățișează întoarcerea lui Thorvaldsen de la Roma (1838) și în curtea interioară a fost pus mormântul acestuia.

În fața muzeului se deschidea Piața Bertel Torvardsens (Bertel Torvardsens plads) construită o dată cu clădirea și amenajată cu gazon. În 2001 a fost pavată și s-a amenajat o piscină.

Muzeul Național din Copenhaga (Nationalmuseet) este situat într-o clădire din secolul XVIII numită Palatul Prințului pentru că a fost reședința Prințului Frederik V și a altor membrii ai familiei regale. Palatul a fost construit în stil rococo (1684), refăcut și completat (1743-1744) și din 1892 a intrat în posesia Muzeului Național.

Muzeul păstrează Patrimoniul Cultural și Istoric Danez care evocă istoria Danemarcei până în ziua de azi.

Cele mai importante relicve păstrate în el sunt simbolurile naționale Carul Soarelui (secolul XIII) și Coarnele de Aur ale lui Gallehus (secolul V).

Citește și Copenhaga, Danemarca- de-a lungul Canalului Frederiksholm și prin Christianshavn

 

 

Oprire scurtă în Göteborg Suedia

Publicat pe de
Răspunde

De la Sandika Norvegia, pentru a ajunge în Danemarca aveam să parcurg un drum lung, uneori  paralel cu Marea Nordului.

Normal că în atâtea sute de kilometri au fost necesare câteva opriri.

După aprox 300 km (3:30 ore) m-am oprit pentru o oră în orașul Göteborg, al doilea ca mărime și cel mai important port din Suedia, situat pe malul Mării Nordului, pe malul strâmtorii Kattegat. Imediat după intrarea în oraș, lateral, pe dealul Gullberg am văzut fosta Fortăreață Skansen Lejonet. A fost construită în afara zidurilor orașului (1687) pe locul unei vechi cetăți, Gullberg hus (1303) care a fost distrusă de mai multe ori în luptele suedeze cu danezii apoi reconstruită. Actual locația este folosită pentru desfășurarea de banchete, nunți, conferințe, etc.

Am trecut pe lângă Gara Centrală (Centralstation), cea mai veche stație de cale ferat din Suedia încă în funcțiune.  Prima clădire a fost ridicată pe locul unei foste închisori și gara a fost deschisă în 1858. Datorită creșterii traficului a fost modificată și extinsă (1928-1930 și 2002-2003).

În față mi s-a arătat clădirea Lilla Bommen (1989), denumită popular „Rujul” (Läppstiftet), un zgârie-nori cu partea superioară roșie, înalt de 86 metri, cu 22 de etaje  în care funcționează spații de birouri și comerciale. Clădirea era dotată cu un lift care urca până la o terasă (Götheborgs Utkiken) de unde se putea vedea panorama orașului.

Acea zonă asemănându-se cu un șantier, îmi era teamă că în timpul scurt alocat acestui oraș nu voi avea ocazia să vizitez măcar o porțiune. M-am înșelat. Rulând spre ținta mea, Universitatea Göteborg, am parcurs o parte din orașul ordonat, curat, cu clădirile sale specifice.

Am trecut pe lângă Teatrul Mare (Stora Teatern) ridicat în 1859 pentru a înlocui primul teatru de comedie, Comediehuset, considerat depășit. Inaugurat în 1816 ca sală de concerte și din 1864 ca teatru. Teatrul a fost grav avariat într-un incendiu (1892), ulterior reconstruit.

În zona Universității din Göteborg, cea mai mare instituție de învățământ superior din Scandinavia, am parcat lângă Casa Studenților (Studenternas Hus). Clădirea inițială, ridicată în 1932, ulterior a fost extinsă și în ea funcționează Uniunea Studenților (Göta Student Union), o librărie, asociații sindicale, de ziare, alte birouri, etc.

În așa scurtă oprire doream să văd măcar din exterior clădirile culturale ale orașului.

Hvitfeldska gymnasiet

Am urmat bulevardul principal al orașului până în capătul său sudic, în piața Götaplatsen, considerată centrul cultural al orașului. Piața, delimitată de clădirile înconjurătoare, a fost formată o dată cu Expoziția Industrială Internațională care celebra 300 de ani de înființarea orașului (1921-1923). În centru pieței a fost postată statuia lui Poseidon (1931).

În partea stângă se afla  Teatrul orașului Göteborg (Göteborgs stadsteater), deschis în 1934, cu o capacitate de 600 de locuri și un Studio. Clădirea a suferit o renovare majoră în anii 2000.

În dreapta ei se afla clădirea în stil neo-clasic, Sala de Concerte (Konserthuset), sediul Filarmonicii, cu o capacitate de 1.300 de locuri și o sală mică pentru concerte de cameră, deschisă în 1935.

O mare parte din sudul pieței a fost terasată cu scări de piatră care urcau spre intrarea Muzeului de Artă Göteborg (Konstmuseum), construit în 1923. În anii 1980 intrarea a fost mutată la nivelul străzii, unde actual se află și Centrul Hasselblad. Muzeul etalează cea mai bună colecție de artă a nordului din secolul XIX dar și artă mai veche, contemporană nordică și internațională.

Ieșind din piață am trecut pe lângă Biblioteca Publică (Stadtsbiblioteket). Prima bibliotecă publică, Biblioteca Populară a fost inaugurată 1861 într-un apartament din districtul muncitoresc Haga. Numărul de cărți crescând rapid, a fost mutată  într-o clădire nou construită (1897) și a funcționat ca Biblioteca Populară Dickinson până în 1967 când mutată în actuala locație.  Naționalizată în 196,  a fost numită Biblioteca Universității Goteborg. Între anii 2012-2014 a fost renovată și extinsă.

