O după-amiază în Sibiu

Publicat pe 15 iunie 2019 de monica frimu

Amiază în Sibiu. O rafală de ploaie ne-a alungat de la terasa unde am luat prânzul. După ce s-a oprit am pornit pe esplanada Nicolae Bălcescu. Strada a fost creată în perioada parcelării Orașului de Sus (secolul XIV) care asigura legătura între Piața Mare și Poarta Cisnădiei, pavată cu piatră de râu (1762) înlocuită cu granit (1875), pe care, din 1905 au funcționat liniile tramvaiului electric. În 1970 acestea au fost scoase și strada, denumită Nicolae Bălcescu, a devenit pietonală.

Într-o direcție se afla Piața Mare, pe care o vizitasem, așa că am pornit în sens opus spre Piața Unirii printre clădirile ridicate în secolele XVIII și XIX, unele în stil baroc, altele în stil eclectic. Majoritatea magazinelor din centrul Sibiului, sediile unor bănci, agenții de turism, etc. se aflau la parterul lor și în față se întindeau terase după terase.

La capătul străzii, în față am văzut Teatrul Național „Radu Stanca”. A fost denumit după dramaturgul, scriitorul, din 1949 regizor la Teatrul din Sibiu înființat în același an. În 1956 în cadrul teatrului s-a înființat secția de limbă germană ca simbol al primului teatru german din Sibiu (1788).

Am urmat strada Cetății, despărțită de Parcului Cetății printr-un zid ce a făcut parte din al treilea rând de fortificații. În acea perioadă (1357-1366) unele dintre cele 19 bresle de meșteșugari au ridicat turnuri de apărare ale cetății. Primul pe care l-am văzut a fost Turnul Archebuzierilor denumit după găurile aflate la nivelul meterezelor prin care se putea trage cu archebuza, numele schimbat ulterior în Turnul Postăvarilor sau Turnul Pânzarilor. În decursul timpului a fost supraînălțat și modificat.

Al doilea turn, Turnul olarilor, a fost construit de breasla olarilor în secolul XV. În secolul următor a suferit modificări.

Până la al treilea turn ne-am deplasat prin Parcul Cetății.

Una dintre cele două alei paralele, Aleea celebrităților, avea postate plăci ale unor personalități din lumea artelor, atât din țară cât și din lume.

La capătul aleii am cotit pe lângă Turnul dulgherilor, cel mai nordic dintre cele trei turnuri. A fost construit în secolul XIV de breasla dulgherilor și refăcut în forma actuală în secolul XVI. Toate cele trei turnuri au fost restaurate în perioada 1967-1972.

Lângă cele trei turnuri în jurul anului 1540 a fost ridicat Turnul Gros în care din anul 2004 funcționează Filarmonica de Stat Sibiu-Sala Thalia. La parterul turnului au fost numeroase cazemate cu guri de tragere și pe platformă au fost montate tunuri. În timp turnul a fost modificat de mai multe ori și între 1787-1788 a fost amenajat ca Teatru Orășenesc, primul din România. Prima piesă a fost jucată în limba română (1867) când Mihai Eminescu a avut rolul de sufleur. Sala a fost avariată în două incendii (1826, 1949) și refăcută ulterior.

Am înaintat pe strada cu casele colorate și terase amenajate, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală și după aproximativ 5 minute am ajuns la Biserica Sfântul Francisc, o biserică romano-catolică în stil baroc. Prima biserică a aparținut unei mânăstiri a călugărițelor Clarise din Ordinul Fraților Minori (secolul XV). Aceasta a fost desființată după Reforma Protestantă și biserica a fost folosită ca depozit de cereale.

În 1716 călugării franciscani au primit aprobarea și s-au instalat în fosta mânăstire. Au renovat biserica dar în 1776 tavanul ei s-a prăbușit. A fost reconstruită în stil baroc și a funcționat până în 1949 când mânăstirea a fost desființată și călugării deportați în lagăr.

Am ocolit Grădina Mânăstirii și am ajuns la un bulevard unde, în fața noastră se afla Sinagoga Mare. Până în secolul XIX evreii din Transilvania nu aveau voie să locuiască în orașe însă unii dintre ei s-au situat la periferie și în 1876 au constituit o comunitate evreiască pentru care a fost construită o sinagogă (1878). Devenind neîncăpătoare a fost construită Sinagoga Mare (1898-1899) în stil eclectic. În perioada comunistă și mai ales după 1989 evreii au emigrat în Israel, sinagoga s-a deteriorat, obiectele de cult au fost furate și în 1999 sinagoga s-a închis.

Revenind spre centrul vechi am urcat pe lângă Biserica Ursulinelor. Pe acel loc, situat în afara zidurilor cetății, în secolul XIII călugării dominicani au ridicat o mânăstire care a fost incendiată în invazia mongolă (1241). Refăcută, a fost din nou distrusă de năvălirea turcilor (1432) astfel au construit o biserică nouă, cea actuală, în interiorul zidurilor cetății (1479). După Reforma Protestantă a intrat în posesia luteranilor (1543). Când Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic biserica a fost preluată de călugărițele ursuline care au refăcut-o în stil baroc (1728-1733) și pe locul fostei mânăstiri dominicane au deschis o școală de fete, ulterior Colegiul Pedagogic. Biserica a fost restaurată în 1969.

Deasupra portalului de intrare am văzut într-o nișă statuia Sfintei Ursula care ținea în mâna dreaptă o frunză de palmier, simbolul martirajului și în cealaltă mână un steag. În interior, bolțile în stil gotic au fost înlocuite cu tavan. Pe laterale exista câte un altar astfel în cel din stânga era o pictură a fondatoarei ordinului, Sfânta Angela de Merici, îndrumând copiii și o icoană a Regelui Ștefan cel Sfânt iar în cel din dreapta o pictură a Sfintei Angela de Merici căreia i se arăta Sfânta Ursula și o icoană cu Sfântul Emeric.

În altarul principal se afla o icoană care reprezenta încoronarea Maicii Domnului.

Deasupra intrării se afla orga.

