Stațiunea balneoclimaterică Slănic este situată în partea central-nordică a județului Prahova, pe valea pârâului Slănic, în Subcarpaţii de Curbură, zonă bogată în zăcăminte de sare, după care a primit și numele, în limba slavonă slanu însemnând sărat și Slaniku târg de sare.
Fiind într-o excursie prin țară, îmi rezervasem cazarea la un hotel din centrul stațiunii, urmând ca a doua zi să vizitez Ocna de sare Slănic, apoi să continui drumul de întoarcere spre casă, la Arad.
Hotel Teju
Din păcate am aflat că intrarea la ocnă se face începând cu ora 9 dimineața și cei care nu au rezervare formează o coadă imensă la bilete, încă cu câteva ore înainte de deschidere. Dezamăgită (mai ales pentru ocnă mă oprisem acolo), după ce am luat masa pe terasa hotelului (altele nu am mai văzut în centrul stațiunii),am pornit să cutreier prin stațiune.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1532, ca sat de moșneni, a căror ocupație de bază era extragerea sării. Dorind să înființeze o mină (ocnă), în 1685 Spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat moșia Slănic, act în care sunt menționate și vechile ocne de la Teișani, de mică adâncime, situate la 5 kilometri de Slănic. Prima exploatare s-a deschis pe Valea Verde (1688), urmată de cea de la Baia Baciului (1689-1691), apoi spătarul a donat moșia și ocnele Mânăstirii Colțea din București (1713).
În decursul timpului, intrând în proprietatea statului, s-au amenajat Ocna din Vale (1819-1865), Ocna din Deal (1838-1865), Mina Carol (1881), care a funcționat până în 1935, simultan cu mina Mihai (23 August), deschisă în 1912. A început exploatarea de mare adâncime, sub minele Carol și Mihai fiind creată mina Unirea, care a funcționat până în 1970, apoi în mina Victoria și din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din zona de sud-est a zăcământului de sare din Slănic.
Azi în stațiune se află mai multe lacuri saline, cu fundul acoperit de nămol cu proprietăți terapeutice. Trei dintre ele, Lacul Miresei (1.300 metri pătrați), Baia Porcilor (1.500 metri pătrați) și Baia Baciului (6.100 metri pătrați), sunt încorporate într-un complex, amenajat ca ștrand, care „bineînțeles” că la ora 18 era închis, doar era august, în plin sezon estival…
Baia Baciului
Am luat viteză spre Muzeul Sării Slănic, sperând ca măcar pe acela să-l pot vizita. Am avut noroc cu o doamnă, care tocmai îl închidea. Amabilă, mi-a oferit un scurt timp, cât dânsa își încheia actele zilei.
Muzeul funcționează într-o casă din secolul XVIII, azi pe lista monumentelor istorice, numită atunci Casa Cămărăștiei. După ce a fost restaurată, interiorul a fost amenajat și în 2003 muzeul deschis spre vizitare.
În muzeu sunt expuse documente, planșe geologice, cristale de sare.
Folosind manechine, unelte și utilaje, s-au reconstituit unele din fazele prelucrării sării la Slănic.
De asemenea sunt descrise flora și fauna din zonă.
Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului, cea mai importantă persoană din administrația ocnei, numită direct de domnitorul țării, care angaja muncitorii și era responsabil de extracția și vânzarea sării. Cel mai renumit cămăraș a fost boierul grec Biv-vel- Clucer Ion Hagi Moscu, numit în 1791 de Domnitorul Mihai Șuțu, revenit pe tron după pacea de la Șistov, când turcii și austriecii au părăsit Țările Române. Moscu și-a menținut funcția până în 1814.
Din 1793 devenit domnitor, Alexandru Moruzi i-a arendat Ocna Slănic, cu condiția să ridice o biserică pentru funcționarii și lucrătorii salinei și să suporte întreținerea ei.
În perioada 1797-1800 Moscu a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, fapt atestat de pisania, scrisă cu litere chirilice, de pe placa de piatră postată deasupra ușilor altarului, în care primii slujitori au fost călugări greci, ale căror morminte sunt situate în pridvorul bisericii.
Clădirea în stil bizantin, azi monument istoric, a fost creată din cărămidă arsă, acoperită cu șiță și interiorul pictat în frescă.
În acel timp localnicii foloseau Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, din cimitir. Fiind demolată, din 1893 au primit aprobarea de a folosi Biserica Sf. Trei Ierarhi”.
După decesul ultimului preot plătit de salină, din 1898 în biserică a slujit preotul fostei Biserici „Sf. Gheorghe”, când la altar slujba se ținea în grecește, la strană și în limba română.
Biserica a fost restaurată între anii 1928-1929, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, când s-a consolidat clădirea, s-au construit bolțile din beton armat, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, s-au înlocuit turla clopotelor și ușile de la intrare.
În perioada 1958-1961 picturile care s-a păstrat în pridvor, pe catapeteasmă și cele 2 icoane cu Maica Domnului situate la exterior, în dreptul ferestrei altarului, au fost restaurate.
Pereții goi, cca. 600 metri pătrați, au fost pictați.
De la biserică m-am întors în centrul orașului, unde în 1948 a fost postat Monumentul Eroilor, un soldat cu pușca în mâini, în poziție de atac și o femeie cu mâinile ridicate, ținând coroana și drapelul, situate pe un soclu, pe care sunt postate două plăci, una amintind eroii și una cu o scenă din război.
De acolo am urmat artera centrală, pe lângă Gara Slănic și hotelul în care mă cazasem.
În nici 5 minute am ajuns la Primăria veche Slănic, construită la începutul secolului XX , o dată cu Judecătoria, Banca „Comoara, prima bancă populară din oraș, o școală de fete și una de băieți, perioadă în care Maiorul Niță Nedelcovici, participant la Războiul de Independență (1877-1878), decorat cu Steaua României, a fost numit primarul orașului (1903-1911).
În timpul Răscoalei de la 1907 primarul s-a alăturat demonstrației muncitorilor salinei și țăranilor, din fața administrației. În amintirea lui, în curtea Primăriei vechi, a fost postată statuia Maior Niță Nedelcovici.
Lângă Primăria veche se află un parc, amenajat în aceeași perioadă, azi întins pe cca. 4.000 metri pătrați, din 2010 numit Parcul Maior Niță Nedelcovici.
Plimbându-mă pe alei, am trecut pe lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, o placă inscripționată cu numele eroilor din Slănic, surmontată de o cruce.
De la parc, trecând râul Slănic, se ajunge la Baia Verde, amenajată ca ștrand cu taxă, pe care nu am putut-o vedea, și ea fiind închisă. De asemenea în stațiune mai există și Baia Roșie, pe care nici măcar nu am mai căutat-o. M-am întors la hotel, urmând ca a doua zi să părăsesc stațiunea. Nu doream să pierd timpul la cozi interminabile, ocna urmând să o vizitez în altă excursie, când voi lua bilet din timp.
În drumul meu prin județul Prahova, după ce am vizitat orașul Urlați, am rulat 4 kilometri spre vest, până în satul Jercălăi, unul din cele 16 sate ce aparțin administrativ de oraș, la Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, în cadrul căreia există o veche Biserică de lemn, înscrisă pe lista monumentelor de arhitectură.
Biserica de lemn „Sf. Ar. Mihail și Gavriil” fost construită în 1731 în satul Luieriu, județul Mureș, an inscripționat la intrarea în biserică. Ridicându-și o nouă biserică din zid, biserica de lemn a fost demontată și mutată la Toplița, jud. Mureș (1928). Fiind remarcată de Regina Maria, în una din vizitele prin țară, i-a fost donată și în 1932 mutată în apropierea Castelului Bran, reședință a familiei regale, unde a primit hramul „Sf. Maria”. În 1948, sub regimul comunist, familia regală a fost alungată din țară și castelul preluat de stat, 10 ani mai târziu transformat în muzeu. Nefiind folosită, biserica s-a deteriorat treptat și în 1956 Patriarhul Justinian a mutat-o în actuala locație, la Schitul Cricov, jud. Prahova, biserica de acolo, veche din secolul XIV, fiind ruinată, unde a reprimit și primul hram: Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Maria”.
Prezintă o turlă înaltă, cu rol de clopotniță, un pridvor deschis, susținut de stâlpi din lemn și pe partea sudică o prispă, acoperită de o streașină largă.
E structurată în pronaos, naos și altar, primele despărțite printr-un grilaj de lemn.
Pisania din naos precizează că pictura interioară e formată din 2 straturi. Stratul inițial (1731), pictură în tempera, s-a păstrat pe boltă și catapeteasmă.
Al doilea strat, pictură în ulei, realizată în 1838, s-a păstrat pe zidurile laterale.
După cutremurele din 1977 și 1986 vârful turlei și acoperișul au fost refăcute și picturile restaurate.
Treptat s-au construit clădiri pentru chilii, sala de mese (trapeza), bucătăria, anexe și începând cu anul 2006 noua Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”; „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”, de zid, schitul devenind mânăstire.
În biserică sunt păstrate Sfintele Moaște ale pruncilor ucişi de Irod la Bethleem, ale Sf. Ierarh Nicolae, ale Sf. Mc. Teopempt şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aduse de Patriarhul Justinian de la Ierusalim.
În perioada 2018-2021 Biserica de lemn a fost consolidată și pictura interioară restaurată.
Orașul Mizil este situat în estul județului Prahova, pe malurile râului Ghighiu, regiune locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind în apropierea orașului necropole din paleolitic, neolitic (culturile Criș, Dudești, Boian, Precucuteni, Gumelnița), Epoca Bronzului (culturile Tei, Monteoru, Coslogeni) și Epoca Fierului (culturile Halstatt, Latène). Prima menționare a localității, atunci numită Eșteu, apare în castastifele Brașovului din 1529. În 1591, sub Voievodul Ștefan Surdul, regiunea a fost deținută de Doamna Neaga și călugărița Elisafta. Din 1602 moșiile au fost vândute Domnitorului Antonie din Popești, acesta devenind proprietarul localității.
Primăria Mizil
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) s-a înființat un târg anual. Pentru comercianții veniți din alte zone, pe drumul Mizil-Ploiești s-a construit casa poștei (menzilhana), unde aveau loc numeroase tranzacții. Devenind foarte cunoscută, treptat localitatea a fost numită după ea Menzil, nume transformat ulterior în actualul Mizil.
Încă din 1790 exista o biserică, înlocuită în 1865 cu Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire din cărămidă, pe temelie de piatră, cu 3 turle, al cărei interior a fost pictat în ulei.
În fața ei s-a ridicat turnul-clopotniță patrulater, de 14 metri înălțime, acoperit de o cupolă cu 5 turnuri, unul central și 4 pe colțuri, prevăzut cu un gang, pentru accesul la biserică.
În cutremurul din 1940 biserica a fost grav avariată. Pentru a se păstra corpul principal al clădirii , s-au demolat cele 3 turle.
Abia în 1962 au început lucrările de reparații capitale, când pereții au fost consolidați și în locul turlei principale s-a creat o calotă sferică, primind aspectul actual.
În perioada 1966-1967 pictura a fost restaurată.
Ocupațiile de bază ale populației erau agricultura, viticultura și creșterea animalelor. În 1902 s-a înființat o Școală elementară de meserii, apoi un liceu.
Izbucnind Primul Război Mondial, mulți dintre localnici s-au înrolat, renumit pentru vitejia sa fiind Regimentul 72 Infanterie Mizil, din care 1180 au decedat (1916-1917). În memoria lor, în centrul orașului a fost ridicat Monumentul Eroilor (1921), un soclu masiv, având pe fațadă înscrise numele eroilor și pe laterală o placă de bronz înfățișând o scenă de luptă. Pe el e postat un grup statuar: o femeie în costum popular, ținând stindardul, reprezentând Patria, în fața ei, șezând, un ostaș și o femeie ținând o carte deschisă pe genunchi, reprezentând Istoria.
În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat industria textilă și prelucrarea lemnului . Din 1950 a devenit reședința raionului Mizil, din regiunea Buzău, raion căruia i s-a alipit în 1952 și fostul raion Urlați, din regiunea Prahova, cele două regiuni formând regiunea Ploiești. În 1968, înființându-se județele, Mizilul a fost încadrat în județul Prahova.
În continuare am urmat drumul spre Ploiești, apoi spre nord și după 22 kilometri am intrat în orașul Urlați, jud. Prahova, situat pe valea Cricovului Sărat. De el aparțin administrativ 16 sate, situate pe dealurile înconjurătoare, unde arheologii au descoperit urme vechi de locuire, cele de pe Dealul Merez, din Valea Urloi, fiind datate din neolitic și Epoca Bronzului. În zonă a existat și Cetatea Stenota, ale cărei ruine se mai văd și azi, despre care o legendă spune că fiind treptat părăsită, în turnul de observație a rămas doar arcașul Steuriu, care păzea împrejurimile, sperând ca oamenii să se întoarcă. Căutând prin ruinele cetății, a găsit niște corzi de viță-de-vie, pe care le-a plantat în împrejurimi și în timp acestea s-au extins pe dealuri. Tot așteptând, sărmanul arcaș a murit singur, dar nu a fost uitat, oamenii începând să se întoarcă, atrași de frumusețea locului și, cinstindu-l, au început să producă vinul, azi soiuri foarte cunoscute și apreciate.
Se presupune că localnicii coborând spre târg, l-au numit urlătoarea cetății, sau că numele Urlați provine de la termenul maghiar Váralatt însemnând „Subcetate”. Cert este că prima dată a fost atestat într-un document din 1515 prin care Voievodul Neagoe Basarab întărea dreptul de proprietate a Mânăstirii Snagov asupra unor terenuri, între semnatari fiind și boierul Oancea din Urlați. Din 1645 și până la desființarea lui, Urlați a fost reședința județului Săcuieni.
Localitatea era locuită de români, ortodocși, care țineau slujbele în Biserica Broștenească, situată în cimitir. În timpul Regelui Carol I, pe locul ei, Iancu Urlățeanu a ridicat actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”„ Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1876-1880), cu 3 turle de 18 metri înălțime, al cărei interior a fost pictat în ulei (1882-1884), azi situată în centrul orașului. Deteriorată de cutremure, a fost restaurată în anii 1909, 1950, 1979.
Biserica deținea un spațiu înconjurător, împreună ocupând o suprafață de 5.000 metri pătrați, din care în 1964-1967 o parte a fost preluată de stat, pentru amenajarea pieței și a parcului orașului, apoi pe altă parte s-au construit blocuri.
Lângă micul parc se află Primăria Urlați, clădire construită în 1929 ca și casă boierească, donată Sfatului Popular în anii 1950, azi mult discutată (2024), dorindu-se demolarea ei. Sper să nu se obțină autorizația.
În fața ei, în mijlocul unui giratoriu, este postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un soclu din piatră pe care e postată statuia unui ostaș, cu mâna stângă sprijinită pe patul puștii și mâna dreaptă ridicată, purtând drapelul, simbol al victoriei, ambele având înălțimea de 5,5 metri. Pe soclu sunt postate plăci din bronz, prezentându-i pe Mihai Viteazul și Ferdinand I, în stânga atacul la baionetă, în dreapta acordarea primului ajutor răniților și pe laterale listele cu numele celor 154 eroi locali.
Pe un deal de la marginea orașului se află Muzeul „Conacul Bellu”, spre care m-am îndreptat și eu. Conacul a fost construit de marele logofăt, baronul Alexandru Bellu (1850 – 1921), înconjurat de un parc întins pe cca. 5 hectare, în care se aflau și acareturile- magazii, grajduri pentru cai, locuințele personalului, etc ., azi dispărute. La intrarea în parc s-a ridicat un foișor-culă, în care este amenajată expoziția de fotografie a baronului, acesta fiind un colecționar de artă și pionier al fotografiei în România, după fotografiile sale fiind tipărite și cărți poștale.
Clădirea, în stil vechi românesc, cu numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat, prezenta subsol și parter supraînălțat, cu 20 de încăperi.
Complexul a fost moștenit de Barbu B. Bellu, ministru al culturii și al justiției în guvernul Barbu Catargiu, care în 1927 l-a donat Academiei Române.
În 1953 conacul a fost amenajat ca Muzeul „Conacul Bellu”, secție a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. În marele cutremur din 1977 fundațiile conacului au cedat. Ulterior refăcut, muzeul s-a reamenajat în 10 încăperi, două fiind Salonul oriental și Salonul japonez, celelalte etalând mobilier din diverse epoci, cărți rare din secolele XVI-XVII, piese de artă și picturi, unele aparținând pictorilor Ștefan Luchian și Theodor Aman și o colecție etnografică cu port popular din zona Cricovului Sărat, covoare, țesături, ceramică, unelte.
În 1971 în subsol a fost amenajată o cramă, în care sunt expuse diverse ustensile folosite în practicarea viticulturii din zona Dealu Mare. Doar presupun că se fac și degustări, crama fiind închisă în acel moment.
Orașul Buzău este situat în sud-estul României, în județul Buzău, din regiunea Muntenia, pe malul râului Buzău. Pe teritoriul lui, în Parcul Crâng, arheologii au descoperit urme de locuire din mileniul 4 î.e.n. (cultura Gumelnița), un mormânt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru- 2.200-1.100 î.e.n.), în zona industrială complexe geto-dacice și în câteva zone ale orașului monede din secolele IV-XIII, ceea ce demonstrează că teritoriul a fost locuit permanent.
În decursul timpului zona a fost ocupată de romani, apoi de goți, din timpul cărora s-a păstrat documentul „Pătimirea Sf. Sava” (376), copii ale lui păstrate azi în Biblioteca Vaticanului din Roma și Biblioteca „San Marco” din Veneția, care descrie martiriul Sf. Sava de la Buzău sub goții, necredincioși (372). Din 1996 sfântul a devenit patronul spiritual al zonei Buzău.
Târgul Buzău, numit atunci Boza, a fost prima dată atestată într-un document emis în 1431 de Domnul Țării Românești Dan II prin care acesta acorda drepturi de vânzare-cumpărare a mărfurilor între negustorii din Buzău și Brașov, cu condiția să plătească o taxă vamală. În 1500 Domnitorul Radu cel Mare, cu ajutorul Patriarhului Nifon, a înființat Episcopia Buzăului, cu reședința în Buzău, căreia i s-au dăruit câteva teritorii, între care moșia din nord-vestul târgului, populată cu țigani pentru a lucra pământul, deveniți sclavii eparhiei până în secolul XIX, când au fost eliberați și satul locuit de ei a devenit comuna Simileasca, din 1968 aparținând administrativ Buzăului, care este locuită majoritar de ei și azi . Eparhia extinzându-se, pe teritoriul ei s-au construit și 3 mori, primele din zonă amintite în documentele vremii (sec. XVI).
Încă din secolul XVI în Buzău a existat și o comunitate de evrei, majoritatea negustori și meseriași, care au ocupat mare parte din dughenele, prăvăliile, magaziile Bazarului, o piață permanentă înființată în 1575, a doua din Țara Românească. Importanța comunității a crescut în secolul XIX, odată cu dezvoltarea economică și culturală a orașului, perioadă în care au construit o Sinagogă (1885), care s-a păstrat până azi, deși comunitatea s-a destrămat, majoritatea emigrând postbelic în Israel.
Fosta stradă a Târgului (strada Cuza Vodă din Centrul Istoric al orașului) a fost folosită pentru vânzarea produselor. Azi la parterul clădirilor, construite în secolele XIX-XX, funcționează diverse magazine, firme, restaurante, unele cu terase, etc. În una din acele clădiri, monument istoric (1880), despre care se presupune că ar fi fost un han, alții cred că un local cu jocuri de noroc, sau un bordel, după ce a fost restaurată, s-a amenajat Hotelul Corso (2002), în care m-am cazat și eu.
Tot interiorul hotelului este „un muzeu” cu antichități, fiind etalate diverse statuete, obiecte, aparatură veche, atât pe holuri, scări, recepție, cât și în restaurantul situat la subsol, care merită văzut dacă sunteți în zonă.
Majoritatea populației Buzăului fiind români, ortodocși, în decursul timpului s-au construit mai multe biserici, câteva dintre ele urmând să le vizitez și eu. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători (Greci), fiind situată în apropierea hotelului, a fost prima spre care m-am îndreptat. Inițial numită Biserica Popii Mihai, este considerată singura existentă în oraș până la înființarea Episcopiei Buzăului, fiind atestată într-un act de donație a negustorului Petru cel Bătrân (1585).
Începând cu sfârșitul secolului XVI la Buzău s-a format o colonie de greci, neguțători care se ocupau cu comerțul de vite și cereale Imperiului Otoman. Numărul lor crescând, cu sprijinul Domnitorului Matei Basarab, pe locul vechii biserici au construit Biserica Greci (1649), ulterior numită Biserica Neguțători, în care slujbele s-au oficiat în limba greacă până la începutul secolului XIX, apoi o școală proprie. Din acea perioadă s-a păstrat o colecție de cărți religioase, scrise în limba greacă, tipărite în perioada 1673-1684 la Veneția, azi ținute în arhiva bisericii. În timp clădirea a suferit reparații, modificări. În fața bisericii s-a ridicat clopotnița, cu parterul din piatră cioplită, primul etaj din cărămidă și al doilea etaj din lemn (1873).
Apoi s-a realizat actuala biserică (1850), din cărămidă cu mortar, pe soclu din piatră cioplită, cu o cupolă și două turnuri, căreia postbelic la intrare i s-a alipit pridvorul, mărginit de 4 coloane din piatră care susțin un frontonul triunghiular, deasupra căruia azi tronează o cruce.
Deși izbucnise Primul Război Mondial (1914-1918), în 1915 interiorul bisericii a fost pictat în ulei, prezentând scene și personaje biblice și amvonul a fost sculptat în stil baroc, cu ornamente reprezentând vița-de-vie, flori, struguri, etc.
În timpul războiului orașul a fost ocupat de trupele germane care au rechiziționat clopotele bisericilor, dispariția lor fiind notată de un paracliser pe una din cărțile de cult (1917).
Un alt monument istoric este Biserica Banu „Buna Vestire”. Locul pe care se află, pe vremuri era un crâng din Codrii Vlăsiei, unde s-au așezat călugări. În 1571 Andronic Cantacuzino, Ban al Craiovei, a ctitorit construit o o mânăstire, cu o mică biserică, menționată prima dată documentar în 1592, în 1618 numită Mânăstirea Banului.
În timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab biserica a fost incendiată (sec. XVII). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu văduva lui Șerban Cantacuzino, împreună cu noul soț Io Stama, mare postelnic grec, au refăcut biserica, păstrând zidul de nord vechi, care a supraviețuit, apoi interiorul a fost pictat. Terminată în 1722, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost închinată Mânăstirii Dușca din Rumele (azi Trikala, Grecia).
Deteriorată de cutremurul din 1802, a fost reparată, pictura restaurată, s-a creat o nouă catapeteasmă, perioadă când în curtea mânăstirii s-a înființat o școală cu 34 elevi (1848). Mânăstirea s-a desființat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza când, prin secularizarea averilor mânăstirești, acestea au trecut în proprietatea statului și prin reforma agrară terenurile au fost împărțite localnicilor, din 1877 biserica devenind parohială.
În timp au avut loc numeroase cutremure, după fiecare biserica fiind reparată, în 1903 pridvorul fiind închis și pictura restaurată. Din prima biserică s-a păstrat până azi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că e făcătoare de minuni.
În fața bisericii este amenajat Parcul Bogdan Petriceicu Hașdeu, în care central este postată statuia „Glorie Aviației Române”, pe care l-am traversat, îndreptându-mă spre centrul orașului.
Strada pe care am urmat-o era mărginită de case din secolul XIX, când orașul era în plină dezvoltare economică și culturală. În scurt timp s-au înființat mai multe școli, în 1831 Școala de zugravi și iconari, condusă de Nicolae Teodorescu, un an mai târziu Preparandia, prima școală cu predare în limba română, în 1836 Seminarul Teologic și 1867 actualul Colegiu „B.P.Hașdeu”.
Protoieria Buzău I (casă din 1898)
Dorind să înființeze o școală comercială, în 1850 Episcopul Filotei și-a donat bunurile prin testament, dar acestea au fost confiscate de Domnitorul Al. Ioan Cuza și folosite pentru armată. Abia în 1919 , în școala creată de Federaţia Băncilor Populare din judeţul Buzău pentru formarea de contabili, s-au predat și materii privind comerțul și legislația, 3 ani mai târziu înființându-se Școala Superioară de Comerț. În decursul timpului a purtat mai multe nume și a ocupat alte locații. Începând cu 1976 s-a mutat în actualul sediu și din 2000 a fost numit Colegiul Economic „Regele Mihai I”.
Încă din 1852, utilizând diverse locații, în oraș s-au desfășurat spectacole de teatru, pentru care s-a construit Teatrul Moldavia (1898), postbelic desființat.
După câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Îngeri”, construită în 1833 pe locul unei vechi Biserici de lemn (1619), la acea vreme numită „biserica din pădure”, fiind situată în Codrii Vlăsiei, care se întindeau până aici, zonă azi ocupată de clădiri și un mic parc.
Una dintre clădirile emblematice din Buzău, fostul Palat de Justiție, a fost construită pentru Tribunalul Județului Buzău (1909-1912), consemnat în acte ca fiind înființat în 1831. În perioada 1866-1952 tribunalul a avut și atribuții de notariat.
În apropierea lui se află una dintre cele 2 catedrale din oraș, Catedrala Ortodoxă „Sf. Mc. Sava”.
Clădirea, în stil brâncovenesc, a fost construită începând cu anul 1991, având o capacitate de 2.000 locuri. La demisol s-a amenajat Bisericuța Copiilor „Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor), unică în Europa.
Sf. Mc. Sava de la Buzău, numit și Sava Gotul, s-a născut în Dacia, într-o zonă apropiată de râul Mousaios (azi râul Buzău), din părinți creștini (cca. 334).
După retragerea romanilor, zona a fost ocupată de goți, care au persecutat creștinii. Preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși. Preotul a scăpat dar Sava, refuzând să se închine idolilor goților, a suferit un martiriu, în final fiind înecat.
Cadavrul său, părăsit pe maginea râului, a fost găsit de creștini și îngropat. Ulterior Preotul Sansala a trimis moaștele Episcopului Ascholius, la sud de Dunăre.
Lângă catedrală este postată statuia lui Constantin Brâncoveanu, Domnului Țării Românești (1688-1714), care în cadrul Episcopiei Buzăului a înființat prima tipografie ce folosea limba română.
Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului; Trei Sf. Ierarhi” a fost construită în perioada 1998-2009. A devenit arhiepiscopală odată cu înălțarea Episcopiei Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie.
Clădirea, în stil neobizantin, prezintă 3 turle și un pridvor mărginit de coloane ce susțin arcade, decorat cu picturi și mozaicuri.
E structurată în pronaos, naos și altar.
Interiorul a fost pictat în frescă (2008-2009), prezentând scene și personaje biblice.
Adusă de la Mânăstirea Brazi (2011), în ea se află racla cu veștmântul în care au fost îmbrăcate moaștele Sf. Ierarh Mc. Teodosie.
În stânga catedralei s-a ridicat un aghiasmatar (2013), un mic pavilion pentru sfințirea apei (aghiasma) și păstrarea ei.
În spatele catedralei se află Biserica pentru surdo-muți, prima întâlnită de mine, deși am străbătut mare parte din țară. Din păcate era închisă.
Pe lângă cele două biserici, complexul Episcopiei Buzăului mai cuprinde clopotnița, Palatul Episcopal (1844), fostul Seminar Teologic (1836-1838), în care azi funcționează Muzeul Episcopal, Biblioteca și Cancelaria Episcopală.
A fost avariat de numeroase cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcut.
Îndreptându-mă spre cel mai frumos palat din oraș, azi Primăria, am trecut pe o stradă mărginită cu construcții mai noi, clădiri administrative, bănci, etc., contrastând cu puținele dintre cele mai vechi păstrate în zonă.
Într-un parc din spatele Primăriei am văzut statuia Vasile Voiculescu, scriitor și medic român (1884-1963), dezvelită în 2018.
Palatul Comunal, construit pe locul fostei grădini publice (1899-1903), a fost inaugurat în prezența regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. Clădirea din cărămidă arsă, pe soclu de piatră, cu parter și un etaj, a fost dotată cu un turn cu ceas. În interior, sala de recepții, decorată cu ornamente în stil venețian, era folosită pentru ședințe, concerte, baluri, etc.
În 1944 clădirea fiind ocupată de soldații germani, care s-au baricadat în ea, a fost deteriorată de bombardamentele aviației britanice, ulterior distrusă de tunurile armatei sovietice. A fost reconstruită începând cu anul 1947. În fața clădirii se află Monumentul „Răscoala țăranilor din 1907”, inaugurat în 1967. În momentul vizitei mele era înconjurată de garduri, executându-se lucrări de amenajare a centrului orașului. Azi găzduiește Primăria și Consiliul Local Buzău.
Lateral de ea, pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Coroana, o clădire din beton mozaicat, cu armătură solidă, având parter, 2 etaje și mansardă,construită în anii 1926-1927 de farmacistul Sava Gerota. Inițial la parter au funcționat spații comerciale, apoi o bibliotecă. Postbelic clădirile vechi din zonă au fost demolate și pe locul lor construite blocuri (anii 1950). Deși în demolări s-au folosit tancurile, hotelul fiind din beton a rezistat. De asemenea a supraviețuit și marelui cutremur din 1977.
În Buzău sunt amenajate 3 parcuri mari: Parcul Marghiloman, Parcul Crâng și Parcul Tineretului, din care am reușit să le văd doar pe primele două, ultimul fiind creat în partea de nord a orașului (1980), înconjurând Sala Sporturilor și Bazinul de înot olimpic. Pentru a ajunge la primul parc, m-am întors la hotel și am rulat cam 2 kilometri sud-est. Parcul Marghiloman se întinde pe o suprafață, pe vremuri situată la marginea orașului, unde în perioada 1882-1887 Iancu Marghilomana construit Vila Albastros, azi numită Conacul Marghiloman, pe care a înconjurat-o cu o grădină largă.
Fiul său, politicianul Al. Marghiloman, a transformat vila în stil franțuzesc. A acoperit-o cu ardezie și zinc. În interior a amenajat camere pentru oaspeți, 16 la parter, 15 la etaj, tapetate cu creton și mătase, pardoseala fiind acoperită cu parchet din lemn masiv.
În apropierea conacului s-au ridicat clădiri pentru personal, grajduri cu 54 de boxe pentru caii de curse, magazii, sere, etc. Vechea grădină a fost extinsă, formând un parc întins pe 22,5 hectare, cu alei și un heleșteu, în care azi se află un foișor, un loc de joacă pentru copii, renumita alee a trandafirilor și statuia Al. Marghiloman, dezvelită în 2018, la împlinirea unui secol de la unirea Basarabiei cu România (1918), actul fiind semnat de Marghiloman, care atunci era prim-ministru.
Am ieșit din parc pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Toma” (1996-1998) și m-am întors la mașină.
De acolo 4 kilometri spre vest și am parcat lângă intrarea în Parcul Crâng, cel mai vizitat loc de relaxare al localnicilor și nu numai. Pe vremuri acolo se întindeau Codrii Vlăsiei din care pădurea Braniștea a fost dată Episcopiei Buzău, nou înființată (1500). Într-un act din 1568 pădurea apare cu numele de crângul târgului, în care 3 ani mai târziu s-a interzis tăierea tufelor. În secolul XIX a devenit loc de agrement, astfel sub Domnitorul Barbu Știrbei (1850) o parte din pădure a fost cedată administrației orașului, pentru amenajarea unei grădini publice.
După secularizarea averilor mânăstirești (1863), grădina a fost naționalizată și I.C. Brătianu a acordat-o Primăriei, care a extins-o, transformând-o într-un parc mare, azi întins pe 10 hectare. În el au fost postate 3 statui: Leu și porc sălbatic, Leu și căprioară și Călăreț atacat de leu (1890).
Apoi s-a construit Restaurantul Crâng (1897), lângă care a fost amenajat un lac, numit atunci Lacul Hoților, cu o insulă centrală, legată de mal printr-un pod. În parc s-a creat un foișor de lemn, în care cânta orchestra și lângă lac un turn de apă, ce furniza orașului apă potabilă. Pentru accesul la parc, a fost amenajat Bulevardul Parcului, azi Bulevardul Nicolae Bălcescu, care leagă parcul de centrul orașului (1898).
În secolul XX în parc s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Filofteia” (1922), apoi s-a amenajat un teren sportiv, numit azi Stadionul Municipal Buzău (1933-1937). Lacul, numit Heleșteu, a fost extins și umplut cu apă adusă din râul Buzău printr-un canal ce ocolește orașul.
Lângă insula deja existentă, pe lac s-au creat încă două insule, podul vechi fiind distrus și creat un nou pod metalic, care leagă de mal insula centrală (1957), celelalte două putând fi abordate printr-o plimbare cu barca.
În 1976 aniversându-se prima atestare documentară a Buzăului, în parc s-a inaugurat Obeliscul Buzău 1600, o coloană de 26,8 metri înălțime, pe o fundație de 14 metri adâncime.
Urma să părăsesc Buzăul, nu înainte de a vedea un ultim obiectiv, o clădire în stil neoromânesc aflată pe o străduță din apropierea parcului, ascunsă între blocuri și case, în care azi funcționează Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian”, singurul teatru din oraș. Clădirea a fost construită în 1920 pentru Școala Normală de Fete, care a funcționat până în 1949. Ulterior a fost ocupată de o Casă de copii, o școală, un liceu. În 1976 clădirea a fost amenajată pentru Muzeul Județean Buzău, ulterior o parte a ei pentru Teatrul „George Ciprian”, inaugurat în 1996.
Satul Aluniș, situat în nord-vestul județului Buzău, aparține administrativ de comuna Colți. În sat s-a păstrat Complexul Rupestru Aluniș, una dintre cele cca. 30 de așezări rupestre din zona Aluniș-Nucu-Bozioru, așezăminte creștine, biserici, chilii (agatoane), săpate în versanții munților Buzăului, complex înscris pe lista monumentelor istorice naționale.
În urmă cu peste 20 de milioane de ani Ținutul Buzăului era acoperit de mare. În timp nisipul s-a depus și cimentat, formând o rocă dură, cu zone mai moi, gresia de Kliwa. Se pare că anatolienii, care cunoșteau sistemul de cioplire a caselor în stâncă, au staționat o perioadă în Ținutul Buzăului, arheologii descoperind urme ale metodelor folosite de ei (incizii paralele fine) și pe peretele din stânga bisericii un vechi text scris în alfabetul folosit de aceștia în Antichitatea Târzie (sec. II-VIII), populația locală folosind lemnul pentru construcții. Conform specialiștilor întregul complex, format din biserică și chilii săpate în stâncă, a fost creat în perioada propagării creștinismului (sec. IV-VI).
Se spune că în secolul XIII zona era folosită de ciobani, care duceau turmele la păscut, doi dintre ei fiind Vlad și Simion, despre care s-a creat o legendă. Într-o noapte, unul dintre ei visând, a auzit un glas care-l îndemna să găsească icoana Maicii Domnului, ascunsă în stâncă. Săpând, a găsit-o și ajutați de localnici, ciobanii au construit biserica, cu altarul situat în stâncă, pe locul icoanei (1274). Călugării care s-au stabilit acolo au amenajat odăile din stâncă ca și chilii (urme lungi, grosiere, de cioplire), arheologii descoperind sistem de închidere a ușii din lemn, horn, sistem de încălzire, pat de piatră, drenaje pentru apa de ploaie și nișe scobite în piatră pentru sistemul de susținere al unui pod.
Din acele chilii până doar două s-au păstrat intacte, azi amenajate ca locuri de rugăciune.
În același versant de stâncă în care s-a creat biserica, situate pe 2 niveluri, azi se pot vedea câteva odăi, folosite probabil ca și chilii. Pe munte, deasupra bisericii, se pare că a existat o altă încăpere săpată în stâncă, distrusă de prăbușirea stâncilor. Rămășițele ei semănând cu un jilț, oral au fost numite „Scaunul lui Dumnezeu”. Din păcate nu am putut urca la el, cărarea fiind abruptă, alunecoasă și eu încălțată necorespunzător.
În timp numărul călugărilor a crescut, fostul schit, menționat în diverse acte ale secolelor XVI-XVII, din 1639 a fost arondat Episcopiei Buzăului, în administrația căreia a rămas și după ce a devenit mânăstire (sec. XIX), când complexul a suferit modificări. Ferestrele chiliilor au fost lărgite, distrugând parțial inscripțiile vechi, majoritatea din secolul XVIII. În perimetru s-au construit casa starețului, bucătăria, acareturi, hambare și o casă cu scopul de a servi drept școală.
Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a fost atestată documentar din 1351, când la intrarea în ea au existat chipurile cioplite în piatră, înfățișând 2 ciobani, fiecare însoțit de un câine, imagini care au susținut mult timp legenda. În 1825 la intrarea în biserică s-a creat un „foișor” din bârne de brad, pe stâlp de piatră, cu o turlă, în care a fost adăpostit clopotul. Pentru accesul la el, pe latura sudică a pridvorului s-au săpat în piatră câteva trepte.
Partea săpată în stâncă, de 8,8 m lungime, 4 m lățime și 2,8 m înălțime, are tavanul boltit.
Se intră într-un pronaos mic, urmat de naos.
Altarul este despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. În stânga lui arheologii au descoperit numele Vlad și Simion (ciobani), săpate cu litere chirilice, pe același rând, ceea ce sugerează că era de fapt vorba despre o singură persoană, sub ele apărând ieromonah Daniil egumen (starețul mânăstirii), Vartolomi (un călugăr), Stănimir (a donat mânăstirii o parte din moșia Scăeni), datate din secolul XVIII. Fiind pe primul rând, erau considerați ctitorii bisericii.
După Unirea Principatelor Române, prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza averile mânăstirești au fost preluate de stat (secularizarea) și în 1864 țăranii împroprietăriți (reforma agrară). Călugării s-au retras și biserica a devenit parohială. În 1870 altarul a fost separat de naos printr-o catapeteasmă din lemn de stejar, decorată cu icoane.
Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.
Biserica este încă funcțională, fiind folosită curent de localnici.
În vara anului 2023 m-am hotărât să vizitez o parte din județul Buzău. Îmi făcusem un itinerar, cu obiectivele pe care doream să le văd, primul fiind Canionul 7 Scări, din munții Piatra Mare. Din Arad, unde locuiesc, până la Timișu de Jos, județul Brașov, de unde pornea drumeția, am avut de rulat 450 kilometri. Din păcate fiind perioadă de concedii, zona era foarte aglomerată. Ajungând la Cascada cu Apă Vie, am avut norocul cu niște turiști care mi-au spus că biletele de intrare în canion se epuizaseră, așa că, posomorâtă, m-am întors la mașină.
Cum acea zi mi-o planificasem pentru canion, îmi rezervasem cazarea în Brașov. Dacă nu-l putusem vizita, am hotărât să merg în schimb până în comuna Budila, aflată la doar 18 kilometri nord-est de Timișu de Jos, pentru a vedea fostul Castel Béldy Ladislau, numit după Prefectul Comitatului Târnava Mare, ultimul descendent al familiei nobiliare Béldy (1940), care l-au construit și deținut începând cu anul 1731. Acesta l-a vândul inginerului român Barbu Panatazi, în proprietatea căruia a rămas scurt timp, sub comuniști fiind naționalizat. Împreună cu parcul înconjurător, castelul a fost folosit ca tabără pentru pionieri, apoi ca Poștă și în final a devenit sediul Primăriei Budila, care l-a renovat.
Clădirea, în stil baroc și neoclasicist, prezintă un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un nivel. Accesul principal se face pe sub un balcon, susținut de 4 stâlpi și 2 coloane, mărginit de un gard din fier forjat. Deasupra ușii din balcon se poate vedea și azi blazonul lui Béldi-Sigmond.
La mijlocul fațadei dinspre parc, atât la parter cât și la etaj, se află câte o terasă acoperită, mărginite de pilaștri și coloane. Una din fațadele laterale prezintă un pridvor cu coloane. În interior în fosta Sală de dans funcționează Sala de ședințe. Din ornamentele fostului castel s-au păstrat doar tavanul cu lambriuri de lemn, câteva uși sculptate în lemn și șemineul din holul de la parter.
În curtea castelului se afla Biserica Sf. Mihail (1405). Fiind în stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1762-1770).
Clădirea a fost renovată în 2009 și este încă folosită.
În Budila se află și Castelul Nemes, construit în jurul anului 1751 de groful căruia îi poartă numele și fostele grajdurile, azi ruinate, de care nu m-am putut apropia, fiind păzite de un câine aprig.
Postbelic în comună s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1941-1946), în stil neobizantin, cu 2 turnuri clopotniță și o cupolă centrală, azi biserica principală a comunei.
Apoi am rulat cei 20 de kilometri spre vest, până la cazarea din Brașov, restul zilei petrecându-l vizitând locurile arhicunoscute ale orașului vechi. A doua zi începea „marea aventură”. Plecând din Brașov am rulat spre est, apoi sud, prin județul Covasna și după 42 kilometri am ajuns în satul Acriș, comuna Vama Buzăului, unde într-o depresiune înconjurată de munții Șiriului și masivul Ciucaș, în 2008 s-a înființat Rezervația „Valea Zimbrilor”- Vama Buzăului.
După ce am plătit un preț modic, am ajuns la gardul care înconjoară o poiană largă, ocupată de zimbri și căprioare, unde am fost întâmpinată de un cerb maiestuos, a cărei familie păștea în spatele lui.
În depărtare se vedeau câțiva zimbri, animale vânate masiv în Europa secolului XVIII, la începutul anilor 1900 rămânând în viață doar 12 exemplare, păstrate în grădini zoologice, unde treptat s-au înmulțit. În România există 4 rezervații, prima înființată la Silvuț, cu zimbri aduși din Polonia (1958 ), a doua la Vânători-Neamț (1968), a treia la Neagra Bucșani (1983), ultima fiind cea pe care o vizitam. Inițial avea 10 zimbri, aduși din Austria, Elveția, Italia și Franța, care în timp s-au înmulțit, primul născut fiind o femelă, numită Gențiana, din care în 2019 șase au fost mutați în Parcului National Vânători Neamț.
Le vizitasem pe primele două. Dacă la cea de la Silvuț animalele se răcoreau la umbra deasă a copacilor, în Vânători-Neamț erau total neîngrijite, acoperite de ierburi și insecte, iar la Vama Buzăului trăiau într-un perimetru destul de mic, în plin soare. Mă gândeam ce bine le era celor de la Măgura Zimbrilor din Banat, într-un spațiu mare de pădure, în semi-libertate, teritoriul fiind îngrădit doar pentru protecție împotriva prădătorilor. Înconjurând perimetrul, am avut norocul să găsesc 2 dintre zimbri aproape de gard, restul fiind vizibili doar în depărtare.
Dacă de zimbri nu m-am putut bucura, pe dealul din apropiere am văzut o cireadă de vite, păscând liniștite.
Rezervația adăpostește și câteva exemplare de reni, mufloni, păuni, pe lângă care am trecut, îndreptându-mă spre ieșire.
Cum la doar 9 kilometri sud, la poalele munților Ciucaș, se afla Cascada Urlătoarea -Vama Buzăului, m-am îndreptat și eu spre ea. După ce am parcat, am străbătut o stradă paralelă cu pârâul, gândindu-mă la minunea care urma să o văd, despre care legenda spune că sunetele revărsării de apă erau produse de vrăjitoarele ce trăiau acolo.
După 15 minute am ajuns la cascadă, formată din mai multe izvoare ce curg pe versantul roșiatic, ocupând o suprafață de zeci de metri. Mă așteptam la căderi tumultoase, zgomotoase, dar…imaginea a fost dezolantă și sunetele pe care le-am auzit au fost doar glasurile unui grup de copii, aflați în excursie.
M-am întors la Acriș și am rulat spre nord-estul județului Covasna, pe drum gândindu-mă la cele 3 obiective vizate, canionul eșuat, zimbri aproape de nevăzut și cascada aproape secată. Speram că ghinionul s-a oprit aici.
După 20 kilometri am ajuns la Mânăstirea Sita Buzăului „Schimbarea la Față”, una dintre cele 3 mânăstiri existente în județ, înființată pe terenul donat de câțiva clerici și localnici, sfințit în 1997.
Inițial s-a creat o platformă, pe care s-au construit o mică biserică de lemn, în care călugării țineau slujbele, casa duhovnicului, chilii de lemn și o trapeză. S-au amenajat alimentarea cu apă potabilă, energie electrică și s-a creat un drum de acces. Totuși, nesuportând clima, călugării s-au retras.
În anul 2000 mânăstirea a fost ocupată de măicuțe și din 2002 au început lucrările la noua biserică, din cărămidă, a cărei pictură interioară a fost executată începând cu anul 2007.
S-au ridicat noi chilii, un paraclis de iarnă și o clopotniță, dotată cu 3 clopote.
Anual, de hramul bisericii (6 august), se desfășoară pelerinaje, sutele de pelerini urcând la mânăstire, pentru a participa la slujbe.
Mânăstirea a fost ultimul obiectiv din județul Covasna. Rulând spre sud-est, am intrat în județul Buzău, zona pe care doream să o explorez. După 39 kilometri, pe marginea șoselei mi s-a arătat Lacul Siriu, lac de acumulare creat pe cursul râului Buzău (1982-1994), de 10 kilometri lungime, cu o capacitate de cca. 100 milioane metri cubi, care alimentează Hidrocentrala de la Nehoiașu, cu un baraj din pământ, piatră și argilă, fără structură de beton, de 100 metri înălțime. Lacul este vizitat și de pescarii amatori, în el găsindu-se scobar, păstrăv, crap, biban, etc.
Trecând de capătul sudic al lacului, pentru a vedea o cascadă, din Lunca Jariștei m-am îndreptat spre nord-est. După 10 kilometri, ultima porțiune neasfaltată, am parcat într-un loc semnalizat de la marginea drumului. Am coborât un șir de trepte, până la un spațiu amenajat cu bănci și mese de lemn, lateral de care am văzut Cascada Pruncea (Cașoca), o cădere de apă pe râul Cașoca, la baza masivului Podu Calului, de cca. 6 metri înălțime, care la bază forma un mic lac, din care se revărsa, continuând râul Cașoca.
Conform unei legende deschizătura din munte, o mică peșteră situată în stânga cascadei, a fost folosită de haiducul Negoiță Gheorghilaș, fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și de tovarășii săi, pentru a ascunde prada luată de la boieri.
Următoarea destinație era localitatea Colți, până unde aveam de rulat 38 kilometri. M-am întors la drumul principal și l-am urmat în continuare spre sud-est, cu un scurt popas în fostul cătun Jețu, azi parte din Lunca Priporului, oraș Nehoiu.
Pe marginea șoselei se află Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, inclusă pe lista monumentelor istorice, construită la începutul secolului XIX, din lemn de stejar, pe fundație de piatră, acoperită cu șindrilă și înconjurată de un mic cimitir .
Din păcate era închisă, așa că nu am putut să văd decât picturile vechi de pe peretele din pridvorul deschis.
Ajungând în orașul Pătârlagele, am traversat râul Buzău și m-am îndreptat spre nord , oprindu-mă câteva minute în satul Sibiciu de Sus, aparținător de oraș, la Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în perioada 1794-1796, din 2010 inclusă pe lista monumentelor istorice.
Încă 7 kilometri și am ajuns în comuna Colți, unde urma să văd Muzeul de Chilimbar, apoi în satul Aluniș, la 5 kilometri de comună, Biserica Rupestră Aluniș.
Pentru acea zi mai aveam un singur obiectiv planificat, mai exact o mânăstire, situată la 21 kilometri distanță. Din Colți m-am întors la Sibiciu de Sus, de unde am urmat un drum spre sud, până în Zaharești, apoi spre spre est, până la ieșirea din satul Măguricea unde, pe un platou larg , am parcat mașina. De acolo mai aveam cca. 2 kilometri, pe care i-am parcurs pe jos, urmând un drum forestier.
Mânăstirea Cârnu a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, pe locul unde a existat cea mai veche sihăstrie de călugări de pe Valea Buzăului, pe culmea dealului Blindisel, într-o poiană de la marginea pădurii, teritoriu azi aparținând administrativ localității Tega.
Pe locul vechii Biserici de lemn în 1546 au construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Buna Vestire; Izvorul Tămăduirii; Adormirea Maicii Domnului”, clădire din piatră, în stil muntenesc, cu o turlă cilindrică, în care s-a amenajat o mică încăpere ascunsă privirii, unde domnitorul se putea ascunde la nevoie.
Deteriorându-se, sub Domnitorul Matei Basarab biserica a fost reparată și i s-a adăugat pridvorul deschis, sprijinit de 6 stâlpi din lemn de stejar. În jurul anului 1800 mânăstirea a fost ocupată de călugări greci. În acea perioadă biserica a fost pictată în frescă, din care până azi s-au păstrat doar câteva porțiuni.
După plecarea lor, părăsită, chiliile s-au distrus, biserica s-a degradat și localnicii le-au folosit pentru adăpostirea animalelor.
Lângă intrarea în fosta mânăstire aceștia au descoperit un izvor cu apă curativă care anual este sfințit la o săptămână după Paștele Ortodox, de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.
În anul 1991 locația a fost din nou ocupată de sihaștri. În timp s-au construit o trapeză, Paraclisul de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”, câteva chilii și din 2002 mânăstirea a fost ocupată de maici.
Lăsând liniștea mânăstirii și a munților înconjurători în urmă, m-am întors la mașină și am rulat cei 20 kilometri până la Cislău, unde aveam rezervată cazarea.
Varaždin este un oraș situat în nordul Croației. A fost prima dată menționat cu numele Garestin într-un document al Regelui Ungariei și Croației Béla III (1181) prin care acesta a returnat Eparhiei Zagreb moșia Toplice, inclusă ilegal în districtul (raionul) Varaždin.
Fiind situat la intersecția drumurilor ce treceau de-a lungul râului Drava, în secolul XII s-a construit o fortificație din piatră patrulateră, cu rol de apărare. În 1209 Garestin a primit statutul de târg, numit Varaždin după cuvântul maghiar varoš (târg), Regele Andrei II din Dinastia Arpad declarându-l oraș regal liber, economic, administrativ și militar, devenind sediul prefectului.
În secolul XIV, deținut de Conții de Celje, aceștia au îmbunătățit fortificația, construind turnurile de pază circulare, în stil gotic, din 1523 a intrat în posesia magrafului George de Brandenburg-Ansbach, când în apropiere s-a amenajat un grânar. Intrând în posesia lui Ivan Ungnad de Sooneg, acesta a modificat vechiul fort, transformându-l în Cetatea Varaždin (Varaždin Grad), un punct strategic important în fața invaziei turcești, numită și Poarta spre Stiria.
În perioada 1543-1562 s-au construit zidurile înconjurătoare înalte, prevăzute cu deschideri pentru arme de foc, cu galerii care conectau turnurile de apărare și bastioanele. La exterior s-a creat un șanț adânc umplut cu apă.
Astfel în jurul turnul patrulater s-a delimitat orașul, de formă alungită, neregulată, care putea fi accesat prin Turnul de Poartă, ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, perioadă când fostul grânar a fost transformat în arsenal pentru trupele de frontieră slavone.
La sfârșitul secolului castelul a fost achiziționat de Contele Toma Erdödy, în 1607 numit prefectul districtului Varaždin, printr-un act emis de Rudolph II de Habsburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Regele Ungariei și Boemiei.
A rămas în posesia familiei până în 1925, perioadă în care cetatea a fost transformată în stil baroc, devenind castel rezidențial (sec. XVII, sec. XVIII), în cadrul căruia s-a creat Capela Sf. Laurențiu.
Intrând în proprietatea orașului, a fost transformat în Muzeul Municipal Varaždin (Gradski muzejVaraždin), cu profil istoric, care în cele 10 camere amenajate expune obiecte, documente istorice, arme, mobilier de epocă, etc. Castelul a fost renovat în perioada 1983-1989.
Încă din secolul XIII în oraș a existat o biserică construită de Ordinul Cavalerilor Ospitalieri. În decursul timpului clădirea a fost refăcută și extinsă de mai multe ori, apoi pe locul ei s-au construit noua Mănăstire Franciscană și Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Franjevački samostan i crkva sv. Ivana Krstitelja), în stil baroc timpuriu, cu un turn-clopotniță de 54,5 metri înălțime (1626-1655).
Interiorul prezintă o navă, a căror laterale au fost amenajate cu nișe, împărțite de stâlpi cu arcade, în care se află altarele laterale, bogat ornamentate cu picturi și statui prezentând sfinții sau scenele biblice cărora le sunt dedicate.
Altarul principal e structurat în 3 porțiuni, delimitate de coloane. Central este postată o pictură prezentându-l pe Sf. Ioan botezându-l pe Isus și în porțiunile laterale picturile unor sfinți. Cele 3 picturi sunt flancate de statuile aurite ce prezintă personaje religioase. Coloanele susțin porțiunea superioară, cu o nișă centrală, ornată cu 2 statui feminine, înconjurată de numeroase statui de îngeri.
La intrarea în naos, superior este postată orga, spațiu susținut de coloane cu arcade.
În 1630 în oraș au venit iezuiții. Ajutați de Contele Gašpar Drašković în 1647 au construit Biserica Adormirea Maicii Domnului (Crkva Uspenja Majke Božje) și lângă ea o mânăstire. Biserica, în stil baroc, cu o singură navă, altar principal și 2 capele laterale, a fost decorată cu fresce (1727) și statui prezentând personaje și scene biblice. Deasupra portalului s-a postat stema contelui, vizibilă și azi.
Ulterior au fost preluate de Ordinul Paulin și au aparținut de Episcopia Zagrebului până în 1997, când orașul a devenit sediul episcopal. Dieceza de Varaždin devenind Eparhie a Bisericii Catolice din nordul Croației, biserica a devenit CatedralaVaraždin.
La invitația Contesei Magdalena Drašković în jurul anului 1703 în oraș s-a stabilit Ordinul Ursulinelor. Cu ajutorul contesei în 1707 au construit Mânăstirea Ursulinelor și Biserica Nașterea lui Hristos (Uršulinski samostan i crkva Rođenja Kristova), cu un turn-clopotniță în stil baroc (1726) și au deschis o școală de fete.
În partea sudică a vechiului oraș se află Biserica Sf. Nicolae (Crkva svetog Nikole), dedicată Sfântului patron al orașului. A fost ridicată pe locul unei vechi biserici (sec. XII), dedicată Sf. Vjenceslav, menționată documentar abia în 1334, clădire în stil romanic, refăcută în stil gotic, când i s-a ridicat turnul-clopotniță (1494), păstrat până azi, pe care e postată stema orașului din 1464. Turnul a fost folosit și de străjerii orașului, care anunțau eventualele atacuri sau incendii.
Despre prima biserică circulă o legendă. Se spune că pe acel loc se afla vizuina unei ursoaice, în care erau ascunși puii ei. Constructorii au alungat-o dar după terminarea bisericii ursoaica s-a întors. Negăsindu-și puii, a împietrit de tristețe și, fiindu-le milă, constructorii au au încastrat-o în zid, unde poate fi văzută și azi. În timp ruinându-se, biserica a fost demolată și pe locul ei construită actuala biserică (1753-1761), în stil baroc, care în momentul vizitei mele era în curs de renovare (2023).
Până la sfârșitul secolului XVIII în jurul bisericii s-a aflat cimitirul, loc pe care azi este amenajat un mic părculeț.
În acea perioadă orașul s-a dezvoltat, s-au înființat mai multe bresle și a devenit un centru cultural și economic important, în secolul XVIII cei mai importanți fiind meșteșugarii aurari și argintari, care împreună cu comercianții, între care și evrei, au ocupat centrul orașului. În 1756 feldmareșalul Franz Leopold von Nádasdy auf Fogaras și-a mutat reședința oficială la Varaždin. Orașul devenind sediul Consiliului Regal Croat, fondat de Împărăteasa Maria Tereza și a Episcopului Zagrebului, a atras nobilii, care au construit palate, în stil baroc, unele dintre ele păstrate până azi.
Unul dintre ele este fostul palat construit în secolul XVII de familia Trupaj și în 1683 vândut Baronului Prassinsky, ofițerul vamal suprem al Croației. Moștenit de nepoata sa, căsătorită cu baronul de Sermag, aceștia l-au transformat (1750), devenind actualul Palat Sermage (Sermage palača), o clădire cu un etaj, în forma literei L, a cărei fațadă principală, având ferestrele cu axe inegale, prezintă un portal în stil baroc, mărginit de pilaștri și deasupra lui un balcon. Fiul lor a vândut palatul Reginei Drašković (1791), apoi a părăsit orașul. În perioada 1808-1851, fiind în posesia lui Carolus Eduardus Paszthory, acesta a cumpărat casa vecină și a transformat-o în anexă a palatului. Azi fostul palat găzduiește Galeria Maeștrilor Vechi și Contemporani, un muzeu deschis după renovarea din 1947.
În Piața Franciscană se află Palatul Patačić (Patačić palača), numit după contele care l-a cumpărat în 1764 de la un negustor, an inscripționat deasupra portalului din piatră, în stil clasicist timpuriu și l-a transformat în stil rococo. Conacul a devenit centrul vieții nobilimii din oraș.
Sub Maria Tereza (sec. XVIII) s-a efectuat o reorganizare a administrației prin care în fiecare județ s-a construit o clădire în care să se desfășoare ședințele adunării județene și era cazat grefierul, funcție nou înființată. În centrul orașului Varaždin, pe locul fortificațiilor zonei militare (Generalatul Varaždin), azi latura sudică a Pieței Franciscane, vis a vis de Biserica Franciscană, în perioada 1769-1772 s-a construit Palatul Županijska (Županijska palača), o clădire dreptunghiulară, cu 4 aripi, în stil baroc târziu, care a rezistat doar câțiva ani, fiind distrusă în Marele Incendiu (1776). Ulterior palatul a fost refăcut, cu fațada în stil clasicist, azi fiind conectat spre vest cu o clădire neobarocă, construită la începutul secolului XX și spre est cu Palatul Patačić. Până în 1924 a fost reședința a 25 de prefecți, din 1925, când județele au fost desființate, a găzduit birourile judecătoriei și administrative, postbelic a devenit sediul diverselor companii și societăți politice și după renovarea în forma originală (2006) găzduiește Palatul Județean Varaždin.
Palatul Herzer (Herzerpalača) a fost construit în stil baroc târziu (1791) de familia Herzer. Îmbogățită prin afacerea poștală pe care o dețineau, și-au cumpărat titlul de conte, stema lor fiind situată deasupra portalului de piatră. Falimentând, palatul a trecut în posesia altor proprietari. Din 1954 palatul găzduiește expoziția permanentă numită „Lumea insectelor”, din cadrul Departamentul Istoric și Arheologic al Muzeului Orașului Varaždin, fosta colecție entomologică a profesorului Franchisz Kozhech.
În apropiere se află Piața Primăriei, mărginită de clădirile de epocă, între care clădirea Primăriei și pe latura opusă Catedrala Varaždin.
În secolul XVI orașul vechi era deținut de Magraful George de Brandenburg-Ansbach, funcție ce-i acorda libertatea organizării trupelor armate, pentru apărarea graniței și cuprindea și rolul de magistrat (judecător). Pe locul unei case vechi, moștenită de soția lui, în 1523 a construit sediul magistratului, clădire care în secolul XVI a fost refăcută în stil romanic. În 1776 Marele Incendiu a distrus clădirea, dar până în 1793 a fost refăcută, primid aspectul actual, cu 2 etaje, fațada în stil baroc, pe care central se află portalul de piatră, deasupra lui un balcon, cu balustrada din piatră sculptată și un turn cu 2 niveluri, pe cel inferior fiind postată stema orașului și pe cel superior un ceas, devenind Primăria Orașului Varaždin (Gradska vijećnica Varaždin), care funcționează și azi, lângă care în fiecare sâmbătă se desfășoară o ceremonie de schimbare a gărzii, amintind de Purgari, vechea gardă a orașului.
Pe una din laturile pieței se află Palatul Drašković (Drašković palača), o clădire din secolul XVI, deținută de familia ai cărei descendenți au devenit politicieni, lidei ai armatei și demnitari religioși renumiți, a cărei stemă aurită este postată deasupra portalului din piatră. Un secol mai târziu a intrat în posesia Contelui Franjo Nadasdy, care a refăcut-o în stil rococo (1756). A găzduit Consiliul Regal de Regență, când Varaždin a devenit capitala Croației, până în 1776 când Marele Incendiu a distrus-o, împreună cu mare parte din oraș și instituțiile administrative s-au mutat înapoi la Zagreb.
Până în 1851 zidurile, fortificațiile și casele ruinate au fost demolate, șanțul de apărare a fost astupat, s-au construit noi case, palatele rămase au fost refăcute, s-a amenajat Parcul orașului și centrul orașului a fuzionat cu fostele suburbii, primind aspectul actual. În partea sudică a parcului, amenajat de el, fizicianul Dr. Vilim Müller (1785-1863) și-a construit reședința. După moartea lui, a intrat în posesia Banului Koloman Bedeković, liderul Partidului Unionist Croat, care a remodelat-o în stil clasicist, formă în care Vila Bedeković s-a păstrat până azi.
Pe aceeași stradă se află și Sinagoga Varaždin, construită în 1861, care a funcționat până în 1941, când evreii su fost expulzați de naziști. Din1696 în ea au funcționat Universitatea Populară și un cinematograf. Apoi a fost părăsită (anii 1990), treptat s-a degradat, fiind restaurată abia în 2019. Clădirea cu 2 niveluri prezintă 2 turnuri în formă de ceapă, fiecare susținând Steaua lui David. Pe fațada principală inferior se află porțile de intrare, cele 3 centrale mărginite de arcade, susținute de 4 coloane, elemente care se găsesc și la ferestrele din partea superioară.
Spre capătul străzii se află Teatrul Varaždin (Varaždinu kazalište), construit în 1873, al doilea teatru din oraș, primul funcționând încă din 1788 în Gimnaziul Iezuit.
După ce construcția a fost terminată, în 1898 s-a înființat primul ansamblu teatral croat profesionist din Varaždin, administrat de Societatea Dramatică Croată. În perioada 1915-1925 a funcționat ca Teatru Orășenesc permanent, în care se desfășurau piese de teatru, spectacole de operă și operetă, în limba germană și croată.
Apoi stagiunile de teatru s-au mutat în Teatrul din Osijek și au revenit abia în 1945, când teatrul din Varaždin și-a redeschis porțile. Începând cu anul 1971 în el se desfășoară anual un festival de muzică barocă și festivalul istoric.
În zona teatrului la începutul secolului XX treptat s-au construit clădiri noi, pe lângă care am trecut și eu, în drumul spre mașină.
Banca Națională Varaždin (Varaždinska narodna banka)
Palatul Poștei (Poštanski ured)- 1902, în stil istoricist
La sfârșitul Primului Război Mondial Croația a fost încadrată în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. În 1941 orașul a fost ocupat de naziști, care au expulzat evreii, declarându-l oraș Judenfrei. Din 1991, după Războiul Croat de Independență, Varaždin a revenit Croației.
Orașul Ptuj este situat în nord-estul Sloveniei, pe râul Drava. A fost locuit încă de la sfârșitul epocii de piatră, la sfârșitul epocii fierului ocupat de celți, ulterior de romani, când a fost încadrat în regiunea Pannonia.
Prima menționare documentară datează din anul 69, an în care a fost ales Împărat Vespasian. Fiind situat pe ruta comercială dintre Marea Baltică și Marea Adriatică, romanii au construit castru Paetovium, în care și-a avut tabăra legiunea XIII Gemina. Sub Împăratul Traian a primit statutul de târg (oraș), numit Colonia Ulpia Traiana Poetovio (103), al cărei Episcop a fost Victorinus (sec. III).
În decursul secolelor a fost jefuit de huni (450), ocupat de avari (sec. VI-VIII), apoi a fost încadrat în Imperiul Franc și în perioada 874-890 a intrat în proprietatea Arhiepiscopiei de Salzburg, sub care a rămas mai multe secole.
În 1376, prin adoptarea legii orașului, acesta a devenit independent economic și treptat s-a dezvoltat. După mai multe atacuri maghiare, în 1458 a fost cucerit de Regele Ungariei Matia Corvin, care l-a deținut scurt timp, apoi a intrat în proprietatea habsburgilor (1490), care au anulat autoritatea arhiepiscopiei și din 1550 orașul Pettau (Ptuj) a fost încorporat în Ducatul Stiriei. În timpul atacurilor otomane (1684, 1705, 1710, 1744) orașul a fost incendiat și treptat numărul populației a scăzut.
Dacă localitățile înconjurătoare erau locuite de sloveni, majoritatea celor din oraș erau vorbitori de limbă germană. După desființarea Austro-Ungariei (1918) au apărut problemele de încadrare a teritoriilor fostului imperiu. Inițial Pettau a fost inclus în Republica Austriacă Germană, apoi cucerit de trupele generalului Rudolf Maiste care, ocupând toată Stiria de Jos, a alipit-o Statului slovenilor, croaților și sârbilor (Iugoslavia). Interbelic numele orașului a fost schimbat în actualul Ptuj. În 1941 a fost ocupat de Germania nazistă. Populația slovenă a fost deportată, casele și bunurile lor intrând în posesia vorbitorilor de limbă germană din oraș. Începând cu anul 1945 germanii au fost expulzați în Austria, de unde mulți au migrat în America și orașul a fost repopulat cu sloveni.
După ce am parcat în apropierea râului Drava, am început explorarea orașului vechi, vizând câteva obiective istorice. În perioada 1255-1280 minoriții Ordinului Franciscan, nou sosiți în oraș, primind ajutorul conților de Ptuj, au construit Mânăstirea Minorită cu Biserica Sf. Petru și Pavel (Samostan sv. Petra in Pavla), în stil gotic, căreia în a doua jumătate a secolului XVI i s-a adăugat turnul-clopotniță.
Un secol mai târziu mânăstirea a fost etajată, biserica extinsă și modificată în stil baroc, fațada fiind decorată cu 3 statui, cele din nișele laterale, mărginite de coloane, prezentându-i pe Sf. Petru și Pavel. Partea superioară, terminată cu un fronton triunghiular, deasupra căruia tronează azi o cruce, a fost decorată cu pilaștri și mărginită de statui. În fața bisericii a fost postată Coloana Ciumei (Kužni steber), cu statuia Sf. Maria cu Pruncul Isus în brațe. În interior s-au creat 2 capele și corul, situat deasupra sacristiei. În 1751 altarul a fost ornat cu statuia din piatră a Fecioarei Maria cu Isus în brațe, apoi s-au creat 4 altare secundare, ornate cu statui din lemn.
În 1781 Împăratul Iosif II a promulgat Edictul de toleranță religioasă, prin care se tolerau toate religiile. Circa o treime din mânăstiri și-au pierdut drepturile, cea din Ptuj reușind să rămână funcțională. În 1941, naziștii ocupând orașul, au expulzat minoriții, care s-au retras în Croația și mânăstirea a fost folosită de administrația germană. În bombardamentele din 1945 biserica a fost distrusă, păstrându-se doar prezbiteriul, restaurat de minoriți în 1989, pentru a putea oficia slujbele.
Postbelic în mânăstire s-a deschis o bibliotecă, ruinele au fost demolate (1967) și s-a construit un Oficiu Poștal, care a funcționat până în 2000, când a fost mutat în Castelul Mic, la marginea orașului vechi. În 1992 mânăstirea a fost returnată minoriților, în care la etajul II au reînființat biblioteca, azi cu cca. 5.000 de cărți și manuscrise, majoritatea din secolele XVI-XVIII și în 2007 s-a inaugurat o școală privată de muzică monahală. Au refăcut biserica și Coloana Ciumei din fața ei. În biserică de păstrează statuia originală din altarul principal și o copie a unei statui a unei madonne din secolul XIII. Azi în mânăstire își sediul și Asociația Victoriană a Intelectualilor Ptuj.
De la biserică am urmat o stradă pietonală, îndreptându-mă spre centrul orașului vechi.
Centrul Cultural (Furstova hiša)
În câteva minute am ajuns în Piața Primăriei, cu cea mai spectaculoasă clădire din oraș, în stil gotic târziu, construită în anii 1906-1907 pe locul unde în 1571 a existat o clădire a călugărilor dominicani. La parterul ei funcționează magazine, etajele fiind ocupate de Primăria Ptuj (Mestna hiša).
În piață se află Monumentul Sf. Florian (Sveti Florijan Spomenik), sfântul care protejează împotriva incendiilor. A fost postat în 1745, după ce au avut loc mai multe incendii, care au distrus mare parte din oraș.
La capătul străzii am ajuns într-o piață mai largă, înconjurată de clădiri mai noi.
Într-o casă situată pe una din laturile ei se presupune că s-a căsătorit Janez Jurj Maister (1750), tatăl viitorului general sloven care a jucat un rol important în istoria zonei, reușind să unească localitățile slovene din Stiria, situate la granița de nord cu Austria și să le anexeze Sloveniei. În memoria lui, în 2012 în piață a fost dezvelită Statuia Generalului Rudolf Maister (Rudolf Maister Spomenik).
Am ocolit-o și am urcat o scurtă stradă până la Biserica Sf. Gheorghe (Cerkev sv. Jurija), care aparține de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Maribor.
Pe laterala ei, în niște nișe, am văzut fragmente din foste pietre funerare, datate din secolele XV-XVII.
Pe acel loc în secolul IX a existat o clădire de cult, înlocuită cu actuala biserică (sec. XIII-XIV), în stil gotic, care atunci avea un mic turn, distrus de un incendiu în secolul XVII.
Interiorul prezintă 3 nave, separate de arcade, 2 capele, un altar principal și altare secundare.
În perioada sec. XIII-XV a fost decorată cu picturi și sculpturi, prezentând personaje și scene biblice, care s-au păstrat până azi.
La intrarea în naos se află trei culoare, delimitate de arcade, care susțin partea superioară, mărginită de o balustradă, formată din mici arcade și 3 arcade mari, spațiu în care este postată orga.
În fața bisericii se deschide Piața Slovenă, cu Turnul Orașului (Mestni stolp) construit în jurul anului 1550, din cărămidă, cu 4 niveluri (56 m înălțime), terminat cu o cupolă în formă de ceapă. A fost dotat cu ceasuri doar pe trei laturi, al patrulea fiind refuzat de localnici, în semn de protest împotriva stăpânilor castelului, care au refucat să plătească. Când turnul bisericii a fost distrus de incendiu, turnul a fost folosit de aceasta ca și clopotniță.
În fața lui se află Monumentul lui Orfeu (Orfejev spomenik), din marmură albă, de cca. 5 metri înălțime și 1,8 metri lățime, cel mai vechi din Slovenia, păstrat în locația originală, din 2008 declarat monument cultural național. Inițial a fost o piatră funerară (sec. II), realizată în memoria magistratului Marcus Valerius Verus. În Evul Mediu a fost transformată în stâlpul folosit pentru pedepsirea infractorilor, când inferior i s-au atașat inele de fier. Central prezintă un basorelief cu scene din mitul lui Ofeu, acesta cântând la liră, cu muzica lui încercând să o învie pe Euridice, soția sa decedată. Un alt relief îl prezintă zeul greco-egiptean Serapis, care simbolizează speranța învierii. Deasupra lor, într-un timpan, un relief timpan o înfățișează pe zeița Lunii, Selene, aplecată peste iubitul ei mort, Endymion. Monumentul se termină cu 2 lei, situați pe colțurile superioare.
În dreapta bisericii a existat casa parohială, care a ars într-un incendiu (sec. XVIII). Pe locul ei în 1786 s-a construit primul Teatru din Ptuj (Ptujsko Gledališče), din lemn, folosindu-se probabil ca bază vechea clădire, care a fost numit Städtisches Comödienhaus. Un secol mai târziu interiorul a fost modernizat și i s-a creat o fațadă principală, mai înaltă decât clădirea, cu un portic delimitat de 4 coloane și un fronton triunghiular. Până în 1918 în el au performat actori germani și italieni, după război începând să fie folosită și limba slovenă. În 1941Ptuj fiind ocupat de naziști, aceștia au înlăturat fațada și elementele decorative. Clădirea a fost restaurată în 2007, când i s-a refăcut fațada, dar interiorul baroc a fost simplificat.
Am părăsit piața și am urmat strada mărginită de casele orașului vechi.
De acolo, pe străduțe laterale, apoi pe scări din lemn acoperite, am urcat spre Castelul Ptuj.
Dealul castelului a fost locuit încă din epoca târzie a pietrei, fapt dovedit de obiectele găsite de arheologi, datate din jurul anului 1.000 î.e.n. În epoca târzie a fierului temporar s-au așezat celții, care migrau spre est, din acea perioadă existând urme de morminte. Fiind cucerit de romani, aceștia au construit un castru, amintit în scriptele din 1247 și au fortificat așezarea, ridicând-o la statutul de târg (oraș).
Sub Arhiepiscopia Salzburg, pe dealul de pe malul stâng al râului Drava s-a construit Castelul Ptuj (Ptujski Grad), punct strategic, de apărare, împotriva atacurilor maghiare.
A fost prima dată menționat documentar în cronicile Arhiepiscopului Conrad I de Salzburg, ca fiind construit în perioada 1125-1130, când era în posesia Lordului de Ptuj Frederic I (Frederich de Bethowe), ai cărui urmași l-au deținut până în 1438, împreună cu 12 moșii înconjurătoare.
În secolul XIII localitatea a fost înconjurată cu ziduri de apărare și castelul a fost extins, având în final 3 aripi, înconjurând o curte centrală cu fântână, un turn de apărare și clădiri anexe, găzduind cca. 200 de ostași.
În 1480 a fost cucerit de maghiari. După 10 ani teritoriul orașului a fost preluat de Împăratul german Maximilian, care l-a arendat și în 1511 l-a predat Arhiepiscopului Leonard de Hoje din Salzburg.
În perioada 1555-1622 moșia a fost deținută de Împăratului Ferdinand I, apoi cumpărată de familia Eggenberg, care a restaurat castelul în stil renascentist, a creat portalul de intrare și un zid de sprijin în locul în care dealul s-a prăbușit.
După 12 ani a vândut-o familiei Thaunhauser, care a donat-o iezuiților din Zagreb. Neavând finanțe să-l întrețină, aceștia au vândut castelul Mareșalului Walter Leslie, care l-a reconstruit în stil baroc, devenind reședință rurală.
În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind Contesa Therese von Herberstein (sec. XIX), a cărei familie l-a pierdut prin naționalizarea din 1945.
Postbelic în castel și clădirile anexe a fost amenajat Muzeul Regional Ptuj-Ormož, muzeu care etalează arme, instrumente muzicale, măști tradiționale de carnaval, o colecție de cultură rezidențială feudală, picturi pe sticlă, etc.
Pe lângă muzeu, datorită poziționării sale, de pe terasa largă, oferă o panoramă superbă asupra orașului și râului Drava. În terasă se află și statuia Sf. Florian (Sveti Florijan Spomenik), apărătorul împotriva incendiilor.
La marginea orașului se află un alt castel vechi, pe care nu puteam să-l ratez, așa că m-am întors la mașină și am rulat cei cca. 5 kilometri, unde am parcat la marginea parcului înconjurător. În acea zonă a fost menționată încă din secolul XIII existența unui conac, dar Castelul Turnišče (Turnišče Grad) a fost prima dată atestat documentar în timpul împărțirii moșiilor, după decesul ultimului conte de Ptuj (1441). În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari.
În 1872 ajungând în posesia Contelui Adolf von Schönfeld, acesta a construit un conac în stil baroc, a adăugat Capela Sf. Gheorghe și a amenajat un parc înconjurător. Un an mai târziu acolo s-au cazat Împăratul Franz Joseph și trupele militare, în timpul unor manevre militare.
Din 1884 moșia a intrat în posesia Baronului Rudolf Waren Lippitt, care a transformat conacul în actualul castel, în forma literei H (1876-1878). În apropiere a ridicat o mică vilă, pentru a-i găzdui pe fata sa și soțul ei, Baronul Hunker. Fiind un pasionat crescător de cai, a amenajat spații pentru herghelia de cai lipitani, cu care a participat la multe concursuri, multe din ele câștigate și s-a ocupat de agricultură, pomicultură, viticultură, având un personal de cca. 200 de persoane.
Postbelic castelul și moșia au fost naționalizate (1945), echipamentele fermelor și lucrurile din castel transferate temporar într-un centru de colectare din cadrul Mânăstirii Dominicane, cele importante fiind conservate și predate în 1948 Muzeului Orășenesc. Castelul a fost transformat în Orfelinat, pentru cei cca. 200 de orfani de război, care au fost aduși din lagărul de concentrare Strnišče pri. În 1952 s-a fondat Herghelia Turnišče, devenită în timp renumită pentru caii de rasă reproduși acolo. Un an mai târziu în castel s-a înființat Școala Agricolă și Zootehnică Turnišče, care a funcționat până în 1979, când s-a mutat într-o clădire nou construită.
Fiind neglijat, în 1987 a izbucnit un incendiu care a distrus părți din el. Ulterior s-au efectuat doar înlocuirea acoperișului și reparațiile necesare pentru mențierea clădirii. Deși din 1999 a fost declarat monument cultural național, nici până la vizita mea (2023) nu s-au efectuat lucrări majore de restaurare.
Maribor este un oraș din Slovenia situat la granița cu Austria, pe malurile râului Drava, înconjurat de dealuri cu podgorii de viță de vie, cultivată din vechi timpuri. Pentru a-l vizita, din Arad (România) aveam de rulat cca. 540 kilometri, traversând Ungaria de la est la vest, unde m-am oprit la câteva obiective. Am ajuns în Maribor abia seara, unde-mi rezervasem cazarea la Villa Winter Prestige, în apropierea centrului orașului vechi, urmând ca a doua zi să explorez orașul.
Pornind spre centrul orașului vechi, în zare am văzut Dealul Piramida, azi cultivat cu viță de vie, pe care în 1116 familia nobiliară Spanheim a construit un castel, cu scop de apărare, numit Marchburch. Distrus de un incendiu (1528) și refăcut în stil renascentist (1560), a rezistat până în 1790, când s-a dărâmat. Din pietrele rămase s-a construit o Piramidă, distrusă de un fulger în 1821. În locul ei Contele Henrik Brandis a ridicat o Capelă în stil clasicist, în care s-a postat statuia Fecioarei Maria, unde se poate ajunge făcând o drumeție.
Lângă castel s-a dezvoltat treptat localitatea, prima dată atestată documentar din 1254, o piață de lângă castel fiind menționată în 1204.
După ce Rudolf I de Habsburg l-a învins pe Regele Boemiei Ottokar II (1278) și a cucerit regiunea Stiria, Maribor a intrat în posesia habsburgilor, sub care a rămas până în 1918, în decursul timpului rezistând asediilor Regelui Ungariei Matia Corvin (1480-1481) și ale Imperiului Otoman (1532; 1683).
Orașul, locuit predominant de catolici, a fost arondat Episcopiei Catolice Graz-Seckau, apoi a devenit sediul Eparhiei de Lavant (1859), din 1962 numită Eparhia de Maribor.
La începutul secolului XX populația din Maribor, numit atunci Marburg an der Drau, era majoritar germană (austrieci), cu doar 20% sloveni și evrei, însă zonele înconjurătoare erau populațe de sloveni. În timpul Primului Război Mondial între ei s-au iscat disensiuni și muți dintre sloveni, considerați dușmani ai Imperiului Austriac, au fost arestați. După prăbușirea Austro-Ungariei, în 1918 regiunile din sudul fostului imperiu au format Statul slovenilor, croaților și sârbilor, precursor al Iugoslaviei, cele din nord Republica Austria Germană. Fiecare urmărea să ocupe zonele de graniță din sudul Austriei, Carintia și Stiria, care în final au fost ocupate de trupele slovene.
Școala Gimnazială (clădire 1873)
Pentru a încerca să rezolve disputele teritoriale, la Maribor (Marburg) a sosit delegația americană a Misiunii Coolidge, tocmai când se desfășura un protest al germanilor, prin care cereau alipirea orașului la Republica Austria Germană. Trupele slovene, conduse de Rudolf Maister (1874-1934), au atacat și masacrat cetățenii germani, preluând controlul orașului, zi numită Duminica Însângerată din Marburg. Austriecii au ripostat, cucerind câteva orașe mici din Stiria Superioară și izgonind slovenii. Totuși regiunea de graniță a Stiriei a rămas ocupată de trupele lui Maister, care a anexat-o Sloveniei, rămânând acesteia după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.
statuia Rudolf Maister
În 1941 Stiria de Jos a fost cucerită de naziști și anexată celui de Al Treilea Reich, când evreii au fost inițial expulzați, apoi deportați în lagărele de concentrare și de muncă în Germania, o parte din sloveni arestați și executați în închisorile din Maribor și Graz, perioadă când s-au format grupe de partizani, care au ripostat. Fiind un centru industrial, în care se producea armament, în timpul războiului a fost bombardat de numeroase ori. Postbelic Slovenia a făcut parte din Iugoslavia, pe care a părăsit-o în 1991, devenind stat independent și din 2004 a intrat în Uniunea Europeană.
statuia Josip Jurčič
Tot privind clădirile și derulând mental istoria orașului, am intrat în orașul vechi.
Azi înconjurat de 3 piețe, Castelul Maribor (Mariborski grad) a fost construit în perioada 1478-1483 de Regele Frederic III, fortificând partea de nord-est a zidului orașului. Un secol mai târziu i s-a creat loggia și în colțul nord-estic s-a ridicat un bastion (1556-1562) .
În timp a fost deținut de mai multe familii de nobili, care l-au transformat, în final primind aspectul actual, un amestec de stiluri baroc și renascentist. Fiind în proprietatea Contelui Khisl, i s-a construit Sala Cavalerilor și pe fațada sudică Capela Loretto (1665-1675), devenind un castel rezidențial. Contele de Brandis (1727) a extins Sala Cavalerilor, a adăugat o scară în stil baroc și a înălțat bastionul.
În 1871 castelul a fost împărțit în două părți de actuala stradă a castelului. Trei ani mai târziu în Sala Festivă a castelului Franz Liszt a susținut un concert. În 1933 castelul a fost cumpărat de municipalitate și în 1938 inaugurat Muzeul Regional Maribor (Pokrajinski muzej Maribor), care etalează istoria orașului din perioada neolitică până în secolul XX, picturi, sculpturi, mobilier și îmbrăcăminte de epocă, etc.
În piața castelului, pe o coloană înaltă, privind spre el, în secolul XVIII a fost postată statuia Sf. Florian, sfântul patron al orașului, protector împotriva incendiilor.
În secolul XIX șanțul de apărare a fost umplut și s-a amenajat Piața Libertății (Trg. Svobode), loc în care a fost întâmpinat Împăratul Austriei Franz Joseph I, când a vizitat teritoriul sloven (1883). Azi în piață se desfășoară diverse spectacole și festivaluri.
În piață se află Monument Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Spomenik junakom druge svetovne vojne), realizat din bronz și inscripționat cu numele celor căzuți în lupta pentru eliberare națională.
În secolul XVII în zona castelului s-a construit o Biserică Capucină, un secol mai târziu înlocuită cu Bazilica Franciscană Maica Milostivirii, din cadrul unei mânăstiri. După ce am vizitat-o, am părăsit centrul istoric, îndreptându-mă spre râul Drava.
Străbătând străduțele mărginite de case de epocă, cu numeroase magazine și terase, am remarcat câteva conace. Conacul Vetrinjski (Vetrinjski Dvor) inițial sediul administrativ al Mânăstirii Cisterciene (sec. XIII), căreia în secolul XIV i s-a construit Capela Curții „Sf. Florian”, azi aripa de vest a clădirii. O parte din încăperi au fost folosite în scop comercial, apoi clădirea a fost deținută de diverși proprietari (sec. XVI-XVII), când a fost extinsă, formând o curte interioară și modificată.
În 1709 clădirea a intrat în proprietatea conților Breuner. Fațada aripii de vest a fost transformată în stil baroc și s-a construit aripa de est, în care s-au desfășurat primele spectacole de teatru din oraș (1785-1806). În secolul XIX clădirea a intrat în posesia diferiților meșteșugari care au adaptat încăperile pentru activitățile lor, ultimul proprietar fiind tăbăcarul Alojz Nasko care a fost expropriat o dată cu naționalizarea postbelică a clădirilor. În 1961 a fost inclus pe lista patrimoniului istoric al Sloveniei.
Conacul Salzburški (Salzburški Dvorec) a fost prima dată menționat documentar în anul 1220. În secolul XIV, extins, a fost ocupat de Administrația Arhiepiscopiei Salzburgului, lângă care sunt menționate documentar un grânar (1355) și o pivniță (1464). În marele incendiu din 1601, care a distrus mare parte din oraș, clădirea a suferit doar pagube minore. De la începutul secolului XVIII conacul a fost deținut pe rând de mai multe familii, care l-au renovat și transformat curtea în stil baroc. A devenit locul unde se aduna burghezia orașului, în perioada 1834-1854 a găzduind Societatea Germană de Lectură. Azi din fostul palat a rămas doar clădirea situată la stradă, decorată cu ornamente vegetale, restul fiind demolate, pentru a se construi magazinul universal Merkur și birourile ziarului Večer (1967). Postbelic a devenit sediul Asociației Inginerilor și Tehnicienilor, care a funcționat până în 2006.
Mi s-a părut ciudat că sediul catolic s-a mutat în apropierea cartierului evreiesc. În Maribor evreii au fost prima dată menționați documentar în 1277, dar o comunitate mai mare a existat abia un secol mai târziu, Piața Židovski trg. apărând în scriptele din 1354, când lângă ea se aflau casa unui rabin, o școală talmudică, o baie rituală (mikveh) și primul cimitir evreiesc, în timp dispărute.
Se presupune că atunci exista și Sinagoga Maribor, menționată documentar abia în 1429, azi situată deasupra râului Drava, cu fațada susținută de stâlpi. În ea o perioadă a slujit rabinul Israel Isserlein ben Petachia, născut în oraș (1390-1460), cunoscut ca cel mai influent rabin al Imperiului în a doua treime a secolului XV și ultimul mare rabin al Austriei medievale.
Lângă sinagogă, pe locul fostei Case de pază, în 1465 a fost ridicat Turnul Evreiesc (Židovski stolp), cu baza din piatră, de 1,5 metri grosime și partea superioară din cărămidă. În secolul XVII turnul a fost înălțat, crenelat și conectat printr-o punte cu Turnul de Apă de pe malul râului.
Sub habsburgi evreii au fost expulzați (1497), sinagoga cumpărată de familia Drukher (1501) și transformată în Biserica Catolică a Tuturor Sfinților, care a funcționat până în 1785. Ulterior clădirea a fost transformată în depozit. După ce a fost restaurată, începând cu anul 2011 în ea funcționează Centrul Patrimoniului Cultural Evreiesc Maribor. Ocazional se desfășoară prelegeri, seri literare, concerte, expoziții, etc. Din 2015 a fost declarată monument istoric național.
Dorind să cobor pe malul râului Drava, m-am întors și m-am îndreptat spre scările amenajate în acest scop, cu un mic ocol, pentru a vedea Casa Culturii (Narodni Dom), o clădire neo-renascentistă, cu influențe cehe, construită ca centru cultural în perioada 1897-1898, finanțată de Banca de Credit Slovenă. În timpul celor Primului Război Mondial, ocupată de armată, a găzduit Consiliul Național pentru Stiria (1918), ulterior a revenit la activitatea de bază, în Al Doilea Război Mondial a găzduit biroul pentru cărți slovene Heimatbund, între 1946-1991 Centrul Armatei Populare Iugoslave (Dom JLA) și din 1992 a redevenit Casa Culturii. Clădirea în formă de L, cu 2 etaje și mansardă, prezintă un turn în formă de ceapă, terminat cu o prelungire, pe care e arborat un drapel, 3 frontoane decorate cu pilaștri și motive vegetale, pe fațada principală un balcon susținut de stâlpi cu arcade, deasupra căruia e postată o placă cu denumirea instituției. În ea se desfășoară numeroase concerte, piese de teatru, etc. și anual Festivalul Maribor.
M-am întors și am coborât la râul Drava, pe malul căruia în 1555 a fost construit Turnul de Praf de Pușcă, azi numit Turnul de Apă (Vodni stolp), un bastion pentagonal, cu rol defensiv împotriva raidurilor turcești. În secolul XX, când s-a construit un baraj pe Drava, pentru noua centrală electrică Maribor Zlatoliche, pentru a-l feri de inundare, fundația turnului a fost înălțată.
Urmând cursul râului, am trecut pe lângă Podul Vechi (Stari most), lung de 270 metri, cu 3 arcuri de oțel, finalizat în 1913. După distrugerea parțială din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, ulterior renovat (1990; 1998).
M-am îndreptat spre ultimul turn, de unde urma să părăsesc râul și să mă îndrept spre centrul orașului.
Turnul Curții (Sodni Stolp), azi situat la marginea dinspre apă a pieței alimentare, a fost construit în perioada 1548-1562 pe locul vechiului turn (1310), demolat în 1532, pentru a proteja colțul sud-vestic al orașului. În timp a devenit locul în care se pronunțau deciziile judecăților, în special al proceselor vrăjitoarelor, când a fost numit Turnul Judecății. În secolul XIX a fost transformat în depozit. Distrus în timpul unui incediu (1937), a fost reconstruit în forma actuală (1957-1960), rotund, cu 2 etaje și acoperiș conic. În 2021 a fost renovat și este folosit pentru diverse evenimente culturale.
De la turn am urcat și traversat piața, apoi am urmat o stradă pietonală, mărginită de clădirile de epocă, până în Piața Principală (Glavni trg.), menționată prima dată documentar din 1315, cu numele de Markt. Era locul cel mai popular din oraș, în care fermierii, meseriașii își vindeau produsele și unde din 1594 a funcționt o farmacie. În secolele XIX-XX a fost înconjurată de casele oamenilor înstăriți din oraș.
Pe latura de nord a pieței, într-o clădire roșie, cu parter și 2 etaje, decorată cu motive farmaceutice, azi pe lista monumentelor istorice naționale, a funcționat Farmacia Franz Minarik (Franz Minarik Lekarna), deținută de membrul Asociației Medicale Maribor, căruia îi poartă numele.
Pe aceeași latură se află Primăria Maribor (Mariborski rotovž), menționată pentru prima dată documentar în 1332, cu locație neprecizată. Pentru ea în 1515 în Glavni trg s-a construit o clădire în stil gotic târziu care, fiind prea mică, a fost reconstruită cu parter și etaj, în stil renascentist (1563-1565). Pe fațada principală central s-a creat un balcon, decorat cu un basorelief reprezentând 2 lei care susțin stema orașului, deasupra lui un turn patrulater, cu ceasuri. La mijlocul secolului XIX a fost modificată în stil clasicist și a revenit la forma inițială după restaurarea din 1952-1954.
În secolul XVII o mare epidemie de ciumă a decimat două treimi din populația orașului. În semn de mulțumire pentru încetarea ei, în 1681locuitorii au ridicat în piață Coloana Ciumei (Kužni steber), pe care a fost postată statuia Fecioarei Maria. În 1743 a fost refăcută în forma actuală, în stil baroc, când coloana a fost înconjurată cu 6 statui prezentând sfinții care au ajutat în timpul epidemiei.
Pe latura de sud a pieței se află Biserica Sf. Aloysius (Cerkev Sv. Alojzija) și fosta reședință a Ordinului Iezuit, construite în perioada 1767-1770, în stil baroc.
Biserica, fără clopotniță, cu o singură navă, prezintă 4 altare laterale, ornate cu picturile sfinților cărora au fost dedicate, Sf. Victorin de Petta, Sf. Maximiliam din Celeia, Neprihănita Fecioară Maria și Sf. Cruce, în care sunt înfățișare și panorame ale localităților Ptuj și Celje.
Altarul principal e despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. Central prezintă o pictură a Sf. Aloysius, cu panorama orașului Maribor, în fața ei statuile Sf. Petru și Pavel, deasupra statuile unor sfinți, perimetru înconjurat de 4 coloane. Pe lateralele altarului sunt postate statuile Sf. Gabriel și Sf. Raphael. Cele 3 localități prezentate în picturi în secolul XIX erau încadrate în aceeași regiune, Stiria.
Porțiunea de lângă intrarea principală a fost acoperită cu o boltă, formată din trei arcade, pentru a susține orga, situată superior.
După dizolvarea Ordinului Iezuit (1773) biserica și clădirea reședinței au fost preluate de armată, care le-a folosit până în 1831, când au fost returnate clerului. Biserica a fost resfințită și în fosta reședință s-a înființat un seminar teologic.
În 1913 o parte a pieței a fost demolată pentru a se face legătura cu podul ridicat peste Drava, în Al Doilea Război Mondial partea de est a fost distrusă, postbelic parțial reconstruită, zonă prin care am părăsit-o, îndreptându-mă spre altă piață importantă din orașul vechi, situată în partea de vest.
În actuala Piață Slomškov (Slomškov trg.) se află Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (Katedrala Sv. Janez Krstnik), sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Maribor. În secolul XII pe acel loc s-a construit o biserică în stil romanic, cu o singură navă, care un secol mai târziu a fost extinsă, cu 3 nave. În 1348 biserica era înconjurată de cimitirul orașului și pe o stradă perpendiculară se afla Spitalul Orășenesc. În perioada 1623-1624 lângă ea s-a construit actuala clopotniță, în stil baroc, apoi biserica și turnul-clopotniță au fost refăcute (1761). Până în 1933turnul a funcționat și ca turn de pază, de acolo fiind anunțate eventualele incendii. Azi, înalt de 57 metri, poate fi accesat pe cele 162 de trepte interioare, la nivelul superior fiind amenajată colecția muzeală „Camera de gardă de pe turn” și de pe platforma exterioară putând fi văzută panorama orașului.
Azi biserica prezintă 3 nave, altar principal, altare laterale, capela Sf. Sf. Francisc Xavier și Capela Sf. Cruci, în stil baroc.
Este prevăzută cu vitralii și o orgă enormă, situată superior, la ieșirea din naos în pronaos.
În 1854 Anton Martin Slomšek, Episcopul Eparhiei Lavantine din Stiria austriacă, a transferat sediul eparhiei de la Sf. Andraž, din Koroška, la Maribor, când biserica a fost înălțată la rangul de catedrală. În ea, cinci ani mai târziu, Slomšek a fost uns Episcop de Maribor și după moartea sa (1862), postate rămășițele, care se odihnesc și azi.
Ca episcop a luptat pentru o unitate bisericească slovenă, reușind să unească aproape toți slovenii din Stiria, a introdus evlavii noi, populare, a fondat fraternități și societăți religioase. Prin scrierile și poemele sale a susținut cultura slovenă. În amintirea sa, lângă catedrală a fost postată statuia Anton Martin Slomšek (Anton Martin Slomšek spomenik) și din 1919 piața a primit numele lui.
Pe latura pieței, din dreapta catedralei, se află Palatul Poștei (Posta Slovenije), o clădire în stil neo-renascentist (1892), cu parter și 2 etaje. Partea centrală a fațadei principale, mai proeminentă, prezintă 3 arcade, superior decorate cu câte 2 statui, separate prin coloane. La primul nivel, în spațiile dintre 3 ferestre, sunt postate 2 statui în mărime naturală. Superior partea centrală se termină cu o basutradă decorată, în mijlocul căreia se înalță frontonul, prevăzut cu un ceas, pe care superior este postată stema poștei. Clădirea se află pe locul unde pe colț a existat un spital (1348), un teatru, apoi o școală de fete (sec. XIX), dărâmate în 1891 pentru ridicarea actualei clădiri.
Pe aceeași latură se află și Teatrul Național Sloven Maribor (Slovensko narodno gledališče Maribor), o clădire construită în perioada 1848-1852, în care. inițial s-au desfășurat spectacole în limba germană. În 1919 a fost înființat ca teatru profesionist, moment în care a început să se folosească limba slovenă. Teatrul și-a întrerupt activitatea în perioada 1941-1945. Azi în el se desfășoară piese de teatru, concerte simfonice, spectacole de operă și balet. În decursul timpului clădirea a fost renovată de mai multe ori și în 1979 a fost extinsă.
Piața este de fapt un parc cu copaci plantați din 1891, rondouri cu flori și o fântână arteziană. La capătul ei, pe latura opusă catedralei, se află Rectoratul Universității Maribor (Rektorat Univerze v Mariboru).
Prima instituție de învățământ superior a fost școala de formare a profesorilor (1863), creată o dată cu seminarul sloven, înființat de Episcopul Slomšek. Postbelic s-a înființat Asociația Instituțiilor de Învățământ Superior din Maribor (1959-1961), Pornind de la Școala de Economie și Comerț, urmată de Colegiul Tehnic, apoi alte facultăți, în 1975 s-a înființat Universitatea din Maribor, azi a doua ca importanță din Slovenia, al cărei Rectorat s-a amenajat în actuala locație, fosta Bancă de Economii din Maribor.
De acolo m-am îndreptat spre partea mai nouă a orașului, pentru a vedea un alt turn al fostelor fortificații. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Artă (Umetnostni muzej Maribor). Înființat în 1954, cu o colecție de la începutul secolului XX, azi etalează peste 3.000 de picturi, sculpturi, fotografii, prima și singura colecție video slovenă și expoziții temporare.
Turnul Čeligi (Čeligijev stolp), unul dintre cele 5 turnuri ale zidului nordic, construit în perioada 1460-1465, singurul care a supraviețuit, azi se înalță într-un spațiul larg dintre blocurile noi. A fost numit după renumitul berar Tscheligi, a cărui berărie se afla în apropiere.
De acolo, urmând străzile cu clădiri de epocă, m-am îndreptat spre parcul orașului. În fața unei clădiri era postat un pian. Apropiindu-mă mi-am dat seama de ce.
Clădirea găzduiește Conservatorul de Muzică și Balet (Konservatorij za glasbo in balet), înființat ca Școală de Muzică în 1945, ulterior și Școală de Balet. Pe lângă programul de învățământ, Conservatorul organizează anual sute spectacole și concerte.
În fosta Vilă Scherbaum (1890), situată pe colțul dintre 2 străzi, se află Muzeul Eliberării Naționale (Muzej narodne osvoboditve), înființat în 1958.
În cele 6 săli muzeul etalează acte, fotografii, obiecte, etc., folosite în luptele purtate de sloveni pentru obținerea independenței de-a lungul secolului XIX, organizarea grupurilor de rezistență și a unităților de partizani care au acționat în Al Doilea Război Mondial împotriva ocupației naziste.
Deprimată, am părăsit muzeul și m-am îndreptat spre Parcul Orașului (Mestni park), loc de relaxare, întins pe 5 hectare, pe dealurile acoperite de păduri, cu alei amenajate, 3 iazuri și locuri de joacă pentru copii.
Amenajarea lui a început în 1872, în jurul iazurilor care, încă din Evul Mediu, alimentau orașul cu apă.
Apoi a fost drenată partea de est, s-au plantat copaci și s-a creat un foișor, în care o orchestră își desfășura concertele.
După Primul Război Mondial lângă iazul mare s-a construit un pavilion și s-a amenajat o terasă. Pe lac se făceau plimbări cu bărcile și iarna patinaj, activități care s-au desfășurat până în 1972. Azi în mijlocul lacului țâșnește o fântână arteziană.
Din 1976 parcul a fost declarat zonă naturală protejată.
Într-o clădire de la marginea lui în anii 1950 a fost amenajat un Acvariu (Akvarij), azi combinat cu un terariu, în care se pot vedea peste 120 de specii de pești și cca. 100 de specii de amfibieni, reptile, șerpi, insecte, etc.
Pe dealurile din zonă, cultivate cu viță-de-vie, se pot face drumeții, sau urca până la cele 2 monumente istorice, Capela de pe Dealul Piramida și Biserica Sf. Varvara și Rosalia de pe Dealul Kalvarija (Calvaria). Din păcate timpul meu era limitat așa că de la Acvariu am părăsit parcul, dorind să explorez în continuare orașul.
Înnorându-se, m-am grăbit spre cazare, dar nu am scăpat de rafalele puternice care au urmat. Eram mulțumită că măcar restul zilei a fost senin și am putut vizita mare parte din obiectivele pe care mi le propusesem.
Într-un week-end de vară m-am hotărât să merg la Maribor, Slovenia. Din Arad, (România), unde locuiesc, aveam de parcurs aproximatv 530 kilometri, așa că de dimineață am pornit la drum. Am rulat pe autostradă până la Szeged, apoi am urmat drumurile naționale ungare spre vest. După cca. 3 ore (242 km) am ajuns în localitatea Cikó, lângă care, pe unul din dealurile cu podgorii, se află ruinele unei vechi biserici (Cikói ótemplom), pe care doream să le văd.
Sub Regele Géza II (1142) Cavalerii Ioaniți s-au stabilit în zona Esztergom, unde au construit o mânăstire, cu biserică și spital în care îngrijeau bolnavii. În 40 de ani și-au extins activitatea, ajungând să dețină atât Széplak cât și Cikó, biserica mânăstirii din Széplaki fiind menționată într-un hrisov al papei Orbán (1187). Acestea le-au fost dăruite prin testament de regină (1280), fapt menționat într-o scrisoare a capelanului din Pécs (1296) în care apăreau moșiile „cruciaților Széplak” din județul Tolna și Zselici. După Războiul Austro-Turc (1526-1552 ) moșierii au hotărât să cultive terenurile aride, mlăștinoase, o parte ocupată de păduri. Pentru aceasta au adus coloniști germani care au dus o viață grea. Locuind în colibe săpate în pământ, în lipsuri și depunând muncă grea mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și în 1742 au fost decimați de o epidemie de ciumă. Neavând o biserică proprie, populația zonei Tolna-Baranya-Somogy, numită popular „Schwäbische Türkei”, s-a deplasat la Biserica Maria Széplak (Máriaszéplaki templom), dedicată Adormirii Maicii Domnului, devenită loc de pelerinaj în secolele XVIII-XX.
Săpăturile efectuate de Békéfi în perioada 1890-1893 au descoperit că biserica, în stil romanic, datată din secolul XIII, avea 3 nave și două turnuri pătrate. A fost construită din cărămidă, cu fundația din piatră, prezentând coloane sculptate și o cornișă decorată cu elemente din cărămidă. A fost distrusă parțial de otomani, în timp s-a ruinat, până azi supraviețuind sanctuarul, cu rămășițele unei fresce și arcul de triumf, ambele refăcte și transformate în capelă, în care se oficiază anual, în luna septembrie, slujbele Sf. Maria. În apropiere se află ruina unui turn din piatră și vechea capelă a morților, dărăpănată.
În timpul pelerinajelor pe pereții exteriori au fost postate plăci prin care credincioșii își exprimau recunoștința, cârjele celor vindecați și în biserică s-au adunat sute de cărți de rugăciuni, azi toate dispărute.
La cca. 7 kilometri est se află orașul Bonyhád, în care am oprit pentru a servi o cafea. A fost înființat în secolul XV, dar săpăturile arheologice au descoperit că a fost locuit încă din perioada celtică. În secolul XIV exista și o biserică, din care s-au găsit urmele fundațiilor și o bucată din clopotul de bronz, probabil distrusă de otomani, o dată cu mare parte a localității (sec. XVI). În timp satul s-a refăcut, în secolul XVIII fiind locuit de maghiari, sârbi (rasieni), germani, evrei, secui, aparținând religiilor diferite, s-a dezvoltat și a primit statutul de târg (1782), an în care a fost construită Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (Bonyhádi Római Katolikus Templom), azi situată în centrul orașului.
În apropierea ei în 1796 doctorul Walter József a ridicat statuia Sf. Treime (Szentháromság szobor), monument în stil baroc, având pe piedestal statuile Sf. Petru, Sf. Ioan, Sf. Sebastian, Sf. Florian, o coloană pe care se află statuia Sf. Ioan Botezătorul ținând în brațe copilul Isus, deasupra lui statuia Fecioarei Maria, ambii înconjurați de îngeri și superior Sf. Treime. Monumentul a fost refăcut și restaurat în 1934. În clădirea din dreapta statuii, Casa Nunkovits-Honig, azi funcționează Muzeul Văii (Völgységi Múzeum).
În secolul XIX a revenit la statutul de sat, păstrat până în 1977, când a fost declarat oraș și din 2013 centru al districtului Bonyhád.
Una din casele reprezentative ale orașului este Castelul Perczel (Perczel kastély), construit de fostul judecător, magistrat șef al districtului, Béla Perczel, care căsătorindu-se și primind o zestre mare a demisionat, a cumpărat moșia Tabon, pe care a condus-o timp de 5 ani, apoi s-a mutat la Bonyhád, locul său de naștere, unde a fondat o Fabrică de email și, ca reședință, a construit castelul, în stil neoclasic (1908). Postbelic a fost naționalizat și amenajat pentru Centrul Cultural Județean, Școala de Muzică și Biblioteca Județeană (1968). În timp conacul a fost restaurat și parcul înconjurător reamenajat. Azi găzduiește Biblioteca Orășenească și 5 expoziții permanente.
Tot spre est, după 70 kilometri am ajuns în orașul Kaposvár, reședința județului Somogy și a districtului Kaposvár, situat pe malurile râului Kapos. Zona a fost locuită din timpuri străvechi dar localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1009, în scrisorea Sfântului Rege Ștefan, prin care delimita granițele Episcopiei de Pécs, în cadrul căreia din 1061 Kaposvár a devenit centru ecleziastic, azi sediul Episcopiei. În secolul XIII a fost construit un castel, fortăreață importantă în timpul atacurilor otomane.
Am parcat pe una din străzile laterale de pietonala orașului, urmând să fac o scurtă tură prin centrul lui istoric, printre clădirile construite în secolele XIX-XX, vizând câteva obiective.
Azi, situat pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Dorrotya, numit după un poem comic, scris de Mihály Csokonai Vitéz. Clădirea în stil Art Nouveau a fost construită în perioada 1910-1911, pentru a găzdui Hotelul Turul, în cadrul căruia funcționau o cafenea, aprovizionată cu numeroase ziare interne și internaționale, o sală de biliard și în pivniță un restaurant, devenite rapid locuri de întâlnire pentru aristocrații și burghezia orașului. Pe fațadă a fost postat un drapel cu prima stemă a maghiarilor, de la înființarea regatului. Postbelic, numit Hotelul Beke, începând cu anul 1960 a găzduit numeroase baluri, în sala oglinzilor, care avea o capacitate de 400 de locuri. Deși reparat de numeroase ori, treptat s-a deteriorat, o restaurare majoră având loc abia în perioada 2011-2012.
De acolo, pe lângă Biroul Guvernului Județean Somogy (Somogy Megyei Kormányhivatal), m-am îndreptat spre Palatul Poștelor.
Primul oficiu poștal regal a fost deschis într-o cameră din casa directorului poștal József Hőnig (1850), deservit de o trăsură care venea săptămânal de la Pesta. În 1888 a fost dotat cu telegraf, în 1901 s-a inaugurat prima centrală telefonică și 2 ani mai târziu și-a mutat sediul în clădirea Primăriei, nou construită. Spațiul fiind prea mic, în perioada 1921-1926 s-a construit Palatul Poștelor (Postapalota), în stil eclectic, în care s-a mutat oficiul poștal, telegraful și în cele 2 etaje s-au amenajat locuințe. Deasupra intrării principale a fost postată o placă ce-l prezintă pe inventatorului centralei telefonice Tivadar Puskás (1844-1893). În decursul timpului a fost modernizat astfel în 1955 s-a inaugurat o centrală telefonică automată și în 1969 un telex.
În apropiere, într-o clădire modernă, cu suprafețe neregulate, din beton și sticlă, care nu se prea potrivește între clădirile de epocă, se află Centrul Cultural Árpád Egyud (Árpád EgyudMűvelődési Központ), numit după un renumit etnograf.
Primul centru, Stația Tehnică Pionieri din Kaposvár, înființat în 1955, cu sediul în clădirea fostului Cazinou Național, a devenit Casa Tineretului și Pionierilor György Kilián, numită după parașutistul comunist din Moscova care luptând împotriva germanilor, deasupra Poloniei a fost dat dispărut (1943). În 1980 s-a mutat în actualul sediu, având o sală de teatru cu cca. 1.000 de locuri, din 1990 devenind și sediul televiziunii locale Kapos TV. În anii 2010-2011 clădirea a fost refăcută și a primit actualul nume. În ea azi sunt amenajate și săli cu expoziții de artă.
Dorind să ajung la strada principală a orașului vechi, am ocolit clădirea și am traversat un parc, pe lângă statuia lui Nagy Imre (Nagy Imre szobor), fost prim-ministru în timpul Revoluției din 1956, născut în Kaposvár.
Printr-un gang cu magazine am ieșit în strada principală, din 1987 pietonală, în dreptul uneia dintre cele 30 de fântâni existente în oraș.
În spatele ei, pe colț, am văzut Casa Anker (Anker ház), o clădire în stil Art Nouveau, construită pe locul Tavernei Centrale (1913), în care mezaninul a devenit sediul Băncii de Economii a Comitatului Somogy, fondată în 1864, parterul a fost ocupat de magazine, etajele amenajate ca locuințe pentru oficialii județeni, la care se urca cu un ascensor electric. În 1989 i s-a adăugat mansarda. Banca a funcționat până în 1934, ulterior sediul fiind ocupat pe rând de diverse firme bancare, una fiind Anker Insurance Company, după care e numită azi casa. În 1973 în casă s-a inaugurat Galeria Somogy, în care au fost expuse picturile lui Rippl-Rónai, ulterior a funcționat Galeria Vaszary.
Înaintând spre piața centrală, am trecut pe lângă Muzeul Rippl Rónai (Rippl-Rónai Múzeum), care etalează fosta colecție a pictorului, născut în Kaposvár (1861-1927), ce cuprinde 1365 de piese, între care 976 picturi. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1936, în clădirea fostei Primării Județene, numit Muzeul Contelui Széchenyi István, etalând materialul arheologic, istoric, etnografic, colectat de Societatea Arheologică și Istorică a Județului Somogyvár, înființată în 1877, căruia i s-a adăugat în timp colecția pictorului Rippl, după care muzeul a fost numit începând cu anul 1951. În timp colecția muzeală a crescut, ajungând la peste 500.000 de piese. La sfârșitul anului 2011 administrația județeană a ocupat iar fosta primărie și o parte a muzeului s-a mutat în actuala locație.
Vis a vis de muzeu se află Farmacia Leul de Aur, fondată de József Pyrker (1781), cu ajutorul comitatului și a familiei Esterházy, care a funcționat într-o clădire în stil baroc (1774), modificată în secolul XIX în stil romantic și în 1985 restaurată în forma originală, când deasupra porții s-a plasat statuia Leul de Aur. Lângă ea se află statuia József RipplRónai (József RipplRónai szobor), pictorul fiind prezentat într-o trăsură cu 2 roți, trasă de măgari,Tatar și Frici, cu care se deplasa de la Villa Rome în oraș. A fost inaugurată în 2009, o dată cu deschiderea Festivalului Stării de Spirit a Orașului Pictorilor.
O altă statuie din bronz, prezentând clovnul Bbohoco, a fost inaugurată în Europa Park (2008), o piață amenajată în 2000, mărginită de platani uriași, cu rondouri de flori, ornată cu sculpturi, etc., în care se află și o fântână arteziană (Európa parki szökőkút).
Admirând clădirile vechi, după câteva minute în față mi s-a deschis larga piață centrală a orașului vechi.
Piața Kossuth (Kossuth tér) a fost amenajată la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, înconjurată de clădirile în stil eclectic, sau Art Nouveau, cu o fântână centrală (1911), înconjurată de flori.
A fost numită după Lajos Kossuth, revoluționarul maghiar, Guvernator al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848, în 1889 declarat cetățean de onoare al orașului. Piața a fost renovată în anul 2003, când s-au postat candelabre, bănci, etc. Pe latura de nord a pieței se află Catedrala Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római Katolikus Székesegyház „Szűz Mária Mennybemenetele”). Pe acel loc a existat o biserică (1702) care, ruinată, a fost demolată și înlocuită cu una din piatră, în stil baroc, Biserica Sf. Treimi (1748), hram schimbat în 1790 în Adormirea Maicii Domnului. Numărul populației crescând, a devenit prea mică. Demolată, a fost construită actuala biserică, în stil neoromanic (1885-1886), perioadă în care slujbele s-au oficiat în capela mânăstirii adiacente. După ce Papa Ioan Paul II a fondat Episcopia Kaposvár, Biserica Parohială a fost înălțată la rangul de Catedrală (1993).
Clădirea este accesată pe o scară largă. Pe fațada principală, deasupra portalului cu arcadă boltită, într-o nișă, prevăzută cu balustradă, se află o frescă prezentând Adormirea Maicii Domnului. Superior fațada se termină cu un fronton triunghiular, postat în fața turnului-clopotniță central, de 63 metri înălțime, în care inițial au existat 4 clopote, rechiziționate în Al Doilea Război Mondial, ulterior postate altele. Lateral de turn s-au creat 2 turnuri mai scunde, cu intrări secundare.
Fațadele laterale au fost prevăzute cu contraforți, superior cu turnulețe. Pe cea din dreapta, porțiunea centrală, mai înaltă, prezintă o nișă cu 2 vitralii, deasupra lor o fereastră rozetă.
Inferior se află Fântâna Regelui Sf. Ștefan (Szent István Király kút), creată în 1938, an declarat memorial, când se aniversau 900 de ani de la moartea regelui fondator al Ungariei și restaurată în 1989.
Interiorul prezintă o navă centrală și două laterale, despărțite prin arcade, susținute de stâlpi decorați cu pilaștri și pictați cu motive vegetale. La capătul naosului se află sanctuarul, pentagonal, prevăzut cu vitralii reprezentând sfinți, în care se află altarul principal. deasupra ușii principale se află o pictură ce-i prezintă pe preotul paroh local, primarul și locuitorii orașului oferind biserica lui Cristos și Maicii Domnului (1937).
Biserica a fost prevăzută cu o orgă, înlocuită în 1958. În perioada 2020-2021 a suferit modificări, când sacristia și etajul au fost refăcute, picturile și vitraliile restaurate, iluminatul electric, introdus în 1900, a fost modernizat, etc.
În piață sunt postate statuile Kossuth Lajos și Sf. Ioan Nepomuk (sec. XVIII). În stânga Catedralei se află statuia Sf. Maria (Szent Mária szobor), înfățișând-o pe Fecioara Maria, deasupra norilor, ținând Pruncul Isus în brațul stâng. A fost realizată în 1770 pentru a orna curtea Castelului Festetics din Toponár, de unde a fost adusă în 1974.
În aceeași zonă, la aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon (1920) și a morții Episcopului Romano-Catolic al Diecezei de Alba Iulia (1938-1980), în 1949 ridicat la rangul de Arhiepiscop de către Papa Pius XII și din același an până în 1955 arestat și persecutat de autoritățile române, în 2020 a fost inaugurată statuia Márton Áron (Márton Áron szobor), statuie din bronz a episcopului care cu o mână arată o cruce din calcar inscripționată cu datele sale memoriale.
În vecinătatea ei se află un complex de clădiri în care din 2003 își au sediul Oficiul Parohial al Catedralei, Palatul Episcopal și Gimnaziul Romano-Catolic Sf. Fecioară Maria (Nagyboldogasszony Római Katolikus Gimnázium) cu Școala de Artă, o fostă mânăstire (1872-1873) în care a funcționat o școală de fete, cu internat. Postbelic naționalizată, a devenit sediul Institutului pentru Protecția Copiilor și Tineretului, din 1963 a Școlii Tehnice Militară și în anii 1970 a Cabinetului județean pentru formarea profesorilor. În 1989 a fost retrocedată Liceului Romano-Catolic și după ce s-a format Episcopia Kaposvár, aripa nordică a devenit sediul episcopal (1995).
Pe o latură a Pieței Kossuth, la capătul străzii pietonale, se află Primăria Kaposvár (Kaposvári Városháza), o clădire în stil neo-renascentist, construită în perioada 1902-1904, pe locul fostului Restaurant Mielul, ca nou sediu, cea veche devenind prea mică pentru numărul populației în creștere. Până în 1926 a găzduit și oficiul poștal, ulterior mutat în palatul nou construit. Clădirii cu 3 etaje i s-a adăugat în 1996 aripa sudică cu 5 etaje. Central prezintă un turn de 40 metri înălțime. Fațada ce privește spre piață prezintă poarta de intrare, deasupra ei un balcon cu balustradă, susținut de 2 coloane, mai sus un balcon mai mic, cu balustrada din fier forjat, din care accesul în interior se face printr-o ușă cu 2 ferestre. Fațada se termină superior cu un timpan triunghiular, în care e postat un ceas. În 1960 garguii care ornau țevile de scurgere au fost înlocuiți cu unii noi. Din 2002 în turn au fost postate 8 clopote acționate electronic, care redau o melodie la fiecare oră fixă.
Am părăsit Piața Kossuth și am parcurs o stradă laterală, central pietonală, amenajată cu fântâni decorative, în timpul transformărilor efectuate în zonă (2008-2010).
Pe laterala ei se află Palatul Culturii Curcubeu (Kaposvári Szivárvány Kultúrpalota), o clădire construită în perioada 1927-1928, în stil Art Nouveau și Art Deco, cu fațada principală prezentând ferestre și uși de intrare, separate prin pilaștri, intrarea principală acoperită de o arcadă mare, boltită, decorată cu elemente egiptene, deasupra ei o terasă, mărginită de 6 coloane, care susțin frontonul triunghiular, pentru Teatrul de Film, un cinematograf care a funcționat până în 2001, postbelic numit Steaua Roșie și din 1991 Cinematograful Curcubeu.
În 2009 clădirea a fost declarată monument național, un an mai târziu renovată și amenajată cu săli pentru spectacole, conferințe, evenimente culturale, devenind Palatul Culturii Curcubeu, în care din 2012 funcționează și Rainbow Film Club.
În timpul renovării în fața clădirii a fost creată o bancă din calcar, pe care s-a postat statuia Florentin (Florentin szobor), o femeie din bronz, aranjându-și pălăria, de obicei înconjurată de spectatori, până la momentul intrării.
Deși aș mai fi explorat și alte zone, timpul îmi era limitat, până la Maribor, punctul final al zilei, mai având de rulat peste 200 de kilometri. M-am întors în piața Kossuth și am urmat din nou pietonala, îndreptându-mă spre mașină.
Mai aveam un obiectiv pe care nu puteam să-l ratez, Teatrul Csiki Gergely (Csiky Gergely Színház), construit în 1911 în fosta Piață de Grâu, azi Piața Rákóczi, numit Teatrul Național, ulterior primind numele actual, după dramaturgul, traducător și membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe (1842-1891). Clădirea în stil Art Nouveau, cu turnulețe, balcoane, cornișe și ferestre decorate, găzduia 860 de persoane. Pentru susținerea acoperișului s-a creat o punte largă de beton armat, prima de acest gen folosită în țară. În 1950 teatrul a fost extins, în perioada 1980-1988 renovat, când spectacolele au continuat să se desfășoare în Casa Latinka, azi Centrul Antal Németh pentru Artă și Cultură Teatrală.
Între anii 2017-2019 a fost extins, renovat, exteriorul zugrăvit în culoarea originală, cărămizie și echipat cu tehnologie nouă.
În fața teatrului se află prima fântână creată în oraș (1913).
În jurul lui este amenajat un parc, în care am văzut Monumentul dedicat Eroilor regimentului de infanterie 44 și Maiestății Sale Arhiducele Albrecht, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Duce de Teschen (A 44. gyalogezred és őfelsége Albrecht főherceg emlékműve), pentru vitejia din timpul luptelor (datat 24 aprilie 1915, la sediul Comandamentului Armatei).
În aceeași zonă se află și Gara Kaposvár (Kaposvár vasútállomása). O dată cu deschiderea secțiunii de cale ferată Zákány- Kaposfüred, care trecea la periferia orașului, s-a construit o mică casă, ca stație în Kaposvár (1872), înlocuită ulterior cu o clădire mai mare (1894), acea secțiune a actualei gări, împreună cu turnurile de control 1 și 2, azi fiind incluse pe lista monumentelor naționale. Izbucnind Al Doilea Război Mondial, lângă gară s-a construit un adăpost antiaerian, demolat în 2018. În timpul războiului gara a fost puternic bombardată, ulterior refăcută, în 1990 electrificată și în perioada 2015-2017 renovată.
Excursiile Monicăi 