Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.
Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în 1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.
Satul a fost refăcut și numărul populației crescând, între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).
A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.
Turnul din cărămidă, de formă dreptunghiulară, cu contraforturi la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.
Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).
Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).
A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.
Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).
Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.
Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.
Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.
Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.
Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.
Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.
Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care, împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.
Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).
În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb, născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.
Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.
Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.
A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.
După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.
Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.
Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)
La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.
Localitatea era pur românească.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)
Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.
Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)
Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.
Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).
În anul1758 a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.
Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.
Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.
În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.
Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.
Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.
Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n. (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.
Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.
Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.
Iconostasul a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în 1765 a avut loc prima slujbă.
În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.
În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.
Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.
În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea. Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.
La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.
În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.
Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.
Pe o străduță care continuă partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.
Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj. După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.
În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.
În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etnografie al Blajului, Biblioteca orășenească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.
Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul.
Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.
Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.
Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare, în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.
statuia lui Inocențiu Micu-Klein
bustul lui Simion Bărnuțiu
bustul lui Timotei Cipariu
statuia ASTRA
Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.
Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.
Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.
În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.
În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.
Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.
Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.
Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de 15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.
bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției
De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.
Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.
Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena.
Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.
Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.
În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.
Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.
Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)
Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.
În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.
La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.
Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic, unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.
De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.
Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.
În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.
În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).
În acea zi vizitasem locurile istorice ale stațiunii Băile Herculane, urmate de un traseu montan, care ne-a relaxat după tumultul informațiilor acumulate. După o scurtă perioadă de odihnă am pornit în căutarea unui restaurant pentru a lua o cină, obligatoriu caldă, deoarece toată ziua consumasem doar sandvișuri.
Cum în centrul istoric, lângă care eram cazate, nu văzusem decât două alimentare (probabil erau mai multe), am pornit spre „focarul” stațiunii, o zonă cu multe hoteluri, terase, restaurante, amenajată în secolul XX pentru afluxul mare de turiști, interni și internaționali din acea perioadă.
Nu departe de cazare am trecut pe lângă o clădire ai cărui pereți, dezveliți până la cărămidă, ne-au întristat. În secolul XIX acolo au fost amenajate Grajdurile Imperiale în care erau adăpostite trăsurile și caii care asigurau transportul de la gară în stațiune.
Strada a ieșit dintre clădiri și a continuat pe lângă versantul împădurit. Pe o laterală se afla Izvorul Conteselor. Legenda spune că a fost numit după trei contese care, în perioada comunistă, s-au retras într-o vilă construită deasupra izvorului. Pentru a supraviețui, au gătit prăjituri după rețete vieneze, pentru vânzare. Fiind foarte gustoase, au devenit renumite în stațiune, astfel contesele reușiseră să se adapteze noii vieți.
De cealaltă parte râul Cerna curgea agale, neținând cont de traficul rutier care îl însoțea.
Ne apropiam de zona nouă a stațiunii.
Spre fericirea mea, iubitoare de animale, mai ales câinii îi ador, am fost întâmpinate de un patruped. Prin privire parcă întreba ce căutam noi în acea zonă ? În curând mi-am dat seama de ce o interpretasem astfel.
Am intrat într-o îmbulzeală de oameni care creau un zgomot de fond obositor. Peste el se suprapunea muzica, de diverse genuri, care urla de pe terasele arhipline. Nu era de mirare. În zonă se aflau multe hoteluri construite în anii 1970, mărind capacitatea stațiunii la peste 5.000 de locuri, ca Hotelul Diana (1977), Hotelul Domogled (1973), Hotelul Minerva (1982), etc.
După 1989 li s-au adăugat vilele private, totul creând un amalgam de clădiri în spatele cărora se înalță munții maiestuoși.
Am avut noroc să găsim o terasă nu foarte aglomerată, fără orchestră, unde am servit cina.
După cină, eu fumătoare, normal că am „tras” și o țigară, privind vârfurile munților scăldate de soare, în seara care se instala treptat.
Cum a doua zi aveam planificate multe alte obiective, trebuia să ne asigurăm mâncarea. Nu știam dacă mai rămânea timp și pentru un prânz, luat pe undeva în drum. Pe o străduță laterală, după modelul vechi, pe jos erau întinse niște folii de plastic pe care tronau diverse legume și fructe, o „piață” realizată pentru cerințele mulțimii de oameni, cu prețurile „piperate”, de la care ne-am aprovizionat și noi. În fundal, o clădire cu graffiti întregea peisajul.
