O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe 2 decembrie 2019 de monica frimu

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante, terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817. Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Toledo Spania

Publicat pe 10 iulie 2019 de monica frimu

Răspunde

Orașul Toledo din Spania se află în regiunea Castilla-La Mancha la 70 km sud de Madrid. Este situat pe o colină și o parte înconjurat de fluviul Tajo (Tagus), cel mai lung din peninsula Iberică. Cu trenul de viteză am ajuns în 30 minute la stația terminală, Gara Toledo (Estacion Toledo). Prima linie de cale ferată ce lega Madridul de Toledo și gara aferentă, la est de oraș, au fost construite în 1858. Între 1916-1917 clădirea a fost înlocuită cu una nouă în stil Mudejar care a intrat în funcțiune în 1919. O dată cu crearea liniei de mare viteză între Madrid și Toledo (2005) clădirea a fost restaurată.

Clădirea formată dintr-un pavilion central și două aripi laterale era decorată cu arcade și turnulețe. Prezenta cinci uși de acces în sala mare bogat ornamentată cu mozaicuri și vitralii.

Peretele cu fostele case de bilete era format din lemn sculptat. În fața lui se aflau grilaje de fier forjat. Lateral de sala mare era amenajat un spațiu modern de unde se puteau obține informații și cumpăra biletele de călătorie.

În partea dinspre oraș se ridica turnul cu ceas. În fața gării se întindea un spațiu mare de parcare și o stație de autobuze. Am preferat să parcurgem drumul spre oraș pe jos.

Pe malul fluviului Tajo, pe o altă colină se ridica Castelul de San Servando (Castillo de San Servando). A fost construit ca mânăstire de călugări (1088) apoi ocupat de Cavalerii Templieri care au transformat-o într-o cetate pentru apărarea împotriva musulmanilor (secolul XII). Când musulmanii au fost expulzați din Peninsula Iberică și Ordinul cavalerilor Templieri s-a dizolvat (1312) cetatea a rămas fără utilitate și în timp s-a degradat. În secolul XXI castelul a fost refăcut și funcționează ca hostel pentru tineret.

Am mers paralel cu orașul care se înălța în stânga noastră. Pe rând a fost municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, cucerit de mauri sub Califatul de Cordoba când în oraș au coabitat evrei, creștini și musulmani, apoi condus de arabi când s-a numit Tulaytulah și recucerit pentru Spania de Alfonso VII (1085). În timpul Evului Mediu a devenit un important centru industrial cunoscut pentru producția de săbii și Oraș Imperial sub domnia lui Carol V (secolul XVI), unul dintre cele mai importante centre culturale. După ce Filip al II-lea a mutat curtea regală la Madrid orașul a început să decadă. În 1986 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am trecut fluviul și am început urcușul pe lângă zidurile fostei cetăți Toledo până la Poarta Nouă Bisagra (Puerta Nueva de Bisagra), una dintre porțile prin care se intra în cetate. A fost construită de mauri, reconstruită (1540-1576) din două corpuri separate între care s-a format o curte. În partea exterioară, între două turnuri circulare mari se afla un arc semicircular pe care era postată stema împăratului Carol V, un vultur cu două capete și deasupra, central, o statuie de înger. Spre interior pereții porții erau drepți și lateral se înălțau două turnuri pătrate.

Am pătruns în fostul cartier musulman. Între Poarta Bisagra Nouă și Poarta Bisagra Veche se afla o biserică catolică, Iglesia de Santiago del Arrabal, construită pe locul unde se aflase o moschee (secolul XIII), la marginea orașului vechi. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori.

Am coborât puțin până la poarta veche, Puerta Antigua de Bisagra sau Puerta Alfonso VI (Poarta balamalelor veche). A fost construită în secolul X, în stil Mudejar, ca poartă principală de intrare în oraș. A fost închisă o dată cu construirea porții noi și folosită doar pentru anumite ocazii până în 1905 când a fost restaurată și redeschisă publicului.

