Arhive etichetă: biblioteci

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și  în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea  cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară,  s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788).  Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

 Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial,  Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară,  în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII  a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu,  Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre  BCR de unde,  pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la  Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza”  în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

București- de la Gara de Nord la Piața Revoluției

Publicat pe de
Răspunde

După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.

Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.

Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu,  le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).

În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.

În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.

Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă.  Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții  până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.

Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.

Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.

Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană,  de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin. 

De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.

Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.

Mă apropiam de Piața Revoluției.

Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa  Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.

Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.

Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.

Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.

Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.

Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989  numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.

Pe o latură a pieței se află  clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.

Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I.  În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.

Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.

În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit,  au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.

Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.

În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.

O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.

Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară,  800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.

Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.

Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri  intercalate cu unele mai noi.

În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.

După ce am văzut  muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.

Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).

S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.

La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.

În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.

La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află Hotelul Athénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului  Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.

Citește și București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Valencia, Spania-El Mercat, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Valencia, al treilea oraș ca mărime din Spania, străbătut de râul Turia, a fost Regat al Valenciei după cucerirea teritoriului de către Iacob I al Aragonului (1238). În 2019 mi-am făcut cadou de 8 martie vizitarea lui. Prima zi a fost obositoare. Împreună cu copiii ne-am deplasat din Arad la Timișoara apoi am zburat aproximativ 3 ore.

munții Alpi

Am aterizat la Aeroportul Manises din Valencia de unde am folosit mijloacele de transport în comun până în Orașul Vechi (Ciutat Vella).

Aveam rezervare la o pensiune aflată în apropierea Pieței Centrale, Hostal El Rincon.

După ce ne-am cazat am început explorarea Orașului Vechi (Ciutat Vella), împărțit în șase cartiere- La Seu, La Xerea, El Carmen, El Pilar, El Mercat, Sant Francesc, unde, una lângă cealaltă, se aflau multe biserici și clădiri istorice.

Ne aflam în cartierul El Mercat unde ne-am îndreptat spre Piața Centrală lângă care se afla Biserica Sf. Ioan al Pieței (Església Sant Joan del Mercat), biserică romano-catolică. A fost construită în stil baroc pe locul unei foste moschei care se afla în afara zidurilor orașului (1700).În secolul XIV a fost aproape distrusă de incendii repetate apoi refăcută. Pe fațada principală s-a păstrat până azi un oculus de la vechea biserică.

În partea dinspre Mercado Central, într-o nișă centrală era postată statuia fecioarei Rozariului cu un copil, încastrați de raze, heruvimi și îngeri. Lângă alte portaluri se aflau statuile sfinților Ioan Evanghelistul, Ioan Botezătorul, Francesco Borgia și Louis Betrand, un sfânt dominican numit și Apostolui Americii.

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, urma să fie punctul de plecare spre zonele pe care doream să le vizitez și pe care le voi enumera.

Fosta Bancă de Economii Mediteraneeană (Caja de Ahorros del Mediterraneo) a falimentat o dată cu bula de proprietate sin Spania (2007-2008).

În Piața Companiei se afla  Biserica Sfintei Inimi a lui Isus (Església Sagrado Corazon de Jesus) construită în 1886 pe locul unei biserici mai vechi  (1595-1700) demolată, urmând planurile ei.

După ce am vizitat La Llotja de la Seda (Bursa de Mătase) m-am îndreptat spre  Biserica Romano-Catolică „Sf. Catalina” (Església Santa Catalina) care a fost construită la începutul secolului XIII pe locul unei moschei. Distrusă într-un incendiu (1548), a fost reconstruită în stil gotic, cu un portal în stil clasicist.

În locul minaretului a fost ridicată clopotnița cu cinci nivele care a fost dotată cu cinci clopote făcute în Londra (1729) și în 1914 cu un ceas care în 2012 a fost înlăturat.

Interiorul în stil gotic a fost modificat în stil baroc (1688-1705). În 1936 a fost distrus de republicani și abia în 1950 a fost restaurat.

Piața Rotundă (Plaza Redonda) numită și Plaza del Clot se află situată la mijlocul cartierului El Mercat (1840). După cum spune și numele, este o piață rotundă delimitată de clădiri cu etaj, locuințe care au la parter spații comerciale.

De la exterior se văd doar clădirile galbene care o împrejmuiesc.

Parohia Regală „Sf. Martin și Sf. Antonio”  (Real Parroquia San Martin Obispo y San Antonio Abad) a fost ridicată pe un spațiu, în care se afla o parte din zidul exterior al orașului, acordat parohiei de Consiliul General al orașului (1372).

Până în 1401 biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi exteriorul modificat în secolul XVIII.

Am urmat străduțele mărginite de clădiri în care funcționau diverse magazine și firme, până în zona La Xerea, pentru a vedea Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) în care funcționa Muzeul de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Lângă muzeu se afla Biserica Sf. Ion al Crucii (Esglesia Sant Joan de la Creu) care a fost ridicată pe locul unei vechi moschei, cu un turn clopotniță cu clopote din gresie (1601-1615). Poarta principală a fost ornată vegetal și deasupra ei a fost postată statuia Sf. Andrei. Un secol mai târziu bisericii i s-a atașat capela de împărtășanie Pescarii (1737).

Biserica a fost abandonată când parohia și-a mutat sediul (1902) apoi, postbelic, a devenit mânăstire carmelită. În anul 2009 biserica a fost complet restaurată pentru a găzdui o expoziție de artă.

Și iar pe străduțe până în Piața Patriarhului (Plaza del Patriarca). O latură a pieței este formată dintr-un complex care cuprinde o biserică, Colegiul Regal și Seminarul Corpus Christi  (Real Colegio Seminario del Corpus Christi).

Colegiul administrează Muzeul Patriarhului (Museo del Patriarca) care a fost fondat pentru etalarea publică a colecției de picturi a acestuia. Azi în muzeu, pe lângă picturile celebre, sunt etalate și cărți, documente, piese de aur unice, etc.

Inițial a fost construită o mânăstire dominicană (1586-1615), complex dreptunghiular, cu o biserică în partea de vest, Iglesia del Patriarca, restul clădirilor înconjurând o curte interioară, ocupate de chilii, sălile de clasă și partea administrativă.

Pe altă latură se află Biblioteca Històrica a Universității Valencia din cadrul Centrului Cultural La Nau.

Clădirea Centrului Cultural (Centre Cultural la Nau) a fost ridicată în 1497 și  remodelată (1830).

Ocupă un spațiu situat pe două străzi și înconjură o curte care este folosită pentru expoziții.

Citește și Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Copenhaga, Danemarca- de-a lungul Canalului Frederiksholm și prin Christianshavn

Publicat pe de
Răspunde

Pe lângă Muzeul Național din Copenhaga, Danemarca am urmat Canalul Frederiksholm. Unul dintre podurile care îl traversau era Podul de Marmură (Marmobroen) construit  pentru a conecta Christiansborg cu Ny Vestergade (1739-1745).

La unul dintre capete s-au păstrat elementele vechii intrări ale primului Palat Christiansborg ars în incendiul din 1794.

Canalul Frederiksholm (Frederiksholms Kanal) se întinde de-a lungul părții de sud-vest a insulei Slotholmen și împreună cu Canalul Slotholmen separă insula de Zeeland. A fost săpat pentru extinderea zonei până la mare și a proteja Palatul Regal și flota situate atunci acolo (1681). Actual canalul este utilizat pentru ambarcațiuni mici. Între ele este ancorat unul dintre cele două vase vechi păstrate, Light nr. XI, construit în 1878, dezafectat și vândut în 1977 unui artist și designer care l-a mutat în locația actuală.

După crearea lui, de-a lungul canalului a fost construit  depozitul militar (Fæstningens Materialgård). Din cadrul lui, cea mai veche clădire păstrată până azi este Casa depozitarului (1740).

În 1771  s-a alăturat un depozit civil (Civiletatens Materialgård) pentru materialele folosite la construcția palatelor regale. În zonă se aflau și cazarmele Gardei Regale Călare. Una dintre clădirile lor, Casa băiatului grăjdar (foderdrengen), s-a păstrat până azi. Acele clădiri azi sunt reședințe și în una dintre ele funcționează Școala de Sculptură a Academiei de Artă.

parcare la marginea canalului

Canalul se deschidea în  Portul Copenhaga (København havn) de-a lungul căruia am continuat vizitarea orașului. Am trecut pe lângă Muzeul de Război Danez (Krigsmuseet- Tøjhusmuseet), localizat în fostul arsenal IV, Tøjhuset, de la care și-a preluat denumirea.

În fața mea, în spațiul larg de pe malul apei, se înălța o clădire modernă din sticlă, legată de altă clădire prin 3 poduri care traversau șoseaua, în care funcționa Biblioteca Regală  Daneză (Det Kongelige Bibliotek), cea mai mare din Țările Nordice. Prima, Biblioteca Universitară, a fost fondată în 1482, apoi Biblioteca Regală în 1648, de către Regele Frederik III care a fost deschisă publicului în 1793.  Ele au fuzionat în 1989 și cuprinzând un volum enorm de manuscrise și lucrări în 1999 a fost ridicată o nouă clădire, adiacentă celei vechi, numită Diamantul Negru datorită exteriorului din marmură și sticlă neagră, în care pe lângă bibliotecă funcționează și o sală de concerte. Din 2008 cu biblioteca a fuzionat și Arhiva Folclorică Daneză.

Pe podul Knippelsbro am trecut apa pe Insula Amager, în Christianshavn, un fost oraș ridicat de Regele Christian IV pentru negustorii independenți (1617) cărora li s-a ridicat și o biserică temporară (1639) înlocuită cu cea actuală, ridicată în stil baroc  olandez (1862-1695), Biserica Mântuitorului Nostru (Vor Frelsers Kirke).

Turnul cu 3 etaje, prevăzut cu o spiră în formă de elice, înalt de 90 metri, a fost ridicat sub Regele Frederik V (1749-1752). La baza lui au fost postate  4 statui reprezentând  evangheliști și în interiorul clopotului un catrilon care cântă la fiecare oră în intervalul 8-24. Turnul poate fi urcat până în vârful elicei pe 400 de trepte dintre care 150 se află la exterior. O legendă spune că arhitectul care a proiectat turnul, dându-și seama că a întors spirala în sens invers acelor de ceasornic, s-a sinucis sărind din vârful turnului.

M-am îndreptat apoi spre o altă biserică situată în apropierea malului apei. Lângă ea, într-o clădire, pentru mine ciudată ca design, funcționa o firmă de asigurări, Aon Denmark A/S.

Biserica Christian (Christians Kirke), cunoscută popular ca Biserica Loteriei, a fost construită pentru comunitatea germană tot mai numeroasă (1754-1759) și a purtat numele de Biserica Germană a lui Frederik (Frederiks Tyske Kirke).

Deasupra turnului de 70 metri înălțime a fost adăugată o turlă (1769) și în criptă au fost amenajate 48  capele de înmormântare. Biserica  fost folosită de germani până în 1886 când congregația lor s-a desființat.

Prin gangul unei clădiri moderne, în care funcționau Servicii ale Administrației, am ieșit pe malul apei.

În apropierea podului pe care trecusem și a Bibliotecii am văzut clădirea Institutului de Limbă și Literatură Daneză (Det Danske Sprog-og Litteraturselskab).

În clădirile din zonă își aveau sediile mai multe firme și instituții, un exemplu, pe o latură a canalului Christianshavn se afla clădirea în care funcționa Sindicatul Finanțelor (Finansforbundet).

Am traversat canalul pe Podul Circular (Cirkelbroen), pod pietonal deschis în 2015, foarte interesant, fiind format din 5 punți rotunde cu catarge de diferite înălțimi, susținute de 118 cabluri metalice, care dădea impresia unui iaht cu vele.

Îndreptându-mă spre următorul pod mare pe care doream să-l traversez spre centrul orașului am trecut pe lângă o clădire mai veche, fostă Fabrică de Zahăr (De Danske Sukkerfabrikker) din cadrul Copenhagen Economics, companie pentru producerea zahărului înființată încă din 1872.

Citește și Copenhaga, Danemarca- prin centrul orașului

Copenhaga, Danemarca- Palatul Christiansborg și Muzeul Național

Publicat pe de
Răspunde

De la Teatrul Dramatic din Copenhaga, Danemarca, m-am întors la Canalul Nytorv,  l-am trecut și m-am îndreptat spre Palatul Christiansborg. În drumul meu am trecut pe lângă statuia lui Niels Juel (Niels Juel statuen), amiralul, erou naval danez, care a condus Marina Regală Daneză la sfârșitul secolului XVII.

După câteva minute am ajuns la Biserica Holmen (Holmens Kirke) care a fost înființată de Regele Christian IV în clădirea unei forje de ancorare construită pe canalul Holmen în 1563.

În biserică a avut loc ceremonia unei nunți regale și, în timp, au fost îngropate mai multe personalități.

Am trecut Canalul Holmen pe insula Slotsholmen situată în centrul orașului Copenhaga unde se afla Palatul Christiansborg (Christiansborg Slot), ultimul dintre cele trei palate ridicate în timp pe acel loc. În locul primului palat (1733-1745), distrus într-un incendiu (1794), a fost ridicat al doilea palat (1803-1828) care inițial a fost folosit de Rege Frederik VI doar pentru divertisment, apoi ca reședință regală de către Regele Frederik VI (1852-1863) și în 1849, în palat a avut loc introducerea monarhiei constituționale, în aripa de nord creându-se locul în care a funcționat primul parlament danez.

Palatul a ars într-un incendiu (1884) și pe locul lui a fost ridicat Christiansborg (1907-1928), o clădire în stil neo-baroc cu turnul înalt de 106 metri, împărțit ca Reședință Regală și Camerele Recepției Regale la mijloc, Parlamentul  în aripa de sud,  Curtea Supremă Daneză și Biroul Primului Ministru în aripa de nord.

Sub palat, prin săpături arheologice au fost descoperite ruinele castelelor anterioare și în 1924 a fost amenajată pentru public o expoziție istorică. În stânga palatului se aflau clădirile în care funcționau mai multe ministere, Ministerul Justiției, Ministerul Industriei și Finanțelor, etc.

Ministerul Finanțelor

Vis a vis de ele se întindea clădirea Bursei (Børsen) care a fost ridicată în stil renascentist olandez (1619-1640), sub Rege Christian IV,  pe un teren recuperat de pe coasta Amager, cu un turn în formă de spiră în care se împletesc cozile de la 4 dragoni,  de 56 metri înălțime.

A fost folosită ca piață apoi cumpărată de un comerciant, văduva lui a donat-o Regelui Frederik III, renovată și în 1857 transformată în piață bursieră, cu 40 de birouri comerciale la parter și o cameră mare la etaj, care a funcționat până în 1974. Actual este sediul Camerei de Comerț Daneză (Dansk Erhverv).

Pe lângă clădirea Parlamentului m-am îndreptat spre Grădina Bibliotecii Regale.

Grădina a fost amenajată (1920) pe o parte a locului unde se afla vechiul Port Naval IV, spațiu acoperit cu pământ (1867) când Marina a fost mutată pe Holmes Kanal. În mijlocul grădinii s-a construit un mic iaz artificial în mijlocul căruia a fost ridicată o sculptură de cupru de 8 metri înălțime din care la fiecare oră fixă se revarsă apă sub formă de cascade.

În spatele lui se afla Biblioteca Regală  (Det Kongelige Biblioteks Have) (1906)

Am revenit pe același drum și m-am îndreptat spre Capela Regală (Christiansborg Slotskirke) care este folosită pentru ceremoniile regale și ale Parlamentului.

Prima capelă a fost ridicată o dată cu primul palat, când avea interiorul rococo. A ars  împreună cu el în incendiu.

O dată cu al doilea palat, capela a fost reconstruită în stil neoclasic, cu cupolă. A supraviețuit incendiului în care a ars palatul dar în 1992 a fost distrusă de artificiile unui carnaval.

Reconstruită de o agenție de stat, a fost inaugurată în 1997.

Am ocolit palatul prin nord, pe lângă Curtea Supremă (Højesteret).

Vis a vis de ea se afla Muzeul Thorvaldsen (Thorvaldsens Museum) care funcționa într-o clădire construită asemănător stilului grecesc antic cu influențe egiptene (1838-1848 ). În muzeu se pot vedea lucrările de artă daneză neoclasicistă ale unui singur pictor, Bertel Thorvaldsen (1770-1844), care a trăit și lucrat  mare parte din viață în Roma.

Pe clădire a fost efectuată o friză care înfățișează întoarcerea lui Thorvaldsen de la Roma (1838) și în curtea interioară a fost pus mormântul acestuia.

În fața muzeului se deschidea Piața Bertel Torvardsens (Bertel Torvardsens plads) construită o dată cu clădirea și amenajată cu gazon. În 2001 a fost pavată și s-a amenajat o piscină.

Muzeul Național din Copenhaga (Nationalmuseet) este situat într-o clădire din secolul XVIII numită Palatul Prințului pentru că a fost reședința Prințului Frederik V și a altor membrii ai familiei regale. Palatul a fost construit în stil rococo (1684), refăcut și completat (1743-1744) și din 1892 a intrat în posesia Muzeului Național.

Muzeul păstrează Patrimoniul Cultural și Istoric Danez care evocă istoria Danemarcei până în ziua de azi.

Cele mai importante relicve păstrate în el sunt simbolurile naționale Carul Soarelui (secolul XIII) și Coarnele de Aur ale lui Gallehus (secolul V).

Citește și Copenhaga, Danemarca- de-a lungul Canalului Frederiksholm și prin Christianshavn

 

 

Oprire scurtă în Göteborg Suedia

Publicat pe de
Răspunde

De la Sandika Norvegia, pentru a ajunge în Danemarca aveam să parcurg un drum lung, uneori  paralel cu Marea Nordului.

Normal că în atâtea sute de kilometri au fost necesare câteva opriri.

După aprox 300 km (3:30 ore) m-am oprit pentru o oră în orașul Göteborg, al doilea ca mărime și cel mai important port din Suedia, situat pe malul Mării Nordului, pe malul strâmtorii Kattegat. Imediat după intrarea în oraș, lateral, pe dealul Gullberg am văzut fosta Fortăreață Skansen Lejonet. A fost construită în afara zidurilor orașului (1687) pe locul unei vechi cetăți, Gullberg hus (1303) care a fost distrusă de mai multe ori în luptele suedeze cu danezii apoi reconstruită. Actual locația este folosită pentru desfășurarea de banchete, nunți, conferințe, etc.

Am trecut pe lângă Gara Centrală (Centralstation), cea mai veche stație de cale ferat din Suedia încă în funcțiune.  Prima clădire a fost ridicată pe locul unei foste închisori și gara a fost deschisă în 1858. Datorită creșterii traficului a fost modificată și extinsă (1928-1930 și 2002-2003).

În față mi s-a arătat clădirea Lilla Bommen (1989), denumită popular „Rujul” (Läppstiftet), un zgârie-nori cu partea superioară roșie, înalt de 86 metri, cu 22 de etaje  în care funcționează spații de birouri și comerciale. Clădirea era dotată cu un lift care urca până la o terasă (Götheborgs Utkiken) de unde se putea vedea panorama orașului.

Acea zonă asemănându-se cu un șantier, îmi era teamă că în timpul scurt alocat acestui oraș nu voi avea ocazia să vizitez măcar o porțiune. M-am înșelat. Rulând spre ținta mea, Universitatea Göteborg, am parcurs o parte din orașul ordonat, curat, cu clădirile sale specifice.

Am trecut pe lângă Teatrul Mare (Stora Teatern) ridicat în 1859 pentru a înlocui primul teatru de comedie, Comediehuset, considerat depășit. Inaugurat în 1816 ca sală de concerte și din 1864 ca teatru. Teatrul a fost grav avariat într-un incendiu (1892), ulterior reconstruit.

În zona Universității din Göteborg, cea mai mare instituție de învățământ superior din Scandinavia, am parcat lângă Casa Studenților (Studenternas Hus). Clădirea inițială, ridicată în 1932, ulterior a fost extinsă și în ea funcționează Uniunea Studenților (Göta Student Union), o librărie, asociații sindicale, de ziare, alte birouri, etc.

În așa scurtă oprire doream să văd măcar din exterior clădirile culturale ale orașului.

Hvitfeldska gymnasiet

Am urmat bulevardul principal al orașului până în capătul său sudic, în piața Götaplatsen, considerată centrul cultural al orașului. Piața, delimitată de clădirile înconjurătoare, a fost formată o dată cu Expoziția Industrială Internațională care celebra 300 de ani de înființarea orașului (1921-1923). În centru pieței a fost postată statuia lui Poseidon (1931).

În partea stângă se afla  Teatrul orașului Göteborg (Göteborgs stadsteater), deschis în 1934, cu o capacitate de 600 de locuri și un Studio. Clădirea a suferit o renovare majoră în anii 2000.

În dreapta ei se afla clădirea în stil neo-clasic, Sala de Concerte (Konserthuset), sediul Filarmonicii, cu o capacitate de 1.300 de locuri și o sală mică pentru concerte de cameră, deschisă în 1935.

O mare parte din sudul pieței a fost terasată cu scări de piatră care urcau spre intrarea Muzeului de Artă Göteborg (Konstmuseum), construit în 1923. În anii 1980 intrarea a fost mutată la nivelul străzii, unde actual se află și Centrul Hasselblad. Muzeul etalează cea mai bună colecție de artă a nordului din secolul XIX dar și artă mai veche, contemporană nordică și internațională.

Ieșind din piață am trecut pe lângă Biblioteca Publică (Stadtsbiblioteket). Prima bibliotecă publică, Biblioteca Populară a fost inaugurată 1861 într-un apartament din districtul muncitoresc Haga. Numărul de cărți crescând rapid, a fost mutată  într-o clădire nou construită (1897) și a funcționat ca Biblioteca Populară Dickinson până în 1967 când mutată în actuala locație.  Naționalizată în 196,  a fost numită Biblioteca Universității Goteborg. Între anii 2012-2014 a fost renovată și extinsă.

În următoarea clădire funcționa Lorensbergsteatern. Prima clădire de teatru din zonă  (1842) a ars într-un incendiu (1864). A fost construită o altă clădire (1866-1868) care inițial a găzduit vizitatorii Expoziției Industriale din 1891 apoi a fost transformată în Teatrul Poporului,  Folkteatern, deschis în 1897.

Teatrul a fost mutat într-o construcție nouă ridicată în zona de sud a parcului Lorensberg (1916). Cu o capacitate de 1.000 de locuri, dotat cu scenă rotativă,  a fost considerat atunci cel mai modern teatru din Europa. În 1934 a fost finalizată construcția clădirii teatrului actual care  a funcționat ca  Cinematograf până în 1987 când a revenit la activitatea dramatică.

Timpul era înaintat astfel m-am îndreptat spre locul de parcare. Totuși m-am oprit pentru a vizita Biserica Vasa (Vasakirkan), care era deschisă.

Funcționa din 1909 într-o clădire din granit, în stil neo-romantic, renovată între anii 1999-2000.

Interiorul era simplu, ca la toate bisericile văzute de mine în Suedia. Îl prefer bisericilor ortodoxe, prea încărcate de picturi, odoare, aurării…Dar asta e altă problemă de a mea… Pictura din spatele altarului îl înfățișa pe Cristos înălțându-se la cer (1920).

Situată în partea opusă, singurul obiect monumental al bisericii, se afla orga.

Am luat viteză. Până la Helsingborg, unde aveam să părăsesc Suedia traversând cu feribotul în Danemarca, mai aveam de parcurs cam 220 de kilometri.

Citește și Helsinborg Suedia- Castelul Kronborg și Helsigor Danemarca

Uppsala, Suedia

Publicat pe de
Răspunde

Am părăsit orașul Stockholm dimineața devreme cu destinația Oslo, capitala Norvegiei, următoarea mea țintă turistică. Am făcut un mic ocol, de aproximativ o oră cu auto, pentru o scurtă vizită a orașului Uppsala din Suedia.

Am parcat în Piața Sfântul Erik (Sankt Ericks torg), situată în apropierea catedralei și a râului Fyris, înconjurată de clădiri de epocă în care din 1997 funcționează numeroase magazine și restaurante.

Într-o clădire din lemn (1909) avariată într-un incendiu (2202) și refăcută ulterior din piatră funcționa Piața de alimente (Uppsala saluhall).

Primul obiectiv atins, Catedrala Uppsala, în decursul unei ore urma să văd cât puteam mai mult din acel oraș. Vis a vis de catedrală se afla Muzeul Universității- Gustavianum cu Biblioteca Universității care funcționa într-o clădire (1622-1625) prevăzută central cu o cupolă (1660). A fost principala clădire a universității și purta numele celui care a donat banii pentru construcția sa, Gustavus Adolphus.

Muzeul a fost inaugurat în 1997 și funcționează cu cinci expoziții permanente-Teatrul Anatomic cu obiecte despre medicamentul Upssalas, Cabinetul de Artă din Augburg cu aproximativ 1.000 de artefacte, Marea Mediterană și Golful Nilului, Istoria Universității Uppsala și Perioada Vendel- cu obiecte folosite de vikingi în secolele VI-XI.

Am ocolit muzeul și am traversat Parcul Universitar în care se afla Monumentul  Erik Gustaf Geijer, fost profesor de istorie și vice-cancelar al universității din 1846.

Universitatea Uppsala (Uppsala universitet) a fost fondată ca centru ecleziastic catolic (1447). Printr-o bulă papală i s-a acordat permisiunea ca pe lângă facultatea de teologie să funcționeze și cele de drept canonic și roman, medicină și filozofie. În timpul Reformei regelui Gustav Vasa, când în Suedia Biserica Evangelică-Luterană a devenit biserică națională,  numărul studenților a scăzut semnificativ. După Reuniunea de Uppsala (1593), în care s-a permis educarea laicilor în universitate, au fost înființate facultățile de astronomie, fizică și elocvență latină. După secolul XVII universitatea a fost cunoscută ca Academia Carolina. Un secol mai târziu, pe locul fostului castel al arhiepiscopului a fost ridicată clădirea actuală și pe terenurile de echitație a fost amenajat parcul. De asemenea în acea perioadă a fost permisă și înscrierea femeilor, cu condiția să nu urmeze teologia (1873) iar în 1925 prima femeie a deținut o catedră profesorală la Universitate.

Am revenit spre catedrală în apropierea unui Obelisc (Obelisken) ridicat în memoria regelui Gustav II Adolf  și pentru comemorarea a 200 de ani de la bătălia de la Lützen (1832).

Lateral de el se afla Biserica Sfânta Treime (Helga Trefaldighets kyrka). A fost construită în secolul XIII pe locul unei biserici vechi din lemn.

În secolul XV i s-a adăugat turnul care a fost distrus într-un incendiu (1702) apoi refăcut.

Interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi (secolul XIV). În cursul renovării (1802) au fost schimbate obiectele medievale cu unele noi și îndepărtate unele din sculpturi.

În 1905 au fost restaurate picturile din secolul XIV, s-au adăugat altele noi, pe sticlă, reprezentând personalități creștine, au fost schimbate altarul și amvonul.

Biserica a fost dotată cu o orgă nouă.

Picturile secolului XIV, mândria bisericii, au fost restaurate repetat pentru a nu se deteriora  (1950, 1970, 2016).

În biserică am văzut și un instrument muzical mai modern decât orga, un pian, la care am presupus că se interpretează în cadrul slujbelor religioase

De lângă biserică am urcat pe o străduță îndreptându-mă spre Parcul Castelului.

Parcul era întins pe un deal în vârful căruia se afla fostul Castel Regal. Am mers paralel cu parcul spre aleea pe care urma să urc la castel. În capătul străzii se vedea clădirea principală a Bibliotecii Universității (1820-1841) (Uppsala Universitetsbibliotek Carolina Rediviva).

Pe lângă Statuia lui Gunnar Wennerberg,  poet, compozitor și om politic suedez (1817-1901), am urcat prin parc dealul Kasasen.

Sub domnia Regelui Gustav Vasa pe deal a fost ridicată o fortificație (1549) care a ars într-un incendiu (1572). A fost refăcută ca un palat în stil renascentist care funcționa în principal pentru sărbătorile ce aveau loc în urma încoronării. Palatul a fost distrus total într-un incendiu (1702). S-a început construirea unul nou palat (1744) care a durat o perioadă lungă de ani din cauza lipsei de fonduri.

În acea perioadă o parte a fost folosită ca depozite ale regimentului Uppland, actuala aripă a Muzeului de Artă ca închisoare apoi, din 1862 a devenit sediul Consiliului Județean. Începând cu anul 1900 castelul a fost renovat și extins pentru Sala Națională (1932-1935) folosită ca sală de consiliu, ulterior ca sală de evenimente academice. Actual Castelul Regal (Uppsala Slott) este reședința guvernatorului regiunii Uppsala, o aripă găzduiește Muzeul de Artă (Uppsala Konstmuseum) cu artă suedeză și internațională contemporană, lângă el Muzeul Păcii (Fredsmuseet) iar în partea ruinelor castelului Muzeu de Istorie (Vasaborgen Uppsala slott)care dezvăluie istoria castelului.

Deasupra Bastionului Styrbiscop se afla clopotnița fostei biserici a castelului care a ars în incendiul din 1702 din care până azi s-a păstrat doar clopotul de alarmă turnat în 1588 (Gunillaklockan). El suna la ora 6 dimineața pentru a trezi populația și seara la ora 21 pentru a avertiza că ziua de lucru s-a încheiat și se lasă noaptea. În anii 1980 ceasul a fost automatizat.

Timpul a trecut repede așa că m-am întors în viteză la auto pe drumul cel mai scurt care, normal, trecea pe lângă catedrală.

Citește și Suedia, Catedrala Uppsala

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Publicat pe de
Răspunde

Timișoara este un oraș foarte aglomerat și cu greu poți găsi un loc de parcare, mai ales în zona centrală. Ca de obicei am avut noroc să găsesc unul lângă Facultatea de Medicină apoi „am luat-o la picior” spre zona centrală amenajată pietonal. Doream să vizitez Piața Unirii, cea mai veche piață istorică a orașului Timișoara. După ce am trecut de Hotelul Intercontinental am cotit la dreapta în zona pietonală care, la capăt se deschidea în piață.

Casa Emmer (1908)

Inițial s-a numit Piața Losonczy, amintind de comitele care a condus oștile în apărarea împotriva otomanilor, ucis de aceștia când au ocupat cetatea (1552). După două secole a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de trupele generalului Eugeniu de Savoia (1716). Intrând sub tutela Imperiului Austriac, după ce porțiunea care făcea parte din fortificațiile cetății a fost demolată și șanțul exterior umplut (1740), piața a devenit o perioadă comercială, Hauptplatz-Piața Principală apoi denumită după Catedrala construită în 1736 Piața Domului (Domplatz).

După Primul Război Mondial Banatul a fost împărțit între cele trei state ale căror etnii locuiau în zonă, România, Iugoslavia și Ungaria, Timișoara intrând sub ocupația sârbă până în 1919 când aceștia s-au retras. Trupele române venite în Timișoara au desfășurat în piață solemnitatea oficială e Unirii și de atunci aceasta a fost numită Piața Unirii. În anii 1988-1989 piața a fost restaurată în forma existentă azi.

În perioada 1731-1738 Banatul a fost devastat de o epidemie de ciumă care a produs numeroase victime, numai în Timișoara 1300 de persoane și-au pierdut viața. Supraviețuitorii, drept mulțumire, au ridicat în mijlocul pieței Coloana Ciumei (1755-1758) numită și Monumentul Sfintei Treimi fiind formată din Tatăl și Fiul care tronează pe coloană și țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei au fost postate statui ce reprezintă mai mulți sfinți- Sf.Nepomuk, Sf. Rozalia, Sf. Barbara, Sf. Rochus, Sf. Sebastian, Sf. Carol Borromeus, Regele David și sculpturi reprezentând războiul, foametea și ciuma. În apropierea lui s-a descoperit un izvor de apă minerală, benefică în afecțiunile gastrice, care a fost deschis publicului din 1894.

Am intrat în piață pe lângă Casa Bruck care ocupa unul dintre colțurile străzii și o parte din latura de sud a pieței. A fost construită de farmacistul căruia îi poartă numele (1910-1911) pe locul unde din 1828 se aflase Farmacia „Crucea de Aur”. A fost modificată din stil baroc vienez în stil art nouveau și secession cu motive folclorice maghiare. La parterul ei a fost deschisă din nou o farmacie, care funcționează și acum, în care sunt păstrate vitrinele originale și o parte din mobilierul de epocă. Clădirea a fost renovată în anul 2012.

Pe aceeași latură, în 1758 a fost ridicată casa maistrului sticlar Mathias Simon, o casă cu parter și un etaj. În prima jumătate a secolului al XIX-lea în ea a funcționat hanul și ospătăria „La Elefant” și clădirea a primit numele de „Casa la Elefant”. Un secol mai târziu i s-a adăugat un etaj (1960) și a adăpostit Trustul de Construcții Timișoara apoi, între 1980-1981 fațada a fost reconstruită în stil eclectic, istoricist.

Pe latura estică, vis a vis de Banca de Scont, se afla Palatul Episcopal Ortodox Sârb (“Vicariatul”), o clădire construită inițial în stil bizantin (1744-1747) care a fost refăcută în stil baroc (1905-1906). Pe lângă sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe clădirea adăpostește colecții de bibliofilie și de artă religioasă ortodoxă din secolele XVII-XIX, ultima deschisă publicului în 1967.

A fost construit o dată cu noua biserică ridicată din banii credincioșilor pe locul uneia mai vechi care a fost distrusă de un incendiu (1728). Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului”  (1744-1748) a fost construită în stil baroc la care s-au adăugat două turnuri cu cinci clopote (1791). Spre piață era orientată partea din spate a clădirii astfel am ocolit pe străduțe pentru a o putea vizita.

Până în secolul XIX biserica a fost folosită de comunitatea ortodoxă mixtă.

După separarea celor două biserici, cea română de cea sârbă, proces care a fost îndelungat (1865-1873), biserica din Piața Unirii a rămas să funcționeze pentru comunitatea sârbă.

Am revenit în piață și m-am îndreptat spre latura ei nordică.

În partea spre vest au fost construite patru case cu o fațadă unică (1758) care s-a păstrat până în 1844, numite azi „Casele Canonicilor”. Clădirea de pe colț, în stil baroc austriac,  i-a aparținut din 1828 celui căruia îi poartă numele, Casa Szervinatz. În decursul timpului ea a devenit sediul ospătăriei „La Trei Husari” (1847), apoi Fabrică de oțet (1852). Deteriorată  în timpul asediului din 1849, a fost refăcută în stil clasicist. Ultima restaurare a avut loc în 1980.

Lipită de ea se afla o altă casă din grupul „Casele Canonicilor”. Casa Krautwaschl, construită în aceeași perioadă, a adăpostit ospătăria „La Struț” (1844) apoi, de-a lungul timpului a fost sediu pentru diverse bănci, redacții, sedii politice.

Pe latura estică, vis a vis de Catedrala Ortodoxă Sârbă, după alungarea otomanilor, la inițiativa Împăratului la Carol al VI-lea a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Gheorghe”  numită și Domul. Construcția începută în 1736 a fost de lungă durată fiind oprită pe perioada epidemiei de ciumă, reluată în 1740 și a început să funcționeze în 1754 când s-a ținut prima liturghie.

Turnurile au fost dotate treptat cu șapte clopote dintre care cel mai vechi a fost turnat la Buda (1762), în timp reînnoite, ultimul fiind turnat în 2012. În cripta din subsolul bisericii au fost înmormântate personalități bisericești, militare și nobili. Consacrarea solemnă a avut loc abia în 1803 a doua zi după sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Clădirea a fost renovată de mai multe ori (1926, 1986, 2003-2006, 2011).

În interior au fost realizate 9 altare în stil baroc și rococo, ultimul construit în 1900. În centrul altarului principal a fost postată o pictură reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Orga veche din secolul XVIII a fost înlocuită cu una nouă (1908) la care se cântă în cadrul concertelor de orgă ce sunt susținute în catedrală datorită acusticii foarte bună. Liturghiile sunt ținute în mai multe limbi- română, maghiară, germană, bulgară, etc.

Lângă ea, pe locul unei clădiri vechi (1812) a fost construită clădirea în stil secession (1904) în care a funcționat Banca Economică din Ungaria de Sud, denumită în 1920 Banca Șvăbească. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată dar banca a continuat să funcționeze până azi.

Lipită de ea se afla Casa Prenner (1812) care a intrat în posesia celui căruia îi poartă numele în 1828. Era o casă cu un etaj în parterul căreia funcționa un atelier de dulgherie și unul de lăcătușărie. În anul 1900 a fost completată cu al doilea etaj.

Am revenit pe latura de sud a pieței unde se afla Palatul Baroc ridicat în 1733 în care au funcționat Oficiul Minier și casieria Militară apoi Palatul Administrativ al Banatului (până în 1778), Prefectura, Comitatul Timiș  (până în 1848), Guvernul Voivodinei Sârbești și a Banatului Timișan (până în 1860). A fost refăcut în anul 1886 când a fost înălțat cu un etaj și au continuat să funcționeze Prefectura județului Timiș- Torontal (până în 1944), Comandamentul Sovietic Militar (1944-1958), Institutul Agronomic.

Sub conducerea comunistă clădirea s-a deteriorat. Restaurarea ei a avut loc în anii 1980 și într-o aripă a fost mutată Secția de Artă a Muzeului Banatului (1986). După o restaurare și extindere clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Timișoara, desprins de Muzeul Banatului în anul 2016.

Pe lângă muzeu am ieșit din Piața Unirii urmând să mă îndrept spre Hotel Intercontinental apoi la Facultatea de  Medicină unde îmi era parcată mașina. Am trecut pe lângă Casa Ormos (1891), clădire în stil eclectic secessionist. A fost achiziționată de membrul fondator al Societății de Istorie și Arheologie și fost prefect al Comitatului Timiș, căruia îi poartă numele, care a transformat-o în muzeu. Ulterior în clădire au funcționat Biblioteca Comunală (1941) și Biblioteca Academiei Române- filiala Timiș din 1953 până azi. Din decorațiile exterioare s-a păstrat doar statuia zeiței Minerva.

Pe colțul următor era Casa „La Trompetist” (1747) numită după hanul și ospătăria care funcționau în ea, deținute de un maior, fost trompetist în Armata Imperială. În 1899 a fost adăugat al doilea etaj, clădirea a fost transformată din stil baroc în stil eclectic istoricist apoi hanul a devenit Hotelul Trompetă, hotel de lux cu 50 de camere și băi cu apă curentă, cu clienți din înalta societate.

Următoarea clădire, Episcopia Romano-Catolică, a fost construită începând cu 1743, în stil baroc cu elemente rococo. În ea a funcționat Casa Camerală Nouă, alte sedii administrative și în colțul de nord-est era locuită de episcopul catolic. Din 1780 Regina Maria Theresia a atribuit-o prin decret imperial Episcopiei. Clădirea cu forma literei „U” a fost completată în secolul XIX, curtea interioară a fost complet închisă iar în noua construcție a fost amenajată arhiva episcopală (1890).

În jurul anilor 1920-1930 parterul a fost închiriat unor magazine, bănci, ateliere meșteșugărești. În perioada comunistă, când ordinele catolice au fost interzise,  palatul, arhive, biblioteca au fost confiscate de autorități (1950) dar, în urma unui proces câștigat a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic (1954). Din 1990 episcopia a reînceput să funcționeze legal, palatul a fost reamenajat și deschis în 1994.

Cam atât din Timișoara am reușit să vizitez în acea zi. Eu locuind în Arad, la mică distanță, urma să mai explorez orașul și cu alte ocazii.

O oră în orașul Gdansk, Polonia

Publicat pe de
Răspunde

În drumul spre Gdynia, port al Poloniei, de unde urma să iau feribotul, nu puteam să trec pe lângă Gdansk fără să opresc chiar dacă numai pentru o oră. Localitatea a fost formată sub teutoni prin unirea orașului vechi, în care populația majoritară era poloneză, cu orașul nou, cu populație germană. A fost distrus în cel de Al Doilea Război Mondial apoi refăcut când din clădirile vechi s-au reconstruit doar bisericile, mânăstirile și câteva clădiri importante ale orașului.

Am parcat în zona Centrului European de Solidaritate (Europejskie Centrum Solidarności) amenajat într-o clădire construită între anii 2010- 2014 ale cărei ziduri evocă coca navelor construite în șantierul naval Gdansk.

Centrul conține un muzeu dedicat istoriei Solidarității, a mișcării de rezistență civilă din Polonia și alte țări comuniste din Europa de Est, o bibliotecă cu aproximativ 100.000 de cărți și documente, o expoziție permanentă cu circa 2.000 de exponate, un centru de cercetare, spațiu pentru conferințe, etc.

În lateral, pe străduțele care probabil se îndreptau spre mare, se înălțau o sumedenie de macarale.

În locul unde fusese intrarea în Șantierul Naval „Lenin”, în decembrie 1980 a fost dezvelit Monumentul muncitorilor șantierului naval 1970 (Pomnik Poległych Stoczniowców 1970) care comemorează oamenii uciși în cursul evenimentelor din 1970.

De acolo, spre centrul orașului vechi am trecut pe lângă Liceul General Nicolaus Copernic (Liceum Ogólnokształcące im. Mikołaja Kopernika), o clădire în stil neo-renascentist. Istoria lui începe între anii 1877-1879 când a fost construită Școala Poporului care a primit numele de Liceul de Stat și Liceul pentru băieți Nicolaus Copernic (1938).

În anul 1948 școala a fost divizată în Școală de băieți și Școală de fete când una din părți s-a mutat în Piața Libertății. În anii 60 a fost transformată în Școală pentru muncitori care a funcționat până în 1983 când a devenit sediul Liceului mixt Nicolae Copernic cu profil umanist și realist.

Pe baza unei colecții de 1161 de volume donată Gimnaziului Municipal de  Marchizul de Oria, Jan Bernard Bonifacio, un bibliofil italian (1517-1597), în 1596 a fost înființată Biblioteca Consiliului Local Gdansk.

În decursul timpului a fost îmbogățită cu donații făcute de avocați, teologi și alte personalități din oraș astfel până în 1899 a ajuns să cuprindă 111.000 volume. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mare parte din colecția de cărți și manuscrise vechi au fost luate de germani. După război au fost recuperate mare parte din ele (80.000 de volume).

Din 1955 a devenit Biblioteca Academiei de Științe Gdansk (Polska Akademia Nauk Biblioteka Gdańska) care funcționează într-o clădire veche din anii 1902-1904.

În apropiere se afla Bis romano-catolică „Sfântul Iacov” (Kosciol sw. Jakuba) care aparținea Parohiei capucinilor „Sf. Bridget”. Pe acel loc au existat o capelă și un spital ridicate de marinari pentru cinstirea Sfântului Iacov (1415). Capela fiind neîncăpătoare, în locul ei au construit o biserică (1432-1437), clădire pe care am văzut-o și eu. Un secol mai târziu a fost preluată de protestanți (1556) dar predicile se țineau tot în limba poloneză.

Distrusă de un fulger (1636), reconstrucția ei a durat 3 ani, când i s-a adăugat și turnul. A funcționat ca biserică până în 1807. Sub comenduirea franceză a fost transformată în tabără pentru prizonieri apoi a fost distrusă de o explozie (1815), reconstruită și transformată în Bibliotecă care a funcționat până la mutarea sa într-un sediu nou (1904). În timpul Primului Război Mondial în clădire a funcționat un spital, în cel de Al Doilea Război Mondial Camera de meșteșugari Gdansk. Și-a reluat activitatea bisericească când capucinii au reconstruit-o și sfințit-o (1946-1948). După ce a fost renovată, în cadrul bisericii s-a deschis o filială a Muzeului Arheologic Gdansk (2011).

O altă biserică aparținând de Parohia greco-catolică, existentă în Gdansk din 1957, era Biserica Sf. Bartolomeu și Protecția Sfintei Născătoare de Dumnezeu (Kosciol Sw. Bartlomieja i Opieki Najswietszej Bogurodzicy) care funcționa într-o clădire gotică din secolul XV căreia i s-a adăugat turnul un secol mai târziu. Între anii 1524-1945 biserica a aparținut ritului luteran. Clădirea a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită de iezuiți care au funcționat până în 1990. Din 1996 biserica a devenit greco-catolică și este considerată centrul culturii ucrainiene din Gdansk.

Am depășit Hotelul Mercur îndreptându-mă spre canalul Radunia.

Paralel cu acesta se afla o alee pe care am urmat-o.

Am ajuns în dreptul Mały Młyn, Moara mică, o clădire gotică construită peste canal în jurul anului 1400. Ea nu a funcționat ca moară ci ca depozit de grâne pentru produsele morii Wieliego situată pe cealaltă parte a canalului. A fost complet distrusă în cel de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită și actual în ea funcționează Asociația Poloneză de Pescuit.

La bifurcarea canalului Radunia, pe o insulă artificială, cavalerii teutoni au construit Wielki Mlyn– Moara mare. A fost prevăzută cu 18 roți de apă din care jumătate au fost postate pe peretele lung al morii. În 1836 a fost modernizată în vederea producerii de făină, în 1939 producția ajungând la 200 de tone pe zi.

În clădirea actuală s-au păstrat 80% din cea originală, ea fiind reconstruită în 1960. Până în anii ’90 a funcționat ca centru comercial, pentru expoziții, spectacole și târguri din industria navală. Din 2016 a intrat în custodia Muzeului Amber din Gdansk.

Lateral de ea se afla Fântâna Hevelius (Fontanna Heweliusza) construită în 2014. Era formată din 3 inele de metal, o arteziană și era un adevărat  loc de relaxare.

Pe cealaltă parte a străzii se afla cea mai mare biserică din orașul vechi, Biserica rectorului părinților carmeliți Sfânta Catherine (Kościół Rektorski Ojców Karmelitów pw. św. Katarzyny) care avea ca patron spiritual pe Sfânta Ecaterina din Alexandria, Egipt. Prima biserică a fost construită între anii 1227- 1239 și un secol mai târziu a fost extinsă (1379). Clădirea păstrată până azi este veche din secolul XV.

Din 1555 a intrat în posesia protestanților până în 1945 când a fost distrusă total. A fost refăcută în mai multe etape, în stil gotic și baroc, pe o lungă perioadă de timp (1945-1982).

În turnul ei  înalt de 76 metri a fost amenajat Muzeul ceasurilor cu exponate din secolele XV-XX. În 2011 pe turn a fost postat singurul ceas pulsar din lume.

Strada pe care se afla biserica era mărginită de casele vechi intercalate de case mai noi, unele cu locuințe, în altele funcționând diverse instituții, magazine, etc.

În față se înălța Turnul Jacek  (Wieza Jacek) construit în jurul anului 1400 ca parte din  fortificațiile medievale ale orașului, în colțul de nord-vest al zidurilor defensive, cu 8 etaje de standuri de tragere și o pivniță folosită pentru depozitarea hranei apărătorilor. În 1945 a fost grav avariat apoi refăcut după original (1955) când a primit numele actual cu referire la Sfântul Jacek Odrowąż care l-a determinat pe Prințul Świętopełk să aducă Ordinul Dominican în Gdansk (1227). Din 1962 în turn a funcționat un studio foto. Ultima renovare a avut loc între anii 2015-2016.

Lângă turn se afla Piața Dominicană (Plac Dominikanski) ocupată în mare parte de  Hala Pieței din Gdansk (Hala Targowa Gdansk).

În interiorul amenajat pe două nivele și subsol se găsea tot ce dorește o persoană, de la produse alimentare, de îmbrăcăminte, până la produse de papetărie, librărie, etc.

Lângă ea se afla una dintre cele mai vechi biserici din Gdansk, fondată în 1185 și predată dominicanilor în 1227, Biserica dominicană „Sfântul Nicolae” din Gdańsk  (Dominikanie Gdańsk – Bazylika pw. Świętego Mikołaja) (1384-1487).

În timpul Reformei biserica a fost prădată și călugării alungați. În secolele VI și XVIII pe lângă elementele în stil gotic, baroc, rococo s-au adăugăm cele renascentiste și manieriste. Sub ocupația rusească (1813) biserica a ars total, dominicanii obligați să părăsească orașul (1834) și rămășițele bisericii demolate. Lângă locul bisericii a fost construită o alta catolică care în 1929 a devenit Basilica Minor. În 1945 dominicanii s-au întors și s-au stabilit în acea biserică. Datorită stării de degradare în 2018 biserica a fost închisă.

Nu puteam să ratez o altă clădire importantă a orașului vechi astfel am pătruns în parcul la capătul căruia se afla aceasta. Am trecut pe lângă statuia Jan Heweliusz care a fost inaugurată în 2006, la aniversarea a 395 de ani de la nașterea fondatorului topografiei lunare, fost consilier și primar al Danzigului, actualul Gdansk, căruia îi purta numele.

La capătul parcului Jan Heweliusz se afla Primăria Orașului Vechi (Ratusz Starego Miasta), o clădire în stil renascentist din secolul XVI, unde a funcționat Consiliul din Gdansk. A fost singura clădire rămasă neatinsă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și a servit trupelor sovietice. De la începutul anilor ’90 în clădire funcționează Centrul de Cultură al Mării Baltice (Nadbałtyckie Centrum Kultury).

În graba mare am trecut pe lângă un alt monument, Janowi Heweliuszowi Gdanska  Mlodziez, ridicat în 1973 în cinstea astrologului polonez.

Am ieșit din zona istorică și m-am îndreptat spre parcare.

Am părăsit orașul Gdansk în direcția Gdynia, oraș pe care l-am traversat până la  portul pentru feriboturi.