Am depășit în grabă tarabele, amenajate pe marginea trotuarului, în care se găseau obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte, parfumuri, oale, suveniruri, etc., tot ce vrei și nu vrei.
Dorind ca drumul de întoarcere să-l parcurgem pe o altă rută, am traversat râul pe primul pod întâlnit. Fericire! Am intrat într-o zonă de vile liniștită.
O ultimă țigară și am ajuns la cazare. Eram mulțumită de cum a decurs acea zi.
În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.
Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.
Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.
Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu turcii (1788).
Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.
Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.
Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.
A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.
În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire. Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.
Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo. În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.
În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.
Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.
Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.
În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).
Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.
Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)
Pe o parte, strada era mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.
Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.
Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.
La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.
Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.
Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta.
Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.
Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius, avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.
Vizitând Băile Herculane, după ce am trecut peste râul Cerna pe Podul de fier forjat, am intrat în Parcul Central al stațiunii, amenajat ca loc de relaxare (1862), ulterior prevăzut cu două fântâni arteziene .
În el a fost postat un foișor în care fanfara armatei cânta duminica și în zilele de sărbătoare. În 1903, dirijorul Fanfarei Regimentului 33 Infanterie din Arad, luând o pauză, a intrat în Salonul de cură și a început să improvizeze la pian. Și compozitor, a creat un vals, numit în onoarea stațiunii, care, în timp, a devenit foarte cunoscut în marile capitale ale Europei, în Chicago, chiar și în Tokio.
În spatele foișorului, pe un teren mai ridicat, se află fostul Cazinou care a fost construit după 2 ani de la amenajarea parcului. Clădirea, în stil baroc austriac, era compusă dintr-un corp central și două aripi simetrice, decorată cu frize sculptate.
Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar prin câte un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal (Pavilionul nr. 2) și Traian (Pavilionul nr. 1), la data vizitei mele (anul 2000) ambele în curs de restaurare. Pe terasă de multe ori se organizau baluri.
La parterul clădirii funcționau un restaurant, un bazar cu 14 bolți și 12 ferestre și o Sală de cură. La etaj se afla „Sala de Argint” destinată ruletei și jocurilor de noroc, lângă ea o sală de spectacole.
Cazinoul era frecventat mai ales de elita aristocrației imperiale de la Viena. Chiar și Împăratul Franz Josef I, după ce a inaugurat canalul Porțile de Fier (1896), creat începând din 1834, după un pact încheiat între cele trei țări, în timpul vizitei în Regatul România s-a oprit în stațiune unde a luat prânzul, în Salonul de cură al Cazinoului, împreună cu Regele Carol I al României și Regele Alexandru I al Serbiei.
Postbelic, în clădire a funcționat Casa de Cultură cu o sală de spectacole și Muzeul de Istorie „Nicolae Cena”, înființat în 1929, muzeu care îl ocupă și azi. După ce a fost grav deteriorat într-un incendiu (1956) a fost refăcut însă fără majoritatea elementelor de decor, unele din ele înlăturate pentru a se uita de aristocrația acelor vremuri.
Pentru a ajunge la Cazinou am urcat unul dintre cele două șiruri de trepte situate lateral. Pe marginea lor se înălța un arbore înalt de 32 metri, Sequoia Gigantea, originar din America de Nord, considerat monument al naturii, în România existând doar câteva specimene.
Am ajuns pe o străduță, situată deasupra Cazinoului, unde se afla Primăria Băile Herculane.
Coborând câteva sute de metri am găsit Izvorul Domogled, izvor de profunzime, foarte căutat pentru apa sa plată, slab mineralizată, benefică în afecțiunile renale, hipertensiune arterială, afecțiuni gastrice, etc.
Dorind să văd și altă față a stațiunii, lăsând vilele din centrul istoric la sfârșit, am cotit pe o străduță aflată în apropierea Librăriei „Sabin Opreanu”.
Zona, situată doar la mică distanță de centru, era total diferită. O firmă de turism părăsită, clădiri ruinate, relevau declinul stațiunii care a excelat în perioada 1990-2001.
De fapt declinul doar al stațiunii. Localnicii aveau casele bine întreținute. Unii dintre ei, mai curajoși, au construit chiar vile pentru închiriat.
