Cetatea Histria, situată în nord-estul jud. Constanța, pe malul Mării Negre, în apropierea comunei Istria, a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet, după unii istorici în jurul anului 657 î.e.n., după alții în 630 î.e.n., ca port la Marea Neagră, înconjurată cu un zid de apărare, populația locală, organizată în triburi, ocupând platoul de vest.
Se presupune că a fost distrusă în timpul campaniei Regelui persan Darius (sec. VI î.e.n.). După ce grecii l-au învins, cetatea a fost refăcută (sec. V-IV î.e.n.), înconjurată cu un nou zid de apărare din blocuri mari de gresie și calcar, până în sec. I î.e.n. devenind un centru prosper.
Cetatea a fost grav avariată în timpul campaniei Regelui geto-dac Burebista în zona balcanică. Romanii, cucerind treptat zona, după organizarea provinciei Moesia (sfârșit sec. I î.e.n.- început sec. I e.n.), cetatea a fost inclusă în ea. Romanii au refăcut-o, au construit un nou zid cu numeroase turnuri de apărare, un sistem de alimentare cu apă prin conducte lungi de peste 20 kilometri, au pavat străzile, etc.
S-au creat noi clădiri, unele cu rol cultural-artistic (museion), băi publice (thermae) în care se aflau bazine cu apă fierbinte și medie, o cameră de baie cu aburi, încălzite cu aer fierbinte ce circula pe sub podea (hipocaust), sală de gimnastică, vestiare, arheologii descoperind fostele Thermae II, construite în perioada lui Hadrian (117-138).
Fiind atacată de goți (sec. III), cetatea a fost aproape distrusă, dar romanii au refăcut-o rapid, au înconjurat-o cu un zid de apărare, în care la începutul sec. IV s-a creat Poarta Mare, principala intrare în Piața Mare a cetății.
Până în sec. VI a prosperat, piața devenind punctul cel mai important al cetății, la nord fiind mărginită de clădiri private, la sud existând o Bazilică civilă (sec. III î.e.n.) cu 3 nave, despărțite de 2 șiruri de coloane, loc în care se desfășurau activități publice.
După ce armata romană a părăsit cetatea (sec. IV), ea nu a mai fost pomenită în sursele istorice. Se pare că a fost totuși locuită, arheologii descoperind o biserică creștină, având în criptă moaște de martiri creștini, datată din sec. V, construită pe locul fostei bazilici, acoperind și capătul estic al pieței, blocând strada spre Poarta Mare.
După retragerea armatei romane din Dobrogea (602), cetatea pierzându-și importanța, urmând și invazia slavo-avară, a fost părăsită, ultimele urme de locuire fiind atestate în prima jumătate a sec. VII, spre sfârșitul secolului fiind părăsită total datorită colmatării vechiului golf al Mării Negre, azi complexul lagunar Razim-Sinoe, în care era amenajat portul. Fosta cetate a fost descoperită în 1868 de arheologul francez Ernest Desjardins, cercetările arheologice fiind demarate în 1914 de către Vasile Pârvan, fiind continuate și azi.
Lângă cetate s-a construit o clădire nouă, amenajată ca Muzeul de Arheologie „Histria”, parte a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, inaugurat în 1982.
În el sunt expuse artefacte descoperite în cetate, majoritatea din perioada grecească- basoreliefuri, fragmente de ceramică și de teracotă pictate, plăci funerare, amfore, etc.
M-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre nord, oprindu-mă în comuna Istria, pentru a vedea Biserica îngropată „Sf. Treime; Sf. Mare Ierarh Nicolae”, monument arhitectonic. Din păcate era închisă. După numeroase demersuri făcute la autoritățile turcești din Babadag, creștinii bulgari au primit aprobarea construirii unei biserici creștine, impunându-se câteva condiții: să nu fie mai mare decât casele din localitate, să nu aibă turle, clopotniță, deci să nu iasă în evidență ca lăcaș de cult. Bulgarii au fost inventivi, în perioada 1857-1860 creând biserica la 1 metru sub pământ, unde au putut să creeze un spațiu mare, înconjurat cu ziduri de 90 cm grosime, tavanul fiind susținut de 6 trunchiuri de stejar, sprijinite pe coloane grecești, aduse de la Cetatea Histria. La exterior fațada principală a fost creată în stil oriental, mărginită de 5 arcade. Pentru a amplifica sunetul au folosit 52 de amfore grecești, găsite în portul cetății, pe care le-au încastrat în pereții bisericii, la 20-30 cm adâncime.
Azi în micul cimitir din dreapta bisericii se pot vedea 25 de cruci din piatră, comemorând eroii Istriei din Al Doilea Război Mondial, într-o clădire din spatele ei un mic muzeu, inaugurat în 2008, în care sunt expuse obiecte religioase din sec. XIX (1848).
Orașul Hârșova este situat pe malul drept al fluviului Dunărea, în partea de nord-vest a județului Constanța.
A fost prima dată menționat în hărțile Imperiului Roman ca centru fortificat numit Carsium, însă arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic, Epoca Bronzului și Epoca Fierului.
Stâncile care mărginesc localitatea, în sec. XIX numite Canaralele de la Hârșova, în aval canaraua turcească, azi Dealul Belciug și în amonte canaraua țigănească, azi Dealul Cetăți), depozite de recif în care s-au descoperit urmele unor viețuitoare care au populat apele în Jurasicul superior, din 1943 au fost declarate rezervație naturală și peisagistică.
Pe Dealul Cetății, numit după ruinele descoperite de arheologi începând cu sec. XIX, inițial a existat o cetate antică, distrusă în epoca marilor invazii, de fiecare dată refăcută (sec. IV-VI î.e.n.), peste care s-a construit Castrul Roman Carsium, se presupune în a doua jumătate a sec. I î.e.n., poarta de intrare dinspre nord, descoperită în 2009, fiind datată de la sfârșitul sec. III-începutul sec. IV. După retragerea romanilor (sec. VII), cetatea nu mai e pomenită decât începând cu sec. X, când a fost refăcută de bizantini. În sec. XIII a fost administrată de genovezi, un secol mai târziu, în timpul lui Mircea cel Bătrân, trecută în componența Țării Românești și în sec. XV-XIX stăpânită de otomani, când a fost numită Harisova, ulterior Hirsowa. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de restaurare.
În oraș s-a păstrat Geamia Sultanului Mahmut, azi pe lista monumentelor istorice, construită în jurul anului 1812, după ce otomanii au pierdut Basarabia, aceasta fiind integrată în Imperiul Țarist, sultanul Mahmut II dorind să demonstreze că regiunea de la Dunăre, în care se afla și nodul comercial și militar Hârșova, era încă sub autoritatea otomană. În Primul Război Mondial geamia a fost distrusă, ulterior fiind refăcută.
După retragerea turcilor, în Hârșova s-au stabilit români din Transilvania (mocani). Comercianți, au dezvoltat orașul, construind numeroase case, bănci, înființând prăvălii, în jurul portului depozite, etc.