În următoarea clădire funcționa Lorensbergsteatern. Prima clădire de teatru din zonă  (1842) a ars într-un incendiu (1864). A fost construită o altă clădire (1866-1868) care inițial a găzduit vizitatorii Expoziției Industriale din 1891 apoi a fost transformată în Teatrul Poporului,  Folkteatern, deschis în 1897.

Teatrul a fost mutat într-o construcție nouă ridicată în zona de sud a parcului Lorensberg (1916). Cu o capacitate de 1.000 de locuri, dotat cu scenă rotativă,  a fost considerat atunci cel mai modern teatru din Europa. În 1934 a fost finalizată construcția clădirii teatrului actual care  a funcționat ca  Cinematograf până în 1987 când a revenit la activitatea dramatică.

Timpul era înaintat astfel m-am îndreptat spre locul de parcare. Totuși m-am oprit pentru a vizita Biserica Vasa (Vasakirkan), care era deschisă.

Funcționa din 1909 într-o clădire din granit, în stil neo-romantic, renovată între anii 1999-2000.

Interiorul era simplu, ca la toate bisericile văzute de mine în Suedia. Îl prefer bisericilor ortodoxe, prea încărcate de picturi, odoare, aurării…Dar asta e altă problemă de a mea… Pictura din spatele altarului îl înfățișa pe Cristos înălțându-se la cer (1920).

Situată în partea opusă, singurul obiect monumental al bisericii, se afla orga.

Am luat viteză. Până la Helsingborg, unde aveam să părăsesc Suedia traversând cu feribotul în Danemarca, mai aveam de parcurs cam 220 de kilometri.

Citește și Helsinborg Suedia- Castelul Kronborg și Helsigor Danemarca

Uppsala, Suedia

Publicat pe de
Răspunde

Am părăsit orașul Stockholm dimineața devreme cu destinația Oslo, capitala Norvegiei, următoarea mea țintă turistică. Am făcut un mic ocol, de aproximativ o oră cu auto, pentru o scurtă vizită a orașului Uppsala din Suedia.

Am parcat în Piața Sfântul Erik (Sankt Ericks torg), situată în apropierea catedralei și a râului Fyris, înconjurată de clădiri de epocă în care din 1997 funcționează numeroase magazine și restaurante.

Într-o clădire din lemn (1909) avariată într-un incendiu (2202) și refăcută ulterior din piatră funcționa Piața de alimente (Uppsala saluhall).

Primul obiectiv atins, Catedrala Uppsala, în decursul unei ore urma să văd cât puteam mai mult din acel oraș. Vis a vis de catedrală se afla Muzeul Universității- Gustavianum cu Biblioteca Universității care funcționa într-o clădire (1622-1625) prevăzută central cu o cupolă (1660). A fost principala clădire a universității și purta numele celui care a donat banii pentru construcția sa, Gustavus Adolphus.

Muzeul a fost inaugurat în 1997 și funcționează cu cinci expoziții permanente-Teatrul Anatomic cu obiecte despre medicamentul Upssalas, Cabinetul de Artă din Augburg cu aproximativ 1.000 de artefacte, Marea Mediterană și Golful Nilului, Istoria Universității Uppsala și Perioada Vendel- cu obiecte folosite de vikingi în secolele VI-XI.

Am ocolit muzeul și am traversat Parcul Universitar în care se afla Monumentul  Erik Gustaf Geijer, fost profesor de istorie și vice-cancelar al universității din 1846.

Universitatea Uppsala (Uppsala universitet) a fost fondată ca centru ecleziastic catolic (1447). Printr-o bulă papală i s-a acordat permisiunea ca pe lângă facultatea de teologie să funcționeze și cele de drept canonic și roman, medicină și filozofie. În timpul Reformei regelui Gustav Vasa, când în Suedia Biserica Evangelică-Luterană a devenit biserică națională,  numărul studenților a scăzut semnificativ. După Reuniunea de Uppsala (1593), în care s-a permis educarea laicilor în universitate, au fost înființate facultățile de astronomie, fizică și elocvență latină. După secolul XVII universitatea a fost cunoscută ca Academia Carolina. Un secol mai târziu, pe locul fostului castel al arhiepiscopului a fost ridicată clădirea actuală și pe terenurile de echitație a fost amenajat parcul. De asemenea în acea perioadă a fost permisă și înscrierea femeilor, cu condiția să nu urmeze teologia (1873) iar în 1925 prima femeie a deținut o catedră profesorală la Universitate.

Am revenit spre catedrală în apropierea unui Obelisc (Obelisken) ridicat în memoria regelui Gustav II Adolf  și pentru comemorarea a 200 de ani de la bătălia de la Lützen (1832).

Lateral de el se afla Biserica Sfânta Treime (Helga Trefaldighets kyrka). A fost construită în secolul XIII pe locul unei biserici vechi din lemn.

În secolul XV i s-a adăugat turnul care a fost distrus într-un incendiu (1702) apoi refăcut.

Interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi (secolul XIV). În cursul renovării (1802) au fost schimbate obiectele medievale cu unele noi și îndepărtate unele din sculpturi.

În 1905 au fost restaurate picturile din secolul XIV, s-au adăugat altele noi, pe sticlă, reprezentând personalități creștine, au fost schimbate altarul și amvonul.

Biserica a fost dotată cu o orgă nouă.

Picturile secolului XIV, mândria bisericii, au fost restaurate repetat pentru a nu se deteriora  (1950, 1970, 2016).

În biserică am văzut și un instrument muzical mai modern decât orga, un pian, la care am presupus că se interpretează în cadrul slujbelor religioase

De lângă biserică am urcat pe o străduță îndreptându-mă spre Parcul Castelului.