Ne-am întors și am urmat drumul pe lângă Schitul Maicii Domnului de la Steaua (Ermita de la Virgen de la Estrella) ridicat în 1611 de ordinul religios cu același nume cu ajutorul breslei grădinarilor. Ulterior capela a fost demolată și în secolul XVII ridicată actuala construcție în stil baroc. Într-o nișă se afla postată o statuie a Fecioarei cu Copilul în brațe.

A treia poartă și cea mai veche din oraș, Poarta Soarelui (Puerta del Sol), construită în secolul XII pe locul unui turn de apărare din secolul X, a fost deteriorată în timpul războaielor civile iar cea pe care am văzut-o a fost reconstruită în stil Mudejar (secolul XIV). În secolul XVI deasupra arcului porții a fost postat un medalion cu sfântul Idelfonso, patronul orașului Toledo și pe lateralele lui au fost pictate soarele și luna, de la care și numele porții.

În vestul ei era o altă poartă veche construită în secolul X, Puerta de Valmardón sau Poarta Bab al-Mardum, situată lângă o moschee. Mardum în limba arabă însemnând blocat, probabil că a fost înlocuită ca funcționalitate cu Puerta del Sol.

Fiecare clădire, poartă, biserică, moscheie, aflate unele lângă celelalte, își aveau povestea lor. Moscheea Cristo de la Luz (Mezquita del Cristo de la Luz), denumită anterior Bab-al- Mardum, era situată în zona orașului Medina unde locuiau musulmanii bogați. În 999 Ahmad ibn Hadidi, din bani proprii, a ridicat o clădire mică pătrată și a decorat fațada cu turnuri de ceramică. Legenda spune că aceasta a fost construită pe locul spre care l-a îndrumat un fascicul de lumină și a găsit îngropată o figurină a lui Isus, pentru ca Allah să-i ofere un loc în Paradis.

Ulterior a fost adăugat un perete semicircular în stil Mudejar. După ce Alfonso VIII a cucerit Toledo (1186) a cedat clădirea Cavalerilor Ordinului Sfântului Ioan care au modificat interiorul, au adăugat absida și au transformat-o în Capela Sfintei Cruci (Ermita de la Santa Cruz) iar moscheea a primit actuala denumire.

Pe prima străduță la dreapta se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (Convento de los Carmelitas Descalzos), un complex construit între anii 1653-1655.

În secolul XVIII nava centrală și capelele au fost acoperite cu panouri azulejo (plăci ceramice decorate).

Normal că nu puteam să cuprindem în vizita noastră toate clădirile istorice ale orașului mai ales datorită faptului că ne-am încurcat pe numeroasele străduțe înguste, scurte, ca un labirint.

Am ajuns la o clădire circulară care aparținea de o biserică veche (Iglesia de San Vicente) ridicată în secolul XII de Alfonso VI după ce a cucerit Toledo. În decursul timpului a suferit reconstrucții și transformări.

În 1842 biserica a încetat să funcționeze. Azi găzduiește o fracțiune a Muzeului de Artă Toledo, Circulo de Arte și sub vechea capelă există cafenea, restaurant, club de noapte cu concerte de muzică life.

Clădirea din apropierea ei găzduia o parte din Universitatea Castilla-La Mancha (Vicerrectorado de Relaciones Internacionales y Formación Permanente- Universidad Castilla-La Mancha).

Ne-am învârtit pe străduțele ca niște ganguri care se deschideau din loc în loc în câte o piațetă. În Plaza Amador de los Rios se afla Muzeul Tolmo amenajat în Oratorio de San Felipe Neri, o biserică în stil gotic construită în secolele XV-XVI pe locul unei biserici iezuite demolată. De asemenea se puteau vizita Băile romane a căror intrare noi nu am depistat-o.

După alte străduțe și o piață am ajuns la Biserica Iezuiților San Idelfonso (Iglesia de los Jesuitas-San Ildefonso) dedicată sfântului patron al orașului Toledo.