Am continuat urcușul lin printre casele vechi, unele dintre el repere istorice, de exemplu Casa Böbel a fostului pictor sibian (1824-1887).

Prin pasajul Pielarilor ne-am întors în Piața Mică și am trecut Podul Minciunilor.

fostul han Zur Ungarische Krone (clădire verde)

Am coborât niște trepte în Orașul de Jos și, pe lângă Casa Astronomului, ne-am îndreptat spre mașină. Era timpul de plecare.

Citește și Sibiu-trei piețe istorice

O dimineață în Sibiu

Publicat pe 12 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX. Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate, în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

Final de excursie în județul Hunedoara

Publicat pe 3 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit cu regret Muzeul Satului Hațegan și la capătul uliței am văzut Biserica reformată din Peșteana. Era o biserică din piatră și cărămidă cu un turn clopotniță pe care se contura o terasă înconjurată de gard din lemn, situată sub acoperișul din tablă. Ne-am așezat la umbră lângă un bătrânel care ne-a spus că biserica ar fi veche din secolul XVI dar nu se știe cu precizie. Ne-a impresionat să aflăm că deși în sat trăiau doar câteva familii de maghiari, o dată pe lună venea un preot din Hațeg și oficia slujba.

Deși la soare erau cam 40 de grade Celsius, văzând un indicator spre Rezervația botanică „Tăul Fără Fund” și fiind doar 1,3 km de străbătut, am început urcușul cu elan. Traseul era bine amenajat. Din loc în loc erau panouri explicative astfel pe primul panou am citit că dealul pe care urcam, denumit ”Drumul pietrelor”, era format din roci din ultima mare care a existat în acea zonă în urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, Marea Paratethys și acoperea Panonia, Transilvania, înconjura munții Carpați și ajungea până în Asia. Din ea, după ridicarea munților, au rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Azov.

A urmat un urcuș mai lin, pe o potecă printre copaci și tufișuri, după care am ieșit în plin soare pe un platou golaș. Pe plantele uscate se vedeau nenumărate pete colorate într-o continuă mișcare, fluturii de lizieră despre care am citit pe un alt panou postat în zonă. De fotografiat nici vorbă!

Am coborât o mică pantă, de data asta prin umbra unor copaci și am ajuns la capătul expediției noastre, Mlaștina sau Tăul Fără Fund. Legenda care circula spunea că pe fundul mlaștinei existau forțele răului care atrăgeau oamenii și animalele dispărute în acea zonă.

În urmă cu mii de ani în acel loc s-a aflat un lac care în timp s-a umplut cu materiale. Pe partea superioară a apei au crescut straturi adânci de mușchi care au păstrat umiditatea necesară plantelor. De pe acea vreme a supraviețuit o plantă carnivoră, „Roua Cerului” (Drosera Rotundifolia), pentru care, spre a le vedea, am urcat prin arșiță, efort rămas fără roade din păcate. Pe drumul de întoarcere spre Peșteana îmi imaginam ce interesant ar fi fost dacă vedeam și eu capcana întinsă gâzelor de frunzele lipicioase ale acelor plante.

Urma să se îndreptăm spre casă. După 6 km ne-am oprit din nou. Dacă continuam așa, dorind să vedem tot ce era în cale, nu mai ajungeam la timp acasă… Am parcat lângă Primăria Sarmizegetusa, situată pe o latură a șoselei. Pe cealaltă parte se aflau ruinele fostei capitale a Daciei romane (106 e.n.), mult mai puține decât la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, unul din motivele principale fiind preluarea rocilor de către localnici pentru folosirea lor în construcții.

La acea vreme Colonia Ulpia Traiana Augusta se întindea pe o suprafață de 32 de hectare și era înconjurată de ziduri. O străbăteau două drumuri principale care se intersectau în centrul orașului unde se afla Forul roman, centru civic și politico-administrativ. Forul cuprindea o piață publică, o bazilică pe latura căreia se aflau birouri și sedii de asociații, pe centrul laturii sala de ședințe a consiliului local și sub bazilică marele tezaur al orașului. Tot în centru se afla un tribunal și podiumul pe care stăteau judecătorii sub care era închisoarea. În dreapta bazilicii mai târziu a fost creat un pasaj spre cel de al doilea For construit ca centru religios.

În afara zidurilor se aflau construcții publice sau private, temple, ateliere meșteșugărești, în total populația era de aproximativ 25.000-30.000. Spre est și vest se întindeau cimitirele. Cea mai impunătoare construcție a fost Amfiteatrul cu capacitate de până la 5.000 de spectatori.

Aveam de parcurs cam 90 km până la Lugoj, de unde traficul nu mă mai interesa, fiind încă 100 km pe autostradă până la Arad. Trecând prin Oțelu Roșu, de pe marginea șoselei am imortalizat două biserici, ultimele fotografii din drumul nostru.

Biserica romano-catolică (1940)

Parohia ortodoxă „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2008)

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Publicat pe 27 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț în nici 15 min. am ajuns în localitatea Strei la marginea căreia, pe un mic deal, în vechiul cimitir se afla o biserică ortodoxă atestată documentar din 1392. Pentru a ajunge la ea am trecut pe o potecă pe lângă lanurile de porumb.

După unele surse Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei a fost ctitorită de boierul român Ambrozie în jurul anului 1270 pe locul ruinelor unei „villa rustica” romană din care s-au păstrat până azi unele porțiuni ale anexelor. După alte surse ctitor a fost cneazul Petru, fiul lui Zaicu, care a primit în dar trei sate drept recompensă pentru participarea sa la numeroasele campanii militare ale lui Ludovic cel Mare în Italia (1347-1380). Biserica a fost împodobită cu picturi murale efectuate de pictorul Grozie ale cărui portret și nume se află în absida altarului.

Biserica a fost construită din piatră brută într-un stil nemaiîntâlnit la bisericile ortodoxe, gotic timpuriu cu influențe bizantine și elemente locale. Clopotnița cu trei nivele și acoperiș cu patru fațade triunghiulare s-au păstrat intacte până azi. În interiorul turnului, în interior s-a găsit un fragment dintr-un sarcofag roman.