Parcul era întins pe un deal în vârful căruia se afla fostul Castel Regal. Am mers paralel cu parcul spre aleea pe care urma să urc la castel. În capătul străzii se vedea clădirea principală a Bibliotecii Universității (1820-1841) (Uppsala Universitetsbibliotek Carolina Rediviva).

Pe lângă Statuia lui Gunnar Wennerberg,  poet, compozitor și om politic suedez (1817-1901), am urcat prin parc dealul Kasasen.

Sub domnia Regelui Gustav Vasa pe deal a fost ridicată o fortificație (1549) care a ars într-un incendiu (1572). A fost refăcută ca un palat în stil renascentist care funcționa în principal pentru sărbătorile ce aveau loc în urma încoronării. Palatul a fost distrus total într-un incendiu (1702). S-a început construirea unul nou palat (1744) care a durat o perioadă lungă de ani din cauza lipsei de fonduri.

În acea perioadă o parte a fost folosită ca depozite ale regimentului Uppland, actuala aripă a Muzeului de Artă ca închisoare apoi, din 1862 a devenit sediul Consiliului Județean. Începând cu anul 1900 castelul a fost renovat și extins pentru Sala Națională (1932-1935) folosită ca sală de consiliu, ulterior ca sală de evenimente academice. Actual Castelul Regal (Uppsala Slott) este reședința guvernatorului regiunii Uppsala, o aripă găzduiește Muzeul de Artă (Uppsala Konstmuseum) cu artă suedeză și internațională contemporană, lângă el Muzeul Păcii (Fredsmuseet) iar în partea ruinelor castelului Muzeu de Istorie (Vasaborgen Uppsala slott)care dezvăluie istoria castelului.

Deasupra Bastionului Styrbiscop se afla clopotnița fostei biserici a castelului care a ars în incendiul din 1702 din care până azi s-a păstrat doar clopotul de alarmă turnat în 1588 (Gunillaklockan). El suna la ora 6 dimineața pentru a trezi populația și seara la ora 21 pentru a avertiza că ziua de lucru s-a încheiat și se lasă noaptea. În anii 1980 ceasul a fost automatizat.

Timpul a trecut repede așa că m-am întors în viteză la auto pe drumul cel mai scurt care, normal, trecea pe lângă catedrală.

Citește și Suedia, Catedrala Uppsala

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Publicat pe de
Răspunde

Timișoara este un oraș foarte aglomerat și cu greu poți găsi un loc de parcare, mai ales în zona centrală. Ca de obicei am avut noroc să găsesc unul lângă Facultatea de Medicină apoi „am luat-o la picior” spre zona centrală amenajată pietonal. Doream să vizitez Piața Unirii, cea mai veche piață istorică a orașului Timișoara. După ce am trecut de Hotelul Intercontinental am cotit la dreapta în zona pietonală care, la capăt se deschidea în piață.

Casa Emmer (1908)

Inițial s-a numit Piața Losonczy, amintind de comitele care a condus oștile în apărarea împotriva otomanilor, ucis de aceștia când au ocupat cetatea (1552). După două secole a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de trupele generalului Eugeniu de Savoia (1716). Intrând sub tutela Imperiului Austriac, după ce porțiunea care făcea parte din fortificațiile cetății a fost demolată și șanțul exterior umplut (1740), piața a devenit o perioadă comercială, Hauptplatz-Piața Principală apoi denumită după Catedrala construită în 1736 Piața Domului (Domplatz).

După Primul Război Mondial Banatul a fost împărțit între cele trei state ale căror etnii locuiau în zonă, România, Iugoslavia și Ungaria, Timișoara intrând sub ocupația sârbă până în 1919 când aceștia s-au retras. Trupele române venite în Timișoara au desfășurat în piață solemnitatea oficială e Unirii și de atunci aceasta a fost numită Piața Unirii. În anii 1988-1989 piața a fost restaurată în forma existentă azi.

În perioada 1731-1738 Banatul a fost devastat de o epidemie de ciumă care a produs numeroase victime, numai în Timișoara 1300 de persoane și-au pierdut viața. Supraviețuitorii, drept mulțumire, au ridicat în mijlocul pieței Coloana Ciumei (1755-1758) numită și Monumentul Sfintei Treimi fiind formată din Tatăl și Fiul care tronează pe coloană și țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei au fost postate statui ce reprezintă mai mulți sfinți- Sf.Nepomuk, Sf. Rozalia, Sf. Barbara, Sf. Rochus, Sf. Sebastian, Sf. Carol Borromeus, Regele David și sculpturi reprezentând războiul, foametea și ciuma. În apropierea lui s-a descoperit un izvor de apă minerală, benefică în afecțiunile gastrice, care a fost deschis publicului din 1894.

Am intrat în piață pe lângă Casa Bruck care ocupa unul dintre colțurile străzii și o parte din latura de sud a pieței. A fost construită de farmacistul căruia îi poartă numele (1910-1911) pe locul unde din 1828 se aflase Farmacia „Crucea de Aur”. A fost modificată din stil baroc vienez în stil art nouveau și secession cu motive folclorice maghiare. La parterul ei a fost deschisă din nou o farmacie, care funcționează și acum, în care sunt păstrate vitrinele originale și o parte din mobilierul de epocă. Clădirea a fost renovată în anul 2012.

Pe aceeași latură, în 1758 a fost ridicată casa maistrului sticlar Mathias Simon, o casă cu parter și un etaj. În prima jumătate a secolului al XIX-lea în ea a funcționat hanul și ospătăria „La Elefant” și clădirea a primit numele de „Casa la Elefant”. Un secol mai târziu i s-a adăugat un etaj (1960) și a adăpostit Trustul de Construcții Timișoara apoi, între 1980-1981 fațada a fost reconstruită în stil eclectic, istoricist.

