Arhive etichetă: biserici

Orașul Brașov- Piața Apollonia Hirscher și Piața Sfatului

Publicat pe de
1

Vizitând centrul istoric al orașului Brașov, de la Poarta Șchei m-am îndreptat spre Piața Apollonia Hirscher. Pe laterala străzii, în apropiere de poartă, se află Sinagoga Neologă Beit Israel, pe care am avut norocul să o găsesc deschisă.

Primii evrei au sosit în Brașov în anul 1807. Cu aprobarea autorităților locale, în 1826 au înființat comunitatea evreilor, membrii ei fiind mai ales negustori., restul meseriilor (zugravi, bijutieri, croitori, etc.) putând să le practice doar ocupând locurile de muncă eliberate de sași. Religios, în 1877 evreii s-au divizat în două rituri: ortodox și neolog, fiecare construindu-și propria sinagogă, cea ortodoxă în 1924 și cea neologă în perioada 1899-1901. 

Clădirea în stil neogotic, cu elemente maure și romanice, de tip bazilică cu trei nave, ocupă o suprafață de 657 metri pătrați. 

În timp numărul evreilor a crescut, interbelic comunitatea ajungând să aibă un rol important în viața economică și socială a orașului.

În 1940 cuprindea 6.000 de persoane, număr care a scăzut în Al Doilea Război Mondial, prin deportarea masivă în lagărele de exterminare. În acea perioadă sinagoga a fost devastată de legionari.

Postbelic o mare parte din evreii Brașovului a emigrat în Israel, în 1956 în oraș locuind doar 1.759 de persoane.

Sinagoga a fost renovată cu ocazia împlinirii a 100 de ani de existență (2001) și a continuat să funcționeze până azi.

În curtea ei s-a creat Memorialul Holocaustului (2014). Cuprinde un monument și lista cu numele celor 240 de evrei decimați în lagărele de la Auschwitz și Birkenau.

În apropiere, Strada Sforii  a fost creată ca scurtătură, lungă de 80 metri, între Poarta Șchei și strada Cerbului, pentru intervenția de urgență a pompierilor (sec. XVII). Cu lățimea de 1,11-1,35 metri, este pe locul trei între străzile cele mai înguste din Europa. 

În anul 2003 a fost restaurată, pavajul modificat, pereții clădirilor renovați și s-a creat iluminarea cu felinare. În timp pereții au fost acoperiți cu picturi murale și în 2018 strada a fost declarată galerie de artă stradală.

O legendă spune că în perioada medievală  strada era locul de întâlnire a îndrăgostiților, cei care se sărutau fiind sortiți să rămână împreună toată viața.

Trecând de Strada Sforii, am cotit la dreapta și am intrat în Piața Apollonia Hirscher, numită după cea mai bogată femeie din cetate în secolul XVI, o sibiancă căsătorită cu negustorul și judele Brașovului, castelan al cetății Bran, care conducea afacerile familiei.

A continuat activitatea și după moartea soțului, întinzându-și afacerile până în Turcia și Austria. Din imensa avere adunată, a întemeiat mai multe fundații, a participat la dezvoltarea cetății și a donat o parte din bani localnicilor.

Din piață plecau mai multe străzi care făceau legătura cu Poarta Șchei, Târgul Straielor și piața de zarzavat, cu Târgul Florilor din Piața Sfatului, ultima stradă comercială pe care au existat magazine, ateliere, o tipografie, etc., din care s-au păstrat câteva clădiri, pe care am urmat-o și eu.

În Casa Ciurcu cel căruia îi poartă numele a înființat Librăria și Editura Ciurcu (1880). Împreună cu fratele său au editat 6 colecții de literatură românească (1890), numite „biblioteci”. Apoi au achiziționat de la Viena o tiparniță modernă (1896) cu care au tipărit peste 150 de manuale școlare și nenumărate cărți de cultură, între anii 1880-1910 difuzate în teritoriile românești, aflate sub stăpânirea austro-ungară și în România, cca. 7 milioane de cărți.

O perioadă de timp strada s-a numit Tărgul Peștelui, deoarece acolo se adunau comercianții cu peștele prins în râul Olt, numită  strada Teatrului , după construirea Teatrului (sec. XVIII). Clădirea a fost folosită și pentru desfășurarea balurilor și concertelor.  Demolată și reconstruită în stil baroc, cu elemente rococo (1892-1894), cu fațada în stilul renașterii italiene, pe care s-au postat busturile lui Wagner, Schumann, Mozart, Beethoven, Goethe, Schiller și Shakespeare, a fost numit Teatrul Reduta, după o renumită sală de spectacole din Viena. În decursul timpului a funcționat ca teatru, cinematograf, între 1948-1959 ca Teatru de Stat, apoi Casa de Cultură Brașov  și azi Centrul Cultural „Reduta”, cu o sală de spectacole (370 locuri), sala de balet „I.C. Vasiliu”, sala de muzică „Franz Liszt” (70 locuri), Sala de Consiliu (30 locuri)și la subsol sala Arcadia.

O altă donație, făcută de Apollonia orașului, a fost Casa Negustorilor (1545), atunci cea mai mare casă din oraș, actualul Restaurant Cerbul Carpatin, situat la capătul străzii, cu o parte în Piața Sfatului. În trecut la etaj se vindeau cizme, numite „bătăuși”, după care a fost numită și Casa Bătăușilor. Construită sub forma unei hale cu arcade, numeroase încăperi  și pivnițe boltite, având o curte interioară, era folosită pentru comercializarea produselor de cele 50 de bresle. În 1911 a găzduit Căpitănia Orășenească și Pivnița Eszterházy. În decursul timpului a fost distrusă de mai multe incendii, de fiecare reparată și în 1960 restaurată.

În casa de vis a vis, situată pe colțul cu Piața Sfatului, a funcționat o farmacie (1512), etajele fiind ocupate de proprietarul ei. Clădirea a fost refăcută în 1566, an în care a fost atestată documentar. În jurul anului 1800 clădirea a fost extinsă cu 2 metri spre Piața Sfatului, când fațada a fost modificată și în perioada 1993-2008 a fost restaurată. În ea azi funcționează Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, secție a Muzeului de Etnografie Brașov, în care au fost create, după modelul timpului, un lapidariu, o pivniţă cu mărfuri (sec. XVII-XVIII), un han braşovean (sec. XVIII), o cameră copil (sec. XIX), o cameră de patrician, diverse ateliere, etc.

În zona Pieței Sfatului în 1383 a început constrcția unei biserici, azi renumita Biserică Neagră, în care se desfășoară numeroase concerte de orgă. În centrul pieței în secolul XV exista un turn de supraveghere. În 1420 Bresla Blănarilor, primind dreptul de  acordare a dreptății”, a alipit o cameră în care se țineau și ședințele magistraților. Distrusă de invazia turcilor (1421), clădirea a fost reconstruită (1503) și, numită „Praetorium”, a devenit sediul  administrației orașului. La subsol s-a amenajat o închisoare, cu o cameră de execuție (1521), apoi turnul a fost înălțat (peste 50 metri) și în partea superioară s-a creat o galerie și s-au construit 4 turnulețe, semnificând dreptul orașului de a pronunța sentințe capitale (1528). În piața s-a construit „Stâlpul infamiei”, unde erau judecate vrăjitoarele și se aplicau public pedepse corporale acelora găsiți vinovați. 

