Arhive etichetă: biserici

O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

 

Arad- cartierul Grădiște

Publicat pe de
Răspunde

Cartierul Grădiște din Arad, România, este situat în partea nordică a orașului. Pentru a pătrunde în el trebuia să traversez podul rutier și pietonal, peste liniile de cale ferată, lăsând în partea estică Gara C.F.R. Din 1871 Aradul a devenit municipiu și industria a început să se dezvolte rapid. În 1891 a fost înființată de către un industriaș austriac „Fabrica de mașini, vagoane și Turnătoria de fier a societății pe acțiuni Johann Weitzer” unde s-au produs prima locomotivă cu abur pentru trenurile de marfă și călători pe linii secundare, un proiect al fabricii din Budapesta (1896), vagoane de marfă, metrou, material rulant, etc., singura fabrică de vagoane din sud-estul Europei.

În 1921 a fuzionat cu Fabrica de automobile „Marta” și a primit numele de Uzina de Vagoane Astra Arad în care un an mai târziu a început să se dezvolte și sectorul aviatic. Și-a păstrat numele până la naționalizarea ei (1948) când a devenit Întreprinderea de Vagoane Arad. În timp a devenit cea mai mare producătoare de material rulant din țară. În 1998 a fost divizată în Astra Vagoane Călători și Astra Vagoane Arad. Cea din urmă a fost cumpărată de firma americană Trinity Industries Inc. (1999) care în 2006 a vândut-o celui mare mare producător de vagoane pe boghiu și forjă din Europa, International Railways Systems (IRS). Pe lângă vagoane, din 2014 compania început să fabrice și tramvaie. Actual, fațada ei îngrijită se poate vedea pe partea stângă, la terminarea podului.

Cartierul a început să se contureze cam pe la 1898, zona fiind ocupată încetul cu încetul de lucrătorii C.F.R. și muncitorii din fabrici. Terenul pe care s-a dezvoltat a aparținut moșierului Mosoczyi- partea situată în dreapta podului, în continuarea Depoului Mare C.F.R. și moșierului Gutziar- partea situată vis a vis de gară, peste liniile de cale ferată. După numele moșierul proprietar, localnicii au fost denumiți moșoți.

După Primul Război Mondial, pentru reconstrucție și dezvoltarea industriei,  tinerii de la sate au migrat la oraș. Mulți dintre ei s-au stabilit în zona care se afla în apropierea mijloacelor de transport, Gara Mare și Gara Podgoria, aceasta s-a mărit, terenurile au fost expropriate o dată cu reforma agrară (1924)  și  în 1925  a primit numele de Grădiște. După Astra Vagoane se întinde o zonă cu blocuri de locuit. Între ele, un intrând, o poartă și în fundalul unei zone părăsite un vechi conac în stare de degradare avansată, toate erau urmărite atent de un paznic. În 1860 a fost construită „Magyar Kiraly Dohany Behalto”, un centru de colectare a tutunului, cea mai veche clădire industrială a Aradului care intrând sub tutela Ministerului de Finanțe (1919) a fost denumit  Depozitul de fermentare a Tutunului, azi cunoscut de localnici ca  „Vechea fabrică de tutun”.

Până în 1948, datorită solului propice din zona Aradului, producția de tutun a devenit una dintre cele mai importante din Transilvania astfel că în depozit s-a amenajat un complex de pregătire a tutunului- curățare, uscare, ambalare, care dura între 12-14 zile apoi îl livra fabricilor de țigări din Timișoara și Târgu Jiu. În anii 1960-1970 se prelucra între 3 și 5 mii de tone de tutun. A funcționat până în anul 2008, după puțin timp a fost cumpărat de un italian și actual este sub sechestru, de neatins.

Din vremurile de glorie a rămas doar un panou cu reclame pentru țigările autohtone produse în acea perioadă, panou în aceeași stare deplorabilă ca întreg complexul.

Fiind situat în apropierea liniilor de cale ferată, a gării, atelierelor și depoului C.F.R., în timpul celui de Al Doilea Război Mondial cartierul a fost bombardat și au căzut victime în jur de 300 de oameni. După război, sub regimul comunist industria a luat amploare. La ieșirea spre Oradea s-au înființat Crescătoria de Pui și Combinatul de Sere, din anii 1980 ultimul funcționând aproape doar pentru export, azi ambele desființate după 1989. Tot în acea zonă a funcționat și Fabrica de seringi și ace medicale de unică folosință (1995-2013), prima din țară cu acest profil. Au fost construite locuințe pentru muncitori astfel printre casele vechi au apărut blocurile, s-a introdus apa curentă, s-a amenajat canalizarea, unele străzi au fost asfaltate.

În anii 1970 cartierul s-a extins spre triajul C.F.R. prin ridicarea de locuințe pentru populația rurală care a migrat la oraș datorită colectivizării. Pentru copii s-a ridicat o școală gimnazială nouă.

Școala Gimnazială „Aron Cotruș”

Din anii 1925-1930  în cartier funcționau legal culturile religioase romano-catolic, ortodox, reformat și penticostal.

Liceul Teologic Penticostal

Slujbele ortodoxe aveau loc într-o sală a Grădiniței din cartier (1928). În 1929 directorul Depozitului de fermentare a tutunului a donat terenul și între anii 1930-1934, cu contribuția credincioșilor, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, în stil bizantin și casa parohială.

Iconostasul a fost primit în dar de la starețul Mânăstirii Hodoș-Bodrog, care l-a sculptat personal (1940) și un an mai târziu, o dată cu decorarea interiorului cu fresce murale, a fost aurit.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost puțin avariată, ulterior refăcută, în 1955 renovată, turlele prevăzute cu cruci de metal aurite și în 1969 a fost dotată cu instalații de termoficare.

În timpul războiului, pentru refugiații greco-catolici veniți din Ardealul de Nord a fost înființată o parohie care, după război, când aceștia s-au întors la locurile de baștină, s-a desființat, iar cei puțini rămași au fost trecuți la ritul ortodox (1948).

În 1981 Biserica Ortodoxă din Grădiște a fost prima din Arad dotată cu clopote electrificate. Ultima restaurare s-a făcut între anii 2014-2015.

În apropierea ei, tot pe artera principală orientată spre nord, cu direcția Oradea,  vis a vis de Școala Gimnazială se afla o altă biserică construită cam în aceeași perioadă, Biserica Romano- Catolică „ Sfântul Iosif” Grădiște (1929-1936).

Pe partea cu școala am văzut o clădire recent refăcută, Cinematograful Grădiște. Clădirea a fost construită în perioada interbelică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a funcționat ca baie publică și după război ca Cinematograful C.F.R. până în 1990 când a fost închis. Preluat de Primăria Arad (2011), între anii 2015-2017 a fost refăcut și sala cu o capacitate de 120 de locuri, o grădină de vară cu 120 de locuri, au fost deschise publicului.

După 1989 în România au fost autorizate mai multe culte religioase care și-au ridicat propriile case de rugăciuni astfel în jurul anului 2010, în cartierul Grădiște a apărut o clădire impunătoare pe patru nivele, Biserica Creștină Baptistă „Betel”.

Am intrat în zona care a fost construită pe fosta moșie Gutziar, o zonă liniștită, cu case mici care și-au păstrat spațiile verzi, unele chiar grădinile.

În unele din ele funcționau diverse ateliere meșteșugărești, chiar și unele firme care erau încadrate în peisaj.

A.R.R. Arad

Străbătând străduțele am ajuns la câmpul de la marginea orașului unde  începea să se contureze un nou cartier de vile.

În anul 2012 a început construcția Bisericii Ortodoxe Grădiște II.

Biserica Ortodoxă Nouă „Intrarea Domnului în Ierusalim” a fost sfințită în anul 2017.

În interiorul, cu o capacitate de 800 de locuri, munca era în toi. Mai mulți pictori se grăbeau să definitiveze numeroasele fresce murale, alți meșteri se ocupau de partea de mobilier.

Am hotărât ca drumul spre centru să-l parcurg prin zona care a fost ridicată pe fosta moșie Mosoczy, zonă asemănătoare cu precedenta. De fapt aproape întreg cartierul, exceptând mica zonă cu blocuri, era format din case și numeroasele vile care au fost ridicate treptat de cei care s-au refugiat de tumultul centrului și al cartierelor de blocuri.

Lotus Ind. IMPEX S.R.L.

Între ele, în 1992 a fost construită Biserica Reformată Grădiște.

Populația reformată a cartierului nefiind numeroasă, clădirea bisericii, mică, nu ieșea în evidență. Era de apreciat efortul depus de enoriași pentru ridicarea ei.

Ca în toate bisericile reformate și în aceasta interiorul era sobru, din lemn, fără ornamente.

Am ajuns la ultima biserică, a altei secte religioase, o biserică nouă care a adunat mulți enoriași, Biserica Penticostală „Betania”.

Am avut norocul să o găsesc deschisă. Cu permisiunea unor personaje care păzeau poarta de intrare am reușit să văd interiorul care, pentru mine, arăta ca o sală de spectacole, cu locuri aranjate pe etaje.