Pe latura estică, vis a vis de Banca de Scont, se afla Palatul Episcopal Ortodox Sârb (“Vicariatul”), o clădire construită inițial în stil bizantin (1744-1747) care a fost refăcută în stil baroc (1905-1906). Pe lângă sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe clădirea adăpostește colecții de bibliofilie și de artă religioasă ortodoxă din secolele XVII-XIX, ultima deschisă publicului în 1967.

A fost construit o dată cu noua biserică ridicată din banii credincioșilor pe locul uneia mai vechi care a fost distrusă de un incendiu (1728). Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului”  (1744-1748) a fost construită în stil baroc la care s-au adăugat două turnuri cu cinci clopote (1791). Spre piață era orientată partea din spate a clădirii astfel am ocolit pe străduțe pentru a o putea vizita.

Până în secolul XIX biserica a fost folosită de comunitatea ortodoxă mixtă.

După separarea celor două biserici, cea română de cea sârbă, proces care a fost îndelungat (1865-1873), biserica din Piața Unirii a rămas să funcționeze pentru comunitatea sârbă.

Am revenit în piață și m-am îndreptat spre latura ei nordică.

În partea spre vest au fost construite patru case cu o fațadă unică (1758) care s-a păstrat până în 1844, numite azi „Casele Canonicilor”. Clădirea de pe colț, în stil baroc austriac,  i-a aparținut din 1828 celui căruia îi poartă numele, Casa Szervinatz. În decursul timpului ea a devenit sediul ospătăriei „La Trei Husari” (1847), apoi Fabrică de oțet (1852). Deteriorată  în timpul asediului din 1849, a fost refăcută în stil clasicist. Ultima restaurare a avut loc în 1980.

Lipită de ea se afla o altă casă din grupul „Casele Canonicilor”. Casa Krautwaschl, construită în aceeași perioadă, a adăpostit ospătăria „La Struț” (1844) apoi, de-a lungul timpului a fost sediu pentru diverse bănci, redacții, sedii politice.

Pe latura estică, vis a vis de Catedrala Ortodoxă Sârbă, după alungarea otomanilor, la inițiativa Împăratului la Carol al VI-lea a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Gheorghe”  numită și Domul. Construcția începută în 1736 a fost de lungă durată fiind oprită pe perioada epidemiei de ciumă, reluată în 1740 și a început să funcționeze în 1754 când s-a ținut prima liturghie.

Turnurile au fost dotate treptat cu șapte clopote dintre care cel mai vechi a fost turnat la Buda (1762), în timp reînnoite, ultimul fiind turnat în 2012. În cripta din subsolul bisericii au fost înmormântate personalități bisericești, militare și nobili. Consacrarea solemnă a avut loc abia în 1803 a doua zi după sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Clădirea a fost renovată de mai multe ori (1926, 1986, 2003-2006, 2011).

În interior au fost realizate 9 altare în stil baroc și rococo, ultimul construit în 1900. În centrul altarului principal a fost postată o pictură reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Orga veche din secolul XVIII a fost înlocuită cu una nouă (1908) la care se cântă în cadrul concertelor de orgă ce sunt susținute în catedrală datorită acusticii foarte bună. Liturghiile sunt ținute în mai multe limbi- română, maghiară, germană, bulgară, etc.

Lângă ea, pe locul unei clădiri vechi (1812) a fost construită clădirea în stil secession (1904) în care a funcționat Banca Economică din Ungaria de Sud, denumită în 1920 Banca Șvăbească. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată dar banca a continuat să funcționeze până azi.

Lipită de ea se afla Casa Prenner (1812) care a intrat în posesia celui căruia îi poartă numele în 1828. Era o casă cu un etaj în parterul căreia funcționa un atelier de dulgherie și unul de lăcătușărie. În anul 1900 a fost completată cu al doilea etaj.

Am revenit pe latura de sud a pieței unde se afla Palatul Baroc ridicat în 1733 în care au funcționat Oficiul Minier și casieria Militară apoi Palatul Administrativ al Banatului (până în 1778), Prefectura, Comitatul Timiș  (până în 1848), Guvernul Voivodinei Sârbești și a Banatului Timișan (până în 1860). A fost refăcut în anul 1886 când a fost înălțat cu un etaj și au continuat să funcționeze Prefectura județului Timiș- Torontal (până în 1944), Comandamentul Sovietic Militar (1944-1958), Institutul Agronomic.

Sub conducerea comunistă clădirea s-a deteriorat. Restaurarea ei a avut loc în anii 1980 și într-o aripă a fost mutată Secția de Artă a Muzeului Banatului (1986). După o restaurare și extindere clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Timișoara, desprins de Muzeul Banatului în anul 2016.

Pe lângă muzeu am ieșit din Piața Unirii urmând să mă îndrept spre Hotel Intercontinental apoi la Facultatea de  Medicină unde îmi era parcată mașina. Am trecut pe lângă Casa Ormos (1891), clădire în stil eclectic secessionist. A fost achiziționată de membrul fondator al Societății de Istorie și Arheologie și fost prefect al Comitatului Timiș, căruia îi poartă numele, care a transformat-o în muzeu. Ulterior în clădire au funcționat Biblioteca Comunală (1941) și Biblioteca Academiei Române- filiala Timiș din 1953 până azi. Din decorațiile exterioare s-a păstrat doar statuia zeiței Minerva.

Pe colțul următor era Casa „La Trompetist” (1747) numită după hanul și ospătăria care funcționau în ea, deținute de un maior, fost trompetist în Armata Imperială. În 1899 a fost adăugat al doilea etaj, clădirea a fost transformată din stil baroc în stil eclectic istoricist apoi hanul a devenit Hotelul Trompetă, hotel de lux cu 50 de camere și băi cu apă curentă, cu clienți din înalta societate.