În secolul XVII, făcând rondul pe galerie, paznicii anunțau orele zilei, sunând din trompete. De asemenea anunțau eventualele incendii sau invazii. În 1646 clădirea a fost renovată. Consiliul orașului fiind format din 100 de membri, s-a construit o nouă sală. În anii 1770-1778 Casa Sfatului a fost refăcută în stil baroc, cu acoperișul în formă sferică, în turn s-a instalat un clopot și închisoarea a fost desființată. Un secol mai târziu mansarda a fost amenajată cu încăperi, folosite de administrație (1835-1837), turnul cu 7 etaje, înalt de 58 metri, a fost prevăzut cu ceas (1865), casa primind actuala formă, în stil gotic, cu etajul în stil renascentist și baroc.

În 1876 administrația s-a mutat într-o nouă locație și în clădire au rămas doar arhivele, la rândul lor mutate în 1923. În 1892 ceasul a fost schimbat și a rămas funcțional până azi. Sub comuniști clădirea a fost transformată în Muzeul de Stat Brașov (1950), azi Muzeul Județean de Istorie. Pe balconul turnului, amintind de vremurile apuse, în week-end, de două ori pe zi, trei trâmbițași interpretează de melodii românești, săsești și maghiare.

Piața a fost folosită încă de pe vremea dacilor ca loc de depozitare a alimentelor. Din 1520, numită Markplatz, a obținut dreptul de a organiza târguri de două ori pe săptămână, lunea și vinerea dimineața.

Clădirile care o delimitau au fost avariate, unele distruse, de cutremurul din 1738, ulterior reconstruite. Până azi au rezistat 30 de clădiri, înscrise pe lista monumentelor istorice. 

Pentru a intra în cetate, negustorii treceau cu carele, încărcate cu marfă, prin Poarta Vămii (sec XVI), unde plăteau o taxă. Ajungând în piață, își așezau marfa în locuri stabilite după sortimente. Pe latura de sud-est, cu Casa Negustorilor, era Șirul Florilor, care se continua până la Biserica Neagră cu Șirul Fructelor, pe partea de sud-vest era Șirul Botelor. 

Pe latura de nord-vest (unde se află acum Banca Națională și interbelic Casina Română, instituție culturală care a adunat cei mai străluciți cărturari ai Brașovului) se afla Șirul Inului,  pe cea de nord-est Șirul Grâului, loc devenit în timp promenadă („corso”). După punerea în funcțiune a primului tramvai mecanizat din România (sec. XIX), acesta oprea în piață la stația Promenada.

Clădirea de lângă Banca Națională, deținută de familia Mureșanu, a fost sediul Gazetei Transilvania, apărută în 1838, condusă de Andrei Mureșanu. Urmașii familiei au donat-o statului, împreună cu piese de mobilier, o colecție de picturi și sculpturi, o arhivă cu peste 25.000 de documente și manuscrise și din 1968 în ea azi funcționează Muzeul „Casa Mureșenilor”.

Pe aceeași latură a pieței, în Târgul Cailor,  a existat o capelă (sec. XVII). După ce Împăratul Iosif II a emis Decretul de Toleranță (1781), autoritățile au permis ridicarea unei biserici ortodoxe, cu condiția să nu fie situată la stradă. Din donațiile, cele mai multe făcute de negustori veniți din peninsula Balcanică, ascunsă între case, s-a construit Biserica Ortodoxă Grecească „Sf. Treime” (1784-1787).

Clădirea, din piatră și cărămidă, a folosit ca și clopotniță fostul Turn al Pulberăriei, din vechile fortificații. În secolul XIX biserica a fost modificată. S-au construit 8 cripte, lipite de zidul din sud (1812) . Pe fațadă au fost postate 3 icoane pictate în ulei, prezentându-i pe Sf. Ap. Petru, Sf. Ap. Pavel și central Sf. Treime, încadrate de elemente din stuc, în stil baroc.

Interiorul a fost decorat cu basoreliefuri vegetale, în 1855 s-a instalat un iconostas nou, îmbrăcat în foiță de aur și până în 1859 s-a executat pictura interioară, prezentând personaje și scene religioase, care a fost restaurată în timp de 3 ori, ultima dată în 1987. A fost decorată cu icoane pe lemn și pânză ( sec. XVII-XVIII) care s-au păstrat până azi.

Biserica a fost folosită atât de ortodocșii greci cât și de cei români. Între ei s-au iscat dispute, grecii revendicând-o, au urmat numeroase procese (1789-1887) în urma cărora românii au cedat-o.

Biserica a rămas în custodia grecilor, în 1924 a reintrat în custodia canonică a Sibiului și din 1942 slujbele s-au ținut iar în limba română. În 1958 i s-a adăugat pridvorul de la intrarea principală.

Ortodocșii români renunțând, și-au construit o capelă, pe latura pieței unde funcționa Târgul Grâului, pe locul caselor negustorului Constantin Boghici, având aceeași condiție impusă de autorități, să nu fie la stradă (1833). Apoi au adunat fonduri și în perioada 1895-1896 au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. Adormire a Maicii Domnului”, tot atunci construind și casa parohială, aceasta fiind situată la stradă.

Pentru a se ajunge la biserică, s-a construit un coridor, cu tavanul boltit, prevăzut cu arcade, care străbătea mijlocul parterului casei parohiale.

Clădirea, în stil neobizantin, a fost prevăzută  cu o cupolă centrală și un turn clopotniță.

În interior a fost postat un iconostas sculptat și aurit, pictat în 1898.

Pictura interioară a fost executată abia în 1937, ulterior restaurată de trei ori, ultima dată în 2005.

Interbelic numele Pieței Sfatului a fost schimbat în Piața Libertății. În anii 1970-1980 a fost transformată în parcare, desființată o dată cu resistematizarea centrului istoric și, în centrul ei, construită o fântână arteziană (1984). Începând cu anul 1968 piața a devenit foarte cunoscută, acolo începând să se desfășoare Festivalul Internațional Cerbul de Aur, azi în ea  fiind organizate frecvent diverse evenimente culturale, concerte în aer liber, etc.

Citește și Brașov- Biserica Neagră

Orașul Brașov- cartierul Șchei

Publicat pe de
Răspunde

Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii  presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.

În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.

De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu,  numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.

După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.

Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”,  o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).

Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif  (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.

Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.

Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului  a fost postat bustul scriitorului (2005).

Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.

Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.

În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției  astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.

În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.

Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.

În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.

În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).

Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.

În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.

Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn,  a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov  unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei  (1578).

După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu. 

Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi,  Sala Diaconu Coresi cu  o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.

Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.

În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.

Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a  terminat construcția  Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”  din Cetate, a redevenit capelă.  A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).

În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu,  poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.

Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.

Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.

La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.

Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.

O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.

Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.

În apropierea clădirii se află  Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.

Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale,  atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526.  Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.

Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere  și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.

Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.

Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.

statuia Ciprian Porumbescu

Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)

Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.

Citește și Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Comunele Nojorid și Gepiu, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Nojorid și Gepiu, din județul Bihor, sunt situate la sud de municipiul Oradea, pe drumul național care trece în județul Arad, comuna Nojorid la doar 10 kilometri, în Câmpia Miersig, parte din Zona Metropolitană Oradea. A fost prima dată atestată documentar din 1299, cu numele Villa Irug. În 1552 existau două așezări, populate majoritar cu români, Villa Irug Maior și Villa Irug Minor, azi Nojorid și Chișirid.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” ( terminată 2020)

La începutul secolului XVIII, sub Imperiul Austro-Ungar, în timpul catolicizării forțate a teritoriilor ocupate, mare parte din locuitorii satului, numit atunci Nagy Uregd, au trecut la ritul greco-catolic. Sub comuniști ritul a fost interzis dar a fost practicat ilegal de mulți săteni până după 1989, când ritul a fost repus în drepturi.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (sfințită în 2009)

În perioada 1892-1893 populația rămasă la ritul ortodox a construit propria biserică, în stil neobaroc, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

De comună aparțin administrativ 6 sate, cel mai nou înființat fiind satul Livada de Bihor, situat la 8 kilometri vest. După Primul Război Mondial, la inițiativa Regelui Ferdinand, soldații reveniți în sate au fost împroprietăriți cu terenuri, prin Reforma Agrară din 1921. Astfel pe locul unui fost cătun s-a creat un sat, cu 8 străzi dispuse radial.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Populaţia locului era venită din alte sate româneşti, unele situate azi în Ungaria, dar cei mai mulţi sunt din zona Munţilor Apuseni care au primit pământ pentru casă și arabil. în 1940, prin Dictatul de la Viena, au fost obligaţi să-şi părăsească satul în două zile, în locul lor fiind adusă populaţie maghiară. Sub comuniști mulți maghiari s-au mutat, au revenit familii de români, satul a început să se dezvolte și  în 1985 pe teritoriul lui s-a creat cea mai mare staţie pentru creşterea puietului de peşte în apă termală din Europa.

În centrul satului, începând cu anul 1938, s-a ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Lucrările s-au oprit în 1940 când, prin Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei horthyste. După Tratatul de Pace de la Paris (1947) a revenit României dar, din lipsa fondurilor, lucrările au fost reluate târziu și biserica a fost terminată abia în anii 1971-1972.

Satul Apateu este situat la 5 kilometri sud-est de comună. Cu numele villa Apati, a fost prima dată atestat documentar din 1219, nume schimbat sub habsburgi în  Körösszegapati, când era locuit de români și maghiari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1780)

La 5 kilometri sud de comună se află satul Chișirid, atestat documentar din 1214, în 1273 numit villa Irgud, zonă în care s-au desfășurat lupte grele (Bătălia pentru Oradea 1944) pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei prin Tratatul de la Viena (1940).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” ( 1933)

Din Nojorid înaintând spre sud, pe șoseaua Oradea- Arad, după 6 se ajunge în satul Leș, atestat documentar din perioada 1291-1294.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1912-1920)

Biserica Reformată Calvină

Pentru a ajunge în ultimele două sate aparținătoare comunei, din Leș am urmat un drum secundar spre sud-est. După 4 kilometri am intrat în satul Păușa, atestat documentar din 1291-1294, cu numele Posalaka. În sat s-a păstrat vechea Biserică de lemn, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie”  (1710), care, deteriorată în timp, a fost tencuită și în 1990 turla schimbată cu una metalică, în stil baroc, formată din 7 elemente supraetajate.

În clopotniță există unul din cele două clopote vechi, despre care se spune că după ce a fost sfințit a devenit protectorul satului în fața furtunilor. Celălalt clopot a fost achiziționat în Al Doilea Război Mondial, topit și transformat în gloanțe

Biserica Ortodoxă Nouă „Nașterea Maicii Domnului” (2002-2009)

Pe drum spre ultimul sat, situat la 5 kilometri est de Păușa, am trecut pe lângă o clădire impunătoare, asemănătoare unui fost castel, despre care nu am găsit informații.

Satul Șauaieu, azi situat la capăt de drum, a fost atestat documentar din 1216, când era locuit de români ortodocși, care aveau o biserică.

În secolul XVI a fost distrus de un incendiu, din care au scăpat doar șase familii.  A fost refăcut în al doilea val de colonizare (1745). În acea perioadă s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk”. Forma actuală o are din perioada 1834-1835, când a fost reconstruită. Biserica a fost renovată în secolul XX.

După Primul Război Mondial în sat s-au așezat familii de români care și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1935-1945).

Azi satul este vizitat mai ales pentru Lacul Șauaieu,. Situat între două păduri, este loc de relaxare în natură.

De asemenea este populat cu diferite specii de pești și folosit ca baltă de pescuit.

M-am întors și am continuat drumul spre sud, spre Arad. Din Leș după 5 kilometri am intrat în comuna Gepiu. A fost prima dată atestată documentar din 1332 dar așezarea a existat încă de pe vremea gepizilor (secolul XII), după care a și fost numită. În 1503 este menționată într-un act de donație ca localitate de frontieră, având punct vamal cu Ungaria.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1850)

Spre sfârșitul secolului XIX teritoriul comunei era deținut de Baronul Konyswalter Herman. Acesta și-a construit în Gepiu un castel, care a rezistat până în 1945, când a fost demolat de locuitori. După Primul Război Mondial, În cadrul Reformei Agrară teritoriul a fost împărțit noilor proprietari. Țăranii, veniți din Nimăiești și zona Borodului, s-au așezat la marginea localității și s-a format Gepiu Colonie (1924). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1998)

De comună aparține administrativ satul Bicaciu, situat la 4 kilometri sud. Satul inițial, prima dată atestat documentar din perioada 1291-1924, a ocupat o locație situată în sud-estul actualei vetre și se numea Bykacs, după proprietarul său. În el se afla o biserică medievală (sec. XI-XIV) a căror ruine, împreună cu o necropolă, au fost descoperite de arheologi și numită „Biserica turcilor”. Până în secolul XVI satul a ajuns să fie locuit doar de catolici (1552).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1813)

În secolul XVIII, pentru munca din agricultură, au fost aduși iobagi români. În decursul timpului populația română a crescut și postbelic, din banii credincioșilor, s-a ridicat Biserica Ortodoxă (1956-1972).

Comunele Vermeș și Ramna, jud. Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

ComunaVermeș este situată în partea de nord-vest a județului Caraș-Severin. De ea aparțin administrativ satele Izgar, Ersig, primul situat la 7 kilometri nord-vest, la granița cu județul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1879)

Satul Ersig se află la 3 kilometri sud-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1369, cu numele Egerzeeg, sau Egerzegh, când aparținea familiei lui Benedict Heem. Satul a rezistat sub ocupația otomană. Trecând sub cea austro-ungară numele i-a fost schimbat în Herzeck (1717).

Localitate românească, în secolul XVIII avea o Biserică Ortodoxă de lemn. Ruinată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1880/1898), în anul vizitei mele (2020) în curs de restaurare.