Mi-am dat seama că pentru autorități nu conta decât „fațada”, centrul cu vilele vechi, unele gata, altele în curs de restaurare (cine știe însă când se vor termina…), realizată pentru vizitatorii în trecere și pentru varii motive.
Nu vedeam să se dorească o refacere rapidă a ceea ce a fost cândva mult râvnita stațiune, printre primele din Europa.
Am trecut prin spatele Hotelului Cerna și am ajuns la una dintre bisericile din stațiune.
Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” are o poveste destul de tristă. Pentru a se construit prima biserică, încă din 1799 a fost marcat locul cu o cruce. Demersurile au durat câțiva ani și după obținerea aprobării de construcție, de la ministrul de război, în 1803 s-a pus piatra de temelie.
Din contribuțiile locuitorilor zonei și multe de la cei din România, a fost construită biserica și din 1820 s-a realizat pictura interiorului. Biserica nu a rezistat mult timp. O dată cu amenajarea Parcului Central (1862), austriecii nedorind o biserică ortodoxă situată central, au demolat-o.
Totuși ortodocșii au primit un teren situat nu departe de prima locație și în 1864 au ridicat actuala biserică, în stil bizantin. Între anii 1936-1937 s-a efectuat și pictura murală. Deteriorată, în 1969 s-au efectuat reparații exterioare.
M-am întors spre centrul stațiunii, trecând, de data asta, prin fața Hotelului Cerna, fondat în 1936.
Pe următoarea străduță se afla și Ștrandul Termal Cerna, aparținător hotelului.
După ce am trecut de Parcul Central, pe partea stângă am văzut o clădire în stil rococo. Vila Elisabeta a fost construită de administratorul stațiunii (1875) și numită după el, Vila Tartatzi. El a locuit în vilă aproximativ 6 săptămâni până a fost transformată în reședință pentru Împărăteasa Elisabeta (Sissi).
Într-un mic spațiu verde de lângă vilă, în 1948 a fost adus bustul lui Mihai Eminescu.
În fața lui, la data vizitei mele (anul 2020), Hotelul Decebal era acoperit, probabil pentru restaurare. Trecând de el am intrat pe Podul de Piatră, construit cu două arcade și un culoar pietonal acoperit (1864).
Capătul lui era format din arcade de piatră acoperite. Deasupra era postată o statuie.
Aceasta o reprezenta pe Omfala, Regina Lydiei, la care Hercules a slujit trei ani și cu care a avut un fiu.
Pe cealaltă parte a râului Cerna se afla clădirea unor băi și un izvor. Baia Diana, numită și Baia Elisabeta, a fost construită pe locul fostelor terme romane (1810) și după câțiva ani modificată în forma actuală (1858).
Pe acoperiș a fost amenajată o terasă cu parapet și pe unul din colțurile ei postată statuia lui Hercules. Baia era folosită pentru afecțiunile aparatului locomotor de aceea a fost numită și Baia „pentru dureri de oase”.
Pe turnulețul de lângă clădire a fost ridicată o coloană pe care a fost postată statuia Elisabetei. În perioada reabilitării (2001-2002) baia a fost legată de Hotelul Ferdinand printr-un culoar acoperit și în interiorul ei au fost amenajate un bazin comun și 9 cabine individuale. Din păcate clădirea avea nevoie iar măcar de o zugrăveală.
În apropierea băii se află Izvorul Diana III care, împreună cu alte trei izvoare, face parte din Grupa Diana. Izvorul a fost forat până la o adâncime de 260 metri în malul drept al râului Cerna. Apa lui, sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică hipotonă, cu temperatura de 51 grade Celsius, este folosită în curele afecțiunilor aparatului digestiv, aparatului respirator, alergii, diabet zaharat, artropatii, etc.
Pe malul râului am văzut locuri amenajate, sub forma unor bălți, cu scop curativ.
De fapt apa râului are la rândul ei proprietăți curative, izvoarele forate fiind folosite doar pentru necesități, restul apei fiind deversată în râu.
În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.
A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și în 1556 a primit statutul de oraș.
Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.
După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.
Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară, s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.
În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788). Orașul a fost din nou refăcut.
Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).
Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial, Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.
Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.
Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.
În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.
Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).
Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară, în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.
În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.
M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.
Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.
În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).
La începutul secolului XVIII a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.
În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.
Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.
S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.
Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.
Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).
Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.
Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.
Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.
Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.
Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).
Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.
În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.
O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.
Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.
Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.
Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.
La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).
De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.
De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.
Apoi m-am îndreptat spre BCR de unde, pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).
Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza” în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.
Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.
Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.
De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.
Din El Djem, Tunisia, am continuat drumul spre sud și după 105 km am intrat în orașul El Mahares, situat pe coasta Mării Mediterană, unde am făcut o scurtă oprire.
Inițial localitate berberă, a fost ocupată de fenicieni când, datorită poziționării pe malul mării, a devenit un punct comercial important.
Fiind cucerită de romani, a devenit un punct strategic important, fiind situată la intersectarea a două drumuri importante care legau Cartagina de Alexandria.
Sub Imperiul Bizantin a fost construită Cetatea Younga. Descoperită de arheologi, au catalogat-o ca unicat în zonă. Atât sub romani cât și sub bizantini populația berberă a fost în mare parte creștinizată.
Apoi bizantinii au fost alungați și El Mahares a fost ocupat de aglabizi, o dinastie arabă, sub care populația a fost convertită la islamism.
Ca toată țara, a intrat sub Protectorat francez (1881) până în 1954 când Tunisia a devenit stat autonom, independent.
Am părăsit marea și ne-am îndreptat spre vest printr-un peisaj destul de anost, o mare întindere nisipoasă, cu vegetație puțină, pe care din loc în loc am văzut câte o casă.
Au început să apară mici dealuri, unele săpate în forme ciudate, care îmi aduceau aminte de carierele de piatră de acasă.
Drumul urca pe serpentine, printre munții înalți, tot mai arizi.
Ne îndreptam spre Matmata unde urma să vedem fostele case troglodite, impropriu denumite, deoarece nu erau mai vechi de 700 de ani.
O idee simpatică… pe coasta muntelui o inscripție enormă, în trei limbi, ura călătorilor „Bine ați venit”.
Spre vârful muntelui am văzut intervenția omului, terase pe care creșteau niște pomi. Fiind departe nu mi-am dat seama dacă erau sau nu măslini.
Am ajuns pe un platou unde am parcat lângă o clădire construită din pământ, Hotel Matmata.
În incinta lui am servit masa de prânz după care urma să vizităm una din casele tradiționale berbere, construită de proprietari pe locul uneia vechi, un fel de „muzeu etnografic”.
În acea zonă consistența solului, care se sfărâmă atunci când este extras, nu a permis ridicarea de locuințe astfel berberii au hotărât să și le sape, preluând ideea romanilor care, la Bulla Regia, pentru a se feri de căldura toridă și gerul iernii, au construit case subterane.
Zona a fost părăsită în anii 1970, când în urma campaniei Președintelui care urmărea să civilizeze zona, locuitorii au fost mutați în noul oraș Matmata, construit pentru ei. Foarte puțini au rămas în zonă.
În 1977 Matmata a devenit platou de filmare pentru Star Wars când multe dintre case au fost reocupate de locuitori. Unele dintre ele azi sunt folosite în scop turistic.
În vechime construcția casei începea prin săparea unei găuri în pământ de aproximativ 10 metri adâncime și 7 metri diametru, cu rolul de a colecta apa de ploaie, în care se ajungea coborând o scară. Pe pereții laterali erau săpate niște nișe în care erau ținute animalele.
Pe două nivele, situate circular în jurul curții, se săpau camerele, cu o adâncime de aproximativ 6 metri.
La cele de la nivelul superior accesul de făcea pe scări săpate sau scări din frânghie.
Temperatura în camere, aproximativ 17 grade Celsius, rămânea constantă indiferent de anotimp.
Camerele erau săpate cu roluri exacte.
dormitoare
cameră de zi
bucătărie
camere de lucru
camere de depozitare
Pentru a le vedea am fost îndrumați de o localnică îmbrăcată în haine tradiționale care, în plus, ne-a demonstrat unele îndeletnici vechi cum ar fi frământatul aluatului, prelucrarea făinii, etc.
Și în zilele noastre, ce-i drept foarte rar, în acea zonă este îngropat câte un marabout, un pelerin musulman singuratic, rătăcitor, demonstrând că vechiul mod de trai încă se păstrează.