La parter, locul orchestrei și în fața tuturor era postată o cruce mare care, doar ea arăta scopul clădirii.

Înainte de a părăsi cartierul doream să vizitez Cimitirul vechi neolog Grădiște, cunoscut simplu ca Cimitirul evreiesc. Primele două familii de evrei au sosit în oraș în jurul anului 1717, comunitatea a crescut în timp ajungând la 12.000 de persoane care au avut o contribuție importantă în dezvoltarea orașului.

În el se aflau numeroase monumente funerare cu o mare diversitate arhitecturală dintre care am putut vedea doar câteva, printre gratiile porții de intrare. Unele dintre ele, adevărate opere de artă, aparțineau unor familii renumite ca întemeietorii dinastiei Neumann, cei care au înființat industria orașului sau a rabinului Chorin Aaron (1766-1844), un mare reformator al ritualurilor evreiești, cel care a ajutat la construirea unei sinagogi, a unei școli evreiești în oraș și a introdus muzica de orgă pentru prima dată în Sinagoga de Arad.

În prezent comunitatea evreiască fiind în număr mic, reprezentată de oameni în vârstă, cu posibilități materiale scăzute, cimitirul a fost lăsat în paragină și închis aproape tot timpul.

Am părăsit cartierul Grădiște trecând bariera de cale ferată din apropierea C.E.T. Hidrocarburi.

O zi prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Am intrat în orașul Timișoara, județul Timiș, România și pentru a evita aglomerația m-am abătut din drumul principal pe lângă  Biserica Adormirea Maicii Domnului din Calea Aradului spre Gara de Nord, unde am parcat.

Încălțată corespunzător unui drum lung am pornit-o la pas pe Bulevardul General Ion Dragalina unde, înainte de podul care traversează canalul Bega, pe colțul din dreapta am văzut Palatul Gemeinhardt care poartă numele fostului proprietar, arhitectul care l-a construit în stil art-nouveau (1911-1912). În perioada interbelică (1941) a fost transformat și în el a funcționat Hotelul Splendid.

Am trecut  Podul General Ion Dragalina (fost Podul Ștefan cel Mare cunoscut și ca Podul Gării) peste canalul Bega în cartirul Iosefin. Pe cealaltă parte a canalului, în colțul din stânga se afla Palatul cu ancoră (1901-1902). Se povestește că a fost construit pe locul unei case mai mici din 1755 care aparținea Căpităniei Portului Timișoara. În ea a funcționat un restaurant care avea o firmă cu ancoră. Era înconjurată de o zonă verde „La Ogorul Verde” (ogor în limba germană arhaică=anger). Când s-a construit palatul restaurantul a continuat să funcționeze la parter, deasupra turnului clădirii a fost postată o ancoră ca simbol al vechii parcele, confundându-se termenul arhaic cu anker=ancoră clădirea a fost denumită palatul cu ancoră.

Pe colțul de vis a vis se afla fostul Palat Karl Weitz (1909-1910) în care a funcționat Hotelul Royal.

Mi-am continuat plimbarea paralel cu canalul Bega. După ce am trecut pe sub Podul Eroilor am urmat Bulevardul Iuliu Maniu unde se afla Sinagoga Iosefin, o clădire în stil eclectic cu elemente maure deschisă în 1895, singura din Timișoara care funcționează și azi.

Nu departe de ea, în fosta Piață Scudier, ocupând un colț, se afla o clădire în stil secession (art nouveau), Palatul Alexandru Pisica (1911-1912). A fost construit de  Piszika Sandor, maestru cârnățar, comerciant, om de afaceri, membru al consiliului de cartier Iosefin, al Consililului director al Fabricii de Apă Minerală și al Consiliul director al Băncii Poporale de Acțiuni din Iosefin. În 1911 a înființat o fabrica de prelucrare a cărnii de porc care producea mezeluri, Piszika- Gyar (Fabrica Pisica) și un magazin de desfacere al produselor situat în clădire. Și în ziua de azi parterul funcționează în scop comercial.

Pe  colțul opus se afla Palatul Albert Schott (1911-1913) care a fost prima clădire cu 3 etaje ridicată în cartier.

Urmând Calea Șagului am intrat în zona A a cartierului Fratelia, zona B fiind situată spre calea Girocului, pe vremuri fiind separate de o cale ferată, azi stradă numită popular ștrec. Urma să vizitez câteva biserici din zonă. Prima a fost Biserica romano-catolică Fratelia A „Sfântul Iosif”.

A fost construită între anii 1926-1930 în stil neogotic. În 1977 a fost dotată cu un ceas electric primit de la Viena.

A fost renovată succesiv, exteriorul în 1970, interiorul în 1978.

În mijlocul altarului era postată statuia din lemn a Sfântului Iosif.

În apropiere se afla Biserica ortodoxă Fratelia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”  (1963).

După ce am străbătut câteva străduțe am intrat în zona Fratelia B unde se afla o biserică fără turn, Biserica romano-catolică Fratelia B „Adormirea Maicii Domnului” (1928).

Rătăcindu-mă, am ajuns în cartierul Girocului în dreptul unei biserici noi,  Biserica ortodoxă „Sfântul Arhidiacon Ștefan” denumită și Biserica Martirilor.

A fost una dintre puținele biserici ortodoxe pe care le-am vizitat în decursul anilor în care se putea intra la orice oră din zi.

Mă îndepărtasem mult de punctul de plecare astfel m-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Observatorul Astronomic situat în Piața Axente Sever, în mijlocul unei zone verzi, înconjurat cu gard. A fost înființat 1962 și funcționează ca Institut de Cercetare așa că nu i-am putut vedea decât exteriorul.

Am intrat în cartierul Elisabetin unde am trecut pe lângă  Mânăstirea Ordinului Salvatorienilor, ordin religios catolic care a început să funcționeze în Timișoara din anul 1898 în cartierul Mehala.

Cu ajutorul comunității s-a început construirea unei bisericii, construcție întreruptă de Primul Război Mondial.

Terminată în 1919, a început să funcționeze ca parohie independentă.

Situată în Piața Nicolae Bălcescu, fostă Piața Lahovary, Bis romano-catolică  din Elisabetin „Preasfânta Inimă a lui Isus” și-a întrerupt activitatea în perioada comunistă, ordinul fiind interzis în 1949.

Am părăsit piața și m-am întors în cartierul Iosefin în care doream să văd unele clădiri istorice și biserici mai vechi. În Casa Rudolf Menczer, construită în stil eclectic neobaroc (1894-1895), din 1897 și până azi, la parter funcționează o farmacie care păstrează o parte din mobilierul inițial. Restul clădirii este azi Clinica de Obstetrică și Ginecologie Timișoara.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un un complex de clădiri care au aparținut mânăstirii Ordinului Surorilor de Notre Dame funcționa Colegiul Național Bănățean.

Din păcate nu toatele acele case vechi erau întreținute, așa era și Palatul Thomas Ede, o casă ridicată în stil secession (1910-1911), actual foarte deteriorată,  care în loc să mulțumească ochii îi întrista.

La capătul străzii, după colț se afla Biserica Notre Dame. În anul 1864 au sosit la Timișoara călugărițe din ordinul Notre Dame, un ordin religios înființat în Bavaria. S-a ridicat biserica și o mânăstire în care locuiau acestea, azi Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” și funcționa o Școală de Fete, azi Colegiul Național Bănățean.

În 1948 ordinul a fost interzis, mânăstirea a fost confiscată și a fost retrocedată Episcopiei Romano-Catolice doar în 2010. Clădirile mânăstirii au fost cumpărate de Primăria Timișoara  (2016) pentru Liceu și Colegiu iar biserica este folosită de comunitatea catolică a bulgarilor bănățeni.

Am înaintat până la Biserica Romano-Catolică „Nașterea Fecioarei Maria”.

Clădirea în stil baroc a fost construită în secolul XVIII și reparată în secolul XIX.

Pe colțul opus se afla fostul Palat al Băncii de Economii (1898) în care de-a lungul timpului la parter au funcționat diverse magazine, actual Banca Românească. Citisem că în etajele superioare erau păstrate colecții de monede și hârtii bancare vechi dar nu am avut ocazia să le văd.

Casa de Economii Iosefin, Palatul Johann Hochstrasser (1912-1914), a fost a doua clădire cu trei etaje construită în cartierul Iosefin. Pe clădirea în stil art-nouveau, între decorații a fost postat simbolul băncilor, un stup de albine stilizat. Din păcate decorațiile s-au deteriorat și au dispărut în timp.

Am trecut pe lângă o clădire în stil neobaroc în curs de renovare, fostul Palat al Teatrului de Păpuși,  Palatul János Kassay (1897-1898), în care la parter a funcționat Casa de Economii Cetățenești. Actual în clădire funcționează Teatrul de Copii și Tineret „Merlin”.