Primăria Hârșova
Pe dealul dinspre vest în 1879 s-a înființat prima școală, cu o secțiune de băieți și una de fete, avându-l ca învățător pe Ioan Cotovu, actualul liceu din oraș purtându-i numele, Liceul teoretic „Ioan Cotovu”. El a creat o bibliotecă în care până în 1904 s-au adunat cca. 5.000 de volume. În 1902 pentru școală s-a construit o nouă clădire cu subsol, parter înalt, etaj și mansardă și în apropierea ei locuința directorului. Funcția de dascăl a fost preluată de fiul său, Vasile Cotovu, care în incintă a amenajat Muzeul Regional al Dobrogei, cu numeroase antichități descoperite în zonă, manuscrise, etc., inaugurat în 1904 în prezența Familiei Regale, aflată în voiaj pe Dunăre, grav avariat în Primul Război Mondial, redeschis în 1926 în 2 camere din interiorul locuinței lui Cotovu, închis în perioada comunismului șiredeschis în 2006 ca filială a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
În Primul Război Mondial, când orașul a fost ocupat de trupele bulgare (1916), toate clădirile au fost distruse, singura care a suferit doar avarii minore fiind Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, azi pe lista monumentelor istorice, clădire din lemn aparținând inițial unui schit (sec. XVII), reconstruită în anii 1771-1772, reparată în 1888 și 1913, când șindrila a fost înlocuită cu tablă.
În amintirea celor care au luptat și murit, în 1924 în centrul vechi s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, prezentând un ostaș român, cu arma în poziția de așteptare, postat pe un soclu din pietre în formă de trunchi de piramidă.
Un alt monument, Crucea Eroilor, e situat pe stâncile abrupte din aval de port, loc în care pe Dunăre în 1912 Șalupa militară „Trotușul” a fost lovită puternic de nava de pasageri „Széchenyi István”. Scufundându-se rapid, militarii de pe punte au supraviețuit dar cei 10 ofițeri și 21 de soldați din cabine au decedat.
După război orașul a fost refăcut, funcționând ca centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc până după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist organul de justiție fiind desființat, majoritatea clădirilor istorice centrale, avariate în război, demolate, pe locul lor ridicate blocuri de locuințe, orașul intrând în declin.
Casa de Cultură
Scăpând de comuniști, începând din anul 1991 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Împ. Constantin și Elena”, sfințită în 1999, pictura interioară fiind realizată în perioada 2000-2007.
Pentru a vedea o altă cetate din județul Constanța, din Hârșova am rulat 33 kilometri spre sud până în satul Capidava, aparținător comunei Topalu, unde săpăturile arheologice, începute în 1925, care continuă și azi, pe un versant abrupt de pe malul drept al Dunării au descoperit ruinele unui centru fortificat geto-dacic, peste el cele ale Cetatea Capidava, construit la începutul sec. II (103-106), în timpul Împăratului Traian, de detașamente din Legiunile romane V Macedonica și XI Claudia, unul din seria de castre și fortificații defensive create de romani pe malul Dunării.
De formă patrulateră (105×127 m), înconjurat cu ziduri de peste 2 m grosime și 5-6 m înălțime, cu 7 turnuri înalte (cca.10 m), putea fi accesat prin 2 porți, una pe latura de est, de 2,5 m lățime, care făcea legătura cu restul teritoriului și una pe latura de sud-vest, spre Dunăre, unde era amenajat portul.
În el au fost cantonate unități militare, pe lângă ele dezvoltându-se și un centru civil, din acea perioadă fiind descoperite clădirile corpului de gardă, termele și necropolele militare.
La sfârșitul sec. III fortificația a fost distrusă de atacurile goților, dar a fost refăcută în sec. IV de bizantini, care au ocupat-o până în anii 600, perioadă în care a devenit și centru episcopal, ruinele bisericii din sec. VI fiind descoperite de arheologi.
După invazia cutrigurilor (559), popor de călăreți nomazi care au atacat zona Balcanilor, bizantinii s-au retras din Dobrogea (614-620). Castrul fiind părăsit, a fost atacat de avari, care în drumul lor i-au alungat pe cutriguri din zonă. Cetatea a fost reconstruită începând din sec. X, în perioada medio-bizantină, un zid de piatră și pământ, ce apăra așezarea de bordeie, fiind descoperit deasupra vechii cetăți. Fiind incendiată de pecenegi (1036), cetatea a fost abandonată. Din păcate mare parte din latura sud-vestică a fostei cetăți a fost distrusă în anii 1920 de exploatările masive de calcar din zonă.
Lângă cetate se află un mic Muzeu Arheologic, administrat deMuzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în care sunt etalate fragmente ceramice, unelte, obiecte, etc. din perioadele geto-dacică, romană, bizantină, descoperite pe teritoriul cetății.
Pe malul nordic al Lacului Balaton, lângă satul Szigliget, Ungaria, pe conul unui munte vulcanic, se află fosta Cetate Szigliget (Szigligeti-vár).
Primind terenul de la RegeleBéla IV, în perioada 1260-1262 călugării de la Mânăstirea Sf. Benedict din Pannonhalma au construit Castelul de Sus (Felsővár) și o capelă, înconjurate de ziduri, prevăzute cu 2 turnuri.
Lucrările fiind terminate, regele a preluat castelul, dându-le în schimb călugărilor 3 moșii și l-a încredințat familiei Mórichida, din clanul Pok, care l-a deținut și administrat până în sec. XV, o scurtă perioadă de timp fiind deținut István, fiul lui Lőrinc din familia Bulcsu Csanád (1344-1348), perioadă în care cetatea a fost extinsă, s-au creat ziduri suplimentare și turnuri de apărare, între care Turnul Rotund (Kerek Torony), azi paralel cu clădirea Castelului de Jos.
Accesul în castel se făcea pe un pod mobil, deasupra șanțului săpat în stânca din fața Porții Újlaki (Újlaki Kapu), azi numită după familia care a deținut castelul (1445-1524), pod refăcut la începutul sec XVII, în timpul extinderii spre nord a cetății.
Începând cu sec. XV cetatea a fost deținută temporar de alți proprietari, între care familia Újlak (1445-1521), din 1525 de familia Lengyel care, sprijinindu-l pe János Szapolyai în conflictul regal, a pierdut-o, fiind donată de regegeneralului Bálint Török din Enying, susținător al habsburgilor, perioadă în care Imre Deák, căpitanul cetății, a făcut față asediului otoman, apoi extins cetatea cu Castelul de Jos (Alsóvár), în ea creând puțuri de apă.
A construit bastioane și noi turnuri de apărare.
Sub comandantul Mártonfalvay, în 1530 s-a construit Rondela (Alátétek), metereze folosite pentru tragerea cu armele, depozitarea lor și a prafului de pușcă.
A dotat cetatea cu tunuri de mic calibru.
Pentru apărarea Castelului de Jos, în spatele unei porți de intrare, s-a ridicat Turnul Porții Török Bálint (Török Bálint Kaputorony), azi numit după proprietarul de atunci a cetății, care putea fiaccesat pe un pod mobil.
În 1541 Török fiind luat prizonier (1541), soția sa s-a mutat în satul Szigliget. Neputând finanța cetatea, în 1547 a returnat-ofamiliei Lengyel, care a deținut-o până în sec. XVII.
Regiunea Balaton fiind cucerită treptat de otomani, cetatea a devenit punct de frontieră, din 1545 condusă de căpitanul Magyar Bálint, numit și „vânătorul de turci”, care a luptat împotriva lor până la sfârșitul vieții (1573).