Din Matmata, coborând munții, am trecut pe lângă câteva hoteluri construite din pământ. Întrebându-l, ghidul tunisian mi-a explicat că interiorul era foarte modern dar, pentru turiștii doritori, exista posibilitatea petrecerii unei zile în stilul vechi, tradițional, al zonei.
A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.
Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).
M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.
Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.
Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu în mijlocul căruia se găsea statuia lui Vilmos Zsolnay (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.
În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind închise.
În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.
Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.
Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.
De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.
Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid de apărare.
Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care împroșca apă.
Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.
La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.
În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal. În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.
Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane (2010).
Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.
Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).
Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.
Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.
In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.
Unele zone au fost zugrăvite în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.
La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.
Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.
Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.
În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit. În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.
După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.
Comuna Petriș este situată în estul județului Arad, la limita cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Ilteu, Seliște, Corbești, Roșia Nouă și Obârșia. Pentru a le vizita am pornit pe drumul Arad-Deva, drum paralel cu râul Mureș, pe care după 100 kilometri am intrat în satul Ilteu.
A fost atestat documentar între anii 1715-1720 când aparținea familiei Feodali. În sat exista o Biserică Ortodoxă de lemn (1775) care, o dată cu vatra satului mutată în actuala locație, a fost transferată și ea. A supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1938).
Satul fiind situat pe un drum principal, în 1845 a fost ridicată o clădire ca stație pentru Poștalion.
Clădirea, ruinată, se înalță și azi la marginea drumului.
Până în 1918 satul a fost deținut succesiv de doi baroni care au locuit într-un conac, construit în stil neoclasic în perioada sfârșitului de secolului XVIII și începutul secolului XIX. În 1945 conacul și acareturile au intrat în proprietatea statului.
Au fost transformate în tabără școlară care a funcționat o perioadă de timp apoi au fost date uitării și s-au ruinat.
Actual, după legea retrocedărilor, au trecut în proprietate privată.
Comuna și restul satelor se află pe un drum lateral, spre nord. La 4 kilometri de Ilteu am intrat în satul Seliște, atestat documentar din 1479 când făcea parte din domeniul Vărădiei. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea lui Gh. Brandenburg (1510) apoi succesiv a altor doi moșieri. Din 1614 a aparținut lui Gabriel Bethlen apoi, sub stăpânirea austriacă, a trecut din proprietar în proprietar.
În 1745 în sat a fost înființată o parohie ortodoxă care a construit o Biserică de lemn (1755). Aceasta a fost părăsită în momentul construirii unei noi biserici de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1939) și în 1985 a fost mutată în curtea Mânăstirii din Gai, Arad.
La 2 kilometri nord de Seliște se află comuna Petriș, atestată documentar din 1337. Ca toată zona, localitatea a fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, când a fost construit un castel-cetate (1720), folosindu-se iobagi. Acesta a intrat în posesia contelui Jozsika (1738) apoi a contelui Salbeck (1778) care au chinuit atât de mult țăranii încât aceștia s-au răsculat, au atacat și distrus castelul (1784). Răscoala a cuprins și actualele sate aparținătoare comunei dar a fost înăbușită imediat de armata imperială. În același an vatra satului Petriș a fost mutată în locația actuală.
Comuna a trecut din proprietar în proprietar. Castelul Salbeck a fost refăcut, în stil neoclasic și a fost înconjurat cu un parc întins pe aproximativ 19 hectare (1800-1850). În 1947 a fost naționalizat și a fost utilizat ca tabără de copii, ca preventoriul pentru bolnavi (1961), școală ajutătoare (1986-2000), Azil de bătrâni (2005) și din 2006, retrocedat, este în proprietate privată, motiv pentru care nu am putut să-l vizitez.
În decursul timpului țăranii s-au răsculat împotriva autorităților maghiare astfel în 1848, luptând împotriva conscrierii militare, țăranii au atacat iar castelul, în 1919 au reușit să-l facă pe ultimul proprietar, contele Lingstein Carste, să părăsească domeniul dar mulți dintre participanți au fost împușcați de autoritățile maghiare. În sfârșit, în vara acelui an zona a fost eliberată de armata română.
Din punct de vedere religios, încă din 1708 în Petriș exista o Biserică de lemn care în decursul timpului a fost înlocuită cu alte două, ultima fiind demolată în 1883 și în locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe”.