Pe locul de naștere al Sfântului Ildefonso în 1569 se aflau casele contelui de Orgaz care au fost cumpărate de iezuiții din Toledo (1629) și au început construcția unei biserici în stil baroc. Terminată în 1765, s-au bucurat de ea doar doi ani fiind expulzați de Regele Carlos III.

De o parte și de alta a ușii de intrare, păstrată cea originală, se aflau câte două coloane înalte și deasupra ei o fereastră cu vitralii flancată și ea de patru coloane corintice între care erau postate statuile lui Pedro și Estefania Manrique și scutul familiei lor.

În interior, de-a lungul navei erau postate statuile celor 12 apostoli și în spatele altarului o frescă ce reprezenta coborârea Fecioarei asupra Sfântului Ildefonso. Biserica a intrat din nou în posesia iezuiților abia în secolul XX.

Urmând strada Alfonso XII am început să vizităm mânăstirile din acea zonă, aflate una lângă cealaltă. Mânăstirea Maicii Domnului (Antiguo Convento Madre de Dios) a fost fondată în secolul XV. În decursul timpului clădirile mânăstirii s-au deteriorat, unele chiar ruinat, fiind părăsite de călugărițe. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori și reabilitată după ce a intrat în posesia Universității Castilla-La Mancha care a construit în interiorul mânăstirii și o clădire pentru Biblioteca San Pedro Martir.

Următoarea a fost o mânăstire dominicană, Convento San Pedro Martir. Fiind situată în afara zidurilor cetății în 1407 a fost mutată în interior pe locul unor case donate și extinsă în jurul a trei terase. Biserica actuală a fost construită în secolul XVII. Din 1991 a intrat în posesia Universității din Castilla-La Mancha.

În Plaza San Roman am văzut statuia lui Lope de Vega, unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi spanioli.

Pe o latură a pieței se afla Casa Santa Teresa de Jesus– Casa de Mesa. De-a lungul timpului casa a fost locuită de nobili din Toledo dintre care familia Malagon (secolul XVI), protectoare a Sfintei Teresa care a locuit acolo în timpul șederii în Toledo când a scris cartea sa biografică și familia Mesa (secolul XVIII) căreia îi poartă numele. A fost restaurată în 1972 și azi găzduiește Academia Regală de Arte Frumoase și Științe Istorice din Toledo.

În stânga clădirii se afla o altă biserică, Iglesia de San Roman, construită în secolul XIII pe locul unei bazilici vizigote ridicată la rândul ei pe locul unei vile romane. În biserică a fost încoronat Regele Alfonso VIII de Castilla. Turnul său în stil Mudejar era vizibil de la depărtare.

În clădire funcționează Centrul Vizigot și Muzeul Culturii (Museo de los Concilios y la Cultura Visigoda).

În continuare am trecut pe lângă două școli. Prima a fost Școala de limbi străine EOI Raimundo de Toledo– Escuela oficial de Idiomas care purta numele călugărului francez benedictin, Arhiepiscop de Toledo (1125-1152). În conjunctura coabitării mai multor nații el a creat Școala de Traducători care au recuperat textele vechi și a promovat studiile filosofice, școlile de medicină, matematică și astronomie.

Colegiul de fete nobile (Colegio de Doncellas Nobles) a fost fondat în 1551 pentru a educa tinerele mame atât din familii nobile cât și din cele sărace. A funcționat în clădirea prințului Melito care a fost restaurată (secolele XVII, XVIII) și extinsă pe locul a două case vechi (1900, 1903) când a fost transformată în stil neo-Mudejar păstrând portalurile în stil baroc. Aparține și ea Universității.

În altă piațetă, Plaza de Padilla, central trona statuia lui Juan de Padilla. În spatele lui se afla o altă școală, Colegio Mayor Gregorio Marañón și pe o laterală Centrul Cultural San Clemente.