Următoarea clădire, Episcopia Romano-Catolică, a fost construită începând cu 1743, în stil baroc cu elemente rococo. În ea a funcționat Casa Camerală Nouă, alte sedii administrative și în colțul de nord-est era locuită de episcopul catolic. Din 1780 Regina Maria Theresia a atribuit-o prin decret imperial Episcopiei. Clădirea cu forma literei „U” a fost completată în secolul XIX, curtea interioară a fost complet închisă iar în noua construcție a fost amenajată arhiva episcopală (1890).

În jurul anilor 1920-1930 parterul a fost închiriat unor magazine, bănci, ateliere meșteșugărești. În perioada comunistă, când ordinele catolice au fost interzise,  palatul, arhive, biblioteca au fost confiscate de autorități (1950) dar, în urma unui proces câștigat a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic (1954). Din 1990 episcopia a reînceput să funcționeze legal, palatul a fost reamenajat și deschis în 1994.

Cam atât din Timișoara am reușit să vizitez în acea zi. Eu locuind în Arad, la mică distanță, urma să mai explorez orașul și cu alte ocazii.

O oră în orașul Gdansk, Polonia

Publicat pe de
Răspunde

În drumul spre Gdynia, port al Poloniei, de unde urma să iau feribotul, nu puteam să trec pe lângă Gdansk fără să opresc chiar dacă numai pentru o oră. Localitatea a fost formată sub teutoni prin unirea orașului vechi, în care populația majoritară era poloneză, cu orașul nou, cu populație germană. A fost distrus în cel de Al Doilea Război Mondial apoi refăcut când din clădirile vechi s-au reconstruit doar bisericile, mânăstirile și câteva clădiri importante ale orașului.

Am parcat în zona Centrului European de Solidaritate (Europejskie Centrum Solidarności) amenajat într-o clădire construită între anii 2010- 2014 ale cărei ziduri evocă coca navelor construite în șantierul naval Gdansk.

Centrul conține un muzeu dedicat istoriei Solidarității, a mișcării de rezistență civilă din Polonia și alte țări comuniste din Europa de Est, o bibliotecă cu aproximativ 100.000 de cărți și documente, o expoziție permanentă cu circa 2.000 de exponate, un centru de cercetare, spațiu pentru conferințe, etc.

În lateral, pe străduțele care probabil se îndreptau spre mare, se înălțau o sumedenie de macarale.

În locul unde fusese intrarea în Șantierul Naval „Lenin”, în decembrie 1980 a fost dezvelit Monumentul muncitorilor șantierului naval 1970 (Pomnik Poległych Stoczniowców 1970) care comemorează oamenii uciși în cursul evenimentelor din 1970.

De acolo, spre centrul orașului vechi am trecut pe lângă Liceul General Nicolaus Copernic (Liceum Ogólnokształcące im. Mikołaja Kopernika), o clădire în stil neo-renascentist. Istoria lui începe între anii 1877-1879 când a fost construită Școala Poporului care a primit numele de Liceul de Stat și Liceul pentru băieți Nicolaus Copernic (1938).

În anul 1948 școala a fost divizată în Școală de băieți și Școală de fete când una din părți s-a mutat în Piața Libertății. În anii 60 a fost transformată în Școală pentru muncitori care a funcționat până în 1983 când a devenit sediul Liceului mixt Nicolae Copernic cu profil umanist și realist.

Pe baza unei colecții de 1161 de volume donată Gimnaziului Municipal de  Marchizul de Oria, Jan Bernard Bonifacio, un bibliofil italian (1517-1597), în 1596 a fost înființată Biblioteca Consiliului Local Gdansk.

În decursul timpului a fost îmbogățită cu donații făcute de avocați, teologi și alte personalități din oraș astfel până în 1899 a ajuns să cuprindă 111.000 volume. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mare parte din colecția de cărți și manuscrise vechi au fost luate de germani. După război au fost recuperate mare parte din ele (80.000 de volume).

Din 1955 a devenit Biblioteca Academiei de Științe Gdansk (Polska Akademia Nauk Biblioteka Gdańska) care funcționează într-o clădire veche din anii 1902-1904.

În apropiere se afla Bis romano-catolică „Sfântul Iacov” (Kosciol sw. Jakuba) care aparținea Parohiei capucinilor „Sf. Bridget”. Pe acel loc au existat o capelă și un spital ridicate de marinari pentru cinstirea Sfântului Iacov (1415). Capela fiind neîncăpătoare, în locul ei au construit o biserică (1432-1437), clădire pe care am văzut-o și eu. Un secol mai târziu a fost preluată de protestanți (1556) dar predicile se țineau tot în limba poloneză.

Distrusă de un fulger (1636), reconstrucția ei a durat 3 ani, când i s-a adăugat și turnul. A funcționat ca biserică până în 1807. Sub comenduirea franceză a fost transformată în tabără pentru prizonieri apoi a fost distrusă de o explozie (1815), reconstruită și transformată în Bibliotecă care a funcționat până la mutarea sa într-un sediu nou (1904). În timpul Primului Război Mondial în clădire a funcționat un spital, în cel de Al Doilea Război Mondial Camera de meșteșugari Gdansk. Și-a reluat activitatea bisericească când capucinii au reconstruit-o și sfințit-o (1946-1948). După ce a fost renovată, în cadrul bisericii s-a deschis o filială a Muzeului Arheologic Gdansk (2011).

O altă biserică aparținând de Parohia greco-catolică, existentă în Gdansk din 1957, era Biserica Sf. Bartolomeu și Protecția Sfintei Născătoare de Dumnezeu (Kosciol Sw. Bartlomieja i Opieki Najswietszej Bogurodzicy) care funcționa într-o clădire gotică din secolul XV căreia i s-a adăugat turnul un secol mai târziu. Între anii 1524-1945 biserica a aparținut ritului luteran. Clădirea a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită de iezuiți care au funcționat până în 1990. Din 1996 biserica a devenit greco-catolică și este considerată centrul culturii ucrainiene din Gdansk.