Inițial intrarea se făcea printr-o ușă situată sub turn, deasupra căreia se afla un arc pe care s-a păstrat un fragment din frescele exterioare cu care a fost acoperită biserica. Ulterior intrarea s-a mutat pe o latură a bisericii.

Interiorul a fost pavat cu cărămizi romane. Din frescele vechi s-au păstrat o parte- în altar „Isus în glorie” și cortegiul Apostolilor, în navă „Buna Vestire”, Sfântul Nicolae și alți sfinți. Personajele au ochii scoși fapt explicat prin invazia turcească a zonei care în drumul lor au profanat bisericile. O legendă populară spune că ochii au fost scoși de vrăjitoare pentru a prelua sfinților puterea.

Din 1940 în biserică s-au ținut tot mai puține slujbe. După spusele localnicilor legionarii au construit o nouă biserică și cea veche a fost abandonată. Între anii 1969-1970 Biserica din Strei a fost restaurată. Din păcate nu poate fi vizitată. Este deschisă o singură dată în an, în septembrie, de hramul Adormirea Maicii Domnului când are loc Sfânta Liturghie.

Ne-am întors la Hațeg și am parcurs 3 km în altă direcție, până în localitatea Sântămăria Orlea, pentru a vedea o altă biserică veche din piatră în care se găsește cel mai vechi ansamblu pictural din țară. Am avut norocul să putem intra. Deținătorul cheilor, un fost cadru militar, ne-a deschis, taxat și ne-a povestit detaliat istoria ei.

Nu se știe exact cine a construit-o. Una din variante este că o dată cu colonizarea zonei cu maghiari catolici, aceștia ar fi ridicat Biserica „Sfintei Treimi”(1276) care a aparținut de Curtea Regală Hațeg.

După ce Curtea Regală a fost distrusă de invaziile turcești (1520-1438), împreună cu satele aparținătoare, satul a fost dăruit cnezilor Cândea, drept recompensă pentru participarea lor la luptele antiotomane, de către Ioan de Hunedoara, administratorul zonei din partea Coroanei Maghiare.

A doua variantă afirmă că deoarece cnezii erau ortodocși și Biserica Sântămărie Orlea a fost de rit ortodox. Mărturie stau picturile bizantine din secolul XIV și literele chirilice înscrise în altar descoperite prin restaurare.

După 1447 familia Cândea a trecut la catolicism, o dată cu ei și biserica care din 1555 și până azi a funcționat în rit reformat calvin. Până în 1613 în biserică se oficiau slujbe reformate în paralel cu cele ortodoxe. După acea perioadă ortodocșii au rămas fără biserică.

Inițial biserica a fost construită în stil romanic, ulterior a fost transformată în stil gotic timpuriu („gotic burgund”). Turnul a fost ridicat pe cinci niveluri și prezintă un amestec de stiluri astfel la parter se află un portal de tip romanic, la primul etaj o fereastră gotică, la celelalte etaje ferestre tip romanic. În interiorul bisericii pereții au fost pictați în trei etape succesive. Cele trei straturi au fost descoperite cu ocazia restaurărilor, prima în 1869, a doua în 1873, făcute la comanda Comisiei Monumentelor Istorice din Budapesta.

Cel mai vechi strat, format din 10 cruci de consacrare situate în zona altarului, a fost realizat o dată cu construcția bisericii. Peste el, în partea de est a navei s-a descoperit o inscripție în latină ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Al treilea strat, probabil din anii 1400, s-a găsit în zona altarului și pe pereții de sub tribună. Se presupune că picturile acestui strat au fost finanțate de familia Cândea.

Din păcate în acel secol restaurările au fost oprite de către conducătorii Bisericii Reformate.

Lateral de centrul comunei se afla Castelul Kendeffy, castel feudal construit pe malul Râului Mare între anii 1777-1782 de familia de nobili căreia îi poartă numele. Sub regimul comunist a fost naționalizat (1946), din 1982 a fost preluat de Administrația județeană Hunedoara și transformat în hotel care a funcționat până când a fost retrocedat. Fiind proprietate privată nu am putut intra să-l vizităm. Am putut vedea doar turnurile sale, restul fiind acoperit de copacii înconjurători.

Între anii 1977-1986 pe cursul Râului Mare s-au construit 10 hidrocentrale, ultima fiind cea de la Sântămăria Orlea unde s-a ridicat un baraj și s-a format Lacul de acumulare Sântămăria Orlea care asigură alimentarea cu apă a peste jumătate din județul Hunedoara.

De la lac, înapoi, în depărtare, am văzut turnurile Castelului Kendeffy.

Ne-am întors la Hațeg și ne-am îndreptat spre a treia biserică veche din piatră ce se afla în zonă. După 6 km am ajuns în comuna Totești și ne-am abătut 1 km până în satul aparținător de ea, Păclișa, unde auzisem că se afla Castelul Pogany, vechi din anii 1800. Actual în ansamblu funcționează un Centru de Reabilitare pentru copii cu handicap și în castel Administrația acestuia. După ce ne-am legitimat, portarii au fost amabili și ne-au permis intrarea în incintă.

Castelul a fost ridicat în mijlocul unui parc stil baroc cu două etaje și 22 de camere într-un parc întins pe 18 hectare, traversat de un râu. Lângă el a fost amenajat un iaz mic cu pești. În castel a trăit și fata proprietarului care se pare că a fost muza celebrului sculptor Constantin Brâncuși pentru crearea capodoperei sale „Domnișoara Pogany” aflată azi într-un muzeu din New York.

În secolul XIX o parte a clădirii a fost transformată și a primit o formă neregulată. Din 1918 a fost naționalizat, după cel de Al Doilea Război Mondial castelul și terenurile înconjurătoare au fost transformate în cazarmă pentru armata rusă și după renovarea din 1990 clădirea a fost retrocedată descendentului familiei Pogany.

În apropierea castelului se afla o mică biserică în stil bizantin, probabil loc de rugăciune pentru angajații Centrului de Recuperare.