Lângă Colegiu, despărțite de o străduță îngustă, se afla Mănăstirea Sfântului Dominic de Silos (Vechiul) (Convento de Santo Domingo el Antiguo) cu Parroquia de Santa Leocardia. Construită în secolul VI în stil Mudejar, după cucerirea orașului de Regele Alfonso VI (1085) a fost reconstruită și ocupată de călugărițe care în 1159 au adoptat reforma cisterciană. În secolul XVI a fost demolată și reconstruită cu o extindere pe locul unde s-a născut Sfânta Leocardia, pentru îngroparea Mariei Silva, o doamnă portugheză din alaiul reginei Isabel a Portugaliei, care și-a dedicat viața mânăstirii. De atunci mânăstirea poartă numele dublu a Sfântului Dominic și Sfintei Leocardia. În 1800 a fost transformată în stil neoclasic.

În Plaza Santa Teresa de Jesus am văzut Mânăstirea Carmelitelor Desculțe din San Jose (Convento de las Carmelitas Descalzas de San José). În Toledo comunitatea Carmelitelor Desculțe a fost fondată de Sfânta Teresa de Ávila. În 1607 călugărițele au cumpărat o casă neterminată (1572) și au construit mânăstirea (1626-1643). În secolul XVIII interiorul a fost decorat cu panouri azulejos (plăci ceramice glazurate).

Am ajuns la poarta de vest a orașului, Puerta del Cambron, care inițial a purtat numele de „Poarta evreilor” pentru că de acolo începea cartierul evreiesc. În 1576 a fost refăcută în stil renascentist și deasupra arcului porții a fost postată statuia Sfintei Leocardia.

Pe lângă Palatul La Cava (Palacio de La Cava) construit în secolele XVI-XVIII, azi proprietate privată, am intrat în Plaza San Juan de los Reyes unde trona biserica din Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes) pe care urma să o vizităm.

Și așa a trecut dimineața fără să remarcăm. După vizitarea mânăstirii urma să continuăm plimbarea noastră prin alte zone ale orașului Toledo.

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

Orașul Madrid în ploaie-2

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Vremea, deși foarte închisă, era schimbătoare cât de cât spre norocul nostru. După puțin timp ploaia s-a oprit șide la Mercado de Cebada am continuat explorarea orașului. În Placa de la Cebada, din cartierul La Latina în care ne aflam, am văzut intrarea în Teatrul la Latina (Teatro La Latina). Acesta a fost creat la începutul secolului XX ca teatru de comedie și de revistă în locul unui fost spital unde a funcționat un cinematograf. Din 1945 clădirea a fost cumpărată succesiv de mai mulți proprietari, ultima fiind actrița Lina Morgan (1978) care a reamenajat interiorul (1984). Până în 2010 când l-a vândut unei companii de teatru a funcționat cu spectacole latine.

Trecând pe lângă Muzeul de Arte și tradiții Populare în nici 5 minute am ajuns la Școala de Dans Mayor (Escuela Mayor de Danza) ce funcționa într-o clădire în stil baroc care începând cu 1935 a fost sediul mai multor instituții. În fața intrării se afla o terasă mare unde se urca pe o scară bogat ornamentată.

Aveam un itinerar în minte pe care doream să-l urmăm dar am urmat o direcție greșită și am ajuns în dreptul unei clădiri cu un turn de 10 etaje, construită în 1950, unde se aflau Galeriile Piquer (Galerias Piquer) sau Galeriile Isla de Cuba.

Ne-am întors spre a vizita Biserica Porumbelului (Iglesia Virgen de la Paloma) denumită și Biserica parohială San Pedro el Real construită la sfârșitul secolului XIX în stil neo-Mudejar. În ea era adăpostită o pictură ce reprezintă Fecioara Îndurerată. Se povestea că niște copii se jucau cu pictura pe strada La Paloma, a fost preluată de Isabel, refăcută și plasată pe ușa de intrare. Făcând multe minuni a început să fie venerată de populație, ulterior de către Casa Regală care a construit o capelă dedicată Fecioarei Îndurerate numită La Paloma (1795).