În anii 1835-1836 satul a fost colonizat cu slovaci și în 1888 cu familii maghiare, care și-au ridicat propria biserică, Biserica Romano-Catolică .

Comuna Vermeș a fost prima dată atestată documentar din anul 1369, în proprietatea baronului maghiar Vermesy care, pentru munca în agricultură, a adus mai multe familii de iobagi din Transilvania și Ungaria, apoi a fost preluat de familia Himfy (1389). În 1650 Dieta din Ardeal a încadrat satul în districtul Lugoj și sub austro-ungari a fost trecut în districtul Ciacova (1717).

Ajungând să conducă Imperiul habsburgic (1740-1780),  Maria Tereza a ordonat sistematizarea zonelor ocupate. Casele din Vermeș, dispersate pe dealuri, au fost demolate. Familiile au fost mutate pe actuala vatră, unde au fost construite noi case,  formând satul, majoritar românesc. În timpul catolicizării forțate o parte din populație a trecut la ritul greco-catolic, restul rămânând la ritul ortodox vechi și fiecare rit și-a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1853)

Pentru a ajunge în comuna Ramna, din Vermeș am rulat spre sud, apoi spre est, în total 14 kilometri. Așezarea a fost prima dată atestată documentar din 1364 dar a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul ei obiecte de piatră şlefuită, ceramică, arme, oase de animale, unelte de metal din epoca pietrei, epoca bronzului, cele mai multe din epoca romană.

Într-un document din 1400, care se referă la iobagii luați de la nobilul Himfy, proprietarul zonei, satul este menționat cu numele Ramna. În 1552 otomanii au cucerit Banatul dar, dorind să-l atașeze imperiului, austro-ungarii i-au atacat. S-au purtat mai multe lupte, perioadă în care Ramna a intrat alternativ în posesia turcilor și a maghiarilor. Turcii fiind învinși, după Pacea de la Passarowitz (1718), a intrat în stăpânirea stăpânirea austro-ungară (1717), când Ramna a fost încadrat în districtul Vârșeț. Vatra satului a fost mutată pe actuala locație, unde s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1770), de rit vechi.

În 1865 o parte din populație a fost catolicizată și după instalarea dualismului austro-ungar, satul fiind încadrat în Regatul Ungariei, limba oficială a devenit maghiara.

Biserica Greco-Catolică „Învierea Domnului” (1894)

De comună aparțin administrativ două sate: Bărbosu și Valeapai. Pentru a le vizita, din comună m-am îndreptat spre nord, pe un drum neasfaltat, la capătul căruia se află satul Valeapai. Pentru a ajunge în satul Bărbosu, situat la 6 kilometri nord-est de comună, m-am abătut spre est, pe un drum asfaltat, care se termina la intrarea în sat, sistematizare a drumurilor pentru mine de neînțeles.

Satul a fost atestat documentar din 1699, numit Barbosz, când era deținut de Erariu.

Fiind situat la capăt de drum, format din case răsfirate pe dealurile în zonă, greu accesibil, mai ales iarna, în decursul timpului localnicii l-au părăsit, mutându-se în zona Bocșa, unde au găsit și locuri de muncă.

Azi în sat se află în jur de 15 gospodării.

Sat românesc, în 1828, în vale, s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, în 2023 în curs de renovare.

M-am întors la drumul neasfaltat și l-am străbătut spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Valeapai.

Satul a fost prima dată atestat din 1597, într-un document care-l menționează cu numele Valapay, în proprietatea lui Nicolae Iosika, locuit de iobagi români.

A rezistat sub ocupația otomană, când era inclus în districtul Lugoj, apoi a intrat sub stăpânirea austro-ungară și, numit Valle Pay, a fost arondat districtului Ciacova (1717).

Moara veche de pe râul Pogăniș

În perioada 1797-1799 mai multe moșii din zonă, inclusiv satul Valeapai, au intrat în posesia familiei sârbe Athanazievics, care l-a deținut până la începutul secolului XX.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1800)

În 1840 familia a adus muncitori din Serbia și Italia, care au construit o clădire impunătoare, în stil baroc. Azi, numit Castelul Atanasievici, este o ruină, situată înaltă pe o ridicătură din mijlocul satului.

După Primul Război Mondial familia și-a pierdut dreptul de proprietate.

Prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918) s-a hotărât unirea Banatului cu România și după un an două treimi i-au revenit României, restul de o treime Regatului sârbilor, croaților și slovenilor.

În 1922 țăranii au fost împroprietăriți și moșiile familiei Athanazievics împărțite între ei.

Sub comuniști, o perioadă castelul a fost folosit ca și casă de nașteri, apoi a fost abandonat.

Comunele Măureni și Berzovia, jud. Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat partea de sud a județului Timiș, din orașul Gătaia m-am îndreptat spre comuna Măureni, situată la 6 kilometri est, în județul Caraș-Severin.A fost înființată sub austro-ungari, în al treilea val de colonizare cu germani (1782-1878) și din 1805 a primit dreptul de aține târguri. 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Episcop Martin din Tours” (1819)

La începutul secolului XX șvabi veniți din alte localități ale Banatului au cumpărat terenuri despădurite, situate între Măureni și Șoșdea și au format Șoșdea Nouă (1908). În perioada 1846-1878 moșia a fost deținută de Ludwig Wirkner, perioadă în care s-a construit calea ferată Voiteg-Gătaia-Măureni-Reșița. Deoarece moșierul nu a permis ca aceasta să treacă pe terenurile sale, gara a fost amplasată la cca. 2 kilometri în afara comunei.

Monumentul Eroilor

Postbelic în comună s-au așezat români, azi populație majoritară.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (2012)

De comună aparține administrativ satul Șoșdea, situat la 6 kilometri nord. Prima dată a fost atestat documentar din 1369, când era deținut de familia Himfy.

Sat locuit de români, avea o Biserică de lemn. Pe locul ei, în perioada 1925-1926, s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”, a cărei pictură interioară s-a efectuat în 1977.

M-am întors în comună și m-am îndreptat spre vest, în total 14 kilometri, până la unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Berzovia. Satul Gherteniș este menționat cu numele Gertianos în actul unui proces civil, între Csép István și văduva lui Himfy (1380). În decursul timpului satul a fost majoritar românesc, sub austro-ungari fiind colonizat cu puțini germani și maghiari. Ortodocși, în 1756 aveau o Biserică de lemn, înlocuită în 1824 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, al cărei turn a fost ridicat în 1909 și pictura interioară realizată în 1917.  În decursul timpului a suferit mai multe reparații, restaurări, ultima în anii 2011-2012.

La începutul secolului XIX în centrul satului o familie de armeni a ridicat Conacul Hollósy , azi ruinat. În el s-a născut Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes (1827), cea care a devenit una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din Regatul Ungariei, numită „privighetoarea Banatului”.

În perioada 1924-1925 satul a fost numit Bogdănești, apoi a revenit la cel anterior, românizat, Gherteniș. Din 1950 satul a avut administrație proprie.