De la Păclișa, după 9 km am intrat în comuna Densuș. În centrul ei, în fața Centrului de Informare Turistică era postat bustul lui Ovid Densușianu (1873-1938), fost poet, folclorist, filolog, lingvist, membru al Academiei Române și Profesor al Universității București.

Am lăsat mașina în parcarea din fața Primăriei și ne-am deplasat pe o stradă laterală, aproximativ 5 minute, până la Biserica Sfântul Nicolae din Densuș. Prima biserică a fost construită în secolul VII, a suferit mai multe modificări, mai ales în secolul XIII, formă care s-a păstrat până azi. La construcție s-au folosit bolovani din râu, cărămizi, capiteluri, etc. luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Biserica era situată în interiorul cimitirului înconjurat cu un gard din piatră. Dacă la Strei am văzut exteriorul bisericii, La Sântămărie Orlea am avut norocul să putem intra, la Densuș nu am avut deloc acces. Poarta cimitirului era încuiată și biserica se afla înconjurată de copaci. Am reușit să vedem doar turnul ei, asemănător cu al Bisericii din Strei.

Deprimate, ne-am întors la mașină. O altă imagine negativă din Densuș și am plecat „cu coada între picioare”.

Citește și Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Publicat pe 13 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

La aproximativ 20 de kilometri de Hunedoara, urcând spre înălțimile munților Poiana Ruscă, în așa numitul Ținut al Pădurenilor, se află comuna Ghelari, localitate atestată documentar între anii 213-215 î.e.n. ca loc unde se extrăgea minereu de fier, ocupație care a durat până în anul 2000 când exploatarea a fost închisă. Inițial, cu extragerea minereului s-au ocupat localnicii, ulterior li s-au alăturat pădurenii din satele de munte învecinate iar în perioada comunismului au fost aduși cetățeni din regiunea Moldovei. Ne-am deplasat cam 30 de minute pe șoseaua bine întreținută, care trecea printre peisaje minunate, dorind să vizităm așa numita Catedrală a Pădurenilor din Ghelari.

Zona a fost colonizată cu maghiari romano-catolici care au preluat biserica ortodoxă existentă dinainte de 1700 în locul „Valea Caselor”. Ortodocșii s-au adunat timp de 40 de ani în șura unui țăran. În 1770 un nobil român calvin a construit în zona din „Deal” Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” ca mulțumire pentru vindecarea soției sale de cancer în urma unui Sfânt Maslu slujit de preoții ortodocși. De-a lungul timpului biserica a suferit mai multe modificări și reparații, ultimele în 2005 și 2010. În interior pereții de lemn au fost decorați cu picturi reprezentând Săptămâna Patimilor în care ostașii care-l batjocoreau pe Isus purtau hainele popoarelor care au asuprit Transilvania.

În 1939, lângă ea a început construcția unei noi biserici imense (47 metri lungime, 21 metri lățime, 47 metri înălțime), cu 7 turle, cele două din față înalte de 47 metri. Pentru Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” materialele au fost aduse cu trenul până la baza dealului apoi urcate cu carele trase de boi sau erau transportate cu trenul prin galeriile de mină, apoi cu un funicular, descărcate și transportate cu căruțe până la locul construcției.

Costurile au fost suportate de minerii din zonă și lucrătorii din Combinatul de la Hunedoara cărora, după spusele localnicilor, li se oprea lunar un procent din salariu, de către localnici care au ajutat cu muncă, bani, alimente și pelerini. Construcția a fost oprită între anii 1945-1955 datorită instaurării comunismului dar a fost reluată și, pentru o mai buna desfășurare a lucrărilor, în 1958 a fost construită o șosea pentru a lega localitatea Ghelari de orașul Hunedoara.

Pentru a ajunge la cele două biserici alăturate au fost construite scări pavate cu marmură mărginite de stâlpi cu felinare. Din loc în loc au fost postate statui și bănci pentru relaxare. Era seară și speram să mai găsim biserica deschisă. Prin amabilitatea doamnei responsabilă cu încuierea bisericii am primit câteva minute pentru a vedea interiorul.

Cupola de la intrarea în biserică a fost realizată din mozaic. Cei 4.000 de metri pătrați din interior au fost pictați de cinci pictori timp de 7 ani (1960-1967). Iconostasul și toate picturile au fost poleite cu foiță de aur, în total folosindu-se peste 4 kilograme de aur și sculpturile au fost realizate din lemn de stejar.

Frescele au fost executate în stil „buno fresco”. Dacă priveai un sfânt pictat acesta te urmărea în orice direcție te deplasai.

Construcția a fost finalizată în 1970 iar sfințirea bisericii s-a făcut în 1973. Până în 1977, datorită exploatării miniere din zonă, terenul de sub biserică s-a tasat și clădirea a început să se avarieze. Doar în 1988 s-au efectuat lucrări de consolidare. Pentru susținerea bazei s-au forat găuri și s-a injectat beton.

Pentru comoditatea credincioșilor a fost dotată cu scaune, existente în alte biserici creștine dar întâlnite foarte rar în bisericile ortodoxe.

Am plecat uimită și contrariată de ceea ce văzusem. O BISERICĂ enormă în mijlocul munților construită în perioada comunistă ?!?

Citește și Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

La revedere Madrid

Publicat pe 10 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

Din Piața Cibeles ne-am îndreptat spre Piața Lealtad (Plaza de la Lealtad) în mijlocul căreia se înălța Monumentul celor căzuți în Spania în timpul revoltei din 1808, foarte mulți uciși pe acel loc (Monumento a los Caidos por Espana). Construcția sa a început în 1821, a stagnat datorită instaurării absolutismului, a fost reluată în 1836 și monumentul, înalt de 5,6 metri, a fost inaugurat în 1840. În 1985 Regele Juan Carlos I l-a dedicat tuturor eroilor spanioli.

Pe una din lateralele pieței se afla o clădire construită între anii 1878-1893. în stil neo-clasic, pe a cărei fațadă erau postate 6 coloane corintice, Palatul Bursei de Valori (Palacio de la Bolsa de Madrid) în care, până în 1903 a funcționat Teatrul El Dorado.