În timpul invaziei franceze din Războiul de Independență Spaniol (1808-1814) pictura a fost ascunsă de Isabel pentru a nu fi distrusă și fiind timpuri neprielnice, venerarea sa a crescut. Capela devenind neîncăpătoare, între 1891-1912 s-a ridicat o biserică parohială, San Pedro el Real. În interiorul gotic, deasupra altarului a fost plasată pictura. Clădirea a fost restaurată în 1978.

În cinstea ei, începând cu secolul XVIII anual are loc Fiestas de la Paloma, o sărbătoare religioasă care celebrează Fecioara Îndurerată.

Următoarea clădire istorică, tot o biserică catolică, se afla în partea de vest a Pieței San Francisco. Real Basilica de San Francisco el Grande face parte din Mânăstirea Franciscană a lui Isus și Maria, fondată de Sfântul Francisc de Assisi în secolul XIII când a fost construită o capelă dedicată Sfintei Maria. În perioada regelui Filip al II-lea mânăstirea a crescut în bogăție și importanță (1561). În 1760 capela a fost demolată urmând să fie construită o biserică mai mare care a fost finalizată în 1784 și a funcționat până în 1812 când a fost transformată în spital.

Din 1836, când franciscanii au fost expulzați, clădirea a trecut în proprietatea statului și a servit o perioadă de timp ca baracă militară (1838), apoi ca Panteon Național (1869-1874) când a adăpostit rămășițele diferitelor personalități spaniole. Între anii 1879-1889 biserica a fost refăcută, interiorul decorat și din 1926 a fost redată franciscanilor de Regele Alfonso XIII. Pe fațada neoclasică a fost așezată Crucea din Ierusalim, deasupra ei scutul franciscan și coroana regală, pe balustrada de deasupra 4 statui din piatră ce reprezintă sfinți.

De o parte și de alta se înălța câte un turn, cel din sud cu 19 clopote și cel din nord în care au supraviețuit până azi doar 11. Acoperișul prezenta o cupolă de 58 metri înălțime în jurul căreia se aflau 6 domuri mai mici. În interior era structurată cu o capelă centrală și 6 capele laterale situate circular de prima.

Biserica a fost consacrată în 1962, în decursul secolului XX refăcută și redeschisă în 2001.

Lângă fațada de nord se afla capela Cristo de los Dolores (1662-1668).

Lângă Basilică se afla Seminarul Minor din Madrid (Colegio Arzobispal-Seminario Menor de Madrid) un centru educațional mai ales pentru tinerii candidați la preoție și studenții Colegiului Arhiepiscopal.

Lângă el, Seminarul Teologic oficial al Neprihănitei Zămisliri și San Damaso (Seminario Conciliar de Madrid), în care funcționa Facultatea creștină și de literatură clasică din cadrul Universității cu același nume, se afla pe locul fostului palat al ducilor de Osuna, o clădire din secolul XVII. Acesta a fost pierdut de familia ducilor în urma unor datorii mari, cumpărat în 1900 de Arhidieceza Madrid și demolat pentru a se construi seminarul. În 1950 a fost mărit prin construirea a două pavilioane. Clădirea centrală, biserica, separă două curți interioare și a fost construită în stil neo-Mudejar cu decor neo-gotic.

Grădinile din jurul palatului au fost cumpărate de Consiliul Municipal Madrid și amenajate pe o suprafață de 4.400 de metri pătrați, pe zona cea mai înaltă din Madrid, Jardin de las Vistillas. Fiind plantate diferite soiuri de dalii și situată lângă Bazilica San Francisco el Grande a primit denumirea de Dalieda San Francisco. Fiind martie, în plus vremea rea cu care ne confruntam, puteam doar să ne imaginăm frumusețea lor, noi văzând doar un parc cu alei, în unele locuri inundate și statui, aproape fără urme de vegetație.