De la Petriș spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Corbești, atestat documentar din 1337, așezarea fiind însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fragmente ceramice aparținând culturii Coțofeni (eneolitic). Primul proprietar menționat a fost groful Farcaș, originar din comuna Iratoș apoi, ca multe alte localități din zonă, a intrat în posesia familiei Salbeck (1778). În secolul XVIII localnicii români, ortodocși, neavând biserică mergeau la slujbe în Petriș (1755). În 1835 în sat a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”.
Biserica, construită din bârne de gorun (1793), a fost așezată pe o talpă de pământ.
În interior a fost pictată cu fresce reprezentând scene biblice.
În 1903, acoperișul de șindrilă al turnului fiind foarte deteriorat, a fost înlocuit cu unul din țiglă. Biserica a supraviețuit până azi și este încă funcțională.
La aproximativ 6 kilometri nord se află satul Roșia Nouă, atestat documentar din 1570. A aparținut grofului Farcaș apoi lui Iancu de Hunedoara și din 1778 contelui Salbeck.
Localitatea însă este mult mai veche, demonstrat de urmele unor mine din timpul stăpânirii romane găsite de arheologi în apropierea actualului sat.
Sat românesc, ortodox, încă din 1755 exista o Biserică de lemn care în 1808 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”.
În 1820 interiorul bisericii a fost pictat cu scene biblice.
Postbelic lângă biserică a fost postat Monumentul Eroilor.
Fiind un sat în zonă de munte, majoritatea caselor au fost așezate de-a lungul străzii principale.
Căminul Cultural
Din 1930 în sat au apărut primii credincioși penticostali care au ridicat Biserica Penticostală Betel (1935).
La 4 kilometri nord de Roșia Nouă, pe un drum neasfaltat dar bun, am ajuns în satul Obârșia, atestat documentar din 1468.
Înainte de intrarea în sat, pe marginea pârâului se află o moară de apă care a supraviețuit din secolul XVIII, a fost reparată și recondiționată în decursul timpului și este încă funcțională.
Conform legendei locale satul a fost înființat în 1614 de o bandă de hoți.
Documentar, primul proprietar cunoscut a fost Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, aliat al turcilor împotriva habsburgilor (secolul XVII).
În secolul XVIII, alături de celelalte sate, Obârșia a intrat în posesia grofului Salbeck.
Lângă Placa de Bous din Valencia, Spania, se află Gara de Nord situată în districtul Extramurs, format din patru cartiere- Botànic, La Roqueta, La Petxina și Arrancapin.
Pe acel loc, prima gară a fost construită pe o suprafață de 5.000 metri pătrați, stație pentru linia de cale ferată Valencia-Port El Grao, lungă de 6 kilometri (1851-1852). Ulterior au fost create și alte linii care au permis conexiunea Barcelona-Madrid, care treceau prin Valencia (1854, 1865).
La începutul secolului XX, după ce a cumpărat terenurile înconjurătoare, Compania de Norte a extins stația pe 15.000 metri pătrați și a construit Gara de Nord (Estació del Nord). Clădirea a fost formată din trei corpuri cu turnuri, decorate cu motive vegetale și fructe.
Central, pe fațada principală, de o parte și de cealaltă a ușii de intrare a fost pusă stema Valenciei- patru bare roșii pe fundal auriu deasupra cărora se află scutul heraldic al orașului. În partea superioară, deasupra unui ceas, a fost postat un vultur.
Din 1941 căile ferate iberice au fost naționalizate, ulterior statul a reabilitat clădirea gării (1980-1982).
De la gară am traversat carrer de Xativa și m-am grăbit spre Piața Primăriei unde deja începea să se adune lumea pentru artificiile (mascleta) care au loc zilnic în perioada festivalului Fallas.
Piața Primăriei (Plaza de Ayuntamiento), situată în Ciutat Vella, cartierul Sant Francesco, a fost amenajată pe locul fostei piețe „Bajada de San Francisco”, sub forma unei platforme triunghiulare cu un spațiu subteran unde, deși cu multe dispute, au fost mutați florarii care până atunci își vindeau marfa în piață. Aceștia au părăsit subteranul în 1944.
În cele trei colțuri ale pieței au fost create fântâni care reprezentau cele trei provincii (1931).
În anii 1950-1960 platforma a fost demontată treptat, fântânile îndepărtate, s-a creat un spațiu plat în mijlocul căruia a fost creată o fântână și postată statuia Generalului Francisco Franco, mutată ulterior la o bază militară (1962).