La 10 kilometri sud am ajuns în satul Fizeș, al doilea sat care aparține de comuna Berzovia. A fost atestat din 1329, numit Fyzes, într-un document prin care Principele Sigismund Báthory l-a trecut în proprietatea lui Andrei Barcsay, împreună cu alte sate din zonă, dar pe teritoriul lui și a comunei arheologii au descoperit urme de locuire din prima epocă a fierului și perioada daco-romană.

Sub austro-ungari, numit Fisescho (1717), a fost încadrat în districtul Vârșeț. În acel secol vechea Biserică de lemn a fost înlocuită cu una din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1758-1763).

Din 1780 a intrat în proprietatea Direcției Miniere și un secol mai târziu a Societății de Căi Ferate (1855).

Monumentul Eroilor

M-am întors și m-am îndreptat spre est. După cca. 10 kilometri am ajuns în comuna Berzovia. Se spune că acolo a existat o cetate dacică din lemn, distrusă de romani și înlocuită cu castrul Berzovis (106), până în 119 ocupat de garnizoana legiunii IV Flavia Felix, fapt atestat de monedele folosite de daci (sec. I-II î.e.n.) și cele romane din secolul III e.n., descoperite de arheologi. După retragerea romanilor, zona a fost locuită în continuare de daci, la marginea de vest a Berzoviei fiind descoperite numeroase cuptoare dacice (277).

În prima menționare documentară (1366) satul apare ca cetatea Jidovini, donată de Regele Ludovic cel Mare lui Benedek Neem. În secolul XVII era în proprietatea Erariului (fiscul regal) și din 1717 austro-ungarii l-au încadrat în districtul Vârșeț. Începând cu anul 1803 vatra satului a fost mutată pe actuala locație și încadrat în districtul Ciacova. În 1873 ruinele fostului castru au fost demolate și piatra vândută.

Primăria Berzovia

Biserica de lemn de pe vechea vatră, ruinată, a fost părăsită și pe noua vatră construită una din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1812).

Turnul bisericii a fost ridicat în 1881 și în timp clădirea a fost extinsă de două ori.

În perioada 1973-1980 biserica a fost renovată, pictura interioară refăcută și în 1983 turnul înălțat.

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1930)

Comunele Birda, Denta și Moravița, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Birda, Denta și Moravița, cu satele aparținătoare administrativ, sunt situate în sudul județului Timiș. Am început vizitarea lor cu comuna Birda, menționată prima dată documentar din 1680, când era stăpânită de turci și aparținea districtului Bocșa. Începând cu anul 1779, sub Imperiul Austro-Ungar, localitatea românească a fost colonizată cu germani și încadrată în comitatul Timiș.

Biserica Evanghelică Lutherană (1907)

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1911)

La 4 kilometri sud de comună, pe malul drept al râului Bârzava, am ajuns în primul sat aparținător. Satul Mânăstire a fost numit și atestat documentar (1485) după Mânăstirea Ortodoxă sârbească „Sf. Gheorghe”. Prima mânăstire a fost  construită la sfârșitul secolului XV.

În perioada 1793-1794 biserica mânăstirii a fost refăcută în stil bizantin.

Interiorul a fost pictat în frescă.

După 1944 mânăstirea a fost transformată în cazarmă.

Ulterior a fost preluată de C.A.P. și folosită pentru birouri. Azi la mânăstire trăiește o singură măicuță.

Spre est, la nici 2 kilometri, pe malul stâng al râului Bârzava, se află satul Berecuța, atestat documentar din 1458, cu numele Berek.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1924)

Din satul Mânăstire, la 2 kilometri spre sud-vest, se ajunge în satul Sângeorge, situat pe malul drept al râului Bârzava. Până după Primul Război Mondial, a fost populat majoritar cu sârbi.

Capela Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

De comuna Denta aparțin satele Breștea, Rovinița Mică și Rovinița Mare, ultimul situat la 3 kilometri sud-vest de Sângeorge. Cu numele Humor, a fost atestat documentar din 1228.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1859)

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost numit Omoru Mare, pentru a-l diferenția de satul Omoru Mic, nou înființat (1895), la 4 kilometri sud.

Biserica Romano-Catolică (1880)

În 1968 numele le-au fost schimbate în Rovinița Mare și Rovinița Mică. Drumul dintre cele două sate fiind greu accesibil și, după spusele unui localnic, Rovinița Mică nefiind azi populată, am continuat drumul spre sud-vest. După cca. 6 kilometri am ajuns în satul Breștea, atestat documentar din 1842, cu numele Brestye.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1902-1904)

De acolo m-am îndreptat spre comuna Denta, situată la nici 5 kilometri vest.

Cu numele Dench, așezarea este menționată în diplomele Regelui Robert Carol de Anjou (1322).

Biserica Ortodoxă Sârbească (1795)

Începând cu secolul XV a fost ocupată de turci și a primit rangul de cetate.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1884)

Turcii fiind alungați, sub Imperiul Austro-Ungar, începând cu anul 1724, Denta a fost colonizată masiv cu germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1890)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna a fost inclusă în județul Timiș.

Casa Națională Denta (1928-1998)

Pentru a ajunge în comuna Moravița, localitate de frontieră, la granița cu Serbia, am avut de parcurs 14 kilometri spre sud. Satul a fost atestat documentar din 1333, cu numele Mora. În documentele din secolul XV sunt menționate două localități: Magyar Mura, locuită de maghiari, Moravița de azi și Toth Mura, locuită de slovaci, actualul sat Stamora Germană, ambele deținute de familia Csaky Mihaly. În 1597 în Magyar Mura s-au mutat familii de români, venite din actualul județ Caraș-Severin.

Ca tot Banatul, a fost cucerită de turci (sec. XV), apoi a intrat în posesia austro-ungarilor (sec. XVIII). În 1784 a fost colonizată cu germani, populația autohtonă fiind nevoită să se mute în satele vecine, românii în Gherman și sârbii în Dejan. Biserica ortodoxă a fost preluată de catolici și folosită până în 1910, când s-a construit o nouă biserică, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

O dată cu inaugurarea căii ferate Timișoara-Moravița-Baziaș (1858) dezvoltarea comunei a luat avânt.

După Primul Război Mondial poziția Moraviței a fost incertă, până în 1924 când, delimitându-se definitiv granița dintre Iugoslavia și România, a revenit României.

Monumentul Eroilor

La 4 kilometri nord de comună se află satul Stamora Germană. Satul vechi s-a format la sfârșitul perioadei ocupației otomane prin cilonizare cu slovaci. Sub Imperiul Austro-Ungar a început colonizarea cu germani (1789). La începutul secolului XIX multe familii de germani din satele învecinate s-au mutat acolo și slovacii au fost nevoiți să se mute în satele din apropiere. În 1811 a devenit parohie independentă și în 1857 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

După Al Doilea Război Mondial, trupele sovietice ajungând în zonă au deportat cam un sfert din populația germană în Siberia, apoi în Bărăgan. Datorită condițiilor vitrege cei rămași au emigrat și în sat s-au aezat refugiați din Basarabia și Moldova. Migrarea masivă a germanilor s-a făcut după 1989 și satul, numit în continuare Stamora Germană, a devenit preponderent românesc.