În partea dreaptă se afla un viaduct pe sub care urma să trecem, Viaductul Segovia (Viaducto de Segovia). În locul unde azi se află strada Segovia curgea râul Manzanares peste care se trecea pe un dig construit în secolul XIV. În locul lui, pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei s-a construit un pod din granit (1582-1584) care a fost înlocuit cu un viaduct din lemn și fier (1872-1874). Deteriorându-se a fost demolat și înlocuit cu un altul din granit (1932-1934) care a fost afectat grav în timpul Războiului Civil Spaniol. Ulterior a fost refăcut având spațiu pentru liniile de tramvai și deschis în 1942. În decursul anilor următori traficul a crescut, mai ales cel de automobile și nu a mai făcut față astfel a fost renovat și adaptat noilor condiții de circulație (1976-1978) când pe laterale s-au creat alei pietonale. Popular poartă numele de podul de sinucidere datorită numărului acestora crescut (4/lună) mai ales în anii 1990. Împotruva acestor acte a fost dotat pe laterale cu parapeți de sticlă groasă (1998).

De cealaltă parte a străzii Segovia în vechime se intra în cetate prin Poarta Alvega. În acea zonă actual se afla Parcul Mohamed I numit după Muhammad I de Cordoba care spre sfârșitul anilor 800, învingând Revolta din Toledo, a construit mai multe puncte strategice de apărare dintre care și Mayrit (Magerit) nucleul viitorului oraș Madrid.

În mijlocul parcului era postată o fântână interesantă, în formă de stea, Fuente den estrella.

Lângă parc, pe un deal se înălța semeață Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena. Latura parcului dinspre Cripta Catedralei Almudena era delimitată de un zid de piatră lung de aproximativ 120 de metri, Peretele arab din Madrid (Murala musulmana de Madrid sau Muralla Araba), unul dintre primele și cele mai vechi vestigii descoperit prin săpături arheologice în oraș. A fost construit în secolul IX în aceeași perioadă cu Magerit.

În fața Catedralei se afla Palatul Regal (Palacio Real) care găzduiește Parlamentul Spaniei. Inițial curtea regală a funcționat în al 9-lea Alcazar, o fortăreață musulmană situată în apropierea orașului Magerit. În 1561 Regele Felipe al II-lea a construit un nou Alcazar, pe locul unde azi se află palatul și Madridul a devenit capitala regatului. Alcazarul a ars într-un incendiu (1734) și în locul lui Regele Felipe V a construit un palat (1738-1755). Ultimul rege care a locuit în palat, Carlos al III-lea, a extins clădirea cu două aripi și galerii cu arcade în stil neoclasic care închideau o curte mare dreptunghiulară, Plaza de la Armeria (1760) existentă din 1553 când era delimitată de grajdurile regale. După daunele suferite în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) palatul a fost refăcut după modelul original.

Între anii 1999-2000, în timpul construcției Muzeului Colecțiilor Regale, în Plaza de Armeria s-a descoperit o altă parte a zidului fostei cetăți musulmane, lungă de aproximativ 70 de metri. După Regele Carlos al III-lea palatul a fost ocupat de Președintele celei de a doua Republici când palatul s-a numit Palatul Național. Actual palatul este reședința Familiei Regale Spaniole și este folosit doar pentru ceremonii de stat.

Palacio Real și Cambio de Guardia

Palatul ocupă o suprafață de 135.000 de metri pătrați, e format din 2.318 camere și e considerat cel mai mare din Europa. Fațada principală a fost decorată cu coloane ionice, împodobită cu statui ce reprezintă sfinți, domnitori și regi, un ceas deasupra căruia a fost postată stema regală înconjurată de îngeri și mai sus clopote din anii 1637 și 1761. În interior, la etajul inferior se găsesc Biblioteca Regală cu 20.000 de articole, Farmacia Regală care funcționează și azi și Armureria Regală. La primul etaj se află apartamentele Regelui Carlos al III-lea cu Camera de Gardă, Sala Coloanelor și Sala Tronului, apartamentele Reginei, ale Infatului Luis în care se află camera Stradivarius cu instrumente muzicale, Sala de banchete, Camera Coroanei cu tronul, sceptrul și coroana regelui Carol al III-lea.