În toată acea perioadă piața s-a numit Plaza del Caudillo, după numele dictatorului, fost general de armată (1939-1975).
Clădirea Primăriei Valencia (Ayuntamiento de Valencia) este formată din două corpuri conectate între ele. Inițial a fost construită Casa de la Enseñanza în care a funcționat Școala Mayoral (1860).
În secolul XX a fost extinsă cu al doilea corp, în stil eclectic.
Din 1934 a devenit sediul Consiliului Municipal.
Pe lângă Primărie clădirea găzduiește diverse birouri, sala de ședințe a consiliului, arhivele municipale, o sală de bal și un muzeu.
După ce am participat la artificii și s-a mai degajat perimetrul, m-am îndreptat spre Biserica Sf. Augustin (Iglesia de San Agustin). Prima biserică catolică Santa Catalina Mártir y San Agustín a făcut parte din mânăstirea construită de augustinieni (1307), distrusă în timpul Războiului de Independență. Biserica a supraviețuit și a fost redeschisă în 1836 cu numele actual.
În apropierea ei se afla Grădinile vechiului Spital General al Valenciei (Jardines del Antiguo Hospital), prima Casă de Nebuni (spital cu profil psihiatric), Spital dels Innocents e Folls (1409) care ulterior a fost extins pentru alte specialități devenind Spital General (1512). În secolul XIX a devenit un mare complex spitalicesc cu două infirmerii, farmacie, grădină de legume, terase, grădini, cimitir și săli de predare care au fost la originea Facultății de Medicină.
Capella del Capitulet (Capela Frăției Regale a Maicii Domnului Inocenților, Martirilor și Inocentului)
Terenul pe care a fost construit spitalul a fost donat de Frăția Santa Lucia, Fecioară și Mucenică (1410). Lângă el Frăția a construit un schit (1511) care a fost extins în stil neoclasic (secol XVIII), un secol mai târziu i s-a ridicat clopotnița cu două clopote (1865), devenind Biserica Sf. Lucia (Ermita de Santa Lucía). Sub clopote, într-o nișă a fost postată statuia sfintei.
Remodelarea urbană din 1958 a demolat o parte din clădiri dar a fost oprită la insistențele publicului (1963) și clădirile rămase, ruinele descoperite prin săpături- capiteluri, puțuri, baze, coloane, declarate monument istoric național. Fostele grădini au fost reamenajate începând cu anul 1979.
Pe locul uneia dintre infirmerii a fost ridicată clădirea Muzeului de Ilustrație Valencia, cealaltă infirmerie, parțial păstrată, a fost restaurată (1979) și găzduiește Biblioteca Publica de Valencia Pilar Faus.
În apropiere, pe carrer Guillem de Castro se află Parroquia Nuestra Señora del Pilar, biserică dominicană (1667-1730) în care erau confesați bolnavii din spital. De asemenea acolo sec confesau cei care urmau a fi executați.
Am intrat pe străduțele înguste, unele doar alei, pe care m-am rătăcit.
Într-un final am ieșit într-o mică piață delimitată de clădiri mai noi, Plaza de Joan Vila-rasa .
În piață am văzut Fântâna celor Patru Continente (Fuente de los Cuatro Continentes).
După ce am fost îndrumată, dorind să ajung la Grădina Botanică m-am deplasat spre strada principală din care pornisem. În drum am trecut pe lângă o biserică piaristă din secolul XVIII, Eglesia de San Jose de Calasanz.
Începeam să mă bucur că mă rătăcisem. Mă aflam în afara zonei turistice și vedeam o altă față a orașului.
După 10 minute am ajuns în apropierea Torres de Quart unde se afla o altă biserică, La Iglesia Parroquial de San Miguel y San Sebastián sau Convent din San Francisco de Paula (1726-1739) care inițial a făcut parte din Mânăstirea San Sebastian (1533-1547), demolată după ce călugării au părăsit-o ca urmare a Legii confiscării Mendizabal.
În sfârșit am ajuns la intrarea în Grădina Botanică (El Jardín Botánico de la Universidad de Valencia).
Spre supărarea mea, era închisă, așa că m-am întors să cutreier străduțele întortocheate.
Excursiile Monicăi 