La conducerea cetății au alternat căpitani maghiari și polonezi, în 1664 respingând 3 atacuri ale armatei otomane. După retragerea otomanilor, prin Tratatul de la Karlóca (1696), cetatea a fost predată habsburgilor. În 1697 unul dintre primele turnuri ale castelului, folosit ca depozit pentru armament și praf de pușcă, a fost lovit de un fulger, provocând un mare incendiu care a distrus clădirile, azi turnul fiind numit Turnul Dărâmat (Felrobbant Torony).
Nemaiavând importanță militară, cetatea a fost abandonată, în timpul Împăratului Leopold I ruinându-se treptat. În sec. XVIII domeniul cu satul Szigliget și cetatea au intrat în posesia familiei Esterházy, care le-a deținut până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.
În timp locuitorii zonei au folosit pietrele cetății ca materiale de construcție.Totuși zidurile au fost consolidate în 1913 și postbelic (1953, 1965-1966). În anul 2018 cetatea a fost renovată, amenajată și deschisă publicului spre vizitare.
Cetatea Veszprém (Veszprém vára), azi situată pe dealul central al orașului Veszprém, Ungaria, a fost construită în timpul dinastiei Árpád, primii domnitori ai Regatului Ungariei (896-1301), ca centru al puterii, în anul 1001 fiind atestată și o biserică (Rotondă). Fiind mărginită în mare parte de văi adânci și pereți verticali de stâncă, în partea de sud a fost înconjurată cu două ziduri de apărare, din piatră, cel de la exterior prevăzut cu metereze și porți de intrare (sec. XIII-XIV).
În interiorul cetății s-au creat străzi înguste, mărginite de case mici. În timpul domniei Regelui Ștefan I, primul rege creștin al Regatului Ungariei (997-1038), care împreună cu soția sa Gizella, au locuit în cetate, s-au construit Capela Gizella, Catedrala „Sf. Mihai și cetatea a devenit sediul Episcopiei (1009). În timp s-au construit numeroase clădiri administrative și bisericești, mai ales după Contrareforma catolică (sec. XVI). Fiind situată în zonă de frontieră, după Bătălia de la la Mohács (1526) a fost ocupat când de otomani, când de habsburgi, în timpul retragerii otomanilor (1608) fiind incendiată. Intrând sub stăpânirea habsburgilor Episcopia, mutată la Sümeg, a revenit în cetate, din 1629 fiind condusă de Episcopul Sennyey István, care avea rol și de judecător-șef. În anii 1640 s-au refăcut zidurile de apărare, prevăzute cu bastioane.
Izbucnind Războiul de Independență condus de Rákóczi II (1703-1711) împotriva dominației habsburgice, cetatea a fost ocupată de armata curuților, fără luptă, în final preluată de habsburgi, când și-a pierdut funcția militară. În 1723 s-a demolat unul din zidurile de apărare, rămânând doar cel exterior, în afara lui treptat s-au construit case și extinzându-se localitatea, la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final abandonată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial orașul fiind bombardat, cetatea suferind doar daune minore, mulți localnici s-au mutat în clădirile din ea. În anii 1980-1994 cartierul cetății (Várnegyed) a fost refăcut și între 2018-2023 clădirile au fost renovate.
Pentru a-l vizita, de la Primărie am urcat o stradă scurtă până la Poarta Eroilor (Hősök Kapuja), construită în anii 1930, numită în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial, ulterior dedicată și victimelor din Revoluția 1848, Al Doilea Război Mondial și Războiul de Independență din 1956, evenimente etalate în spațiul expozițional din interior.
Trecând printre clădirile din secolele XVIII-XX, azi sedii de muzee, administrative, religioase și citind plăcile postate pe ele, parcă retrăiam vremurile de altădată.
Muzeul de Artă (Művészeti Múzeum)
Casa Weber (Weber háza), azi sediul Procuraturii Raionale Veszprém, a fost ultima casă canonică, construită în 1896, în stil istoricist, pe locul unor foste grajduri.
Placa de pe clădirea fostului Tribunal General, în care funcționa și închisoarea, azi ocupată de Tribunalul Județean (Törvényszék), a fost postată în memoria celor 100 de localnici participanți la Războiul de Independență din 1956, deportați de sovietici în închisoarea din Stryj (Galiția).
În Casa Brusznyai Árpád (Brusznyai Árpád háza) a locuit profesorul, fost președinte al Consiliului Național al Revoluției în județul Veszprém, executat în 1958, în timpul represaliilor după Revoluția din 1956.
Casa Aggpapok (Aggpapok-háza), clădire în formă de „U”, cu 3 etaje, situată lângă Mânăstirea Piaristă, a fost construită în 1778 ca reședință a preoților piariști.
Mânăstirea Piaristă (Piarista kolostor) a fost construită în mai multe etape, inițial aripa lungă (1740), apoi extinsă cu aripa estică (1769), până în 1778 terminate subsolul și parterul Gimnaziului Piarist, aripa care o conectează cu biserica fiind terminată în 1892 și aripa sudică, cu sala ornamentală și sala de desen, realizată în 1905.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre piarista templom), a Ordinului Piarist, a fost construită în anii 1823-1836, în stil clasicist, fațada fiind decorată cu 4 coloane ionice. Biserica a fost renovată în 1901 și în momentul vizitei mele (2024) se repara turnul cu 2 etaje. Azi biserica e administrată de Ministerul Apărării Maghiar.
Trecând de ea, am intrat în Piața Sfintei Treimi, creată la mijlocul sec. XVIII de Episcopul Márton Padányi Biró care, construind noi clădiri pentru Episcopie și reconstruind Capela Gizella, a dezafectat străduțele și demolat casele existente.
Pe locul a 2 foste case de locuit în 1741 s-a construit Biroul Arhiepiscopului (Nagypréposti ház), în stil baroc, actualul acoperiș și balconul din fier de la etaj fiind create în 1909, în timpul reconstrucției clădirii, afecatată de incendiu (1901).
În 1750 în centrul pieței episcopul a postat Statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor), de 15 metri înălțime.
Pe marginile pieței s-au construit palate, în 1751 Palatul Dubniczay (Dubniczay-palota), în stil baroc, azi spațiu expozițional.
Palatul Arhiepiscopal (Érseki palota), în stil gotic, a fost construit în anii 1765-1776 de Episcopul Ingác Koller, a cărui stemă se poate vedea și azi pe fațada principală. Inițial s-au construit corpul central și aripa nordică, ocupate de episcop, ulterior fiind terminată și aripa sudică. Palatul a fost restaurat în anii 2017-2018. Arhiva palatului deține colecții de cărți, unele vechi din Evul Mediu, între care și cea a Episcopului Koller, cca. 1.500 de manuscrise.
Pe partea de vest a pieței se află Biserica Franciscană „Sf. Ștefan” (Szent István ferences templom), construită în perioada 1727-1730 în cadrul Mânăstirii Franciscane. Fiind distrusă de un incendiu (1909), până în 1912 biserica a fost reconstruită în stil neo-romantic, ulterior restaurată de 2 ori (1938, 2012). În stânga ei se află Casa Biró-Giczey (Biró-Giczey-háza), realizată în secolul XVIII ca reședință canonică, azi numită după constructorii ei. Din 2011 în ea funcționează un muzeu care, prin opere de artă, obiecte, decorații vechi, fotografii, etc., evocă modul de desfășurare a vieții în cetate în decursul timpului.