Ploaia s-a întețit și ne-am refugiat în catedrală urmând că continuăm vizitarea orașului după ce se mai domolea.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-3

Aiud și Teiuș, județul Alba

Publicat pe 13 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Rimetea, după 26 km am ajuns la Aiud, o localitate din județul Alba ce datează din 1293 și poartă numele Sfântului Egidiu (Saint Gilles), un sfânt din evul mediu. În acea perioadă populația era majoritar germană- sași. În timpul reformei protestante mulți dintre aceștia au trecut la calvinism, treptat au adoptat limba și cultura maghiară și orașul a devenit unul dintre principalele centre culturale și de învățământ calvine din Transilvania.

Am parcat în centrul localității lângă clădirile în care se aflau Colegiul Național Bethlen Gabor și Muzeul de Științele Naturii, în apropierea Primăriei orașului. Colegiul a fost fondat în Alba Iulia (1622) de către principele de Transilvania căruia îi poartă numele. În 1658, distrus de invazia turco-tătară, s-a mutat la Cluj și în 1662 la Aiud. Devastat de armata austriacă (1704), a fost reconstruit cu ajutor financiar din Anglia (1711). Clădirile au supraviețuit până în prezent deși interiorul a fost devastat de revoluționarii români (1849). Până în 1859 în colegiu au funcționat trei facultăți-filologie, drept, teologie și o școală normală. Facultățile mutându-se la Cluj colegiul a funcționat ca gimnaziu superior, din 1976 ca liceu industrial cu predare în română și maghiară, în 1990 din nou liceu teoretic și din 1993 Colegiu Național. Lângă el se afla Muzeul de Științe Naturale, înființat în 1796, care funcționa în fostul Palat voievodal Bethlen construit între anii 1612-1629.

Vis a vis se înălța Cetatea Aiudului. Aceasta a fost ridicată în două faze pe locul unei așezări daco-romane din secolul III. În secolul XIV s-a construit o biserică fortificată apoi în secolele XVI-XVII restul cetății, ocupând o suprafață totală de 3.500 metri pătrați.

Zidurile de apărare au fost extinse și s-au construit 9 turnuri care au fost numite după breslele meșteșugărești din zonă: turnul măcelarilor (sec. XIV), turnul croitorilor, turnul blănarilor, turnul olarilor (sec. XIV), turnul dogarilor, turnul cizmarilor din secolul XVIII, fost turn al lăcătușilor care a fost distrus în 1706 și refăcut de breasla cizmarilor în 1734, turnul fierarilor (sec. XVIII), turnul Kalendas pentru breasla frânghierilor, ulterior donat asociației „Kalendas” sau „Sfântul Spirit” și turnul Porții (sec. XIV) prin care se făcea accesul în cetate.

Până la sfârșitul secolului XVIII șanțul cu apă care înconjura cetatea a fost utilizat. Pentru a intra, se trecea un pod de lemn mobil, ce se termina la poarta aflată în porțiunea inferioară a turnului Porții.

Am ocolit cetatea trecând pe lângă clădirea în care funcționa Detașamentul de pompieri Aiud.

În cetate de găseau două biserici pe care doream să le vizităm.

Am intrat pe lângă Biserica Evanghelică (luterană), situată lateral, spre Biserica Reformată (calvină), ambele situate în interiorul zidurilor cetății.

Biserica reformată a fost construită în secolele XV-XVI, în stil gotic, cu un turn înalt care era vizibil de la depărtare.

Am avut norocul să putem intra. Se oficia slujba. Am rămas dezamăgite de interiorul sobru, în stil baroc, care era foarte deteriorat. Oare de ce nu s-a restaurat și el o dată cu exteriorul ?

Am înconjurat biserica pe lângă zidul de apărare în dreptul turnului măcelarilor.

În spatele ei, în vestul turnului Porții, se afla clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie Aiud. Spre interiorul cetății, în fața zidului clădirii era postat bustul unei doamne, Miksa Zsuzsanna, care a donat o sumă considerabilă la fondarea Asociației de Cultură Maghiară din Transilvania (1885).