Am depășit Hotelul Mercur îndreptându-mă spre canalul Radunia.

Paralel cu acesta se afla o alee pe care am urmat-o.

Am ajuns în dreptul Mały Młyn, Moara mică, o clădire gotică construită peste canal în jurul anului 1400. Ea nu a funcționat ca moară ci ca depozit de grâne pentru produsele morii Wieliego situată pe cealaltă parte a canalului. A fost complet distrusă în cel de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită și actual în ea funcționează Asociația Poloneză de Pescuit.

La bifurcarea canalului Radunia, pe o insulă artificială, cavalerii teutoni au construit Wielki Mlyn– Moara mare. A fost prevăzută cu 18 roți de apă din care jumătate au fost postate pe peretele lung al morii. În 1836 a fost modernizată în vederea producerii de făină, în 1939 producția ajungând la 200 de tone pe zi.

În clădirea actuală s-au păstrat 80% din cea originală, ea fiind reconstruită în 1960. Până în anii ’90 a funcționat ca centru comercial, pentru expoziții, spectacole și târguri din industria navală. Din 2016 a intrat în custodia Muzeului Amber din Gdansk.

Lateral de ea se afla Fântâna Hevelius (Fontanna Heweliusza) construită în 2014. Era formată din 3 inele de metal, o arteziană și era un adevărat  loc de relaxare.

Pe cealaltă parte a străzii se afla cea mai mare biserică din orașul vechi, Biserica rectorului părinților carmeliți Sfânta Catherine (Kościół Rektorski Ojców Karmelitów pw. św. Katarzyny) care avea ca patron spiritual pe Sfânta Ecaterina din Alexandria, Egipt. Prima biserică a fost construită între anii 1227- 1239 și un secol mai târziu a fost extinsă (1379). Clădirea păstrată până azi este veche din secolul XV.

Din 1555 a intrat în posesia protestanților până în 1945 când a fost distrusă total. A fost refăcută în mai multe etape, în stil gotic și baroc, pe o lungă perioadă de timp (1945-1982).

În turnul ei  înalt de 76 metri a fost amenajat Muzeul ceasurilor cu exponate din secolele XV-XX. În 2011 pe turn a fost postat singurul ceas pulsar din lume.

Strada pe care se afla biserica era mărginită de casele vechi intercalate de case mai noi, unele cu locuințe, în altele funcționând diverse instituții, magazine, etc.

În față se înălța Turnul Jacek  (Wieza Jacek) construit în jurul anului 1400 ca parte din  fortificațiile medievale ale orașului, în colțul de nord-vest al zidurilor defensive, cu 8 etaje de standuri de tragere și o pivniță folosită pentru depozitarea hranei apărătorilor. În 1945 a fost grav avariat apoi refăcut după original (1955) când a primit numele actual cu referire la Sfântul Jacek Odrowąż care l-a determinat pe Prințul Świętopełk să aducă Ordinul Dominican în Gdansk (1227). Din 1962 în turn a funcționat un studio foto. Ultima renovare a avut loc între anii 2015-2016.

Lângă turn se afla Piața Dominicană (Plac Dominikanski) ocupată în mare parte de  Hala Pieței din Gdansk (Hala Targowa Gdansk).

În interiorul amenajat pe două nivele și subsol se găsea tot ce dorește o persoană, de la produse alimentare, de îmbrăcăminte, până la produse de papetărie, librărie, etc.

Lângă ea se afla una dintre cele mai vechi biserici din Gdansk, fondată în 1185 și predată dominicanilor în 1227, Biserica dominicană „Sfântul Nicolae” din Gdańsk  (Dominikanie Gdańsk – Bazylika pw. Świętego Mikołaja) (1384-1487).

În timpul Reformei biserica a fost prădată și călugării alungați. În secolele VI și XVIII pe lângă elementele în stil gotic, baroc, rococo s-au adăugăm cele renascentiste și manieriste. Sub ocupația rusească (1813) biserica a ars total, dominicanii obligați să părăsească orașul (1834) și rămășițele bisericii demolate. Lângă locul bisericii a fost construită o alta catolică care în 1929 a devenit Basilica Minor. În 1945 dominicanii s-au întors și s-au stabilit în acea biserică. Datorită stării de degradare în 2018 biserica a fost închisă.

Nu puteam să ratez o altă clădire importantă a orașului vechi astfel am pătruns în parcul la capătul căruia se afla aceasta. Am trecut pe lângă statuia Jan Heweliusz care a fost inaugurată în 2006, la aniversarea a 395 de ani de la nașterea fondatorului topografiei lunare, fost consilier și primar al Danzigului, actualul Gdansk, căruia îi purta numele.

La capătul parcului Jan Heweliusz se afla Primăria Orașului Vechi (Ratusz Starego Miasta), o clădire în stil renascentist din secolul XVI, unde a funcționat Consiliul din Gdansk. A fost singura clădire rămasă neatinsă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și a servit trupelor sovietice. De la începutul anilor ’90 în clădire funcționează Centrul de Cultură al Mării Baltice (Nadbałtyckie Centrum Kultury).

În graba mare am trecut pe lângă un alt monument, Janowi Heweliuszowi Gdanska  Mlodziez, ridicat în 1973 în cinstea astrologului polonez.

Am ieșit din zona istorică și m-am îndreptat spre parcare.

Am părăsit orașul Gdansk în direcția Gdynia, oraș pe care l-am traversat până la  portul pentru feriboturi.