Înconjurată de case și foste palate, în față se deschidea Piața Mocioni numită și  Piața Sinaia unde în partea sudică, parte din cartierul Elisabetin, am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” Iosefin (1931-1936). Biserica a fost construită pentru enoriașii din cartierul Iosefin. A fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 24 metri, lângă ea clopotnița înaltă de 33 metri, dotată cu șase clopote.

În curtea ei a fost amenajat un mic parc în care au fost postate busturile celor cinci ctitori ai bisericii. Între anii 1939-1946 a servit ca și catedrală astfel este cunoscută și cu denumirea de Catedrala Ortodoxă Veche.

Interiorul spațios, cu o capacitate de 1000 de persoane, a fost pictat în stil fresco bono.

Între anii 1983-1985 s-au adăugat 70 de picturi reprezentând scene biblice.

Pictura a fost restaurată în 1958.

De acolo am înaintat spre canalul Bega. În vecinătatea Pieței Maria am trecut pe lângă Palatul Comunității Reformate, în stil neogotic (1901-1902), cu Parohia și Biserica Reformată.

În acea zonă s-a declanșat așa numita „revoluție din 1989”.

Lângă palat se afla Monumentul Fecioarei Maria (1906) format dintr-un baldachin situat pe șase piloni în care se afla statuia Fecioarei cu Pruncul în brațe, sculptată în marmură de Carrara. Legenda spune că în acel loc a fost executat Gheorghe Doja și în acel moment niște călugări au văzut chipul Fecioarei Maria în fum, un miracol pentru care ulterior, pe acel loc i-au postat icoana pusă într-o cutie cu geam de sticlă. A fost distrusă accidental (1837), înlocuită cu o statuie din lemn, în 1865 cu una din piatră apoi cu una adusă de călugărițele Ordinului Surorilor Notre Dame. Monumentul a fost refăcut în forma actuală în 1906.

În clădirea situată în Piața Maria, vis a vis de monument, funcționa Institutul Intercultural Timișoara. Palatul a fost construit în stil secession (1902-1905), la parter și primul etaj a funcționat Cazinoul din Iozefin, Cazinoul Délvidéki, un gen de club privat al celor înstăriți în care aveau acces doar membrii săi și unde ținuta era obligatorie. Pe lângă mesele de joc avea o sală de concerte, actuala Sală Lira, locuri amenajate pentru întâlniri literare, o bibliotecă. Între cele două războaie mondiale cazinoul s-a închis și în clădire a funcționat o Casă de Modă apoi a devenit Casa de Cultură a Timișoarei.

Toate casele de pe acel bulevard, majoritatea în stil secession sau neobaroc, au fost construite la începutul secolului XX.

Casa Herman Winckler

În sfârșit am ajuns la capătul bulevardului, în apropierea canalului Bega. Pe un colț, Palatul Marsall era în renovare. Pe celălalt colț, Palatul Apelor (1900-1901), reabilitat între anii 2010-2018, se înălța semeț. Inițial palatul a fost proiectat cu un singur etaj dar a fost etajat după zece ani. A fost construit pentru Societatea de Hidroameliorări Timiș Bega, între anii 1948-2007 în el a funcționat și Regionala C.F.R. Timișoara și actual Direcția Apelor Banat.

Am cotit pe lângă Spitalul C.F.R. , o clădire în stil secession construită între anii 1900-1902.

Mergând paralel cu Bega am trecut pe lângă Biserica Baptistă Betel.

Pentru a vedea și o altă zonă din Timișoara am trecut Podul Metalic, cunoscut ca Podul de la fabrica de lanțuri. A fost construit (1917)  din porțiunile demontate de la Podul Mare (1871) ca pod pietonal. Despre el circulă și o legendă în care se spune că a fost construit pe baza unui desen original al lui Gustav Eiffel. Întotdeauna m-au distrat aceste legende care, neapărat, trebuie să ridice în rang diverse.

Am străbătut strada Andrei Mureșanu, studiind zidul plin de graffiti, spre locul de unde am pornit plimbarea mea prin Timișoara, Gara de Nord. În altă zi voi reveni pentru a explora în continuare orașul, Timișoara fiind aproape de Arad, locul meu de baștină.

Citește și O scurtă raită prin Timișoara

 

 

 

Gyula, Ungaria

Publicat pe de
2

În decursul anilor, locuind în Arad, am vizitat de mai multe ori localitățile aflate în Ungaria aproape de granița cu România. Orașul Gyula din județul Békés, Ungaria, denumit după domnitorul maghiar medieval Gyula al III-lea,  este situat în marea Câmpie Maghiară pe malurile râului Crișul Alb.  În secolul XIV pe acel loc s-a aflat Mânăstirea Julamonustra în jurul căreia s-a format localitatea denumită Giula-Ghyula după nobilul care a ridicat mânăstirea.

În perioada 1566-1695 orașul a fost stăpânit de turci. Când aceștia au părăsit orașul a trecut sub conducerea Imperiului Austriac până în 1711 când a fost eliberat de curuți. În câțiva ani, pe lângă românii existenți a fost colonizat de maghiari, sârbi, slovaci și germani (1714-1730), perioadă când domeniul Birchiș-Arad-Csongrad a trecut în stăpânirea baronului Johann Georgius Harruckern care a distrus și ultimul minaret turcesc și a construit în interiorul cetății un castel.

În secolul XVIII orașul a trecut prin mai multe calamități astfel  a avut loc un incendiu mare care a distrus aproape tot orașul (1801), refăcut, în 1816 orașul a fost inundat de Crișul Alb, a fost lovit de epidemia de holeră (1831), din nou inundat (1843 și 1855). În 1857 partea germană a orașului s-a unit cu partea maghiară și a format orașul Gyula.

Am intrat spre centru și am parcat lângă Liceul Catolic Karacsonyi Janos (Karacsonyi Janos Katolikus Gimnazium).

M-am deplasat până în Piața Kossuth Lajos în care se afla o frumusețe de Fântână arteziană (Szokokutak).

Am traversat apa și am străbătut strada flancată de clădirile vechi cu numeroasele magazine, cafenele, din zona comercială a orașului.

În fața clădirii în care funcționa Biroul Procurorilor Publici (Békés Megyei Főügyészség) era plasat Ceasul Universal (Világóra),  pe a cărui piedestal din granit erau prezentate personaje importante din istoria orașului.

A fost denumit astfel deoarece la fiecare jumătate de oră cântă, se rotește cu 30 de grade și, funcție de fusul orar, arată simultan ora din diferitele orașe ale lumii.

În apropiere, în fundalul unui mic parc, se înălța Catedrala romano-catolică „Preafericita Fecioară Maria” (Nádi Boldogasszony-templom). A fost construită în stil baroc și rococo (1775-1777) în piața din centrul orașului pe locul unei biserici mai vechi care a fost distrusă sub ocupația otomană.

Altarul a fost decorat cu tablouri care reprezintă pe Fecioara Imaculată, Sfânta Ana și Sfântul Iosif.

În secolul XVIII a fost de mai multe ori renovată, momente în care a fost decorată suplimentar.

Ocolind-o, am ajuns în Piața Erkel Ferencz (Erkel Ferencz tér)

Într-un dintre clădirile ce o mărgineau funcționa Cofetăria de 100 de ani (100 Százéves Cukrászda), veche de fapt din 1840, a doua ca vechime din Ungaria.

Cofetăria funcționează și azi. În interior, pe lângă galantarele pline de dulciuri, care mai de care mai îmbietoare și spațiul cu mesele la care se servesc, în spatele acestora a fost creat un mic muzeu după modelul celei vechi.

În încăperea dotată cu mobilier Biedermeier original pereții erau decorați cu picturi și tablouri aducând aminte de atmosfera de altădată.

Au fost păstrate și ustensilele folosite pe atunci pentru producerea produselor de cofetărie. Din păcate pozele pe care le-am făcut nu au fost reușite, acestea fiind amplasate în vitrine iluminate direct de soare.

Lateral de piață se afla Biserica Reformată Calvină (Gyulai Református templom és egyházközség), construită între anii 1791-1795, extinsă între anii 1820-1821 și 1875.

În zonă, în două clădiri aflate față în față funcționau Primăria Gyula (Polgármesteri Hivatal Gyula) și unul dintre serviciile administrative, Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula (Gyulai Járási Hivatal Földhivatali Osztály).

Primăria Gyula

Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula

M-am întors pe lângă Biserica romano-catolică pentru a vizita Biblioteca Orășenească Mogyoróssy János (Mogyoróssy János Könyvtár). A fost înființată în 1861 având ca bază 300 de lucrări donate de administratorul unui boier (1836) căruia, din 1968, îi poartă numele. Clădirea a funcționat ca Primărie (până în 1949), ca liceu cu predare în limba română (până în 1981) apoi reabilitată, în 1988 a fost transformată în bibliotecă cu peste 130.000 de cărți și documente, peste 280 de tipuri de reviste, chiar și secțiune cu opere de artă. Din păcate era închisă.

Pe lângă clădirea Aqua Luna m-am îndreptat spre malul apei.