În apropiere se afla Muzeul Prado pe care doream să-l vizităm. Acesta se găsea lângă Piața Canovas de Castillo (Plaza de Canovas del Castillo) sau Plaza de Neptuno. A fost amenajată în secolul XVIII pe locul în care se aflau o luncă și livezi, înconjurată de clădiri neoclasice care au fost restaurate, unele modificate în secolul XX, în care funcționau hoteluri de lux, magazine, etc. În mijlocul giratoriului se afla Fântâna lui Neptun (Fuente de Neptuno). A fost construită între anii 1782-1786, postată în altă locație și mutată în cea actuală în 1898. Neptun, zeul mării, era postat pe un stâlp circular, stand în picioare într-o cochilie trasă de doi cai de mare cu coadă de pește. În mâna dreaptă ținea un șarpe răsucit, în cea stângă un trident. Împrejur au fost postați delfini care aruncă apă la înălțime.

Clădirea Muzeului Prado (Muzeo Nacional del Prado) a fost proiectată în timpul lui Carol III pentru a adăposti Cabinetul de Istorie Naturală (1785). În timpul războiului peninsular (1807-1814) spațiile au fost folosite ca sediu pentru cavaleria trupelor lui Napoleon și ca depozit de praf de pușcă. Sub domnia lui Ferdinand VII a fost transformat în Muzeu Regal de Picturi și Sculpturi. Ulterior, devenind neîncăpător, a fost extins și deschis publicului în 1819. În 1868, după abdicarea Reginei Isabel II, muzeul a fost naționalizat și numit Muzeul Prado.

Poarta Goya la fața nordică

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), pentru a fi salvate, o parte din tablouri și desene au fost trimise la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Au fost returnate la începutul Primului Război Mondial. De asemenea, în același scop, sub dictatura lui Francisco Franco (1936-1975) multe au fost trimise la ambasadele Spaniei. În perioada 1971-1997, în cadrul muzeului au fost preluate două clădiri situate în apropiere – Salon de Reinos, fostul Muzeu al Armatei și El Cason del Buen Retiro.

În 1946, în dreptul fațadei nordice a fost postată Statuia lui Goya (Estatua de Goya) construită în 1902. Pe un postament înalt, pe care erau inscripționate datele de naștere (1746), respectiv moarte (1828), era postată statuia pictorului, în haine de epocă.

Între anii 2002-2007, pe o suprafață de 22.000 de metri pătrați a fost construită o nouă clădire subterană, paralelă cu Biserica Jeronimos, care leagă clădirea veche de fostul Muzeu al Armatei. Pentru a se ascunde legătura cu clădirile vechi a fost amenajată o platformă împodobită cu plante, asemănătoare grădinilor din secolul XVIII.

Mânăstirea San Jeronimo el Real a fost construită în timpul domniei lui Enrique IV de Castilia (1425-1474) și mutată lângă Palatul Regal în timpul domniei Isabel I când a fost construită în stil gotic târziu Castilian. În 1808 călugării au fost izgoniți, trupele lui Napoleon au ocupat mânăstirea și au distrus-o. Între 1848-1859, sub domnia Reginei Isabel II, a fost reconstruită și i s-au adăugat turnurile apoi, între 1879-1883 a fost remodelată în stil neo-gotic.

Cu ocazia nunții Regelui Alfonso XIII, care s-a celebrat în Biserica San Jeronimo el Real, aceasta fiind situată pe un deal, a fost construită o scară de acces (1906). Din 2007 terenul fostei mânăstiri a intrat în posesia Muzeului Prado.

Am înconjurat biserica și ne-am îndreptat spre El Cason del Buen Retiro. Clădirea a fost construită ca sală de bal în cadrul Palatului Buen Retiro (1637). În secolul XIX, când palatul a fost distrus, clădirea a fost mărită cu două fațade în stil neoclasic și în ea a funcționat Cabinetul Regal de Mașini (1802), apoi Biroul Regal de Studii Topografice (1831), ulterior a fost folosită în multiple scopuri. Din 1971 a fost preluată de Muzeul Prado și a găzduit colecția de picturi din secolul XIX. După o reformă completă și extindere (1996-2007) a fost redeschisă în 2009 ca Centru de Muzeologie (Escuela del Prado) care găzduiește arhiva, biblioteca, sculpturi, artă decorativă, pictură, etc. din Evul mediu până în secolul XIX și secția de documentare. În fața ei, în mijlocul unui mic giratoriu, era postată Estatua Maria Cristina de Borbon.

Am coborât spre Poarta Goya a Muzeului Prado pe lângă sediul central al Academiei Regale Spaniolă (Real Academia Espanola). Academia a fost înființată în 1713 și preluată de Regele Filip V un an mai târziu. Regulile stabilite de Academie privind limba spaniolă vorbită și scrisă au devenit oficiale prin decret regal în 1844. Sediul central a fost deschis în 1894. Din 1993 a fost creată Fundația Academiei Regale Spaniole care are rolul de a asigura stabilitatea limbii spaniole atât în Spania cât și în cele 22 de națiuni ce folosesc aceeași limbă.

Am coborât pe lângă Muzeul Prado, am înconjurat Piața Canovas de Castillo și ne-am îndreptat spre Piața de las Cortes (Plaza de las Cortes), fost punct de intrare în capitală. Între anii 2005-2011 piața a fost remodelată și extinsă. Pe o latură a pieței se afla clădirea Plus Ultra. A fost construită pe o parte din fostul palat al ducelui de Medinacelli (1911-1913) cu fațada în stil francez. Din 1941 a fost folosită de Compania de asigurări Plus Ultra până în 2015 când a intrat în posesia Grupului Catalana Occidente.

Pe o altă latură a pieței, ocupată de fostul palat, în aceeași perioadă a fost construit Hotelul Palace.

O altă latură a pieței era ocupată de clădirea Congresului Deputaților (Congresos de los Diputados). A fost ridicată pe locul unei mânăstiri din secolul XVI care a ars în 1823. În 1834, în clădirile rămase neafectate au avut loc sesiunile parlamentare ale Procuraturii apoi, între 1843-1850 a fost construit Palacio de las Cortes, în stil neoclasic, în care funcționează Congresul Deputaților din Spania.