Spre granița cu Serbia, la 4 kilometri vest, la capăt de drum, se află satul Gaiu Mic. În trecut avea un drum de legătură cu Gaiu Mare, azi Veliki Gaj din Serbia, azi întrerupt de granița dintre țări. Satul s-a format în timpul ocupației otomane a Banatului. Se spune că numele său Gaiu, îi definea pe românii refugiați în păduri din fața cotropitorilor.Prima menționare documentară este în conscripția austriecilor (1717), când aparținea districtului Ciacova. În 1782, deținut de Contele Cristofor Naco, a fost colonizat cu slovaci care, în timpul colonizării cu germani (1806), s-au mutat. În decursul secolului XIX și numărul sârbilor a scăzut, azi fiind un sat majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1828)

Satul Dejan este situat la 4 kilometri nord-est de comună. În trecut a existat satul Radovanz, un sat sârbesc, distrus de atacurile otomane. În timp satul s-a refăcut, fiind menționat în conscripția austriacă ca sat majoritar românesc (1717). În 1786 localnicii s-au mutat în actuala locație și, pe terenul aparținând Erariului, au înființat satul Deschan, numit după administratorul erarial (1786).

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1930)

În jurul anului 1821 și în 1829 în sat s-au stabilit familii de maghiari. În timp au devenit majoritari. Și azi satul are o populație mixtă, româno-maghiaro-sârbă, din care 80% sunt români.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours” (1902)

La 8 kilometri est de comună se află satul Gherman, atestat documentar din 1323, când existau două așezări, numite Ermenul Mare și Ermenul Mic.

Sub austro-ungari, deși Banatul a fost colonizat cu germani, aduși în mai multe valuri, satul, numit German, a rămas pur românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”

Orașul Gătaia și satele aparținătoare, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Gătaia este situat în sud-estul județului Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin. Pe teritoriul lui, în partea de nord, săpăturile arheologice (1971-1972) au descoperit fragmente de ceramică din perioada daco-romană și urmele uni așezări din perioada avarilor (sec. VII-IX).

În secolele X-XI făcea parte din regiunea Banat, condusă de voievodul Glad, care a fost atacată de maghiari, dar a rezistat.

Zona a fost pustiită de atacurile tătarilor (sec. XIII). După retragerea lor satele s-au refăcut. Gătaia, atunci cu numele Gothal, fiind prima dată menționată în 1323 într-un act care menționează delimitarea vetrei satului, format din Gothalul superior și Gothalul inferior, deținut de Ladislau Omeri. În timpul Regelui Sigismund (1389-1437) este menționat cu numele Gataya.

Monumentul Eroilor

În 1552, după numeroase atacuri, turcii au cucerit Banatul. În decursul timpului, dorind să preia zona, austro-ungarii i-au atacat și în 1716, Eugen de Savoya învingându-i, prin tratatul de la Passarowitz (1718) Banatul le-a fost predat și a intrat în administrarea generalului Mercy, care a sistematizat teritoriul.

Au urmat valuri de colonizare cu germani. Din 1779 Banatul a fost încorporat în Ungaria și Gattay a fost inclus în comitatul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

În secolul XIX a obținut statutul de târg. Din acea perioadă s-au păstrat două conace, Conacul Laszlo Gorove (1823), folosit sub comuniști ca depozit de grâne și Conacul Globusitky, azi aparținând Primăriei Gătaia și folosit ca spațiu de locuit.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1870)

Sub regimul comunist localitatea s-a extins, în partea de nord formându-se Gătaia Colonie, populată majoritar de români. În perioada 1975-1976 aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Duminica Tomii; Sf. Nicolae”, filie a Parohiei Ortodoxe Sculia și din 1996 parohie independentă.

De oraș aparțin administrativ satele Butin, Sculia, Percosova, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Satul Sculia este situat la 3 kilometri nord de oraș. A fost prima dată atestat documentar din 1332-1337, numit Sculd sau Scalla.

Biserica Ortodoxă (1863)

Biserica Reformată

La 9 kilometri sud de oraș se află satul Șemlacu Mare, una dintre cele mai vechi așezări din județul Timiș, pomenită în scripte încă din 1270. Pe teritoriul lui s-a descoperit o parte din dantura unul mamut, datat din neolitic. Datorită localizării strategice, pe dealul Șumig a fost ridicată cetatea Somlyo (sec. XIV) care, împreună cu cetatea Vârșeț, apărau zona. În jurul ei satul s-a dezvoltat, primind statutul de târg (sec. XV). Cetatea a fost distrusă în atacurile otomane.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1886)

Biserica Evanghelică Lutherană

Rulând 3 kilometri sud-vest se ajunge în satul Șemlacu Mic, unde se află Mânăstirea Săraca „Schimbarea la Față; Bunavestire”, atestată documentar din 1270 ca Mânăstirea Șemlacului de câmpie.

În secolul XV a început catolicizarea forțată a Banatului dar mânăstirea a rezistat. Trimis de Sf. Nicodim de la Tismana, în 1443 la mânăstire a sosit călugărul Macarie. Pe locul vechii biserici a ridicat una din piatră și cărămidă, cu turlă octogonală, păstrată până azi.

În secolul XVI biserica a fost pictată.

Biserica a fost renovată în 1730 de familia Lazarevici. În timpul lucrărilor pictura interioară a fost refăcută de un grup de pictori din Țara Românească. La începutul sec. XVIII adăpostea o școală de pictură pe sticlă, a căror dascăli erau călugări români.

Biserica a funcționat până în 1778, când austro-ungarii au închis-o, călugării s-au mutat și icoanele, obiectele de cult, cărțile, etc., au fost mutate la Mânăstirea Mesici, Serbia (lângă Vârșeț). În 1782 teritoriul cu clădirile au fost cumpărate de , Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, a cărui familie le-a deținut 150 ani, timp în care s-au ruinat, motiv pentru care a fost numită „Săraca”.

Pridvorul a fost adăugat în sec. XIX.

În 1932 a fost cumpărată de Episcopia Caransebeșului, refăcută, construită o nouă biserică, clădire pentru chilii și redeschisă ca lăcaș de cult.

A funcționat până în 1959, când a fost desființată de comuniști, devenind parohie.

După evenimentele din 1989 mânăstirea și-a reluat activitatea.

În sat a existat și o Biserică Evanghelică Lutherană (1859), azi o ruină la margine de drum.

Din Șemlacu Mic după cca. 6 kilometri sud-vest se ajunge în satul Butin, atestat documentar din 1337.

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizat cu slovaci și germani.

Biserica Evanghelică Lutherană (1862)

După retragerea germanilor, în sat s-au mutat slovaci catolici, veniți din județul Bihor. Au preluat una dintre cele două biserici și au transformat-o în Biserica Romano-Catolică.

Abia în 1925 a fost construită și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

La 4 kilometri sud-vest de Butin se află satul Percosova, așezare pomenită în documentul Umheister din 1150, dar prima dată atestat documentar din 1337, numit Berkesz sau Perkesz.