Canalul Élőviz-Csatorna a fost creat pentru a face legătura Gyula-  Békéscsaba-  Békés.

Porțiunea care traversează Gyula trece prin fosta albie, secată,  a Crișului Alb.

M-am întors în Piața Kossuth Lajos unde m-am oprit pentru a servi masa de amiază într-un local rustic, Sörpince Vendéglő.

Cu auto, pe lângă Spitalul  Pándy Kálmán, m-am îndreptat spre centrul orașului unde, unul lângă celălalt, se aflau obiectivele istorice principale ale orașului-Cetatea Gyula, Ungaria și Castelul Almasy.

Vizitarea lor am lăsat-o la urmă, un fel de „cireașa de pe tort”.

Sighișoara, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Sighișoara din județul Mureș, situat în regiunea Transilvania, pe valea râului Târnava Mare, este foarte cunoscut mai ales datorită centrului său istoric, o cetate medievală inclusă în patrimoniul mondial UNESCO care este și azi locuită. Fiind în zonă, ne-am alocat o jumătate de zi pentru a-l vizita. Prea puțin, dar timpul ne presa.

La marginea centrului istoric al orașului se afla Sinagoga Sighișoara. A fost construită în 1903 de comunitatea de evrei, care pe atunci cuprindea aproximativ 100 de persoane, împreună cu o școală religioasă („shul”) și o baie pentru ritualuri („mikvah”). A funcționat până în 1984 când a avut loc ultima slujbă religioasă. În 2007 a fost restaurată și redeschisă pentru slujbe ocazionale, spectacole, conferințe, concerte, expoziții.

Cetatea medievală a fost ridicată în secolul XII de coloniștii sași pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe două terase: Dealul Cetății și Dealul Școlii și înconjurată de un zid de 4 metri înălțime. În secolele XIV și XVI, meșteșugarii care s-au stabilit în partea de jos a cetății au înălțat zidul și l-au prevăzut prevăzut cu 14 turnuri, fiecare purtând numele breslei de meșteșugari care l-a ridicat. Dintre ele 9 au supraviețuit până azi. În fața primului turn pe care l-am văzut, Turnul cu ceas, se afla Casa de Cultură Sighișoara pe care am străbătut-o pe sub o arcadă.

Turnul cu ceas, de 64 metri înălțime, era locul de intrare în cetate, foarte bine fortificat și prevăzut cu trei porți. Deasupra prezenta o galerie de pe colțurile căreia se ridicau 4 turnulețe cu semnificația că orașul avea drept de judecată. Pe cupola centrală se afla un stâlp meteorologic în vârful căruia era postat un cocoș care prezice vremea. Când vântul îl rotește spre apus înseamnă că va ploua.

Ceasul, construit inițial din lemn, a ars în marele incendiu din 1676 și a fost înlocuit cu unul metalic în 1677, când turnul a fost renovat și înfrumusețat cu statui dintre care un toboșar care bate sferturile de oră. Turnul a servit și ca trezorerie a orașului, pentru depozitarea muniției, arhivei și la primul etaj a funcționat Primăria orașului până în 1556.  Din 1899 și până azi în turn a funcționat Muzeul de Istorie.

Am pătruns în Piața Muzeului și am cotit la dreapta până la Turnul Fierarilor situat în spatele Bisericii Mânăstirii. A fost ridicat în locul vechiului Turn al Bărbierilor (1631), distrus în marele incendiu din 1676 apoi reconstruit. La etajul superior a găzduit Remiza de Pompieri.

În apropierea lui se afla o terasă pe care ne-am oprit pentru a vedea panorama orașului.

Nu am pierdut mult timp deoarece norocul era de partea noastră, Biserica Mânăstirii era deschisă și doream să o vizităm.

Biserica evanghelică-luterană a aparținut Mânăstirii Dominicane  care a fost construită în secolul XIII. Mânăstirea a fost demolată în secolul XIX pentru a se construit locația Consiliului Municipal. Biserica a supraviețuit, cea actuală având forma celei din 1677.

Interiorul era sobru.  Se remarcau altarul, o cristelniță din bronz (1440) și orga folosită azi pentru concerte ce se desfășoară în biserică.

Vis a vis de biserică se afla Casa venețiană, o casă din secolul XVII modernizată în stil neogotic (secolul XIX), care azi găzduiește birourile Forumului Democrat German.

Lateral de ea se afla o altă casă istorică, Casa Vlad Dracul,  în care se presupune că s-a născut Vlad Țepeș (1431), numit și Dracula,  paradoxal folosită azi ca restaurant cu bar.

Pe lângă ea am urmat străduța îngustă până în Piața Cetății delimitată de casele de epocă frumos colorate în care funcționau baruri, restaurante, magazine și în fața lor diferite terase.

Am urmat strada Școlii pentru a urca pe a doua terasă a cetății, Dealul Școlii.

La capătul ei se afla Scara Acoperită sau Scara Școlarilor care a fost construită în 1642 și acoperită pentru protejarea școlarilor care urcau cele 300 de trepte la Liceul Joseph Haltrich. În 1849 a suferit modificări în urma cărora au rămas doar 176 de trepte pe care le-am urcat și noi.

Sus am ieșit pe o alee în dreapta căreia se vedea unul dintre cele mai vechi turnuri ale zidului cetății, Turnul Frânghierilor, care a fost distrus de tătari (1241), reconstruit ulterior (1350), reparat în secolul XVI și rămas intact în timpul marelui incendiu. Am aflat că era singurul dintre turnuri care era locuit și anume de paznicul cimitirului bisericii ce se afla pe deal.

De lângă el priveliștea era minunată. Se vedea continuitatea zidului cu unele dintre turnurile sale, cum acesta încercuia fosta cetate, de asemenea și panorama întregului oraș. Turnul Măcelarilor a fost construit în secolul XV ca turn de apărare a Porții Törle, poartă unde se făcea împărțirea turmelor.

În vârful dealului trona Biserica evanghelică-lutherană din Deal „Sfântul Nicolae”, a patra biserică gotică ca mărime din Transilvania. Construcția sa a început în anul 1345 pe locul unei cetățui mai vechi, modificată în 1429 și terminată în 1525. A fost renovată în 1934 și între anii 1992-2003.  În biserică a fost ales Gheorghe Rákóczi ca Principe al Transilvaniei și Rege al Ungariei (1631).  Azi, în biserică funcționează Muzeul Artei saxone și Centrul Cultural româno-saxon.

Din păcate interiorul l-am putut vedea doar prima geamurile ușii de sticlă. Biserica era închisă.

Lângă biserică, pe deal se întindea cimitirul evanghelic cu pietrele funerare înconjurate de verdeață. Era străbătut de alei cu bănci pe care te puteai reculege.

Am coborât dealul pe strada Scării.

Ne-am învârtit pe străduțele pietruite, unele locuite, altele funcționând ca restaurante și pensiuni, turismul fiind foarte bine dezvoltat.

Am ajuns la Turnul Croitorilor (secolul XIV), în partea opusă Turnului cu Ceas. Acolo a fost a doua poartă de acces în cetate prin două ganguri care se închideau de cele două părți cu grilaje de fier. Turnul era locul de depozit al pulberii care în marele incendiu a explodat și l-a distrus parțial. A fost refăcut în 1935.

Am ieșit în afara zidului și ne-am continuat plimbarea pe sub copacii care-l străjuiau.

La capătul de nord al zidului am reintrat în cetate. Acolo se afla Turnul Cizmarilor, cel mai scund dintre toate turnurile. Ridicat în 1521, fortificat în 1603, turnul a fost parțial distrus în 1606. Reconstruit de breasla cizmarilor (1650), efortul a fost aproape degeaba pentru că a fost distrus în marele incendiu (1676). Ultima reconstrucție, formă în care l-am văzut și noi, a fost în 1681. În turn azi funcționează Redacția Jurnalului de Sighișoara și Radio Son Sighișoara.

A fost ultimul turn pe care l-am văzut, pe cele ale tăbăcarilor, cojocarilor și cositorilor care au supraviețuit nemaiavând timp.  Am traversat părculețul în care, central, se afla bustul lui Petőfi Sándor, poetul național maghiar participant direct la Revoluția din 1848.

De cealaltă parte a parcului se afla Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”.

A fost construită (1895-1896) pe locul unei biserici vechi demolată care a aparținut inițial Mânăstirii Dominicane, ulterior Mânăstirii Franciscane. Clădirea în stil neo-clasic prezenta elemente neogotice și neoromanice.

În incendiul din 1983 interiorul a fost avariat apoi refăcut după doi ani.

Între anii 2005-2007 întreaga biserică a fost restaurată și renovată.

Ne-am deplasat pe lângă Casa Georgius Krauss spre Piața Cetății apoi în Piața Muzeului.

De acolo am trecut pe lângă Palatul Comitatului, o clădire în stil renascentist în care funcționa Primăria Sighișoara.

Am ocolit-o spre promenada din spatele ei.