Cea mai veche clădire din cetate și cea mai veche catedrală din Ungaria este Bazilica Sf. Mihai (Szent Mihály-főszékesegyház), construită în stil romanic, în timpul domniei Regelui Regelui Ștefan I pe locul fostei Rotonde din epoca Árpád, azi sub partea de nord a bisericii, ulterior fiind ridicate cele 2 turnuri. Distrusă de un incendiu (1380), până în 1400 a fost reconstruită în stil gotic, dar nu a rezistat sub ocupația otomană, până azi supraviețuind doar cripta. Abia în secolul XVIII a fost reconstruită în stil baroc și în perioada 1907-1910 modificată în stil neo-romanic.
În 1981 Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de bazilică minoră. Clădirea a fost restaurată în perioada 2005-2010, în momentul vizitei mele (2024) suferind reparații.
Depășind-o, am ajuns la Casa Dravecz (Dravecz-háza), construită în jurul anului 1775, azi sediul Comitetului Academiei Maghiare de Științe Veszprém.
Deși mai erau doar câteva case până la finalul străzii, de unde se vede panorama zonei înconjurătoare, din cauza lucrărilor de reparații nu am putut ajunge acolo, așa că m-am întors și am părăsit cetatea. Lateral de ea, urcând un alt deal, am ajuns la „Crucea de pe Dealul Benedict” (Benedek‑hegyi kereszt), Calvariu creat în 1904 pe locul unui vechi cimitir.
Am rămas câteva minute, privind orașul la apus, apoi am părăsit dealul, îndreptându-mă spre cazare.
De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Varaždin este un oraș situat în nordul Croației. A fost prima dată menționat cu numele Garestin într-un document al Regelui Ungariei și Croației Béla III (1181) prin care acesta a returnat Eparhiei Zagreb moșia Toplice, inclusă ilegal în districtul (raionul) Varaždin.
Fiind situat la intersecția drumurilor ce treceau de-a lungul râului Drava, în secolul XII s-a construit o fortificație din piatră patrulateră, cu rol de apărare. În 1209 Garestin a primit statutul de târg, numit Varaždin după cuvântul maghiar varoš (târg), Regele Andrei II din Dinastia Arpad declarându-l oraș regal liber, economic, administrativ și militar, devenind sediul prefectului.
În secolul XIV, deținut de Conții de Celje, aceștia au îmbunătățit fortificația, construind turnurile de pază circulare, în stil gotic, din 1523 a intrat în posesia magrafului George de Brandenburg-Ansbach, când în apropiere s-a amenajat un grânar. Intrând în posesia lui Ivan Ungnad de Sooneg, acesta a modificat vechiul fort, transformându-l în Cetatea Varaždin (Varaždin Grad), un punct strategic important în fața invaziei turcești, numită și Poarta spre Stiria.
În perioada 1543-1562 s-au construit zidurile înconjurătoare înalte, prevăzute cu deschideri pentru arme de foc, cu galerii care conectau turnurile de apărare și bastioanele. La exterior s-a creat un șanț adânc umplut cu apă.
Astfel în jurul turnul patrulater s-a delimitat orașul, de formă alungită, neregulată, care putea fi accesat prin Turnul de Poartă, ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, perioadă când fostul grânar a fost transformat în arsenal pentru trupele de frontieră slavone.
La sfârșitul secolului castelul a fost achiziționat de Contele Toma Erdödy, în 1607 numit prefectul districtului Varaždin, printr-un act emis de Rudolph II de Habsburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Regele Ungariei și Boemiei.
A rămas în posesia familiei până în 1925, perioadă în care cetatea a fost transformată în stil baroc, devenind castel rezidențial (sec. XVII, sec. XVIII), în cadrul căruia s-a creat Capela Sf. Laurențiu.
Intrând în proprietatea orașului, a fost transformat în Muzeul Municipal Varaždin (Gradski muzejVaraždin), cu profil istoric, care în cele 10 camere amenajate expune obiecte, documente istorice, arme, mobilier de epocă, etc. Castelul a fost renovat în perioada 1983-1989.
Încă din secolul XIII în oraș a existat o biserică construită de Ordinul Cavalerilor Ospitalieri. În decursul timpului clădirea a fost refăcută și extinsă de mai multe ori, apoi pe locul ei s-au construit noua Mănăstire Franciscană și Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Franjevački samostan i crkva sv. Ivana Krstitelja), în stil baroc timpuriu, cu un turn-clopotniță de 54,5 metri înălțime (1626-1655).
Interiorul prezintă o navă, a căror laterale au fost amenajate cu nișe, împărțite de stâlpi cu arcade, în care se află altarele laterale, bogat ornamentate cu picturi și statui prezentând sfinții sau scenele biblice cărora le sunt dedicate.
Altarul principal e structurat în 3 porțiuni, delimitate de coloane. Central este postată o pictură prezentându-l pe Sf. Ioan botezându-l pe Isus și în porțiunile laterale picturile unor sfinți. Cele 3 picturi sunt flancate de statuile aurite ce prezintă personaje religioase. Coloanele susțin porțiunea superioară, cu o nișă centrală, ornată cu 2 statui feminine, înconjurată de numeroase statui de îngeri.
La intrarea în naos, superior este postată orga, spațiu susținut de coloane cu arcade.
În 1630 în oraș au venit iezuiții. Ajutați de Contele Gašpar Drašković în 1647 au construit Biserica Adormirea Maicii Domnului (Crkva Uspenja Majke Božje) și lângă ea o mânăstire. Biserica, în stil baroc, cu o singură navă, altar principal și 2 capele laterale, a fost decorată cu fresce (1727) și statui prezentând personaje și scene biblice. Deasupra portalului s-a postat stema contelui, vizibilă și azi.
Ulterior au fost preluate de Ordinul Paulin și au aparținut de Episcopia Zagrebului până în 1997, când orașul a devenit sediul episcopal. Dieceza de Varaždin devenind Eparhie a Bisericii Catolice din nordul Croației, biserica a devenit CatedralaVaraždin.
La invitația Contesei Magdalena Drašković în jurul anului 1703 în oraș s-a stabilit Ordinul Ursulinelor. Cu ajutorul contesei în 1707 au construit Mânăstirea Ursulinelor și Biserica Nașterea lui Hristos (Uršulinski samostan i crkva Rođenja Kristova), cu un turn-clopotniță în stil baroc (1726) și au deschis o școală de fete.
În partea sudică a vechiului oraș se află Biserica Sf. Nicolae (Crkva svetog Nikole), dedicată Sfântului patron al orașului. A fost ridicată pe locul unei vechi biserici (sec. XII), dedicată Sf. Vjenceslav, menționată documentar abia în 1334, clădire în stil romanic, refăcută în stil gotic, când i s-a ridicat turnul-clopotniță (1494), păstrat până azi, pe care e postată stema orașului din 1464. Turnul a fost folosit și de străjerii orașului, care anunțau eventualele atacuri sau incendii.
Despre prima biserică circulă o legendă. Se spune că pe acel loc se afla vizuina unei ursoaice, în care erau ascunși puii ei. Constructorii au alungat-o dar după terminarea bisericii ursoaica s-a întors. Negăsindu-și puii, a împietrit de tristețe și, fiindu-le milă, constructorii au au încastrat-o în zid, unde poate fi văzută și azi. În timp ruinându-se, biserica a fost demolată și pe locul ei construită actuala biserică (1753-1761), în stil baroc, care în momentul vizitei mele era în curs de renovare (2023).