 

Gyula, Ungaria

Publicat pe de
2

În decursul anilor, locuind în Arad, am vizitat de mai multe ori localitățile aflate în Ungaria aproape de granița cu România. Orașul Gyula din județul Békés, Ungaria, denumit după domnitorul maghiar medieval Gyula al III-lea,  este situat în marea Câmpie Maghiară pe malurile râului Crișul Alb.  În secolul XIV pe acel loc s-a aflat Mânăstirea Julamonustra în jurul căreia s-a format localitatea denumită Giula-Ghyula după nobilul care a ridicat mânăstirea.

În perioada 1566-1695 orașul a fost stăpânit de turci. Când aceștia au părăsit orașul a trecut sub conducerea Imperiului Austriac până în 1711 când a fost eliberat de curuți. În câțiva ani, pe lângă românii existenți a fost colonizat de maghiari, sârbi, slovaci și germani (1714-1730), perioadă când domeniul Birchiș-Arad-Csongrad a trecut în stăpânirea baronului Johann Georgius Harruckern care a distrus și ultimul minaret turcesc și a construit în interiorul cetății un castel.

În secolul XVIII orașul a trecut prin mai multe calamități astfel  a avut loc un incendiu mare care a distrus aproape tot orașul (1801), refăcut, în 1816 orașul a fost inundat de Crișul Alb, a fost lovit de epidemia de holeră (1831), din nou inundat (1843 și 1855). În 1857 partea germană a orașului s-a unit cu partea maghiară și a format orașul Gyula.

Am intrat spre centru și am parcat lângă Liceul Catolic Karacsonyi Janos (Karacsonyi Janos Katolikus Gimnazium).

M-am deplasat până în Piața Kossuth Lajos în care se afla o frumusețe de Fântână arteziană (Szokokutak).

Am traversat apa și am străbătut strada flancată de clădirile vechi cu numeroasele magazine, cafenele, din zona comercială a orașului.

În fața clădirii în care funcționa Biroul Procurorilor Publici (Békés Megyei Főügyészség) era plasat Ceasul Universal (Világóra),  pe a cărui piedestal din granit erau prezentate personaje importante din istoria orașului.

A fost denumit astfel deoarece la fiecare jumătate de oră cântă, se rotește cu 30 de grade și, funcție de fusul orar, arată simultan ora din diferitele orașe ale lumii.

În apropiere, în fundalul unui mic parc, se înălța Catedrala romano-catolică „Preafericita Fecioară Maria” (Nádi Boldogasszony-templom). A fost construită în stil baroc și rococo (1775-1777) în piața din centrul orașului pe locul unei biserici mai vechi care a fost distrusă sub ocupația otomană.

Altarul a fost decorat cu tablouri care reprezintă pe Fecioara Imaculată, Sfânta Ana și Sfântul Iosif.

În secolul XVIII a fost de mai multe ori renovată, momente în care a fost decorată suplimentar.

Ocolind-o, am ajuns în Piața Erkel Ferencz (Erkel Ferencz tér)

Într-un dintre clădirile ce o mărgineau funcționa Cofetăria de 100 de ani (100 Százéves Cukrászda), veche de fapt din 1840, a doua ca vechime din Ungaria.

Cofetăria funcționează și azi. În interior, pe lângă galantarele pline de dulciuri, care mai de care mai îmbietoare și spațiul cu mesele la care se servesc, în spatele acestora a fost creat un mic muzeu după modelul celei vechi.

În încăperea dotată cu mobilier Biedermeier original pereții erau decorați cu picturi și tablouri aducând aminte de atmosfera de altădată.

Au fost păstrate și ustensilele folosite pe atunci pentru producerea produselor de cofetărie. Din păcate pozele pe care le-am făcut nu au fost reușite, acestea fiind amplasate în vitrine iluminate direct de soare.

Lateral de piață se afla Biserica Reformată Calvină (Gyulai Református templom és egyházközség), construită între anii 1791-1795, extinsă între anii 1820-1821 și 1875.

În zonă, în două clădiri aflate față în față funcționau Primăria Gyula (Polgármesteri Hivatal Gyula) și unul dintre serviciile administrative, Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula (Gyulai Járási Hivatal Földhivatali Osztály).

Primăria Gyula

Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula

M-am întors pe lângă Biserica romano-catolică pentru a vizita Biblioteca Orășenească Mogyoróssy János (Mogyoróssy János Könyvtár). A fost înființată în 1861 având ca bază 300 de lucrări donate de administratorul unui boier (1836) căruia, din 1968, îi poartă numele. Clădirea a funcționat ca Primărie (până în 1949), ca liceu cu predare în limba română (până în 1981) apoi reabilitată, în 1988 a fost transformată în bibliotecă cu peste 130.000 de cărți și documente, peste 280 de tipuri de reviste, chiar și secțiune cu opere de artă. Din păcate era închisă.

Pe lângă clădirea Aqua Luna m-am îndreptat spre malul apei.

Canalul Élőviz-Csatorna a fost creat pentru a face legătura Gyula-  Békéscsaba-  Békés.

Porțiunea care traversează Gyula trece prin fosta albie, secată,  a Crișului Alb.

M-am întors în Piața Kossuth Lajos unde m-am oprit pentru a servi masa de amiază într-un local rustic, Sörpince Vendéglő.

Cu auto, pe lângă Spitalul  Pándy Kálmán, m-am îndreptat spre centrul orașului unde, unul lângă celălalt, se aflau obiectivele istorice principale ale orașului-Cetatea Gyula, Ungaria și Castelul Almasy.

Vizitarea lor am lăsat-o la urmă, un fel de „cireașa de pe tort”.