Cum timpul de plecare se apropia, am aruncat o ultimă privire panoramei orașului.

Pe la Turnul cu Ceas am ieșit din cetate spre Piața Herman Oberth.

Vizita noastră a luat sfârșit. Ne-am îmbarcat în automobil și…la drum! Traversând râul Târnava Mare am aruncat o ultimă privire spre frumosul oraș.

Pe cealaltă parte a râului, în trecere am pozat Biserica Reformată (1888) și Biserica Ortodoxă „Sfâta Treime” (1934-1937) după care am prins viteză.

Biserica Reformată Sighișoara

Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” Sighișoara

Spre casă, la Arad, aveam de parcurs 360 km. Urmând traseul Mediaș- Copșa Mică, am făcut o scurtă oprire în județul Alba, la Blaj.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostol Andrei și Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Blaj

Știam de la început că vom ajunge noaptea acasă astfel,  în Alba Iulia, am urcat la  Cetatea Alba Carolina pentru o ultimă pauză.

Urma porțiunea cea mai grea de drum, de la Deva la Arad pe  Valea Mureșului. În sfârșit Aradul!

Primăria Arad

Pe drum între Sibiu și Sighișoara

Publicat pe de
Răspunde

De la Sibiu la Sighișoara aveam de rulat 100 de kilometri pe parcursul cărora am făcut câteva opriri. După 10 kilometri am ajuns la Șura Mare unde doream să vedem Biserica Evanghelică Luterană „Fecioara Maria”. Din păcate era închisă. Prima bazilică romanică construită în secolul XIII a fost distrusă de armatele turcești (1493) apoi reconstruită și modificată (1494-1497) când turnul a fost supraetajat și dotat cu clopote. În 1563 s-a terminat construcția bastionului situat deasupra corului apoi în 1854 s-a construit un turn de apărare deasupra portalului sudic care a fost dotat cu un orologiu cu patru cadrane încă funcțional. Din fortificația care înconjura biserica s-au păstrat doar două fragmente de zid.

După încă 10 kilometri am ajuns la Slimnic (Stolczenburg în secolul XVIII) unde am parcat în partea de sud a localității lângă Biserica „Sfântul Apostol Bartolomeu” și ea închisă. A fost ridicată începând cu secolul XIV ca biserică-cetate, în stil gotic și terminată în secolul XVI. Fiind situată la granița de nord pe drumul dintre Mediaș și Sibiu avea rol de apărare împotriva invaziilor. Zidul de apărare a fost distrus de cetele curuților (1706). După reforma religioasă, în secolul XVIII a suferit transformări cu influențe baroce.

Lângă ea se situa Casa Pastorului evanghelic.

Pe un zid erau postate plăcile memoriale Petofi Sandor și Josef Bern.

Am urcat colina Burgbasch spre a vedea Cetatea Slimnic (Cetatea Stolzenburg) atestată documentar din 1282.

Inițial, în incinta fortificată a început construcția unei biserici gotice dar, datorită invaziei turcești (secolul XV), sașii au lăsat-o neterminată și au început să întărească fortificația. La rândul ei neterminată, în 1529 cetatea a fost cucerită de oștirea lui Zapolya Ioan pentru scurtă perioadă de timp. Recuperată, a rezistat atacurilor turcești (1658) dar a fost cucerită de curuți (1706-1707) care la plecare au incendiat-o distrugând complet biserica gotică și casa parohială.

În 1717 a început renovarea zidurilor dar a fost oprită de epidemia de ciumă (1719) și nu a mai fost continuată. Până în secolul XIX cetatea s-a ruinat treptat. În perioada 1958-1959 au fost executate lucrări de consolidare a zidurilor, turnului de apărare și clopotniței care au supraviețuit.

Și cetatea era închisă astfel am putut vedea doar o parte din ziduri prin gardul de sârmă ghimpată care o înconjura.

Dacă obiectivele turistice istorice erau închise am crezut că vom intra măcar în Biserica Ortodoxă Sfânta Paraschiva și Sfinții Timotei și Mavra, o biserică nouă construită în centrul localității (1990) dar și ea era închisă. Fiind biserică ortodoxă era „normal” însă nu puteam înțelege cum se practica turismul în județ. Veneam de la Sibiu unde tot ce ține de istorie era inclus în programele turistice dar ieșind din oraș….

A început ploaia. Bănuind că și Biserica fortificată din Ruși comuna Slimnic o vom găsi închisă ne-am mulțumit să vedem o parte rulând pe lângă ea.  Biserica a fost ridicată în 1636 pe locul uneia mai vechi care s-a prăbușit datorită terenului alunecos de sub ea. În 1780 s-a prăbușit și a doua biserică și în 1782 a fost reconstruită, înconjurată de un zid de apărare și în în turnul din partea de vest montate clopote. Ultimele reparații au fost efectuate în 1990.

Lateral de drum, în satul Agârbiciu aparținând de comuna Axente Sever se afla  Biserica Evanghelică Fortificată „Fecioara Maria” din care am văzut doar turnul înălțat în 1827, neoprind datorită ploii și ghinionului anterior cu obiectivele închise. Biserica în stil gotic, înconjurată de o fortificație ovală, a fost atestată documentar din 1415.

Ploaia s-a oprit astfel ne-am oprit  și noi în comuna fostă Frâua, apoi Frauendorf și din 1931, la comemorarea a 25 de ani de la moartea revoluționarului pașoptist, comuna Axente Sever.

Am parcat în centru unde se afla Primăria Axente Sever cu bustul revoluționarului plasat în fața ei.

În dreapta ei se afla Biserica Greco-Catolică „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, preluată de ortodocși în 1948 și retrocedată greco-catolicilor după 1989.

În stânga Primăriei se afla Biserica Evanghelică Fortificată Axente Sever cu hramul Tuturor Sfinților, atestată documentar din 1322. Era înconjurată de zidul de fortificație oval înalt de 6-8 metri și prevăzut cu metereze pe care l-am ocolit până la intrare. A fost ridicat peste magaziile cu provizii în care se intra prin niște deschideri în podea.

Curtea interioară în mijlocul căreia se afla biserica era foarte bine îngrijită Am ocolit biserica pe o alee  mărginită de flori.

Inițial biserica a fost prevăzută cu cinci ferestre din care nu se mai păstrează originalele. A fost fortificată în secolul XV datorită invaziilor turcești tot mai numeroase.

S-a format al doilea rând de metereze prin supraînălțarea navei, absidei și altarului iar comunicarea între spațiile de deasupra s-a făcut prin etajul al doilea al turnului.

Interiorul a fost modificat în 1777. Bineînțeles, nu am putut intra. Ne obișnuisem deja cu gândul.

După 5 kilometri ne-am dat seama că treceam prin Copșa Mică după furnalul și clădirile pe care le vedeam în partea stângă, ale Fabricii Carbosin în care s-a produs o pulbere neagră folosită în fabricarea cauciucului și Fabricii Sometra, extractoare de metale din minereuri, care au poluat orașul timp de câteva decenii iar în 1993 au fost închise.

Am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Luterană Copșa Mică, construcție simplă, masivă,  în stil romanic (1241), din care s-au păstrat fațada de vest și un turn clopotniță mic.

Am ajuns la Mediaș și îndreptându-ne spre centru am trecut pe lângă unul dintre cele 6 turnuri ale fostei cetăți, Turnul Forkesch sau Turnul Aurarilor. Turnul masiv cu trei etaje a fost construit între anii 1494-1534 ca unul dintre cele trei turnuri principale ale sistemului de fortificație al orașului. A fost prevăzut cu un ceas care a funcționat până în anii 1800.

Am parcat lângă Piața Ferdinand I delimitată de casele vechi și central prezentând un parc. Pe o latură se distingea o clădire în stil baroc (1736), Casa Guggenberger în care până în 1790 a funcționat Școala Piariștilor, un ordin religios care a promovat atât învățământul religios cât și cel laic.

După o străduță scurtă, îndreptându-ne spre Piața Castelului am ajuns în Piața George Enescu.

Cetatea Mediaș a fost construită între anii 1440-1534 în jurul unei biserici centrale și incinta a fost denumită „castel”. Până în 1736 au fost ridicate 19 turnuri-bastioane  și se intra prin 3 porți mai mari și 4 mai mici. În secolul XX mare parte a fost demolată rămânând doar biserica, câteva turnuri și fragmente din zidul de apărare.

Intrarea în „castel” se făcea printr-un arc boltit. Central, Biserica Evanghelică „Sfânta Margareta” a fost construită în stil gotic (1488) și înconjurată cu un zid de apărare prevăzut cu patru turnuri care au fost reparate în 1783. Turnul bisericii a fost supraînălțat cu trei nivele (1495-1498) ajungând la înălțimea de 68,5 metri și datorită structurii solului în timp s-a înclinat  cu 2,29 metri diferență între bază și vârf.