Până la sfârșitul secolului XVIII în jurul bisericii s-a aflat cimitirul, loc pe care azi este amenajat un mic părculeț.
În acea perioadă orașul s-a dezvoltat, s-au înființat mai multe bresle și a devenit un centru cultural și economic important, în secolul XVIII cei mai importanți fiind meșteșugarii aurari și argintari, care împreună cu comercianții, între care și evrei, au ocupat centrul orașului. În 1756 feldmareșalul Franz Leopold von Nádasdy auf Fogaras și-a mutat reședința oficială la Varaždin. Orașul devenind sediul Consiliului Regal Croat, fondat de Împărăteasa Maria Tereza și a Episcopului Zagrebului, a atras nobilii, care au construit palate, în stil baroc, unele dintre ele păstrate până azi.
Unul dintre ele este fostul palat construit în secolul XVII de familia Trupaj și în 1683 vândut Baronului Prassinsky, ofițerul vamal suprem al Croației. Moștenit de nepoata sa, căsătorită cu baronul de Sermag, aceștia l-au transformat (1750), devenind actualul Palat Sermage (Sermage palača), o clădire cu un etaj, în forma literei L, a cărei fațadă principală, având ferestrele cu axe inegale, prezintă un portal în stil baroc, mărginit de pilaștri și deasupra lui un balcon. Fiul lor a vândut palatul Reginei Drašković (1791), apoi a părăsit orașul. În perioada 1808-1851, fiind în posesia lui Carolus Eduardus Paszthory, acesta a cumpărat casa vecină și a transformat-o în anexă a palatului. Azi fostul palat găzduiește Galeria Maeștrilor Vechi și Contemporani, un muzeu deschis după renovarea din 1947.
În Piața Franciscană se află Palatul Patačić (Patačić palača), numit după contele care l-a cumpărat în 1764 de la un negustor, an inscripționat deasupra portalului din piatră, în stil clasicist timpuriu și l-a transformat în stil rococo. Conacul a devenit centrul vieții nobilimii din oraș.
Sub Maria Tereza (sec. XVIII) s-a efectuat o reorganizare a administrației prin care în fiecare județ s-a construit o clădire în care să se desfășoare ședințele adunării județene și era cazat grefierul, funcție nou înființată. În centrul orașului Varaždin, pe locul fortificațiilor zonei militare (Generalatul Varaždin), azi latura sudică a Pieței Franciscane, vis a vis de Biserica Franciscană, în perioada 1769-1772 s-a construit Palatul Županijska (Županijska palača), o clădire dreptunghiulară, cu 4 aripi, în stil baroc târziu, care a rezistat doar câțiva ani, fiind distrusă în Marele Incendiu (1776). Ulterior palatul a fost refăcut, cu fațada în stil clasicist, azi fiind conectat spre vest cu o clădire neobarocă, construită la începutul secolului XX și spre est cu Palatul Patačić. Până în 1924 a fost reședința a 25 de prefecți, din 1925, când județele au fost desființate, a găzduit birourile judecătoriei și administrative, postbelic a devenit sediul diverselor companii și societăți politice și după renovarea în forma originală (2006) găzduiește Palatul Județean Varaždin.
Palatul Herzer (Herzerpalača) a fost construit în stil baroc târziu (1791) de familia Herzer. Îmbogățită prin afacerea poștală pe care o dețineau, și-au cumpărat titlul de conte, stema lor fiind situată deasupra portalului de piatră. Falimentând, palatul a trecut în posesia altor proprietari. Din 1954 palatul găzduiește expoziția permanentă numită „Lumea insectelor”, din cadrul Departamentul Istoric și Arheologic al Muzeului Orașului Varaždin, fosta colecție entomologică a profesorului Franchisz Kozhech.
În apropiere se află Piața Primăriei, mărginită de clădirile de epocă, între care clădirea Primăriei și pe latura opusă Catedrala Varaždin.
În secolul XVI orașul vechi era deținut de Magraful George de Brandenburg-Ansbach, funcție ce-i acorda libertatea organizării trupelor armate, pentru apărarea graniței și cuprindea și rolul de magistrat (judecător). Pe locul unei case vechi, moștenită de soția lui, în 1523 a construit sediul magistratului, clădire care în secolul XVI a fost refăcută în stil romanic. În 1776 Marele Incendiu a distrus clădirea, dar până în 1793 a fost refăcută, primid aspectul actual, cu 2 etaje, fațada în stil baroc, pe care central se află portalul de piatră, deasupra lui un balcon, cu balustrada din piatră sculptată și un turn cu 2 niveluri, pe cel inferior fiind postată stema orașului și pe cel superior un ceas, devenind Primăria Orașului Varaždin (Gradska vijećnica Varaždin), care funcționează și azi, lângă care în fiecare sâmbătă se desfășoară o ceremonie de schimbare a gărzii, amintind de Purgari, vechea gardă a orașului.
Pe una din laturile pieței se află Palatul Drašković (Drašković palača), o clădire din secolul XVI, deținută de familia ai cărei descendenți au devenit politicieni, lidei ai armatei și demnitari religioși renumiți, a cărei stemă aurită este postată deasupra portalului din piatră. Un secol mai târziu a intrat în posesia Contelui Franjo Nadasdy, care a refăcut-o în stil rococo (1756). A găzduit Consiliul Regal de Regență, când Varaždin a devenit capitala Croației, până în 1776 când Marele Incendiu a distrus-o, împreună cu mare parte din oraș și instituțiile administrative s-au mutat înapoi la Zagreb.
Până în 1851 zidurile, fortificațiile și casele ruinate au fost demolate, șanțul de apărare a fost astupat, s-au construit noi case, palatele rămase au fost refăcute, s-a amenajat Parcul orașului și centrul orașului a fuzionat cu fostele suburbii, primind aspectul actual. În partea sudică a parcului, amenajat de el, fizicianul Dr. Vilim Müller (1785-1863) și-a construit reședința. După moartea lui, a intrat în posesia Banului Koloman Bedeković, liderul Partidului Unionist Croat, care a remodelat-o în stil clasicist, formă în care Vila Bedeković s-a păstrat până azi.
Pe aceeași stradă se află și Sinagoga Varaždin, construită în 1861, care a funcționat până în 1941, când evreii su fost expulzați de naziști. Din1696 în ea au funcționat Universitatea Populară și un cinematograf. Apoi a fost părăsită (anii 1990), treptat s-a degradat, fiind restaurată abia în 2019. Clădirea cu 2 niveluri prezintă 2 turnuri în formă de ceapă, fiecare susținând Steaua lui David. Pe fațada principală inferior se află porțile de intrare, cele 3 centrale mărginite de arcade, susținute de 4 coloane, elemente care se găsesc și la ferestrele din partea superioară.
Spre capătul străzii se află Teatrul Varaždin (Varaždinu kazalište), construit în 1873, al doilea teatru din oraș, primul funcționând încă din 1788 în Gimnaziul Iezuit.
După ce construcția a fost terminată, în 1898 s-a înființat primul ansamblu teatral croat profesionist din Varaždin, administrat de Societatea Dramatică Croată. În perioada 1915-1925 a funcționat ca Teatru Orășenesc permanent, în care se desfășurau piese de teatru, spectacole de operă și operetă, în limba germană și croată.
Apoi stagiunile de teatru s-au mutat în Teatrul din Osijek și au revenit abia în 1945, când teatrul din Varaždin și-a redeschis porțile. Începând cu anul 1971 în el se desfășoară anual un festival de muzică barocă și festivalul istoric.
În zona teatrului la începutul secolului XX treptat s-au construit clădiri noi, pe lângă care am trecut și eu, în drumul spre mașină.
Banca Națională Varaždin (Varaždinska narodna banka)
Palatul Poștei (Poštanski ured)- 1902, în stil istoricist
La sfârșitul Primului Război Mondial Croația a fost încadrată în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. În 1941 orașul a fost ocupat de naziști, care au expulzat evreii, declarându-l oraș Judenfrei. Din 1991, după Războiul Croat de Independență, Varaždin a revenit Croației.
Cum excursia prin Iordania urmărea mai mult obiectivele istorice vechi, nu am vizitat capitala țării, Amman, doar am traversat o parte din ea, îndreptându-ne spre centrul orașului, unde se află mai multe vestigii, descoperite de arheologi.
Centrul Cultural și Teatrul Al Hussein
Moscheea Regelui Abdullah I (1982-1989)
Primul obiectiv a fost Cetatea Amman (Jabal Al-Qal’a), un sit arheologic situat pe unul dintre cele 7 dealuri, pe care s-a format inițial localitatea. Săpăturile arheologice au început în anul 1920 și au continuat în timp, azi mare parte a dealului fiind încă neexcavată.
Arheologii au descoperit urmele existenței umane încă din neolitic, vestigii care, conservate, azi pot fi văzute în Muzeul Național de Arheologie, construit pe teritoriul sitului în 1951, care etalează piese din preistorie până în secolul XV.
În perioada timpurie a Epocii Bronzului zona Ammanului era presărată cu peșteri, săpate în calcar, folosite ca morminte (2.250), care în decursul timpului au avut diverse utilizări.
În Epoca Mijlocie a Bronzului (1.700-1.550 î.e.n.), pentru a proteja citadela de invadatori, i s-a ridicat un zid înclinat, acoperit cu o tencuială alunecoasă, pentru ca atacatorii să nu se poată cățăra, din care s-au păstrat până azi doar mici fragmente. Din acea perioadă a fost descoperit un mormânt cu fragmente de ceramică și sigilii de scarabeu (1.650-1.550 î.e.n.).
În Epoca Fierului, după 1.200 î.e.n. a devenit capitala Regatului Amoniților, numită Rabbath Ammon.
Ulterior a fost cucerită și inclusă în Imperiul Neo-Asirian (sec. VIII î.e.n.), Imperiul Neo-Babilonian (sec. VI î.e.n.), Dinastiile Ptolomeică și Seleucidă, grecești și macedoneene (sec. III î.e.n.).
Meduza
Apoi a fost cucerit de romani, care l-au deținut timp îndelungat, fiind inclus în Imperiul Roman (sec. I î.e.n.) și Imperiul Bizantin (sec. III-VII).
Zâna Apelor
Zeus
Aceștia au înconjurat cetatea cu un zid de apărare de 1.680 metri lungime (161-166).
Deoarece nu existau surse naturale de apă, fiind folosită doar apa de ploaie, romanii au construit canale subterane și cisterne, refăcute în decursul secolelor de diversele civilizații.
În jurul anului 150 e.n. pe locul cel mai înalt din nord au ridicat Templul Zeiței Tyche (Fortuna), zeița prosperității și norocului, protectoarea orașului, al cărei cap sculptat în marmură albă, a fost găsit de arheologi.
Pe locul unui templu mai vechi, dedicat zeului amonit Milkom, s-a construit Templul lui Hercule, conform inscripției din partea superioară a fațadei, sub guvernatorul Provinciei Arabia Geminius Marcianos (161-166), dedicat Împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus.
De fapt se presupune că era închinat lui Hercule, fiul lui Zeus și al Alcemenei, cunoscut pentru puterea fizică supranaturală, deoarece lângă templu s-au descoperit o mână și un cot ale unei statui de marmură, estimată cu peste 13 metri înălțime, una dintre cele mai mari statui găsite din perioada greco-romană, probabil distrusă într-un cutremur.
Templul a fost creat pe un podium înalt de piatră, în mijlocul ariei sacre (temenos), înconjurată de de un zid. Fațada principală prezenta un portic, străjuit de 6 coloane, cu 10 metri înălțime. Putea fi văzut și din partea de jos a orașului.
Sub bizantini, în secolul V a fost construit sediul unui episcop creștin și în anul 550 Biserica Bizantină, cu o navă centrală, având podeaua acoperită de mozaic, mărginită de 2 culoare, pavate cu lespezi. În zidurile bisericii au fost create cisterne și în perimetrul ei au post postate coloane corintice, aduse de la Templul lui Hercules. Lângă coridoare se aflau niște încăperi rectangulare, se presupune construite în perioada Umayyad (sec. VII). Azi se pot vedea doar două rânduri de coloane corintice care au flancat naosul bisericii și o parte din peretele semicircular al absidei.
Cetatea fiind cucerită de musulmani, sub Califatul Umayyad, al doilea după moartea lui Mohamed, zidul de apărare a fost refăcut (730), păstrându-se, pe cât posibil, zidurile defensive romane.
Pe cea mai înaltă terasă a citadelei, numită atunci Jabal al-Qala, au construit Complexul Umayyad (sec. VIII), la care s-au folosit mare parte din materialele fostelor morminte, prelucrate de tăietorii de pietre și materiale din fostele temple romane.
În partea din nord a complexului, între zidurile fostei zone sacre romane (temenos), a fost ridicat Palatul Umayyad (651-750), acoperit de un dom, azi refăcut. La intrare a fost postată Poarta Monumentală, Poarta lui Amon.
Din structura fostei porți s-au păstrat ruinele a două ferestre și colțurile triunghiulare care susțineau baza celor 2 semi-domuri laterale, create și decorate cu elemente sasanide (ultimul Imperiul Persan preislamic).
Traversând-o, se ajungea într-o piață centrală, la care ajungeau toate străzile create în complex, înconjurată de șiruri de porticuri, cu magazine (as-souq), zonă în care, înainte de a intra în palat, vizitatorii așteptau să fie anunțați guvernatorului.
În estul porții s-a construit o baie (al-hammam) care deservea atât palatul cât și complexul. Era accesată prin mai multe porți, situate în partea de sud și printr-o intrare discretă, situată în nordul porții, probabil utilizată de guvernator. Clădirea avea mai multe încăperi, cu utilizări diferite: vestiar, sală cu apă rece, sală cu apă fierbinte, etc.
.În sudul palatului, pe o platformă înaltă, punctul cel mai înalt al citadelei, se afla Moscheea (730), la care se ajungea pe un șir de trepte. În partea de vest se afla o poartă spre partea rezidențială, folosită de guvernator. Curtea interioară era înconjurată de cu 7 rânduri, din câte 6 coloane. În interior, o sală mare, cu tavanul susținut de coloane (hipostil) și arcade încrucișate, avea acoperișul cu porțiuni boltite, stil arhitectural necunoscut de bizantini. O nișă rectangulară, concavă, locul unde se ruga imamul (mihrab), ieșea dincolo de peretele sudic (qibla), indicând direcția spre Kaaba, cel mai sfânt loc de rugăciune al Islamului, situat în Mecca.