Toledo, Spania-final de excursie

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Catedrala Santa Maria de Toledo, pe străduțele întortocheate, am urcat la Alcázar, fortăreața situată pe stânci, simbol al orașului Toledo, la cărei nume provine  prescurtat din arabă Al-Quasaba, însemnând cetate sau reședință domnească. A fost construit în secolul III ca palat roman în care stătea pretorul sau magistratul. În 568 a devenit capitala regelui vizigot Leovigildo. În secolul IX a intrat în posesia musulmanilor care au continuat construcția. Între secolele XI-XIII a fost restaurat și extins combinând cele trei culturi- evrei, arabi și creștini- ca stiluri arhitectonice și a fost dotat cu cele patru turnuri situate la colțurile clădirii.

Din secolul XIV, sub dinastia Trastamara a devenit reședință regală și în secolul următor regii creștini au restaurat fațada. Din 1526, sub Carlos I a funcționat Cortes de Toledo, clădirea a fost modificată cu arcuri susținute de coloane corintice și închisă în jurul unei curți rectangulare. A fost deteriorată în timpul Războiului de Succesiune (1710), restaurată (1774) și instalată Casa Regală de Caritate.

În timpul Războiului de Independență a fost bombardată de trupele lui Napoleon  și a rămas intactă doar clădirea principală.  Sub regina Elisabeta (1833-1868) a început reconstrucția pentru a găzdui Colegiul de Infanterie. În acea perioadă a fost postat în unul din turnuri un telegraf optic, al 10-lea din linia Andaluziei pentru mesajele Madrid-Cadiz (1848-1857).

Regina fiind detronată lucrările au încetat aproape în totalitate. În 1887 în urma unui incendiu a fost distrus aproape în totalitate.

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936) a fost ocupat și distrus aproape total de trupele Republicane, ulterior reconstruit. Din 1998 a devenit sediul Bibliotecii din Castilla-La Mancha.

În 2010 în Sala Regală din Alcatraz  s-a deschis Muzeul Armatei (Museo del Ejercito) creat prin fuziunea mai multor muzee militare create în secolele XIX și XX. Se evocă numeroase bătălii, sunt expuse piese de artilerie, inginerești, etc.

Din nefericire a început să plouă mărunt. Am ajuns în dreptul Arcului de sânge (Arco de la Sangre) care a purtat și denumirea arabă Bab-al-Yayl însemnând Poarta Cailor. În fața lui era postată statuia lui Miguel Cervantes.

Prin arc, singura poartă de intrare, am ajuns în Piața Zocodover (Plaza Zocodover), fosta piață centrală a orașului în care se desfășurau festivitățile, jocurile cucaña, treceau cursele cu tauri, iar în perioada Inchiziției aveau loc execuțiile publice. În 1589 piața a fost distrusă de un incendiu astfel în secolul XVII o serie de case au fost demolate și piața a fost reconstruită cu o singură poartă de acces. În 1854 a fost transformată într-un dreptunghi mărginit pe o parte de arcade.

Pe laturile pieței se aflau numeroase magazine, cofetării, restaurante, bănci și Centrul de Informare turistică. Toledo e supranumit și patria marțipanului. Pe lângă cel tradițional, se fabrică și diferite sortimente de ciocolată care sunt bine cotate de vizitatori. Ne-am refugiat de ploaie într-unul din magazine și după ce am studiat marfa ne-am dat seama că obiectele expuse erau din…CIOCOLATĂ!

După ce ploaia s-a oprit am început coborârea îndreptându-ne spre gară. Am ieșit din piață pe lângă Muzeul Santa Cruz (Museo de Santa Cruz) cu secții de arheologie, arte frumoase, arte decorative și o expoziție permanentă El Greco.

Muzeul funcționa în vechiul Spital Santa Cruz fondat în secolul XV pentru orfanii și copiii fără adăpost din oraș care a început să funcționeze într-o clădire din secolul XVI ridicată în stil maur și flamenco.

L-am ocolit pe lângă Mânăstirea Concepției Imaculate (Convento de las Concepcionistas), ordin romano-catolic.

Mânăstirea a fost fondată în 1484, a fost preluată de ordinul Concepționiștilor care au transformat-o combinându-se stilurile renascentist și gotic.

Pe locul de lângă ea a existat un templu Mozarabic (1332-1338) care a funcționat timp de trei secole. A fost preluat împreună cu mai multe clădiri de Ordinul Muntele Carmel care a construit o mânăstire. Aceasta a fost complet distrusă de trupele lui Napoleon (1809-1812), ulterior rămășițele demolate.

În 1865 Consiliul Municipal a achiziționat terenul, a plantat copaci și alte soiuri de plante și locul în care a existat mânăstirea a fost transformat într-un pasaj de trecere, Paseo del Carmen.

Am coborât până la râul Tagus pe care urma să-l trecem. În fața noastră se ridica Poarta Alcantara (Puerta de Alcántara), loc de acces în orașul istoric încă din secolul X. „Poarta” erau de fapt două porți de o parte și de alta a râului unite printr-un pod. Poarta propriu-zisă a  suferit modificări în decursul timpului azi arătând ca un arc potcoavă între două turnuri crenelate, formă militară hispano-musulmană. Din secolul XVI până în 1911 poarta a fost închisă.

Am intrat pe „poarta” dinspre oraș pentru a traversa râul.

Podul Alcantara (puente de Alcántara) a fost construit în perioada romană (secolul II), fiind foarte avariat a fost reconstruit în secolul X. Sub domnia regilor catolici (secolele XV-XVIII) a fost decorat și turnul estic transformat în arc de triumf stil baroc.

De pe pod în partea dreaptă se vedea un alt pod folosit pentru circulația rutieră și lângă el clădirea unui punct de observație, Ronda de Juanelo.

Parcă nu doream să părăsim Toledo. După ce am trecut podul ne-am oprit pentru a admira pentru ultima dată, poate nu, orașul cu Alcatrazul proiectat parcă spre nori.

Și pentru a pleca și mai încântate, în spatele gării se profila un curcubeu care parcă ne îndemna să revenim.