 

În colțurile superioare, cele patru mici turnuri reflectau faptul că orașul avea Judecătorie care ordona execuțiile capitale și arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, metode interzise din 1752. Fiind înalt a fost folosit ca punct de observație. Trâmbițașul orașului dădea alarma la nevoie și după acesta turnul a primit numele de Turnul Trompeților. Ultima lui consolidare a fost făcută între anii 1976-1977.

În interior altarul a fost realizat în 1480 și baldachinul său în 1679. Picturile de pe panourile din spatele lui reprezentau suferințele lui Isus din timpul Răstignirii. Pe pereți am văzut expuse numeroase covoare orientale (secolul XVI) care au fost donate de credincioși.

Între anii 1755-1756 biserica a fost dotată cu orgă la care în zilele noastre au loc numeroase concerte. Orga a fost renovată în 1983 și 2005.

Am ocolit biserica pentru a vedea resturile de zid și turnurile. Turnul Croitorilor avea amplasat în vârf semnul breslei.

Ieșind din incintă,  în dreapta am văzut clădirea în care funcționa Liceul Stephan Ludwig Roth, fostul Gimnaziu Evanghelic C.A. (1604-1918). Clădirea actuală a fost construită între anii 1909-1912.

A trebuit să părăsim orașul deși nu văzusem prea mult din el. Ora era înaintată și trebuia să ajungem la Sighișoara. Spre ieșire am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, biserică în stil bizantin cu influențe brâncovenești construită între anii 1929-1933.

Plimbare prin Toledo, Spania

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes)  am continuat itinerarul nostru prin Toledo. O dată cu restaurarea mânăstirii (în jurul anului 1881) când s-a conservat Conventul Sfânt Ana și s-a reconstruit partea de mânăstire distrusă de trupele franceze a fost ridicată și Școala de arte și meserii (Escuela de Artes y Oficios Artisticos de Toledo).

Pe fațadă, deasupra intrării era postată o inscripție care amintea că a fost ridicată în timpul domniei lui Alfonso XI. În timp școala a fost extinsă cu o nouă clădire.

În partea de sud era închisă în sticlă și fier o seră cu forme gotice.

Am intrat în fostul cartier evreiesc unde, la mică distanță una față de cealaltă, am văzut două sinagoge. Sinagoga de Santa Maria la Blanca a fost construită în 1260, pe teritoriul creștin, de conducătorii mauri, în stil Mudejar și a fost în principal finanțată de comunitatea evreiască din Toledo.

A purtat denumirea de Sinagoga Mare și a funcționat până la progromul din 1391 când a fost transformată în biserică a Ordinului Calatrava (1411) și a primit denumirea de Biserica Santa Maria la Blanca.

În 1550 a devenit sediu pentru femeile care se pocăiau, între anii 1600-1701 a fost nefolosită apoi a devenit sediul garnizoanei Toledo. În timpul invaziei trupelor lui Napoleon (secolul XIX) a fost transformată în depozit.

Interiorul a fost împărțit în cinci nave separate de 32 de stâlpi decorați Almohad cu influențe romanice.

După Războiul Civil Spaniol guvernul a cedat clădirea Bisericii Catolice.

Actual nu mai au loc activități religioase. Clădirea funcționează în scop turistic, ca muzeu și centru pentru activități culturale.

Sinagoga del Transito sau Sinagoga Samuel ha-Levi a fost construită de cel căruia îi poartă numele (1357-1363), un personaj important care, deși era interzisă construirea de sinagoge,  a primit permisiunea lui Petru I în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat de evreii din Toledo pentru recuperarea orașului cucerit de Enrique II de Castilla. În 1492 evreii au fost expulzați, clădirea a suferit modificări și a fost folosită o parte ca Biserică a Ordinelor militare Calatrava și Alcantara și dependințele ca spital și azil pentru călugări.

Numele de „Tranzit” a început să fie folosit în secolul XVII după ce altarul a fost împodobit cu o cutie de tranzit a Maicii Domnului. Până în 1877 clădirea s-a deteriorat treptat. În anii 1960 a fost restaurată și din 1964 în ea funcționează Muzeul Sefardi (Museo Sefardi) cu exponate despre cultura spaniolă evreiască și Sefardică.

Lângă muzeu era postată statuia lui Samuel ha-Levi.

Am traversat micul parc Traseo del Transito la o terasă de unde se vedea panorama dealurilor înconjurătoare și fluviul Tajo care curgea domol printre ele.

Un alt muzeu, Museo del Greco, format din două clădiri, una din secolul XVI și una din secolul XX, despărțite de o curte, a fost deschis în 1911 pentru a afișa operele de artă ale artistului El Greco și ale altor artiști spanioli din secolul XVII.

După un mic urcuș am ajuns la Biserica Sfântul Toma (Iglesia Santo Tome) care a fost construită în secolul XII pe locul unei moschei din secolul XI.

A fost transformată în biserică creștină (secolul XIV) când minaretul a fost transformat în turn clopotniță încrustat cu faianță în stil Mudejar.

Lipită de ea se afla Biserica Sfântului Mântuitor (Iglesia del Salvador) și aceasta construită pe locul unei foste moschei din secolul XI, extindere a uneia mai vechi (secolul IX) care a fost ridicată pe locul unei clădiri vizigote. A fost terminată în 1159 și a funcționat ca biserică creștină până la sfârșitul secolului XV când a devenit biserica unui cimitir, secol când a ars într-un incendiu și a fost refăcută total. Din alt incendiu (1842) a fost salvată doar Capela Santa Catalina iar în 1842 a fost închisă.  Până azi s-a păstrat un singur pilastru din epoca vizigotă pe care sunt scene din viața lui Cristos.

Pe latura unei mici piațete se ridica Biserica San Marcos (Iglesia San Marcos). Inițial a făcut parte din Mânăstirea Sfintei Treimi a ordinului Trinitarios Calzados apoi a fost refăcută (1628) în stil Mudejar cu interiorul în stil baroc spaniol.

În secolul XX a fost extinsă cu un spațiu care și azi găzduiește Arhiva municipală Toledo și Centrul de Artă San Marcos.

Am înaintat pe străduțele înguste cu magazine de suveniruri, baruri, restaurante, hoteluri și am coborât pe lângă Adoracion Eucaristica Perpetua.

Am ajuns în Piața Primăriei (Plaza del Ayuntamiento) unde pe o latură se afla Palatul Arhiepiscopului (Palacio Arzobispal), o clădire extinsă treptat în care s-au adunat mai multe stiluri arhitecturale (secolele XIII-XVI). În secolul XV a fost construit un palat pentru a-l lega de catedrala vecină.

Azi o parte din palat funcționează ca Muzeu de Artă.

Primăria (Ayunamiento de Toledo) se afla vis a vis de Catedrala Santa Maria de Toledo. Construcția clădirii a avut loc în mai multe etape astfel lucrările au început în secolul XVI și cu mai multe întreruperi a fost terminată în 1703. Clădirea e formată în jurul unei curți centrale. În ea funcționează numeroasele birouri ale Consiliului Municipal.

Ne-am întrerupt plimbarea pentru a vizita Catedrala Santa Maria de Toledo.

 

Toledo Spania

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toledo din Spania se află în regiunea Castilla-La Mancha la 70 km sud de Madrid. Este  situat pe o colină și o parte înconjurat de fluviul Tajo (Tagus), cel mai lung din peninsula Iberică. Cu trenul de viteză am ajuns în 30 minute la stația terminală, Gara Toledo (Estacion Toledo). Prima linie de cale ferată ce lega Madridul de Toledo și gara aferentă, la est de oraș, au fost construite în 1858. Între 1916-1917 clădirea a fost înlocuită cu una nouă în stil Mudejar care a intrat în funcțiune în 1919. O dată cu crearea liniei de mare viteză între Madrid și Toledo (2005) clădirea a fost restaurată.

Clădirea formată dintr-un pavilion central și două aripi laterale era decorată cu arcade și turnulețe. Prezenta cinci uși de acces în sala mare bogat ornamentată cu mozaicuri și vitralii.

Peretele cu fostele case de bilete era format din lemn sculptat. În fața lui se aflau grilaje de fier forjat. Lateral de sala mare era amenajat un spațiu modern de unde se puteau obține informații și cumpăra biletele de călătorie.

În partea dinspre oraș se ridica turnul cu ceas. În fața gării se întindea un spațiu mare de parcare și o stație de autobuze. Am preferat să parcurgem drumul spre oraș pe jos.

Pe malul fluviului Tajo, pe o altă colină se ridica Castelul de San Servando (Castillo de San Servando). A fost construit ca mânăstire de călugări (1088) apoi ocupat de Cavalerii Templieri care au transformat-o  într-o cetate pentru apărarea împotriva musulmanilor (secolul XII). Când musulmanii au fost expulzați din Peninsula Iberică și Ordinul cavalerilor Templieri s-a dizolvat (1312) cetatea a rămas fără utilitate și în timp s-a degradat. În secolul XXI castelul a fost refăcut și funcționează ca hostel pentru tineret.