Întrându-se în complexul palatului, se ajungea în curtea interioară, flancată de două clădiri rezidențiale. Se parcurgea strada cu colonade, mărginită de 9 clădiri, până la sala tronului, flancată de 4 clădiri.
Pentru a aproviziona complexul cu apă, se foloseau vechile cisterne. În apropierea palatului a fost săpat un rezervor imens, cisterna deschisă „Birka” (Sahrij) (730), de formă rotundă (17,5 metri diametru), cu zidurile de 2,5 metri grosime, la interior întărite cu ipsos. Putea colecta până la 1370 metri cubi de apă de ploaie care curgea de pe acoperișurile clădirilor învecinate și din porțiunile pavate înclinate, trecea într-un sistem de canale, care se deschideau în nordul și vestul cisternei. Central era postată coloană care măsura nivelul apei. Avea și un incovenient. Fiind construită pe deal, cu podeaua înclinată, în partea de jos se aduna nămol.
Cutremurul puternic din 749 a distrus mare parte a citadelei și a deteriorat grav zidurile de apărare. În jurul anului 800, sub Califatul Abbasid, al 3-lea după Mohamed, au fost refăcute.
Pentru a produce mortarul, necesar în construcții, au folosit varul, creat în cuptoarele de var. Acestea erau umplute cu calcar și încălzite pe foc mare, făcut din lemne, timp de mai multe zile, obținându-se varul nestins, care era răcit, spart și amestecat cu apă, obținându-se o pastă- mortarul.
Sub Dinastia Ayyubidă (sec. XIII) cetatea și-a pierdut importanțan strategică. Totuși zidului de sud al cetății i s-a adăugat un turn de veghe patrulater, pe 3 pereți prevăzut cu fante pentru tragerea săgeților și pe al patrulea cu o scară, pentru accesarea părții superioare (1.220). Pe fațada sudică au fost postate coloane din fostul Templu a lui Hercule.
În timp, părăsită, cetatea s-a ruinat și până în 1878 locația a fost folosită, doar temporar, de fermieri sezonieri și beduini.
De pe acea înălțime se vedea o parte din oraș și în apropiere Teatrul Roman, al doilea obiectiv din Amman, pe care urma să-l vizitez.
Comuna Prejmer este situată în partea de est a județului Brașov. De ea aparțin administrativ satele Lunca Câlnicului și Stupinii Prejmerului. În centrul comunei se află Cetatea Țărănească cu Biserica Evanghelică Fortificată, din 1999 înscrise în patrimoniul UNESCO.
Primăria Prejmer
Prima specificație a râului Tartlau (Târlung), unde s-a format ulterior așezarea, apare într-un document (1211), adresat teutonilor, prin care Regele Ungariei Andrei II le acorda dreptul de proprietate asupra zonei.
Școala Gimnazială Prejmer
Pe locul unei vechi bazilici romanice (secolul XII), teutonii au ridicat Biserica „Sf. Cruce” (1218), de rit romano-catolic, în formă de cruce greacă, cu abside încheiate poligonal.
După ce Regele Andrei II a alungat Ordinul Cavalerilor Teutoni, construirea bisericii a continuat, în stil gotic timpuriu burgund, stil arhitectural introdus în Transilvania de Ordinul Cistercian.
Păstrându-se forma inițială, lateral de cor s-au creat câte două perechi de capele rectangulare.
În biserică s-a păstrat până azi cel mai vechi triptic din Transilvania (1450-1460), trei panouri pictate cu scene religioase, care se completează reciproc, prinse între ele prin balamale, astfel încât să se poată plia peste cel din mijloc.
În secolul XVI, când comunitatea săsească a trecut la ritul evanghelic lutheran (1530), planul bisericii a fost modificat, primind forma actuală.
În 1240 Regele Ungariei și Croației Béla IV a cedat-o capitulului Mânăstirii Citeaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian, care a trecut-o sub patronajul Abației Cisterciene din Cârța, an în care este atestată prima dată documentar localitatea, numită Tartilleri, locuită de țărani și meseriași sași.
Fiind situată în calea năvălitorilor turci, care treceau prin pasul Buzău, în 1387 Regele Ungariei și Croației Sigismund de Luxemburg a hotărât ca bisericile din Țara Bârsei să fie fortificate. În jurul bisericii din Prejmer s-a ridicat un zid de apărare oval, la bază cu grosimea de 3-4 metri, înalt de 10-12 metri.
La sfârșitul secolului XV- începutul secolului XVI s-au adăugat 4 turnuri, trei circulare și unul poligonal, legate de Turnul Porții printr-un zid mai scund, azi dispărut.
De la poartă spre incinta fortificației se străbătea un coridor, lung de 32 metri, deasupra căruia în 1793 s-au creat magazia fiscală, azi un mic muzeu și casa sfatului, actual folosită pentru slujbe în timpul iernii.
Tot în secolul XVI s-a construit un castel care, unit cu turnul din sud-est, delimitau „Curtea brutarilor”, unde funcționau o brutărie și o moară antrenată de cai.
Zidul de apărare a fost prevăzut cu creneluri, guri de foc și s-a creat un drum de strajă lat, în caz de atac accesat rapid din camerele superioare.
La exterior zidul a fost înconjurat de un șanț cu apă, lat de cca. 7,5 metri și adânc de cca. 5,6 metri, azi astupat, peste care se trecea pe un pod mobil.
În interiorul zidului, a castelului și „Curții brutarilor, s-au creat peste 270 de camere, situate pe mai multe niveluri, accesate prin scări și galerii de lemn, folosite pentru provizii (grâne, slănină) chiar și în prima parte a secolului XX.
În cazul în care erau atacați, locuitorii se refugiau și locuiau acolo. Existau de asemenea și două camere folosite ca școală, în carestudiile nu se întrerupeau nici în caz de război.
În perioada 1960-1970 și din 1993 ansamblul a fost reparat și restaurat. Câteva încăperi au transformate în muzeu, cu exponate istorice și etnografice.
Lateral de Cetatea Țărănească se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, în stil neobizantin, sfințită în anul 2017.
Cetatea Făgărașului este situată în centrul municipiului Făgăraș din județul Brașov. În secolul XII acolo a existat o fortificație de pământ și lemn. Pe acel loc, pentru a se apăra împotriva atacurilor tătarilor și otomanilor, Voievodul Transilvaniei Ladislau Apor a hotărât să construiască o cetate (1310).
În Evul Mediu cetatea, împreună cu feuda Amnașului (azi zonă din jud. Sibiu), au fost acordate de regii Ungariei domnilor munteni care se refugiau peste munții Carpați, între care Vladislav Vlaicu (1364-1377) și Voievodul Țării Românești Mircea cel Bătrân. Până în secolul XVI a fost deținută pe rând de mai mulți boieri și voievozi români.
În 1526 a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, fiul uni boier localnic, ulterior Voievodul Transilvaniei (1534-1541), care a fortificat-o. Zidurile de apărare au fost dublate și interiorul amenajat cu încăperi de locuit și pivnițe boltite.
La sfârșitul secolului XVI cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul (1599) care, devenind Principe al Transilvaniei, a mutat familia și tezaurul domnesc acolo.
În 1617 turnul de sud-vest, cunoscut cu numele de Turnul Roșu, a fost înălțat pe cinci nivele.
Șanțul de apărare exterior a fost lărgit și legat de râul Olt printr-un canal subteran (1630). În fața porții de acces, peste șanț a fost creat un pod rabatabil.
În secolul XVII a devenit reședința principilor Transilvaniei, Gabriel Béthlen (1613 – 1629) şi Gheorghe Ráckozy I (1630 – 1648), astfel dieta s-a reunit frecvent acolo.
Cetatea a fost extinsă și modificată, formă pe care o are și în prezent. În 1657 a fost înființată prima școală cu predare în limba română, patronată de soția lui Ráckozy I.
La sfârșitul secolului XVII, Transilvania trecând sub stăpânirea habsburgică, cetatea a fost preluată de austrieci (1696), transformată în cazarmă și o parte din pivnițe în închisoare militară (1699).
În timp în celulele ei au fost închiși și torturați și iobagii rebeli.
Din 1721 a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), când la etajul întâi al aripii de sud a cetății a fost amenajată reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi, care nu a folosit-o, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos.
Trecând secolele și schimbându-se situația politică, în timp cetatea a fost părăsită și s-a ruinat, stare în care a găsit-o Nicolae Iorga, când a vizitat Făgărașul (1903). În perioada 1948-1960 a servit ca închisoare pentru deținuții politici.
Apoi a fost reparată, restaurată (1965-1977) și o parte transformată în muzeu (1968), afiliat Muzeului Brukenthal din Sibiu.
În localitate exista și un muzeu, înființat sub egida ASTRA, pe baza colecției profesorului Valer Literat (1923), ulterior transformat în muzeu de stat, Muzeul Orășenesc Făgăraș (1951).
În 1973 a fuzionat cu muzeul din cetate și până în 1981 a fost numit Muzeul Cetatea Făgăraş.
Din 2004 i s-a alăturat numele colecționarului. Azi, numit Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, are în patrimoniu peste 17.000 de piese. Ele prezintă istoria și etnografia zonei.
Sunt grupate în 20 de colecții: arheologie, numismatică, cahle, carte veche, artă decorativă şi plastică, port popular, ceramică decorativă, port popular, icoane pe sticlă etc., cea mai veche piesă fiind o mască romană de paradă (secolele II-III d.Hr.).
Pe lângă muzeu, în cetate funcționează și Biblioteca Municipală, cu aproximativ 10.000 de cărți și publicații.
Comuna Feldioara, din județul Brașov, este situată la 20 kilometri nord de municipiul Brașov, pe malul stâng al râului Olt. Arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din neolitic, epoca bronzului și romană. Bazele localității au fost puse de coloniști germani în jurul anului 1150, fapt atestat de ruinele găsite în partea estică a bisericii parohiale, datate din acea perioadă.
Un secol mai târziu în Țara Bârsei s-au stabilit Cavalerii Teutoni care, pe un deal din apropierea localității, au construit o cetate, numită Marienburg, după patroana lor spirituală, Sf. Fecioară Maria (1221-1225) și în localitate o Bazilică romanică, ulterior distrusă de atacul tătarilor (1241), ale cărei urme au fost descoperite în timpul construirii unei case (sec. XX).
După retragerea cavalerilor localitatea a fost populată cu un nou val de coloniști germani. În jurul anului 1280 aceștia au construit Biserica Sfintei Cruci. În timp hramul ei a fost schimbat, devenind Biserica „Sf. Maria”, menționată prima dată documentar în 1447 într-un act de donație făcut de Iancu de Hunedoara bisericii. În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, atacuri ale năvălitorilor, dar de fiecare dată a fost refăcută și modificată. Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Maria”, în stil gotic târziu, azi situată în estul localității, este încă funcțională.
Împreună cu 3 localități din Țara Bârsei, Feldioara a intrat în posesia Ordinului Cistercian. Pe locul cetății, în jumătatea de est a platoului, a fost creată o mânăstire, cu o biserică și corpuri de clădiri, din care trei au fost descoperite de săpăturile arheologice, datate din 1240, situate deasupra ruinelor din perioada cavalerilor și sub Turnul de Est, construit ulterior. Din turn s-au păstrat încăperea inferioară, fragmente din al doilea nivel și lângă el un zid de incintă de 1,80-2 metri grosime.
Se presupune că mânăstirea a fost distrusă de un incendiu și pe platou, începând din jurul anului 1300, a început construcția la actuala Cetate Feldioara.
Azi refăcută și restaurată (2013-2017) după fortificația din secolul XVII, se poate vizita, plătind intrarea.
În atacurile turcilor (1430) și în campania lui Vlad Țepeș (1457) cetatea a fost grav avariată, de fiecare dată refăcută.
Din acea perioadă datează Turnul de Vest, dreptunghiular, inițial cu 4 niveluri, accesibile din curte sau de pe drumul de strajă, a cărei parte superioară a fost refăcută din lemn în timpul restaurării.
Din Turnul de Nord, cu zidurile groase de 1 metru, s-au păstrat doar câteva fragmente, pe care s-a găsit inscripționat anul 1657.
În sudul cetății a fost creat al doilea zid de incintă, gros de 1 metru, la 1,5-4,5 metri distanță de primul zid. Fiind situat pe o pantă foarte abruptă, pentru a nu se prăbuși, partea de sud-vest a fost sprijinită de 3 contraforturi. Acestea au cedat în secolul XIX, producând o alunecare de teren, care a distrus mare parte a acelei părți din cetate.
Aproximativ la mijlocul distanței dintre turnurile de est și vest a fost construită o barbacană, prevăzută cu două turnuri. În parterul lor au fost create ganguri de acces în curtea interioară.
Turnul exterior, azi dispărut, la parter forma un coridor, acoperit cu o boltă semicirculară din cărămidă. Din el se accesa și coridorul situat între cele două ziduri de incintă.
Coridorul de acces se continua în parterul turnului interior, la capătul lui fiind poarta, care culisa și putea fi blocată cu o grindă.
În partea de vest a curții interioare, la mijlocul distanței dintre laturile de nord și sud, la 1,75 metri adâncime, s-a descoperit o fântână circulară, creată din piatră de râu. Săpăturile au continuat până la 2,5 metri adâncime, fără să ajungă la fundul ei. Acolo au fost găsite fragmente ceramice (sec. XVI-XVII) amestecate cu pământ și moloz. Azi fântâna reconstruită are o adâncime de cca. 70 metri.
Ruina unui cuptor de pâine a fost restaurată. Avea o vatră circulară, cu diametrul de 3,5 metri, din cărămidă legată cu lut, situată pe un strat de nisip, înconjurată de un cadru din piatră, deasupra căruia se ridica cuptorul, cu boltă din cărămidă.
În momentul vizitei mele în curtea cetății erau etalate câteva mozaicuri, cu autori nespecificați, probabil dintr-o fostă expoziție.
În cetate azi este amenajat un Muzeu Etnografic cu obiecte și poze vechi care evocă istoria cetății, traiul de zi cu zi a localnicilor, munca la câmp, creșterea animalelor, țesăturile făcute în casă, din in și cânepă, cultivate în zonă, activități ca fierărie, dulgherie, cizmărie, fragmente descoperite de arheologi, unele din vremea dacilor, etc.
Excursiile Monicăi 