În centrul pieței, în 1834 a fost plasată statuia lui Cervantes (Estatua Miguel Cervantes).

De acolo, îndreptându-ne încet, încet spre cazare, ne-am îndreptat spre calle Alcala. În fața noastră a apărut clădirea roșie a Bisericii Calatravas (Iglesia de las Calatravas), singura parte rămasă din fosta Mânăstire a Ordinului Militar de Calatrava (1623), un ordin creat în secolul XII pentru a apăra posesiunile creștine din peninsula de sud de atacurile musulmane. În 1836, o dată cu confiscarea Mendizabal, clădirile mânăstirii au rămas neocupate și o mare parte au fost demolate (1868-1874). În perioada Regelui consort Francisco de Asis de Borbon exteriorul bisericii care a supraviețuit a fost decorat în stil romantic și fațada în stil neo-renascentist. Pe ea, într-o nișă era postată statuia Fecioarei, deasupra Crucea Calatrava. În secolul XXI biserica a fost complet renovată.

Lipit de ea se afla Petit Palace Alcala în care funcționa un hotel.

Pe cealaltă parte a străzii se afla Teatrul Alcazar-Cofidis (Teatro Alcazar-Cofidis). Începând cu anul 1925 Teatrul Alcazar a funcționat cu spectacole de operetă, apoi teatru de revistă și din anii 1930 ca cinematograf. În 1983 a suferit un incendiu, a fost închis pentru reparații și doar după 22 de ani a fost redeschis. Numelui Alcazar i s-a adăugat cel de Cofidis când teatrul a intrat sub conducerea Companiei Cofidis (2012).

Pe colț, lipită de teatru, se afla o clădire maiestuoasă în care funcționa un birou al administrație locale (Consejieria de Medio Ambiente Licencias de Caza y Pesca).

Ne-am îndreptat spre Gran Via unde am trecut pe lângă Clădirea Telefonica (Edificio Telefónica), un zgârie-nori înalt de 89 de metri, cu 14 etaje, care a fost cel mai înalt din Europa până în 1940. Clădirea a fost construită între 1926-1929 și din 1930 a funcționat ca Oficiul presei Externe. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) a fost folosită ca observator de către trupele republicane. În ea funcționa serviciu de telecomunicații.

Am părăsit bulevardul și ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv istoric pe care îl vizitam în Madrid, Biserica San Antonio a germanilor (Iglesia San Antonio de los Alemanes). Inițial a fost construită Biserica San Antonio a portughezilor (1624-1633) pe lângă un spital cu același nume (1606). Când Portugalia a ieșit din Imperiul Spaniol, biserica și spitalul au fost cedate germanilor (1668) care au păstrat sfântul portughez San Antonio de Padua. În principal s-au ocupat cu ajutorarea oamenilor săraci și cerșetorilor din Madrid.

Am străbătut străduțele înguste până la locul de cazare.

Cu bagajele pregătite deja ne-am îndreptat spre stația de metrou de pe Gran Via de unde urma să ajungem la aeroport pentru a decola spre casă.

Piața Cibeles din Madrid, Spania

Publicat pe 6 mai 2019 de monica frimu

Am ieșit din Parcul Retiro lângă Casa Arabă (Casa Arabe) în care funcționa din 2006 Institutul Internațional pentru Studii Arabe și Lumea Musulmană. În clădirea ridicată între anii 1881-1886 , în stil neo- Mudejar, au funcționat Școlile Aguirre Madrid până în 1911 când a intrat în patrimonial Consiliului Municipal Madrid și a funcționat până în 2006 secția de statistic a orașului.

Ne-am deplasat pe lângă parc spre Poarta Alcala. Într-un rondou cu flori din mijlocul unei intersecții, la granița dintre districtele Salamanca și Retiro, trona statuia Generalului Espartero (Estatua de General Espartero el Pacificador), general care s-a remarcat mai ales în Primul Război Carlist. Statuia din bronz a generalului, îmbrăcat în uniforma plină de decorații și călare pe un cal, a fost construită din bani publici și inaugurată în 1886.

De o parte se întindea parcul, de cealaltă parte clădiri în care funcționau numeroase magazine și bănci. Între ele se afla Biserica Sfântul Manuel și Sfântul Benito (Iglesia de San Manuel y San Benito). A fost construită între anii 1902-1910, pe un teren donat de familia unui om de afaceri, ca reședință pentru Ordinul Sfântului Augustin.

Clădirea în stil neo-bizantin avea o cupolă mare la baza căreia erau reprezentați cei patru evangheliști și un turn clopotniță înalt, în stil italian. Pe lângă rolul de biserică în clădire funcționează școlile Fundației Caviggioli.

Am aruncat o ultimă privire parcului care se termina în dreptul Pieței Independenței.

În mijlocul pieței înconjurată de clădiri din secolele XIX și XX, în centrul giratoriului, se afla Poarta Alacala (Puerta Alcala) care a fost una dintre cele cinci porți de acces în oraș. Era de fapt noua poartă construită în timpul Regelui Carlos III (1778) pe locul vechii porți demolată în restructurările orașului (1770). Avea forma unui Arc de Triumf, primul construit în Europa, prin care trupele învingătoare defilau și unde se desfășurau festivități. În jurul ei s-au construit clădiri care au delimitat Piața Independenței denumită în cinstea eliberării de sub invadatorii francezi. În 1933 poarta a fost restaurată. În continuare în acel loc se desfășoară evenimente politice și culturale.

Urmând cale de Alcala, după nici 10 minute am ajuns în Piața Cibeles (Plaza Cibeles). A fost concepută în stil neo-clasic (1772-1782) în timpul domniei Regelui Carlos III, denumită Plaza de Madrid, apoi Plaza de Castelar (1900) și Placa Cibeles. În dreapta noastră se afla Casa de America, un centru destinat schimburilor culturale între Spania și America în care aveau loc expoziții, conferințe, cursuri, etc. Funcționa în fostul Palat Linares (Palacio de Linares) construit pe locul fostelor fabrici de argint și a unui depozit de cereale (1877-1900). După ce a trecut prin mai mulți proprietari a devenit nefuncțional până în 1992, când restaurat a început să funcționeze ca centru cultural.