Am mers paralel cu orașul care se înălța în stânga noastră. Pe rând a fost municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, cucerit de mauri sub Califatul de Cordoba când în oraș au coabitat evrei, creștini și musulmani, apoi condus de arabi când s-a numit Tulaytulah și recucerit pentru Spania de Alfonso VII (1085). În timpul Evului Mediu a devenit un important centru industrial cunoscut pentru producția de săbii și Oraș Imperial sub domnia lui Carol V (secolul XVI), unul dintre cele mai importante centre culturale. După ce Filip al II-lea a mutat curtea regală la Madrid orașul a început să decadă. În 1986 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am trecut fluviul și am început urcușul pe lângă zidurile fostei cetăți Toledo până la Poarta Nouă Bisagra (Puerta Nueva de Bisagra), una dintre porțile prin care se intra în cetate. A fost construită de mauri, reconstruită (1540-1576) din două corpuri separate între care s-a format o curte. În partea exterioară, între două turnuri circulare mari se afla un arc semicircular pe care era postată stema împăratului Carol V, un vultur cu două capete și deasupra, central, o statuie de înger. Spre interior pereții porții erau drepți și lateral se înălțau două turnuri pătrate.

Am pătruns în fostul cartier musulman. Între Poarta Bisagra Nouă și Poarta Bisagra Veche se afla o biserică catolică, Iglesia de Santiago del Arrabal, construită pe locul unde se aflase o moschee (secolul XIII), la marginea orașului vechi. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori.

Am coborât puțin până la poarta veche, Puerta Antigua de Bisagra sau Puerta Alfonso VI (Poarta balamalelor veche). A fost construită în secolul X, în stil Mudejar, ca poartă principală de intrare în oraș. A fost închisă o dată cu construirea porții noi și folosită doar pentru anumite ocazii până în 1905 când a fost restaurată și redeschisă publicului.

Ne-am întors și am urmat drumul pe lângă Schitul Maicii Domnului de la Steaua (Ermita de la Virgen de la Estrella) ridicat în 1611 de ordinul religios cu același nume cu ajutorul breslei grădinarilor. Ulterior capela a fost demolată și în secolul XVII ridicată actuala construcție în stil baroc. Într-o nișă se afla postată o statuie a Fecioarei cu Copilul în brațe.

A treia poartă și cea mai veche din oraș, Poarta Soarelui (Puerta del Sol), construită în secolul XII pe locul unui turn de apărare din secolul X, a fost deteriorată în timpul războaielor civile iar cea pe care am văzut-o a fost reconstruită în stil Mudejar (secolul XIV). În secolul XVI deasupra arcului porții a fost postat un medalion cu sfântul Idelfonso, patronul orașului Toledo și pe lateralele lui au fost pictate soarele și luna, de la care și numele porții.

În vestul ei era o altă poartă veche construită în secolul X, Puerta de Valmardón sau Poarta Bab al-Mardum, situată lângă o moschee. Mardum în limba arabă însemnând blocat, probabil că a fost înlocuită ca funcționalitate cu Puerta del Sol.

Fiecare clădire, poartă, biserică, moscheie, aflate unele lângă celelalte, își aveau povestea lor. Moscheea Cristo de la Luz (Mezquita del Cristo de la Luz), denumită anterior Bab-al- Mardum, era situată în zona orașului Medina unde locuiau musulmanii bogați. În 999 Ahmad ibn Hadidi, din bani proprii, a ridicat o clădire mică pătrată și a decorat fațada cu turnuri de ceramică. Legenda spune că aceasta a fost construită pe locul spre care l-a îndrumat un fascicul de lumină și  a găsit îngropată o figurină a lui Isus, pentru ca Allah să-i ofere un loc în Paradis.

Ulterior a fost adăugat un perete semicircular în stil Mudejar. După ce Alfonso VIII a cucerit Toledo (1186) a cedat clădirea Cavalerilor Ordinului Sfântului Ioan care au modificat interiorul, au adăugat absida și au transformat-o în Capela Sfintei Cruci (Ermita de la Santa Cruz) iar moscheea a primit actuala denumire.

Pe prima străduță la dreapta se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (Convento de los Carmelitas Descalzos), un complex construit între anii 1653-1655.

În secolul XVIII nava centrală și capelele au fost acoperite cu panouri azulejo (plăci ceramice decorate).

Normal că nu puteam să cuprindem în vizita noastră toate clădirile istorice ale orașului mai ales datorită faptului că ne-am încurcat pe numeroasele străduțe înguste, scurte, ca un labirint.

Am ajuns la o clădire circulară care aparținea de o biserică veche (Iglesia de San Vicente) ridicată în secolul XII de Alfonso VI după ce a cucerit Toledo. În decursul timpului a suferit reconstrucții și transformări.

În 1842 biserica a încetat să funcționeze. Azi găzduiește o fracțiune a Muzeului de Artă Toledo, Circulo de Arte și sub vechea capelă există cafenea, restaurant, club de noapte cu concerte de muzică life.

Clădirea din apropierea ei găzduia o parte din  Universitatea Castilla-La Mancha (Vicerrectorado de Relaciones Internacionales y Formación Permanente- Universidad Castilla-La Mancha).

Ne-am învârtit pe străduțele ca niște ganguri care se deschideau din loc în loc în câte o piațetă. În Plaza Amador de los Rios se afla Muzeul Tolmo amenajat în Oratorio de San Felipe Neri, o biserică în stil gotic construită în secolele XV-XVI pe locul unei biserici iezuite demolată. De asemenea se puteau vizita Băile romane a căror intrare noi nu am depistat-o.

.

După alte străduțe și o piață am ajuns la Biserica Iezuiților San Idelfonso (Iglesia de los Jesuitas-San Ildefonso) dedicată sfântului patron al orașului Toledo.

Pe locul de naștere al Sfântului Ildefonso în 1569 se aflau casele contelui de Orgaz care au fost cumpărate de iezuiții din Toledo (1629) și au început construcția unei biserici în stil baroc. Terminată în 1765, s-au bucurat de ea doar doi ani fiind expulzați de Regele Carlos III.

De o parte și de alta a ușii de intrare, păstrată cea originală, se aflau câte două coloane înalte și deasupra ei o fereastră cu vitralii flancată și ea de patru coloane corintice între care erau postate statuile lui Pedro și Estefania Manrique și scutul familiei lor.

În interior, de-a lungul navei erau postate statuile celor 12 apostoli și în spatele altarului o frescă ce reprezenta coborârea Fecioarei asupra Sfântului Ildefonso. Biserica a intrat din nou în posesia iezuiților abia în secolul XX.

Urmând strada Alfonso XII am început să vizităm mânăstirile din acea zonă, aflate una lângă cealaltă. Mânăstirea Maicii Domnului (Antiguo Convento Madre de Dios) a fost fondată în secolul XV. În decursul timpului clădirile mânăstirii s-au deteriorat, unele chiar ruinat, fiind părăsite de călugărițe.  În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori și reabilitată după ce a intrat în posesia Universității Castilla-La Mancha care a construit în interiorul mânăstirii și o clădire pentru Biblioteca San Pedro Martir.

Următoarea a fost o mânăstire dominicană, Convento San Pedro Martir. Fiind situată în afara zidurilor cetății în 1407 a fost mutată în interior pe locul unor case donate și extinsă în jurul a trei terase. Biserica actuală a fost construită în secolul XVII. Din 1991 a intrat în posesia Universității din Castilla-La Mancha.

În Plaza San Roman am văzut statuia lui Lope de Vega, unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi spanioli.

Pe o latură a pieței se afla Casa Santa Teresa de Jesus– Casa de Mesa. De-a lungul timpului casa a fost locuită de nobili din Toledo dintre care familia Malagon (secolul XVI), protectoare a Sfintei Teresa care a locuit acolo în timpul șederii în Toledo când a scris cartea sa biografică și familia Mesa (secolul XVIII) căreia îi poartă numele. A fost restaurată în 1972 și azi găzduiește Academia Regală de Arte Frumoase și Științe Istorice din Toledo.

În stânga clădirii se afla o altă biserică, Iglesia de San Roman, construită în secolul XIII pe locul unei bazilici vizigote ridicată la rândul ei pe locul unei vile romane. În biserică a fost încoronat Regele Alfonso VIII de Castilla. Turnul său în stil Mudejar era vizibil de la depărtare.

În clădire funcționează Centrul Vizigot și Muzeul Culturii (Museo de los Concilios y la Cultura Visigoda).

În continuare am trecut pe lângă două școli. Prima a fost Școala de limbi străine EOI Raimundo de Toledo– Escuela oficial de Idiomas care purta numele călugărului francez benedictin, Arhiepiscop de Toledo (1125-1152). În conjunctura coabitării mai multor nații el a creat Școala de Traducători care au recuperat textele vechi și a promovat studiile filosofice, școlile de medicină, matematică și astronomie.