Biserica Romano-Catolică (1911)

Biserica Evanghelică Fortificată Hărman, jud. Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Hărman este situată în partea de est a județului Brașov, la 10 kilometri est de municipiul Brașov, în regiunea istorică Țara Bârsei . În ea s-a păstrat până azi o Biserică Evanghelică Fortificată, veche clădire din piatră brută și piatră de râu, care poate fi vizitată.

La începutul secolului XIII zona a fost ocupată de Cavalerii Teutoni (1211-1225) care au construit cetăți pentru apărare, au colonizat zona cu germani (sași) și au creat așezări. Comuna a  fost prima dată atestată documentar în 1240, după retragerea acestora, într-un document al Regelui Béla IV al Ungariei, prin care acesta a acordat Mânăstirii Cisterciene Cârța patronatul câtorva biserici, printre care și Biserica „Sf. Nicolae” din Hărman, o bazilică romanică (1240).

În jurul anului 1300 bazilica a fost extinsă, corul fiind flancat de două capele cisterciene, în care călugării se rugau. I s-a ridicat turnul clopotniță și a fost înconjurată cu un zid oval.  

În decursul timpului au avut loc mai multe raiduri ale mongolilor și otomanilor care, în drumul lor, distrugeau și jefuiau satele. Din această cauză în secolul XV biserica a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exteriorul lor de un șanț cu apă, fortificații îmbunătățite în timp, ajungând ca în secolul XVII să fie una dintre cele mai bine apărate biserici din zonă.

Fortificația era formată din 3 ziduri concentrice defensive, cel interior, înalt de 12 metri, prevăzut cu 7 turnuri de apărare. Erau legate printr-un drum de strajă, prevăzut cu metereze și guri de tragere.

În zidul interior și deasupra navei sudice s-au amenajat cămări de provizii, accesate prin scări de lemn, mobile.

Intrarea se făcea printr-o barbacană, deasupra căreia se afla Turnul măcelarilor. Turnul clopotniță a fost dotat cu un orologiu, cu un singur arătător, care indica orele exacte, păstrat până azi (sec. XVI).

Biserica a fost modificată în stil gotic. Capela nordică a fost transformată în sacristie, ai cărei pereți interiori au fost ornați cu picturi în frescă.

Tavanul navei centrale, distrus de un mare incendiu, care a ruinat tot satul, a fost refăcut boltit (1595).

Pe fațada vestică a fost creat portalul principal, în stil gotic târziu, ornat cu o pictură reprezentând sacrificiul, un pelican hrănindu-și puii cu propria carne. De pe lateralele lui, pe scările din două turnulețe, se accesau tribunele.

Turnul clopotniță a fost etajat pe 5 niveluri, create din tuf calcaros, atingând 56 metri înălțime. La nivelurile 3 și 4 au fost create metereze. La ultimul nivel au fost postate trei clopote din care unul, legat de ceas, era folosit pentru alarmă. Un clopot a fost postat în turnulețul situat deasupra corului și al cincilea clopot în vârful turnului poartă.

Începând cu secolul XVII fortificația nu a mai fost folosită în scop militar, doar ca spații de depozitare.

S-a construit o nouă intrare, o clădire mică, cu un gang scund, azi extins cu un coridor, flancat de arcade și acoperit cu un tavan din bârne de lemn.

Azi în încăperile clădirii se pot vedea fotografii, ustensile, obiecte, mobilier de epocă. Tot acolo se plătește și prețul modic pentru vizitare, sau se pot achiziționa pliante istorice și alte amintiri.

În 1794 s-a renunțat la galeria de apărare și pe acoperiș s-au ridicat 4 turnulețe de colț. Văzându-se din depărtare, lumea știa că localitatea avea dreptul de a pronunţa şi executa sentinţa capitală.

În interiorul bisericii amvonul de lemn a fost atașat direct de peretele navei principale.

Pereții corului, balustrada tribunei și primele bănci ale navei principale au fost decorate cu covoare orientale, cumpărate de la comercianți.  

În centrul navei centrale s-au postat băncile pentru femeile căsătorite. Au fost confecționate din grinzi de brad (1753), fără spătare, pentru a putea încăpea portul tradițional  al acestora.

Altarul a fost înlocuit cu cel actual, în stil baroc (1787).

În tribuna de lemn din vestul navei, decorată central cu motive prezentând vița de vie, s-au postat orga și câteva rânduri de bănci (1754). În perioada 1868-1888 tribuna a fost mărită, primind forma actuală și orga a fost înlocuită cu una nouă, funcțională și azi.

Înainte de a părăsi incinta, mi-a atras atenția un tablou, postat pe unul din pereții gangului de intrare- ieșire. Am sărit în altă fază a istoriei localității. Tabloul etala fotografiile Eroilor din Primul Război Mondial.

Bisericile Evanghelice Fortificate din Codlea și Bod, jud. Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Codlea, din județul Brașov, este situat în centrul țării, în fostul ținut istoric Țara Bârsei, la 7 kilometri nord-vest de municipiul Brașov. În perioada 1211-1225 în zonă au sosit Cavalerii Teutoni care, pentru apărare,  pe drumul care lega Țara Bârsei de provincia Sibiu, numit „drumul sașilor”, au construit 5 cetăți, printre care și Cetatea Neagră, situată pe un vârf de deal, la poalele munților Măgura Codlei, menționată documentar din 1265. După retragerea teutonilor cetatea a fost preluată de Regele maghiar Béla al IV-lea (1235-1270) apoi de Regele Ștefan V al Ungariei și Croației (1270-1272). În acea perioadă lângă cetate s-au așezat coloniști germani (sași) și au format localitatea Codlea.

Muzeul Codlea (2016)

În 1335 fortificația a fost distrusă de invazia tătarilor și nu a mai fost reconstruită. În secolul XIII exista o Biserică romanică care în secolul XV a fost refăcută în stil gotic, cu o clopotniță înaltă de 65 metri, situată în sud-estul bisericii, dotată cu patru clopote. Incinta a fost înconjurată de un zid, prevăzut cu turnuri de apărare, ca Turnul dogarilor, Turnul țesătorilor, etc.

În secolul XVI locuitorii s-au convertit la lutheranism, biserica fiind transformată în Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată care, cu unele modificări făcute în timp, s-a păstrat până azi. A supraviețuit atacului tătarilor (1658), care a distrus tot satul, populația refugiindu-se în incinta fortificațiilor ei. În timpul Primului Război Mondial trei dintre clopotele bisericii au fost preluate de armata austro-ungară, pentru a fi transformate în armament. Au fost înlocuite cu alte clopote noi abia în 1923. 

În perioada 1972-1982 biserica și fortificațiile au fost restaurate. Pentru efectuarea lucrărilor au primit ajutor financiar de la parohiile vecine și Fundația Eduard-Morres, înființată în 1975, cinstindu-l pe pictorul și topograful artistic al ținutului săsesc care, decedând la Codlea, a lăsat moștenirea sa parohiei evanghelice. În momentul vizitei mele (2022) biserica era în curs de renovare.

Primii români stabiliți în zonă au fost menționați în scriptele din 1699. La Codlea ei au creat un cartier, la sud-vest de cel săsesc. După câțiva ani a izbucnit Războiul curuților (1703-1711), o răscoală condusă de Rákóczi împotriva habsburgilor, cei din urmă învingând răsculații în Bătălia de la Codlea.

Cele două cartiere s-au unit în secolul XVIII, formând târgul Codlea, în care timp de un secol a funcționat breasla țesătorilor, desființată în 1894. A început industrializarea: fabrica de mobilă (1878), fabrica de scule pentru prelucrarea lemnului (1879), a treia centrală electrică din Transilvania (1903), o țesătorie de bumbac (1912), în 1939 devenită fabrică de țesături, 6 fabrici de prelucrare a lemnului, o uzină metalurgică, o uzină chimică. În paralel s-a dezvoltat floricultura, prima seră fiind construită de pastorul lutheran în 1885. În 1924 existau 8 grădini de flori, întinse pe 9.000 metri pătrați.

Postbelic cca. 500 de sași au fost deportați în Rusia. Celor rămași le-au fost naționalizate casele și terenurile. Începând cu 1950 în localitate s-au stabilit români, veniți să lucreze în fabrici, pentru care s-a creat un cartier de blocuri (1970).

Localitatea a devenit cunoscută și datorită Ansamblului Folcloric “MĂGURA”, care a susținut numeroase spectacole în țară și în afara ei. El funcționează azi în Casa de Cultură Codlea, inaugurată în 2015, într-o clădire în stil neoclasic, modificată în timp cu elemente baroce și specifice arhitecturii săsești (1881-1925).  

La 20 kilometri nord- est de Codlea se află comuna Bod, în care se poate vedea Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată, ridicată pe locul unei foste bazilici romanice (sec. XIII). Este prevăzută cu un turn-clopotniță, reconstruit în 1790, când a fost dotată cu trei clopote. Două dintre ele au fost  doar rechiziționate în timpul Primului Război Mondial și în 1922 au fost înlocuite cu altele din bronz. La parterul lui s-a păstrat un portal de la vechea bazilică.

Biserica a fost distrusă în cutremurul din 1802, ulterior refăcută (1804-1806). Un alt cutremur (1856) a distrus o parte din fortificație, ulterior turnul și zidul de incintă din nord-vest fiind demolate. Din biserica veche se păstrează o cristelniță gotică (1491), altarul (1869) și orga (1816), pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Cristian și Ghimbav, jud. Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Cristian este situată în partea de sud-est a județului Brașov, la 10 kilometri de municipiul Brașov. În centrul ei se află  Biserica Evanghelică Fortificată, înscrisă pe lista monumentelor istorice. 

Se presupune că așezarea a fost colonizată în primul val la cererea Regelui Ungariei Géza II Árpád (1141-1161), fiind  prima dată atestată documentar  abia din 1223, cu numele Insula Christana, secol în care în localitate exista Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1270) și Bazilica romanică „Sf. Servatius” (1250-1270).

Primăria Cristian

În secolul XIV a fost ocupată de coloniști germani. Într-o scrisoare a Regelui Ludovic de Anjou (1362) localitatea este pomenită cu numele Keresztényfalva.

În perioada 1472-1498 bazilica a fost modificată în stil gotic târziu și extinsă. S-au construit navele și  un cor, flancat de altare laterale. De la vechea clădire s-au păstrat baza clopotniței, în nava laterală din nord câteva travee cu bolți și în nava centrală urmele ferestrelor semicirculare, astupate ulterior.

Pe lângă elementele în stil gotic, au fost create și de tip cistercian, o fereastră circulară în formă de trandafir (rozasă) și trei chei de boltă decorate cu bustul lui Isus, un Agnus Dei și o floare de cireș supraviețuind până azi.  

Clădirea fiind terminată, a fost înconjurată cu două ziduri, la 3 metri unul față de celălalt, prevăzute cu 9 turnuri de apărare, din care unul a dispărut în timp, la exterior înconjurate de un șanț cu apă, azi acoperit și un bastion de poartă (1580).

Pe partea interioară a zidului incintei au fost create cămările cu provizii, folosite în acel scop până în 1899.

În timp biserica s-a ruinat și în perioada 1839-1841 a fost înlocuită cu actuala clădire, în stil neoclasic, în care a fost încorporat portalul vestic, în stil romanic.Bastionul de poartă a fost transformat în casă parohială. Lângă el s-a păstrat un amvon exterior, la care se oficiau predicile în timpul epidemiilor de ciumă.

În interior s-a creat altarul principal, în spatele căruia, într-o nișă flancată de coloane, a fost postată statuia lui Isus, vegheat de Apostolii Petru și Pavel, prezentați în vitraliile ferestrelor. Tot acolo s-a așezat și piatra funerară a preotesei Anna May (1631), mormânt salvat din biserica anterioară.

În biserică se află tablouri și un medalion, prezentându-i pe cei mai importanți reformatori.

Martin Luther (1483-1546)

Johannes Honterus (1498-1549)

Biserica a fost prevăzută cu o orgă (1842), înlocuită cu actuala în 1909.

Pe lângă orga, funcțională, azi biserica posedă și un pian.

Pe latura estică a fortificației s-a construit cimitirul evanghelic (1826), mormintele din el fiind conservate până azi.

În parcul de lângă biserică se află Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial, înalt de 3,5 metri, creat de Regimentul 89 Infanterie Brașov în anii 1945-1946.

La 5 kilometri nord-est de Cristian, în Depresiunea Brașovului, se află orașul Ghimbav. Localitatea a fost creată prin colonizarea cu germani (sași). Prima dată a fost atestată documentar din 1342.

În timpul atacurilor otomane a fost grav avariată, în cel din 1422 distrusă și depopulată. Pentru a încuraja refacerea ei, Regele Sigismund de Luxemburg a scutit populația de plata dărilor timp de 10 ani. Repopulată, a fost construită Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Petru”.

A fost  înconjurată cu un zid de apărare, la exterior cu un șanț cu apă  și i s-a ridicat un turn de poartă, accesat pe un pod mobil. Până azi fortificațiile s-au ruinat, păstrându-se  biserica, care este inclusă pe lista monumentelor istorice. Deși, după orarul de vizitare, biserica trebuia să fie deschisă, nu am putut-o vizita. Poarta și ghișeul de unde se cumpără biletele erau închise (2022).

În cursul istoriei satul a fost devastat de numeroase incendii, în secolul XVI de trupele lui Mihai Viteazul (1599), apoi de cele habsburgice (1602), conduse de Generalul Basta și de cele ale Domnitorului Transilvaniei Gabriel Báthory (1611).

În 1658 satele din Țara Bârsei, între care și Ghimbav, au fost distruse de armata otomană, căreia i s-au alăturat tătari, cazaci și moldoveni. Oastea sultanului fiind învinsă, satele au fost refăcute.

 În 1876, pe locul turnului de intrare în biserica fortificată, a fost ridicată o clădire, pentru Primăria Ghimbav. 

Azi există și a doua clădire a Primăriei Ghimbav, situată vis a vis de prima, fiind prima localitate, din numeroasele pe care le vizitasem prin țară, unde existau două clădiri separate.

Orașul este cunoscut mai ales datorită elicopterelor produse în Uzina I.A.R. Ghimbav.