Lângă Casa de America se afla un alt palat, Palacio de Ramon Pla Monje, în care funcționau mai multe societăți, un sediu de administrație financiară, un hotel, etc.

În spatele grădinilor Palatului Buenavista, în care funcționa Cartierul General al Armatei Spaniole, se afla clădirea Institutului Cervantes (Instituto Cervantes), o instituție guvernamentală care se ocupă cu studiul limbii și culturii spaniole începând cu anul 1991.

Vis a vis, ocupând un colț spre giratoriu, era clădirea în care funcționa Banca Spaniei (Banco de Espana). A fost fondată în timpul Regelui Carlos III (1782) ca Banco Nacional de San Carlos și a apărut ca Banca Spaniei după fuzionarea Băncii Isabel II cu Banca San Fernando (1847), cu un prim birou al celor cinci bresle majore.

Activitatea băncii crescând a fost nevoie de un spațiu mai mare astfel s-a construit o nouă clădire cu fațade decorate în stil eclectic (1884-1891) care a fost extinsă cu o nouă fațadă situată pe o altă stradă (1927), pe locul Palatelor Santamarca care au fost demolate. În 1962 baca a fost naționalizată și s-a adăugat o mică prelungire (1969). Finalizarea construcției a avut loc în perioada 2003-2006.

În centrul giratoriului, privind spre Institutul Cervantes, se afla Fântâna Cibeles (Fuente de Cibeles). A fost instalată în 1782 ca sursă de apă potabilă, funcțională din 1792 și mutată în centrul pieței în 1895 când i s-au adus mici modificări. Singura restaurare a fost făcută în 1981. Central a fost postată statuia zeiței frigiene Cybele, mamă a pământului și fertilității, cu un sceptru și o cheie în mâini. Ea se afla într-un car tras de doi lei care îi reprezentau pe Atlanta și Hypomenes. Pe postament au fost sculptate o broască, un șarpe și o mască ce acoperea sursa de apă care actual este jumătate îngropată datorită amenajărilor de teren pentru construcțiile înconjurătoare.

Clădirea lângă care ne aflam, Palatul Cibeles (Palacio Cibeles), din 2011 denumit Palacio de Telecomunicaciones, a fost construită pe o suprafață de 30.000 de metri pătrați, în locul fostelor Grădini Buen Retiro. Palatul a fost format din două clădiri pentru a găzdui Societatea Poștei și Telegrafelor din Spania (1907-1919). În decursul timpului s-au efectuat de mai multe ori modificări, reparații și reabilitări, chiar și noi l-am găsit acoperit cu schele. Telegraful ieșind din uz, clădirile au primit alte întrebuințări.

Actual funcționează un complex cultural Centro Centro cu sală de lectură, săli de expoziție și sală de spectacole, Oficiul Poștal Cibeles, sediul central al Primăriei Madrid (Ayuntamiento de Madrid), Delegacion del Gobierno Para la Violencia de Genero, restaurant, terasă, etc. Între clădiri, legând două străzi, am văzut Pasajul lui Alarcon sau Galeria de cristal del Palacio de Cibeles, lung de 130 de metri, acoperit cu o boltă mare din aproximativ 2.500 de metri pătrați de sticlă, construit între anii 2008-2009. Din păcate din cauza schelelor nu am reușit să vedem fațada ornată cu elemente alegorice reprezentând francmasoneria (cavaleri cu săbii, stele, etc.), armatele cuceritoare spaniole care au creat Imperiul Spaniol și scutul Spaniei situat central pe fațadă.

Am ieșit din Piața Cibeles și următoarea clădire impunătoare pe care am văzut-o, aflată lângă Palatul Comunicațiilor, era fostul Palat Godoy (1915), refăcut în stil neo-gotic (1925-1928), care găzduia Statul Major General al Marinei (Cuartel General de la Armada) și Muzeul Naval (Museo Naval).

Am lăsat în urmă Piața Cibeles și am străbătut un mic parc amenajat între arterele de circulație unde era postată Fântâna lui Apollo (Fuente de Apollo). În 1780 a fost creată Fântâna celor Patru Anotimpuri, reprezentate de statui așezate pe un piedestal, lateral de care se aflau două fântâni arteziene. Apa era aruncată prin două măști situate lateral și curgea în trei cochilii suprapuse. În mijlocul piedestalului a fost postată statuia lui Apollo (1803-1804), zeul luminii și artelor.

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-3

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După ce ploaia s-a domolit am părăsit catedrala și am depășit Palatul Regal. În partea de nord a palatului se întindeau Grădinile Sabatini ( Jardines de Sabatini) pe locul fostelor grajduri regale din 1553 care au fost demolate în secolul XX. În 1933 au fost amenajate după modelul francez, cu un iaz mare înconjurat de patru fântâni situate simetric și statui ale regilor spanioli, grădini private care au fost deschise publicului de Regele Juan Carlos I în 1978. Nu am putut intra din cauza bălților formate.

Vis a vis de grădini, în Piața Marinei Spaniole se afla Palacio del Senado, sediul Senatului, într-o clădire din secolul XVI în care a funcționat o școală a Ordinului Sfântului Augustin , apoi Cadiz Cortes, primul Parlament bicameral oficial din Spania (1835-1923). După ce a fost dizolvat în timpul dictaturii de la Primo de Rivera (1923-1930), sub dictatura lui Franco a devenit sediul Consiliului Național al Mișcării și din 1977, când aceasta a încetat, s-a instalat Senatul Spaniei. În depărtare se vedea Turnul din Madrid (Torre de Madrid), înalt de 142 de metri, care a fost construit într-unul din colțurile Pieței Spania între anii 1954-1957 pentru a găzdui aproximativ 500 de magazine, galerii, cinematograf, etc.

Am trecut pe sub un viaduct rutier și am ajuns în dreptul unei Mânăstiri a Ordinului Carmelitelor Desculțe cu aspect de cetate medievală în care se combinau stilul eclectic și cel modernist. Biserica parohială Santa Teresa și San Jose (Iglesia parroquial de Santa Teresa y San José) avea fațada crenelată și deasupra porții de intrare statuia Sfintei Tereza de Avilla. Din față se vedea doar vârful cupolei cu lanterna pe care era postată o cruce.

Biserica era mare fiind structurată cu trei nave. Am avut norocul să vedem măcar terminarea oficierii unei cununii religioase. Am fost entuziasmată de îmbrăcămintea tradițională a mamei mirelui. Văzută pe viu era mult mai frumoasă decât în muzee.

Ordinului Carmelitelor Desculțe s-a înființat în Madrid într-o mânăstire (1605). Expulzate prin „Confiscarea Godoy” (1798), s-au întors în Madrid (1876) și au funcționat într-o capelă până când a fost construită mânăstirea din Piața Spaniei (1916-1928).

În 1931, în timpul actelor de violență împotriva clericilor, în mod special al catolicilor, mânăstirea a fost incendiată și biserica distrusă parțial. La sfârșitul Războiului Civil Spaniol a fost reconstruită. Între anii 1965- 2016 a fost biserică parohială. Actual în mânăstire pe lângă biserică funcționează o casă de îngrijire medicală.

În spatele mânăstirii am urcat pe niște alei în Parcul de pe munte (Parque de la Montana). Acesta a fost amenajat pe locul gropii principale de gunoi a orașului inițial pe o suprafață de 87 de hectare (1893-1905). Ulterior a fost extins în mai multe faze cuprinzând și locul de depozitare a zgurei din oraș. În timpul Războiului Civil Spaniol în parc s-au săpat tranșee, s-au construit buncăre dintre care unele au rămas vizibile până azi. După încetarea războiului parcul a fost reconstruit, extins de două ori (1956, 1973) și ornat cu statui.

În parc se afla Templul lui Debod (Templo de Debod), o clădire din Egiptul antic, din regiunea Nubia, veche de aproximativ 2.000 de ani, făcută cadou Spaniei în 1968 ca mulțumire pentru ajutorul dat pentru salvarea templelor Nubiei. Locul unde a fost situat templul, în micul oraș Debod, azi se află sub apele Nilului. În secolul II a fost ridicată o capelă dedicată zeilor Amon și Isis. În jurul ei diferiți regi au ridicat camere noi. Construcția a fost terminată după anexarea Egiptului de către Imperiul Roman. Din secolul VI a fost abandonat, clădirile au fost utilizate în scopuri diferite de diferiții cotropitori ai zonei care l-au deteriorat. În 1907 a fost ridicat un baraj, templul a rămas sub apă aproximativ 9 luni. Prin ridicarea unui nou baraj (1961) rămășițele templului au fost transferate prin Portul Alexandria în Spania. Templul a fost restaurat, părțile dispărute reconstruite și în 1972 a fost postat central pe Muntele prințului Pio, pe locul unei foste clădiri militare din secolul XIX care a fost demolată.

În apropierea templului se afla o terasă panoramică, Mirador de la Montana de Principe Pio, de unde am văzut o parte din oraș cu Catedrala Almudena în depărtare.

Ne-am întors pe lângă Biserica parohială Santa Teresa și San Jose și am intrat în Piața Spaniei (Plaza de Espana) denumită anterior construirii Gran Via „Placa de San Marcial”. Am traversat spre Casa Gallardo, o clădire modernistă construită între anii 1891-1899 care se afla vis a vis de clădirea Real Compania Asturiana de Minas.

În 1561, când capitala Spaniei a fost mutată de la Toledo la Madrid, în zona pieței se aflau livezi fructifere. În secolul XVIII Regele Carlos III a construit o mânăstire pentru călugări care însă nu a fost folosită de aceștia apoi, în timpul lui Napoleon Bonaparte a devenit sediul Gărzilor Corpului căruia i s-au anexat barăci de cavalerie și artilerie. Cazarma a fost demolată (1908-1909) și din 1911 a început amenajarea Pieței Spaniei.

Între 1915-1916, pentru a celebra publicarea cărții Don Quijote și 100 de ani de moartea scriitorului, în centru pieței s-a ridicat Monumentul Cervantes (Monumento a Cervantes) format din statuia sa situată la bază. La picioarele sale au fost postate statuile lui Don Quijote și Sancho Panza în fața cărora se afla o fântână. Au fost adăugate două personaje principale ale romanului, Dulcinea și Aldonza Lorenzo. Scriitorul fiind celebru, pe o față au fost reprezentate cele 5 continente cu cititorii lucrărilor sale și pe fața deasupra fântânii literatura spaniolă reprezentată de personaj în haine de epocă cu o carte în mână.

Piața a fost amenajată cu bănci pentru relaxare, plantată cu măslini pentru a evoca câmpurile din La Mancha ce sunt descrise în roman. În spatele statuii era o clădire cu 25 de etaje (117 m înălțime), Clădirea Spania (Edificio Espana). A fost construită în 1953 și a găzduit apartamente de lux și un centru comercial. Cumpărată de firma Metrovacesa a Banco de Santander (2005), a fost reabilitată și a fost folosită până în 2012.

Înconjurând monumentul am ajuns în dreptul unei fântâni arteziene flancată de 2 statui de unde ni s-a schimbat tot planul.

Nenorocire! Prietenei mele i s-au furat toate actele și banii. Am depășit piața și am continuat drumul pe Gran Via spre o Secție de Poliție unde am zăbovit aproximativ 2 ore. Relatând pățania am aflat de la polițiști că furturile erau atât de frecvente în Madrid, mai ales asupra turiștilor, încât doar de la o sumă mai mare de 200 EUR se căutau făptașii.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: biserici

O după-amiază în Sibiu

O dimineață în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Final de excursie în județul Hunedoara

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

La revedere Madrid

Piața Cibeles din Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-3