Colegiul de fete nobile (Colegio de Doncellas Nobles) a fost fondat în 1551 pentru a educa tinerele mame atât din familii nobile cât și din cele sărace. A funcționat în clădirea prințului Melito care a fost restaurată (secolele XVII, XVIII) și extinsă pe locul a două case vechi (1900, 1903) când a fost transformată în stil neo-Mudejar păstrând portalurile în stil baroc. Aparține și ea Universității.

În altă piațetă, Plaza de Padilla, central trona statuia lui Juan de Padilla. În spatele lui se afla o altă școală, Colegio Mayor Gregorio Marañón și pe o laterală Centrul Cultural San Clemente.

Lângă Colegiu, despărțite de o străduță îngustă, se afla Mănăstirea Sfântului Dominic de Silos (Vechiul)  (Convento de Santo Domingo el Antiguo) cu Parroquia de Santa Leocardia. Construită în secolul VI în stil Mudejar, după cucerirea orașului de Regele Alfonso VI (1085)  a fost reconstruită și ocupată de călugărițe care în 1159 au adoptat reforma cisterciană. În secolul XVI a fost demolată și reconstruită cu o extindere pe locul unde s-a născut Sfânta Leocardia, pentru îngroparea Mariei Silva, o doamnă portugheză din alaiul reginei Isabel a Portugaliei, care și-a dedicat viața mânăstirii. De atunci mânăstirea poartă numele dublu a Sfântului Dominic și Sfintei Leocardia. În 1800 a fost transformată în stil neoclasic.

În Plaza Santa Teresa de Jesus am văzut Mânăstirea Carmelitelor Desculțe din San Jose (Convento de las Carmelitas Descalzas de San José). În Toledo comunitatea Carmelitelor Desculțe a fost fondată de Sfânta Teresa de Ávila. În 1607 călugărițele au cumpărat o casă neterminată (1572) și au construit  mânăstirea (1626-1643). În secolul XVIII interiorul a fost decorat cu panouri azulejos (plăci ceramice glazurate).

Am ajuns la poarta de vest a orașului, Puerta del Cambron, care inițial a purtat numele de „Poarta evreilor” pentru că de acolo începea cartierul evreiesc. În 1576 a fost refăcută în stil renascentist și deasupra arcului porții a fost postată statuia Sfintei Leocardia.

Pe lângă Palatul La Cava (Palacio de La Cava) construit în secolele XVI-XVIII, azi proprietate privată, am intrat în Plaza San Juan de los Reyes unde trona biserica din Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes) pe care urma să o vizităm.

Și așa a trecut dimineața fără să remarcăm. După vizitarea mânăstirii urma să continuăm plimbarea noastră prin alte zone ale orașului Toledo.

 

O după-amiază în Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Amiază în Sibiu. O rafală de ploaie ne-a alungat de la terasa unde am luat prânzul. După ce s-a oprit am pornit pe esplanada Nicolae Bălcescu. Strada a fost creată în perioada parcelării Orașului de Sus (secolul XIV) care asigura legătura între Piața Mare și Poarta Cisnădiei, pavată cu piatră de râu (1762) înlocuită cu granit (1875), pe care, din 1905 au funcționat liniile tramvaiului electric. În 1970 acestea au fost scoase și strada, denumită Nicolae Bălcescu, a devenit pietonală.

Într-o direcție se afla Piața Mare, pe care o vizitasem, așa că am pornit în sens opus spre Piața Unirii printre clădirile ridicate în secolele XVIII și XIX, unele în stil baroc, altele în stil eclectic. Majoritatea magazinelor din centrul Sibiului, sediile unor bănci, agenții de turism, etc. se aflau la parterul lor și în față se întindeau terase după terase.

La capătul străzii, în față am văzut Teatrul Național „Radu Stanca”. A fost denumit după dramaturgul, scriitorul, din 1949 regizor la Teatrul din Sibiu înființat în același an. În 1956 în cadrul teatrului s-a înființat secția de limbă germană ca simbol al primului teatru german din Sibiu (1788).

Am urmat strada Cetății, despărțită de Parcului Cetății printr-un zid ce a făcut parte din al treilea rând de fortificații. În acea perioadă (1357-1366) unele dintre cele 19 bresle de meșteșugari au ridicat turnuri de apărare ale cetății. Primul pe care l-am văzut a fost Turnul Archebuzierilor denumit după găurile aflate la nivelul meterezelor prin care se putea trage cu archebuza, numele schimbat ulterior în Turnul Postăvarilor sau Turnul Pânzarilor. În decursul timpului a fost supraînălțat și modificat.

Al doilea turn, Turnul olarilor, a fost construit de breasla olarilor în secolul XV. În secolul următor a suferit modificări.

Până la al treilea turn ne-am deplasat prin Parcul Cetății.

Una dintre cele două alei paralele, Aleea celebrităților, avea postate plăci ale unor personalități din lumea artelor, atât din țară cât și din lume.

La capătul aleii am cotit pe lângă Turnul dulgherilor, cel mai nordic dintre cele trei turnuri. A fost construit în secolul XIV de breasla dulgherilor și refăcut în forma actuală în secolul XVI. Toate cele trei turnuri au fost restaurate în perioada 1967-1972.

Lângă cele trei turnuri în jurul anului 1540 a fost ridicat Turnul Gros în care din anul 2004 funcționează Filarmonica de Stat Sibiu-Sala Thalia. La parterul turnului au fost numeroase cazemate cu guri de tragere și pe platformă au fost montate tunuri. În timp turnul a fost modificat de mai multe ori și între 1787-1788 a fost amenajat ca  Teatru Orășenesc, primul din România. Prima piesă a fost jucată în limba română (1867) când Mihai Eminescu a avut rolul de sufleur. Sala a fost avariată în două incendii (1826, 1949) și refăcută ulterior.

Am înaintat pe strada cu casele colorate și terase amenajate, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală și după aproximativ 5 minute am ajuns la Biserica Sfântul Francisc, o biserică  romano-catolică în stil baroc.  Prima biserică a aparținut unei mânăstiri a călugărițelor Clarise din Ordinul Fraților Minori (secolul XV). Aceasta a fost desființată după Reforma Protestantă și biserica a fost folosită ca depozit de cereale.

În 1716 călugării franciscani au primit aprobarea și s-au instalat în fosta mânăstire. Au renovat biserica dar în 1776 tavanul ei s-a prăbușit. A fost reconstruită în stil baroc și a funcționat până în 1949 când mânăstirea a fost desființată și călugării deportați în lagăr.

Am ocolit Grădina Mânăstirii și am ajuns la un bulevard unde, în fața noastră se afla Sinagoga Mare. Până în secolul XIX evreii din Transilvania nu aveau voie să locuiască în orașe însă unii dintre ei s-au situat la periferie și în 1876 au constituit o comunitate evreiască pentru care a fost construită o sinagogă (1878). Devenind neîncăpătoare a fost construită Sinagoga Mare (1898-1899) în stil eclectic. În perioada comunistă și mai ales după 1989 evreii au emigrat în Israel, sinagoga s-a deteriorat, obiectele de cult au fost furate și în 1999 sinagoga s-a închis.

Revenind spre centrul vechi am urcat pe lângă Biserica Ursulinelor. Pe acel loc, situat în afara zidurilor cetății, în secolul XIII călugării dominicani au ridicat o mânăstire care a fost incendiată în invazia mongolă (1241). Refăcută, a fost din nou distrusă de năvălirea turcilor (1432) astfel au construit o biserică nouă, cea actuală, în interiorul zidurilor cetății (1479). După Reforma Protestantă a intrat în posesia luteranilor (1543). Când Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic biserica a fost preluată de călugărițele ursuline care au refăcut-o în stil baroc (1728-1733) și pe locul fostei mânăstiri dominicane au deschis o școală de fete, ulterior Colegiul Pedagogic. Biserica a fost restaurată în 1969.

Deasupra portalului de intrare am văzut într-o nișă statuia Sfintei Ursula  care ținea în mâna dreaptă o frunză de palmier, simbolul martirajului și în cealaltă mână un steag. În interior, bolțile în stil gotic au fost înlocuite cu tavan. Pe laterale exista câte un altar astfel în cel din stânga era o pictură a fondatoarei ordinului, Sfânta Angela de Merici, îndrumând copiii și o icoană a Regelui Ștefan cel Sfânt iar în cel din dreapta o pictură a Sfintei Angela de Merici căreia i se arăta Sfânta Ursula și o icoană cu Sfântul Emeric.

În altarul principal se afla o icoană care reprezenta încoronarea Maicii Domnului.

Deasupra intrării se afla orga.

Am continuat urcușul lin printre casele vechi, unele dintre el repere istorice, de exemplu Casa Böbel  a fostului pictor sibian (1824-1887).

Prin pasajul Pielarilor ne-am întors în Piața Mică și am trecut Podul Minciunilor.

fostul han Zur Ungarische Krone (clădire verde)

Am coborât niște trepte în Orașul de Jos și, pe lângă Casa Astronomului, ne-am îndreptat spre mașină. Era timpul de plecare.

Citește și Sibiu-trei piețe istorice

O dimineață în Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX.  Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă  în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate,  în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu