Comuna Vladimirescu cu 3 sate, jud. Arad

Comuna Vladimirescu din județul Arad este situată la 8 kilometri est de municipiul Arad, în Câmpia Aradului. De ea aparțin administrativ satele Horia, Mândruloc și Cicir. A fost atestată prima dată documentar în 1329, ca Civitas Orod, dar săpăturile arheologice din 1971 au descoperit urmele unor așezări suprapuse (sec. IV-XII), unde au fost găsite 13 morminte de inhumație din timpul Regelui Ștefan III (sec. XII), în mijlocul zonei o cetate de pământ (sec. IX), refăcută în sec. XI, care a funcționat până în sec. XIII, în documente fiind menționată ca și Castrum Orod (1216), cu o trupă militară, comandantul cetății și 4 subalterni (1241). De asemenea a fost descoperită ceramică din epoca Hallstatt (1150-800 î.e.n.) și Evul Mediu (sec. IV-VI).

În locul numit „La Movile” în secolul XIX au fost găsite morminte din secolele IX-XI, considerate ca fiind tumulii unor căpetenii barbare. Despre ele circulă o legendă care spune că prin acea zonă au trecut niște uriași, cărând pământ pentru ridicarea cetății Șiria. De pe tălpile lor au căzut bucăți de noroi, formându-se movilele. Cele 5 movile, atestate documentar în sec. XVII, se pot vedea și azi pe marginea drumului Arad-Vladimirescu. Se consideră că erau folosite de localnici pentru semnalizarea primejdiilor, aceștia urcându-se pe ele cu torțe aprinse în mâini cu care avertizau localitățile zonei.

Movila de lângă drum a fost transformată în capelă (1851) și a fost folosită ca loc de rugăciune în pelerinajele spre Mânăstirea Maria Radna, azi situată pe teritoriul orașului Lipova. Azi, vandalizată, a fost dată uitării.

În 1131 a fost creat Capitulul catolic regal de Arad, colegial, dedicat Sf. Martin de Tours. Avea sediul în prepozitura de Arad, situată lângă cetatea din Glogovăț (Castrum Orod), fostă reședință a comitatului arpadian.

În secolul XIII capitulul a devenit un fel de „notariat” pentru comitatele Arad, Zărand și Cenad, căruia i se cedau mai mult de o treime din taxele preluate pentru traversarea râului Mureș, iar prepoziții răspundeau direct Papei de la Roma.

În centrul satului a fost ridicată o Bazilică Romanică mare, cu 3 nave (1156), care a fost modificată un secol mai târziu, cu ajutorul financiar al Papei Honoriu III, când în partea vestică i s-au adăugat 2 turnuri și în interior s-a amenajat o sacristie (1224).

Ruinele, descoperite prin săpături arheologice, au fost declarate monument istoric, azi înconjurate de gard, dar cu intrarea liberă.

Pe lângă urmele fostei bazilici au fost scoase la iveală monede din secolele XII-XIV, 59 de morminte, urmele altor construcții, ziduri, ceea ce a dus la concluzia că Orod era de fapt o „biserică-cetate”.

În 1514 a fost ocupat de răsculații lui Gheorghe Doja, apoi Capitulul distrus de trupele turcești, conduse de Kasson Bey (1552), care au incendiat biserica, au ucis majoritatea călugărilor și populația, îngrozită,  a părăsit Orod.

După alungarea turcilor de către austrieci, zona de pe valea Mureșului a fost militarizată (1701-1702), au fost create centre de grăniceri, între care Cicir, Mândruloc și fostul Orod, colonizat cu grăniceri sârbi, numit de atunci Glogovăț,  conform unei legende, după un haiduc care a trăit în zonă în sec XVIII. Ulterior a avut loc prima colonizare germană (1724), noii locuitori construindu-și casele în jurul fostei bazilici. Apoi s-au desființat regimentele de grăniceri și multe familii de sârbi au emigrat în Ucraina (1756). În locul lor, arendașul Ducelui de Modena, Lovácz Mihály, a adus 24 de familii de șvabi care și-au construit o Capelă, apoi s-a înființat prima parohie catolică (1765).

În perioada 1772-1806, prin colonizarea masivă și mutarea românilor în alte zone,  localitatea a devenit predominant germană. Existând doar Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae”, s-a ridicat o biserică catolică și în jurul ei s-a amenajat un cimitir (1777-1779). Un secol mai târziu au construit o altă biserică, în stil neogotic, actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1887-1889).

În acea perioadă ruinele bazilicii medievale au intrat sub protecția Direcției Monumentelor din Budapesta (1863) de la care, pentru a le conserva, au fost cumpărate de Episcopia Cenadului.

În decursul timpului în localitate s-au așezat familii de români ortodocși. Biserica veche de lemn fiind ruinată, pe marginea șoselei au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Dimitrie” (1930).

La finalul celui de Al Doilea Război Mondial foști luptători din divizia Tudor Vladimirescu au fost împroprietăriți cu terenuri aparținând de Glogovăț și, în amintirea eroilor, localitatea a fost numită Vladimirescu (1945).

Satul Horia, aparținător administrativ de comuna Vladimirescu, se află la 7 kilometri nord-est de ea. A fost prima dată atestat documentar din 1315 și o perioadă de timp s-a numit Pănadu (Pănatul) Nou. La începutul secolului XVI era în posesia nobilului Országh (1500-1502), apoi a făcut parte din domeniul Seudului. În 1548 Regina Isabella l-a donat banului Petru Petrovici care l-a deținut până în 1559, în acel an fiind împărțit în 5 sesii iobăgești, deținute de familii diferite.

După ce zona a fost ocupată de austro-ungari a intrat în posesia Ducelui de Modena (1732),  românii au fost mutați în alte localități și satul a fost colonizat cu germani (1780).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola” (1825)

La începutul secolului XIX Erariul austriac a vândut domeniul familiei Gyulai (1801).

Centrul de Imigranți

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost populat cu români (1946) și s-a înființat parohia ortodoxă. Inițial slujbele se desfășurau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1970-1977).

Interiorul a fost pictat în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.

De la Vladimirescu spre Lipova, la 3 kilometri est de  comună, pe laterala șoselei,  se află Eutopia Gardens, foarte vizitată în luna iunie, când trandafirii plantați acolo sunt înfloriți.

Anual, în ziua deschiderii, acolo se desfășoară diverse programe culturale.

Bănuiesc că se pot cumpăra răsaduri din diversele tipuri de flori, în special trandafiri.

Încă 2 kilometri spre est și se ajunge în al doilea sat aparținător administrativ comunei. Satul Mândruloc, numit atunci Mondorlak, a fost atestat prima dată documentar din 1471. Era situat pe o „insulă”, între 2 brațe ale râului Mureș, pe locul numit azi „La Hadă”. Sub ocupația turcească a fost inclus în cercul Felnacului (1557) apoi, format din 10 sesii iobăgești, a fost stăpânit de Capitulul catolic Orod. Un nou atac al turcilor l-a pustiit (1606) și a intrat pe rând în posesia unor militari turci. Alungați de habsburgi, aceștia au adus sârbi și l-au transformat în centru de grăniceri (1703-1752). În jurul localității aceștia au construit o mânăstire ortodoxă, în care au adus călugări greci, care a rezistat până în secolul XIX.

După ce centrul s-a desființat, grănicerii au emigrat și satul a fost colonizat cu români ortodocși care au construit Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Apoi vatra satului a fost mutată în actuala locație (1825) unde a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Intrarea Maicii Domnului în Biserică; Înălțarea Domnului” (1852-1854). Până în anul 1848 satul a aparținut Curții Imperiale de la Viena. 

Azi Mândruloc se continuă cu satul Cicir, numit după acei călugări greci cărora localnicii le spuneau „cricioni” (limba sârbă cricio=părinte). Satul a fost prima dată atestat documentar din 1296 dar în 1971 arheologii au descoperit, în locul numit „La Balastieră”, urmele unor așezări din neolitic, eneolitic (cultura Baden), epoca dacică (sec. II î. H. – I d. H.), Evul Mediu timpuriu (sec. IX-XI) și vase ceramice dacice. În secolul XVI satul era în posesia Capitului catolic de Orod.

În anul 1702 a existat o biserică de piatră, distrusă când s-a strămutat albia Mureșului. La jumătatea secolului XVIII a fost înlocuită  cu o Biserică de lemn. Datorită deselor inundații vatra satului a fost mutată în actuala locație, biserica a rămas în afara localității și în 1823 a fost distrusă de o furtună. Pe noua vatră s-a construit actuala Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1853-1854).

Citește și Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Bisericile fortificate din Sândominic, Cârța, Gârciu, jud. Harghita

Prima biserică la care am oprit se află în comuna Sândominic din județul Harghita.  Încă din 1567, în satul numit atunci Szent Domonkos, în documente este atestată existența unei comunități catolice care ținea slujbele într-o Biserică de lemn, construită probabil prin secolul XIII.

În decursul timpului biserica a devenit neîncăpătoare și în locul ei s-a construit o nouă biserică, din piatră, care, în decursul timpului, s-a transformat în actuala Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Dominic”.

Despre construirea ei datele nu sunt foarte clare. În biserică au fost descoperite elemente gotice din perioada domniei familiei regale Árpád și în interior s-a păstrat statuia Maicii Domnului datată din secolul XV.

A existat și o pictură din secolul XVI, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, în care Isus apare în trei ipostaze- ca preot, rege și profet, azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului.

Originea și perioada în care au fost create celelalte statui, reprezentând diverși sfinți- Sf. Ștefan, Sf. Ladislau, Sf. Barbara, Sf. Petru, Sf. Ana, etc., au rămas până azi necunoscute.

În anul 1813 biserica a fost împrejmuită cu un gard, întrerupt de 3 bastioane de poartă și 4 ani mai târziu a primit actualul hram. În curte există o cruce postată în amintirea Cardinalului András Báthory, fost Principe de Transilvania timp de 7 luni, care după Bătălia de la Schellenberg (1704) a fost capturat și ucis pe teritoriul satului.

În 1992 biserica a fost declarată monument istoric și în 1996 pe zidul exterior a fost postat un basorelief reprezentându-l pe Episcopul romano-catolic de Alba Iulia Márton Áron, născut în sat. În sat există și un muzeu dedicat acestuia.

În continuare spre sud, pe teritoriul comunei Tomești am traversat râul Olt și după nici 1 kilometru am ajuns în zona unde s-a păstrat, ruinat, turnul fostei biserici medievale, numit azi Turnul Ciuntit, înalt de 11 metri.  

Biserica a fost ridicată de enoriașii ambelor sate, Sândominic și Tomești, apoi a fost înconjurată cu un zid fortificat. Nu se știe exact când biserica a fost demolată, dar spațiul înconjurător a fost folosit o lungă perioadă de timp ca cimitir.

M-am întors în comună și iar spre sud, după 4 kilometri am ajuns în comuna Cârța, unde am oprit la a doua biserică vizată de mine, Biserica fortificată Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

Situată pe dealul de la marginea nordică a satului, a fost ridicată, în stil gotic târziu (1350-1450), pentru enoriașii satelor Cârța și Ineu, pe locul unei biserici mai vechi, în stil roman. În 1796 a fost descoperită o placă pe care este înscris anul 1444, probabil data construcției.

Pentru a o feri din fața năvălitorilor, biserica a fost înconjurată cu un zid înalt de 8-10 metri, prevăzut cu un bastion de poartă și în timpul atacurilor a devenit refugiu pentru populația din zonă.

Deși prin reforma religioasă a început să se răspândească ritul evanghelic luteran (1517), regiunea Ciucului a rămas centrul catolicismului din Ardeal.

În plus Episcopul Mártonffy György, născut în Cârța și vicarul episcopal Antalffi János au demarat un proiect prin care urma să se restaureze bisericile și clădirile religioase romano-catolice.

La începutul secolului XVIII ansamblul a fost restaurat. Zidul de apărare, în interior dotat cu un culoar din grinzi de lemn, de pe care apărătorii puteau lupta, a rămas nemodificat.

Biserica a fost reconstruită în stil baroc dar partea altarului (sec. XIV), sanctuarul, cioplit din calcar alb (1478) și ușa sacristiei au rămas nemodificate.

Din lipsa fondurilor turnul nu a fost modificat decât ulterior. 

În interior s-au păstrat până azi 14 picturi reprezentând stațiile pe drumul crucii, urmat de Isus.

Un secol mai târziu (1863) turnul și clopotele a fost distruse de un incendiu. Cu ajutorul financiar al episcopului a fost refăcut ulterior. 

Mai departe spre sud, până în comuna Racu, apoi m-am îndreptat spre est și după 12 kilometri am oprit în satul Gârciu, unul din satele ei aparținătoare, unde se află Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Maria Mică”.

Prima biserică din sat a fost construită în stil roman în jurul anilor 1260-1280 și în secolul XV i s-a adăugat un turn.

Apoi a fost extinsă (1574) și în 1758 modificată în forma actuală, până azi păstrându-se câteva elemente din vechea biserică romanică (tocul ușii de intrare format dintr-un semicerc și doi piloni cilindrici). Tot atunci s-au construit o capelă și clădirile anexe din sudul și nordul bisericii. 

Până în secolul XVIII a fost centrul parohial pentru bisericile din Racu, Gârciu, Siculeni și Văcărești.

Citește și Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.  

La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni  care au fost lăsați să folosească  clădirea Bisericii Romano-Catolice.

Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.

Biserica Reformată (1895- 1899)

statuie Bethlen Gabor (1580-1629)

Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).

În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în  care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.

Școala Gimnazială „Vaskertes”

În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.

La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.

Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.

Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.

În ea funcționează Primăria Gheorgheni.

Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.

În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.

În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.

Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un  interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.

Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.

Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.

Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.

În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.

De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.

În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.

statuie Petőfi Sándor (1823-1849)

După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.

statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977

În acea perioadă s-a înființat  o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.

Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.

La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.

Judecătoria Gheorgheni

La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).

Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.

Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.

După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.

Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.

Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.

Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.

S-au descoperit  obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți,  pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.

Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.

În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.

Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.

În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.

M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.

După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).

La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.

M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.

Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.

La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.

În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă  și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.

M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.

Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.

În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.

Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.

La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).

A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Citește și Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Prin orașul Piatra Neamț, jud. Neamț

După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.

Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.

M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”,  înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.

În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.

M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)

Colegiul Național „Calistrat Hogaș” (1928)

fosta Poștă Centrală (1930-1932- monument istoric)

Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.

Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.

Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.

O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.

Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.

În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.

Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.

Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est

Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.

În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).

Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.

În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.

La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.

Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț

Am început să „iau viteză”,  îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.

În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.

După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”. 

În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.

Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.

În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.

Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.

Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.

Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.

În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.

Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.

Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.

Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.

Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.

Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.

Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.

Citește și Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Prin centrul orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Orașul Piatra Neamț este situat în nord-estul țării, în centrul județului Neamț, pe malurile Bistriței, străjuit de culmile Pietricica, Cozla, Cernegura, Cârloman și Bâtca Doamnei.

Pentru a-l vizita, am parcursul drumul de la Roman și în aproximativ o oră, trecând de Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre centrul orașului.

Până la pensiunea unde îmi rezervasem cazarea, am trecut pe lângă trei biserici pe care, bineînțeles, le-am imortalizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1991-2000)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus” (1996)

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Mina” (din 1999)

Alesesem Pensiunea Villa Dor pentru că se găsea, pe o stradă laterală, la nici 5 minute de mers pe jos de centrul istoric al orașului.

Primele mențiuni despre localitate, numită atunci Piatra, apar în Lista orașelor valahe de la Dunăre din Cronica rusească (1387-1392) și în documentele maghiare despre expediția Regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova (1395).

Zona a fost locuită din vechime. Pe teritoriul actualului oraș săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări datată din mezolitic (aprox. 12.000 î.e.n.), fragmente de obiecte încadrate în cultura Cucuteni (aprox. 3.000-2.600 î.e.n.), din epoca bronzului și a civilizației geto-dacice (sec. II î.e.n.-sec. II (e.n.).

În secolul XV Piatra a primit statutul de târg domnesc (1453) pe care l-a menținut până la începutul secolului XVII când, schimbându-se funcțiile administrative în stat (locul vornicului fiind luat de pârcălab și de ispravnic), curtea domnească s-a desființat. În oraș s-a păstrat Ansamblul Curtea Domnească, monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu.

A fost construit în secolele XV-XVI ca reședință temporară a Domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504), a suitei sale și a principalilor dregători ai cancelariei domnești.

Din vechile construcții s-au păstrat doar fragmente din latura sudică a zidului de incintă și pe colțul de nord-vest o pivniță a uneia dintre case, restul fiind distruse în perioada reamenajării centrului orașului. Pivnița domnească (sec. XV) cu o încăpere de acces, un coridor lung și patru galerii, este amenajată ca Muzeul Curtea Domnească.

Între anii 1497-1498 lângă clădirile domnești a fost ridicat un paraclis, devenit Biserica Domnească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

În perioada interbelică, la inițiativa lui Nicolae Iorga, clădirea a fost consolidată și restaurată (1937-1938).

În secolul XVII a fost înconjurată cu un zid, dispărut în timp.

În anul 1499 în nordul bisericii a fost ridicat un Turn clopotniță care în secolul XVIII a fost înălțat, prevăzut cu un foișor de foc și în 1890 dotat cu un ceas.  

În zona ansamblului se află trei clădiri, restaurate în perioada 2010-2011, în care funcționează muzee. Într-o clădire construită în 1930 pentru Şcoala primară nr. 1 de băieţi „Lascăr Catargi”, atunci înființată, din 1960 a funcționat Muzeul Arheologic Regional și din 1980 Muzeul de Artă Piatra Neamț.

Muzeul de Etnografie funcționează într-o casă construită în perioada 1924-1930, în stil neo-românesc, cu elemente tradiționale zonei, ca locuință pentru directorul școlii. În perioada comunistă, adunându-se multe materiale etnografice din zonă, în casă a fost deschisă o expoziție permanentă (1976) apoi în 1980 a fost transformată în muzeu.

Într-o casă pe cinci niveluri în perioada 1930-1948 a funcționat prima bancă privată din oraș, Banca Petrodava.

Postbelic clădirea a fost naționalizată și transformată în filială a Băncii Naționale a României care a funcționat până în anul 2004. În decursul unui an a fost amenajat, apoi deschis Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni.

Din secolul XVI târgul Piatra a fost populat majoritar cu maghiari și sași care, meseriași în diverse domenii, au dus la dezvoltarea sa. La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX orașul a devenit cel mai important centru comercial al ținutului Neamț. În 1841 Gheorghe Asachi a deschis prima „moară” de hârtie din Moldova, în 1852 s-a înființat fabrica de postav și sumane Grünlich, apoi fabricile de cherestea, chibrituri, săpun și bere, ale căror materii prime și producele finite erau transportate cu plutele pe râul Bistrița. În anul 1864 orașul a fost numit Piatra Neamț și în 1885 s-a deschis prima filială a Băncii Naționale.    

Primăria Piatra Neamț

În anul 1869 s-a înființat o școală cu profil științific și parte literară, ultima avându-l ca profesor pe Calistrat Hogaș. A funcționat în diferite case boierești închiriate, apoi în fosta Primărie din centrul orașului și între anii 1887-1892 a fost ridicată propria clădire, în timpul lucrărilor distrugându-se mare parte din zidurile și clădirile Curții Domnești. Până în 1893 a fost numit „Gimnaziul Piatra”, apoi „Petru Rareș” și azi Colegiul Național „Petru Rareș”, clădire monument istoric. În decursul timpului specializările s-au modificat de mai multe ori. În perioada 1990-1992 clădirea inițială a fost modernizată și i s-a adăugat un corp nou cu 4 niveluri. 

În estul fostei Curți Domnești, pe locul unde azi se întinde Parcul Tineretului, a fost creat primul teatru (1871-1881), numit în timp Teatrul Român, apoi Teatrul Roxy. Actuala clădire a fost construită între anii 1929-1947.

Inițial a fost închiriată de Cooperativa Munca, apoi în ea a funcționat Cinematograful Trianon și din 1961 Teatrul de Stat Piatra Neamț, azi numit Teatrul Tineretului.

În stânga teatrului se află Prefectura Piatra Neamț.

În dreapta lui se întinde Parcul Tineretului, loc de relaxare, cu alei pietruite, bănci, o fântână arteziană muzicală (2009).

În 1980 în parc a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare (1433-1504).

Am traversat parcul până la Colegiul Național „Petru Rareș”, am cotit pe strada Petru Rareș și am ajuns la  Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”.

Biserica a fost construită în anul 1848 și interiorul a fost pictat în tehnica fresco (1974).

În apropierea ei, o clădire în stil eclectic, cu elemente baroce, mi-a atras atenția. Fostul Centru Militar a fost construit în anul 1929 ca proprietate privată. Între anii 1932-1934 a fost închiriată de Garnizoana Piatra Neamț și din 1948 a devenit sediul Legiunii de jandarmi. Naționalizată (1950), a intrat în administrația Întreprinderii Județene de Gospodărire Comunală și Locativă. A revenit armatei după evenimentele politice din 1989 dar nu pentru mult timp. Prin legea retrocedărilor, trecând prin mai multe procese, în 2009 moștenitorii au câștigat-o. Din păcate casa a fost lăsată să se ruineze.  

Pe o străduță laterală, la o distanță neconvențională de biserică, se află Sinagoga de lemn Baal Șem Tov, construită în 1766, de Voievodul Al. Ioan Ghica, pe locul alteia mai vechi (1497). A fost numită după întemeietorul Hadismului despre care, pe o placă postată la intrarea în clădire, scrie că „s-a rugat în sinagoga veche atunci când s-a stabilit în Valea Jidovului”. Clădirea din bârne de lemn, pe o temelie de piatră, înaltă de 5 metri, a fost creată cu o parte la subsol, unde se coboară pe niște trepte. În interior s-au păstrat Urna Sfântă (1835), o perdea cu 7 triunghiuri și o inscripție în ebraică (1767). În 1826 a suferit reparații capitale și în decursul timpului mai multe recondiționări, ultima fiind în perioada 2007-2009 când lemnul distrus a fost înlocuit, din clădirea veche păstrându-se doar cupola și pereții laterali.

Lângă sinagoga veche în anul 1905 a fost ridicată o Sinagogă de zid. Azi, monument istoric, funcționează doar la ocazii speciale. La ultima restaurare a fost amenajat un muzeu în care sunt expuse obiecte, documente, fotografii, etc., despre viața evreilor din oraș, pe parcursul timpului.

Pe aceeași stradă se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1960 într-o clădire neterminată, donată de istoricul Iulian Antonescu. Până în 1965 clădirea a fost finisată și muzeul inaugurat. În el sunt etalate peste 50.000 de exponate geologice, din flora și fauna munților Neamțului, unele foarte rare.

În apropierea lui, într-o clădire ridicată între anii 1924-1926, funcționează Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”, fostă Școală Comercială (1936) care până azi a purtat mai multe denumiri.

Mulțumită de ce am văzut până atunci, m-am întors la Teatrul Tineretului, urmând să cutreier alte zone ale orașului.

Citește și Prin orașul Piatra Neamț, jud. Neamț

Orașul Roman, jud. Neamț

Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.

Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.

Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află  Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.

Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.

Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul  Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.

În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.

În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.

În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).

Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.

Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).

Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.

I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.

În ea se găsesc peste 160.000 de volume.

De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.

Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.

Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).

În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.

În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.

În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.

În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.

Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează  ca  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.

Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.

Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.

Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.

M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.

Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1747-1769), azi monument istoric.

În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.

Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.

Interiorul a fost pictat în frescă.

Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află  Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.

Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată. 

De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.

Citește și Parcul Municipal Roman, jud. Neamț

Târgu Frumos și Biserica de lemn Prigoreni, jud. Iași

Orașul Târgu Frumos este situat în estul județului Iași, în Câmpia Jijiei, pe malurile râului Bahluieț, înconjurat, ca un inel, de comuna Ion Neculce. A fost atestat documentar din 1448 într-un act de donație prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Probota ceară de la Târgu Frumos.

În oraș s-a păstrat fosta Biserică Domnească, Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”, ctitorită de Domnitorul Petru Rareș (1541).

Clădirea, din cărămidă, a fost așezată pe o temelie din piatră de carieră cu mortar din nisip și var. 

A fost construită pe locul unei vechi biserici a cărei existență a fost demonstrată prin săpăturile arheologice din 1994 care, în fundația bisericii, au descoperit 7 schelete, o monedă din vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), 6 monede de argint și 3 monede din vremea Regelui Ungariei Matia Corvin. 

În timp a fost reparată de mai multe ori și în secolul XVIII, deasupra pridvorului, i s-a adăugat turnul-clopotniță.

În biserică a fost hirotonisit ca diacon, viitorul renumit scriitor Ion Creangă (1859).

La începutul secolului XIX biserica a fost restaurată. Atunci i s-a înălțat turnul și a fost acoperită cu tablă. Din anul 2015 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Fiind situat la intersecția mai multor drumuri comerciale, Târgu Frumos a devenit reședința ținutului Cârligătura din principatul Moldovei, când avea sigiliu propriu, statut pe care l-a păstrat până în 1834.

În timpul reformelor Regulamentului Organic (1831-1832) prin care autoritățile imperiale rusești le-au oferit celor două state, Țara Românească și Moldova, primul lor sistem comun de guvernare, rămas valabil până în anul 1856, ținutul a fost desființat, inclus în județele Iași și Roman, orașul ajungând să facă parte din județul Iași.

Era locuit de români, o comunitate armeană și una evreiască. În timp armenii au plecat ajungând ca în 1894 în oraș să mai fie doar 73. Numărul populației a crecut o dată cu așezarea famiilor de lipoveni ruși care și-au creat propria mahala și, pe lângă cele 3 ortodoxe române, au ridicat pe rând 2 biserici ortodoxe de rit vechi. În oraș funcționau un spital, o farmacie, un birou poștal cu telgraf și s-a construit o școală de băieți (1892-1894), actuala clădire a corpului A din Liceul „Ion Neculce”.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și Liceul „Ion Neculce”

După cel de Al Doilea Război Mondial școala a devenit mixtă, cu statut de liceu și între anii 1970-1971 i s-au ridicat o nouă clădire, cantina și căminul. Apoi a funcționat ca liceu industrial. Din 1979 gimnaziul s-a mutat într-o clădire proprie și liceul a primit numele cronicarului Ion Neculce (1672-1745), autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”.

statuia Ion Neculce

În 1941 evreii au fost trimiși la muncă forțată, unii dintre ei ajungând să fie uciși în progromul de la Iași, în oraș supraviețuind doar puține familii.

Spre sfârșitul războiului la Târgu Frumos s-au purtat două din ultimele bătălii între armata română, aliată a Germaniei naziste și Armata Roșie rusească (1944). În prima bătălie rușii au încercat să acapareze teritoriile pe care trecea șoseaua Iași- Târgu Frumos-Pașcani, în cea de  a doua bătălie, rușii înaintând, germanii și-au retras unitățile blindate și românii, lipsiți de ajutor, s-au retras spre sud. În urma acelor bătălii acerbe terenurile au rămas împânzite de mine și muniție neexplodate care au rămas acolo zeci de ani.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Frunos din județul Iași (1950-1956).

Casa de Cultură „Garabet Ibrăileanu”

Raionul fiind desființat, orașul a fost inclus în raionul Pașcani.

Primăria Târgu Frumos

După reforma administrativă din 1968, când s-au format județele, și până azi, orașul aparține județului Iași.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2002-2006)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova

La 5 kilometri est de Târgu Frumos se află satul Prigoreni, aparținător administrativ  comunei Ion Neculce, numită după cronicarul care, în trecut, deținea moșia. În sat, pe dealul Coasta Buznii, și-a construit un conac, azi dispărut și lângă el o Biserică de lemn (1730-1740), mutată în 1885 în cimitirul satului.  

În 1934 a fost înlocuită cu o nouă Biserică de lemn „Prea Cuvioasa Parascheva” când, în timpul lucrărilor, a fost descoperit mormântul lui Ion Neculce. Deteriorându-se, a fost demolată și pe locul ei s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Dumitru” (1971-1973) lângă care, pe locul mormântului, a fost postat bustul lui Ion Neculce.

Până în anul 2001 în cimitir s-a aflat și mormântul lui Ștefan Apetrii Ciubotaru, tatăl scriitorului Ion Creangă, mutat apoi în Humulești. Din anul 2004 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

După ce am văzut biserica, din păcate închisă, m-am întors la Târgu Frumos, al rulat spre nord-est și după 17 kilometri, ultimul pe un drum lăturalnic, pietruit, am ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie Cucuteni, sit arheologic al unei necropole daco-getice, datată din secolul IV î.e.n. Este formată din 8 movile funerare (tumuli), cea mai mare acoperită cu o construcție ridicată în 1984, cu ocazia centenarului descoperirii culturii Cucuteni, fiind de fapt o incintă din piatră, cu cale de acces, în care s-au găsit 4 morminte de incinerație, unul principal, pentru care s-a ridicat movila și trei secundare.

Din păcate era închis și nu am putut vedea decât clădirea care o adăpostește, nici celelalte movile, deoarece a început să plouă puternic. Regretând, a trebuit să finalizez excursia din acea zi. M-am întors la Târgu Frumos, apoi spre sud și după o oră am ajuns în orașul Roman, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Roman, jud. Neamț

Palatul Al. Ioan Cuza- Ruginoasa și Biserica de lemn Costești, jud. Iași

După ce am vizitat orașul Pașcani, județul Iași, am continuat drumul spre est și după 11 kilometri am ajuns în satul Ruginoasa, unde se află Palatul Al. Ioan Cuza, pe care doream să-l vizitez. Satul a fost atestat documentar din 1596. Un secol mai târziu moșia, cu casa boierească și o Biserică de lemn, deținute de Duca Vodă, a fost cumpărată de familia Sturdza care a stăpânit-o aproape 200 de ani. Până la începutul secolului XIX moșia a ajuns să se întindă pe  8.000 de hectare.

Gara Ruginoasa

Vistiernicul Săndulache Sturdza a construit o fabrică de postav în care a adus să lucreze meșteri germani. Cu ajutorul lor, pe locul fostului conac, a ridicat un palat în stil neoclasic și a înlocuit Biserica de lemn cu una de zid, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, numită și Biserica Domnească, în momentul vizitei mele (2021) aflată în curs de restaurare.  

În jurul lor a amenajat un parc cu alei, ornamentate cu statui, un iaz și le-a înconjurat cu ziduri înalte, prevăzute în colțuri cu bastioane (1804-1814).

Moștenitorul său, logofătul Costache Sturdza, a refăcut palatul în stil neogotic, a reparat zidul înconjurător și a modificat bastioanele în stil gotic (1847-1855). A fost locuit de soția sa și unul dintre fii, logofătul stând mai mult la Iași. Povestea palatului este una tristă. Soția s-a îndrăgostit de boierul Nicolae Roznovanu care, pentru a putea fugi împreună, a atacat palatul și în ambuscada creată, fiul a fost omorât. Au reușit să fugă în Bucovina unde s-au căsătorit.

În 1957 un alt fiu, vornicul Alexandru Sturdza, pentru un împrumut, a ipotecat Băncii Naționale a Moldovei moșia și palatul. Neputând să plătească la timp, Banca le-a vândut, prin licitație, lui Alexandru Ioan Cuza (1862), cel care a înfăptuit unirea Moldovei cu Țara Românească. Palatul a fost locuit de soția sa, Doamna Elena, care, în decurs de 2 ani, l-a refăcut. În interior s-a construit o scară centrală din marmură, pereții au fost tapetați cu mătase, camerele dotate cu șemineuri, policandre și mobilier adus din Paris. Cu grădinari germani, a reamenajat parcul înconjurător.

Domnitorul venea din când în când, mai ales în sezonul estival. În acea perioadă a avut o relație extraconjugală cu principesa Elena Maria Catargiu, soldată cu 2 fii- Dimitrie și Alexandru.

După ce a fost obligat să abdice și să plece în exil, pentru a avea bani să se întrețină, a arendat moșia. Decedat la Heidelberg, Germania, a fost adus la Ruginoasa și înmormântat, inițial într-un cavou de lângă biserică (1873), în 1907 într-o criptă amenajată în biserică, ulterior mutat la Mânăstirea Curtea de Argeș (1944) și în 1946 într-o criptă din Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iași.

Doamna Elena, împreună cu cei 2 fii ai săi și secretarul domnitorului, s-a mutat la Paris, unde a locuit până în 1882, când s-a întors  la Ruginoasa (1882). Fiii din relația cu principesa au avut o soartă tragică. Dimitrie, suferind din dragoste pentru o femeie de moravuri ușoare, s-a sinucis la Paris (1888). A fost dus la Ruginoasa și înmormântat lângă biserica domeniului. Alexandru, deși bolnav cardiac cronic, s-a însurat cu Maria Moruzzi, au plecat în „luna de miere” la Madrid și după 6 luni, bolnav de ftizie, a decedat (1890), lăsându-i soției, prin testament, moșia din Ruginoasa, la care aceasta s-a întors.

Existând altercații, Doamna Elena s-a mutat la Iași și după un timp la Piatra Neamț, unde s-a dedicat operelor de binefacere. Maria Moruzzi a avut o relație cu I.C. Brătianu în urma căreia s-a născut un fiu, viitorul istoric Gheorghe I. Brătianu. Pentru ca acesta să fie legitim, s-au căsătorit la biserica castelului, doar pentru o zi (1898). În urma unui proces, intentat și câștigat de Doamna Elena, Maria a fost obligată să părăsească palatul care, ulterior, urmând testamentul lui Al. I. Cuza, a fost donat Spitalului „Caritatea” din Iași, care l-a amenajat ca Spital de Copii „Cuza Vodă” și o parte din mobilier l-a donat Muzeului Militar.   

În Primul Război Mondial palatul a servit ca spital militar,  apoi a fost folosit ca spital TBC. Distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pietrele din ruinele lui au fost folosite de localnici pentru construcția de case.

În perioada 1967-1978 Direcția Monumentelor Istorice a refăcut o parte din zidul de incintă, un bastion și palatul care a fost simplificat, nemaiavând cele 4 turnulețe inițiale, iar scara de marmură înlocuită cu una din lemn. Doar 13 hectare au fost reamenajate ca parc. Direcția fiind desființată (1979), lucrările s-au oprit.

În 1982 s-a inaugurat Muzeul Memorial „Al. I. Cuza” cu o secție de istorie și una de etnografie. Din anul 2015a fost declarat monument istoric. Azi se pot vizita 15 încăperi, între care cabinetul de lucru al domnitorului, o bibliotecă cu cărți aduse din Paris, o sufragerie în stil gotic, cu veselă de argint, camera de primire a oaspeților, dormitoarele, etc., unele mobilate în stil Ludovic al XV-lea.

La 9 kilometri est de Ruginoasa, pe dealul din nordul comunei Costești, în cimitir, se află Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sau „Sf. Voievozi”, declarată monument istoric în anul 2015.

A fost ridicată în 1777 de boierul Petre Palade Secară, în apropierea conacului său, an scrijelit pe lemn, în interiorul bisericii.

Clădirea, din bârne de stejar, a fost așezată pe o temelie de piatră și acoperită cu șindrilă. In timp interiorul a fost pictat și ornat cu icoane în stil bizantin, unele din secolul XIX păstrându-se până azi.

Catapeteasma și stranele vechii biserici, sculptate din lemn de stejar, au supraviețuit și ele.

În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori, soclul de piatră a fost tencuit, pereții au fost vopsiți și pictura interioară a fost refăcută. Împreună cu cimitirul, în care se află și mormântul ctitorului, biserica a fost înconjurată de un zid din gresie.

În 1938 pe latura de sud i s-a adăugat un turn clopotniță cu baza de piatră, prin care se accesează interiorul, deasupra căreia, pentru clopote, s-a înălțat un foișor închis, din lemn. Șindrila a fost înlocuită cu tablă.

Atât la exterior cât și în interior pereții au fost căptușiți cu scânduri verticale și biserica aproape că nu se mai poate compara cu cea de altădată. Totuși, există și un beneficiu. Biserica încă funcționează.

Citește și Târgu Frumos și Biserica de lemn Prigoreni, jud. Iași

Pașcani, județul Iași

După ce am vizitat câteva obiective turistice din județul Neamț, din Târgu Neamț m-am deplasat spre est și am trecut în județul Iași. Înainte de ajunge la Pașcani, doream să văd o mânăstire situată lateral de drumul principal. 

După 25 kilometri am parcat în dreptul unei pensiuni și, pe un drum lăturalnic, după câteva sute de metri, am ajuns la Mânăstirea „Sf. Cuv. Teodora” Codrii Pașcanilor.

Se spune că pe vremuri în apropiere a existat un schit de călugări, azi dispărut. În anul 1991, în memoria Sf. Teodora de la Sihla, un grup de maici au înființat un schit.

După 2 ani schitul a fost ocupat de călugări care au construit biserica, lângă ea o clopotniță și o clădire pentru chilii.

M-am înapoiat la mașină, apoi am continuat drumul spre est și după 7 kilometri am intrat în orașul Pașcani.

Orașul este situat în partea de sud a Podișului Sucevei, pe malul drept al râului Siret. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme ale unor așezări neolitice, aparținând culturii Cucuteni (5.200-3.200 î.e.n.).

scările mari

Localitatea a fost atestată documentar din anul 1419 și în 1453 făcea parte din moșia boierului Oană Pașca, după care a primit numele.

În timpul domniei lui Vasile Lupu (secolul XVII) Iordachi Cantacuzino,  marele vistiernic la Curtea Domnească din Iași, a devenit proprietar pe jumătate din satul Pașcani. Acolo și-a construit un palat (1640-1650) care, refăcut în secolul XVIII, a rezistat până azi. Palatul Iordache Cantacuzino face parte din monumentele istorice ale județului. În momentul vizitei mele (2021) palatul era îngrădit și aveau loc lucrări de reconstrucție. Deși nu am avut voie să intru, peste gard am furat o poză.

Lângă palat au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1664) care, modificată în 1807, există și azi. Și ea este inclusă în patrimoniul istoric.

Familia Cantacuzino a rămas proprietară peste un secol, apoi moșia și localitatea au intrat în posesia familiei Bălășescu, de la care au fost cumpărate de vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu (1812). În acea perioadă localitatea a primit dreptul să țină 21 de iarmaroace pe an (1821) și din 1831 a primit statutul de târg. Ulterior moșia a intrat în posesia familiei Brătianu care a deținut-o până la naționalizarea din 1946.

scările mici

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Roman-Pașcan-Iași (1869-1870), de muncitori austrieci, polonezi și germani, specializați în domeniu, când s-au construit și ateliere pentru reparații, un depou de locomotive, lângă el clădiri de locuit pentru meseriași, etc. După finalizarea lucrărilor, mulți dintre ei au rămas în Pașcani, ca angajați ai căilor ferate, punând companiei niște condiții pe care aceasta le-a onorat. Pe 2 terenuri din zona atelierelor de reparații, donate de boierul Roznovanu, s-au construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1872), o școală primară cu predare în limbile germană și polonă, un centru de cultură și au fost amenajate terenuri de sport.

Parcul Municipal

În bombardamentele din 1944 biserica a fost ruinată apoi, sub comuniști, terenul naționalizat și resturile clădirii demolate (1950). Neprimind autorizație pentru o nouă biserică, ani de zile slujbele s-au ținut în diferite locații. În 1985 doi preoți au primit aprobare pentru construcția unei case particulare, casă care, după 1989, a fost transformată în actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1995-1996), situată la capătul actualului Parc Municipal, în apropierea Lacului Peștișorul.

Localitatea a devenit un nod feroviar important. Până la sfârșitul secolului XIX s-au construit gara, 9 biserici, 6 mori, prăvălii, două hanuri, o fabrică de săpun și din 1892 a devenit sediul plășii Siretul de Jos din județul Suceava. În acea perioadă, printre mulții copii, s-au născut în Pașcani doi băieți care, în decursul vieții, au ajuns personalități cu care azi orașul se mândrește: Visarion Puiu (1879-1964)- mitropolit și Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, om politic.

Spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) orașul a fost bombadat de aviația sovietică care urmărea să distrugă nodul de cale ferată. Postbelic Pașcani a primit statutul de oraș, reședință a raionului Pașcani din regiunea Iași (1950).

Primăria Pașcani

În acea perioadă s-a înființat un centru de cultură (1949) care a funcționat în diverse locații, până în 1960, când s-a construit Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu”.  Din 1997 în cadrul ei funcționează și Muzeul Municipal Pașcani, cu 3 secții: istorie, etnografie, religie, având un total de 375 de exponate.

În anii următori s-au înființat mai multe fabrici ca  Fabrica de perdele, Fabrica de traductoare, Integrata, etc. Pentru a lucra ca muncitori în întreprinderile noi înființate, în oraș s-au mutat multe familii din mediul rural. Orașul s-a extins, ajungând sediu administrativ a câtorva sate, dar în 1968 a pierdut acel statut. În timp, numărul populației crescând, au fost construite noi biserici.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1982)

Din 1995 Pașcani a devenit municipiu și i-au fost arondate 5 sate.

Piața Primăriei

În centrul orașului, lângă Primărie, în anul 2005 au început lucrările pentru construirea unei catedrale. Șantierul a funcționat fără autorizație până în anul 2011 când municipalitatea a donat terenul de 3.000 de metri pătrați Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și aceasta a recunoscut legal construcția. Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” a fost inaugurată în anul 2015.

Citește și Palatul Al. Ioan Cuza- Ruginoasa și Biserica de lemn Costești, jud. Iași