Tot în acea zonă se afla o placă datată cu cifre romane (1869), decorată cu niște ornamente despre care nu am putut afla ce reprezentau.

În sud-estul cetății, în piața Cuza Vodă, am văzut Catedrala ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”.

A fost construită după unirea Transilvaniei cu România (1918), în stil neo bizantin, începând cu 1927. Inițial a purtat hramul Arhanghelilor Mihail și Gavril (1938-1957), ulterior a celor trei Sfinți Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan.

A fost restaurată în 1974 când interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi.

Am ocolit catedrala și am parcurs o stradă scurtă până la râul Aiud care, în acea zonă, era traversat de un pod.

Pe cealaltă parte a râului se afla o clădire ce îmbina stiluri arhitectonice diferite, în care funcționa Colegiul Tehnic Aiud. Între 1885-1887 familia Rakoczy a construit un palat care ulterior a fost extins (1898-1901). Între 1901-1929 a funcționat ca sediu al prefecturii Alba de Jos. În timpul celor două războaie mondiale a devenit un punct strategic și clădirea a fost transformată în cazarmă militară (1929-1967). În Aiud, fiind bine dezvoltată industria metalurgică, în 1967 s-a înființat o școală de profil, actualul Colegiu Tehnic.

Ne-am întors la parcare pentru a ne continua drumul.

După 13 kilometri am ajuns la Teiuș, o localitate atestată din anul 1290. S-a dezvoltat ca un renumit târg de vite (1603), sub domnia regelui Matei Corvin (1458-1490) a devenit oraș pentru o scurtă perioadă, apoi a redevenit localitate rurală. „Societatea căilor ferate ungare de est” a construit în Teiuș o gară și în 1871 a fost dată în funcțiune linia de cale ferată Teiuș-Alba Iulia. Pe parcursul anilor localitatea a devenit un important nod de cale ferată. Între 1918-1950 orașul a fost reședința unității administrative Plasa Teiuș. Din 1994 este clasificat ca oraș.

Am parcat lângă Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” (1925-1927) situată în centrul localității. A fost construită în stil bizantin (1926), la un an după prima biserică ortodoxă ridicată în 1925, Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Am avut norocul să putem vizita interiorul. Era deschisă deoarece se oficia o slujbă de nuntă.

Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” a funcționat imediat după ce a fost construită. Decorațiile interioare, mobilierul, au fost adăugate în decursul timpului (1938, 1940, 1955-1956). Între anii 2005-2006 s-au efectuat reparații capitale.

Am trecut printr-un părculeț situat în spatele primei biserici unde, într-o porțiune, se afla o fântână arteziană și era amenajat un loc de joacă. În altă porțiune era postată o troiță.

Ne-am îndreptat spre cea mai veche biserică din Teiuș, Biserica reformată (calvină). Era situată, parcă ascunsă între case. Accesul în curtea bisericii se făcea printr-o poartă veche din lemn care era închisă.

A fost construită în stil romanic cu elemente de gotic timpuriu și a fost terminată în 1379. În decursul timpului a fost de mai multe ori avariată, în timpul campaniilor turcești (1442), a atacurilor armatelor austriece ale generalului Basta (1603), în multiplele raiduri turco-tătare (1658-1662) apoi reconstruită la începutul secolului XVIII când porțiunile grav avariate au fost demolate. În aceeași perioadă a fost decorat și interiorul, ulterior restaurat în 1969.

Citește și Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Trei zile în Dublin, Irlanda

Publicat pe 19 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Orașul Dublin (Duibhlinn), capitala Irlandei, este situat în provincia Leinster și este străbătut de râul Liffey. Inițial a fost o așezare vikingă, a devenit un oraș important după invazia normandă (sec. XII), al doilea ca mărime în Imperiul Britanic și din 1922 capitala Statului liber irlandez.

În prima zi ne-am îndreptat, cu mijloacele de transport în comun, spre centrul istoric al orașului. Era ziua pe care am dedicat-o în cea mai mare parte câtorva muzee. Am trecut pe lângă Parcul Phoenix unde am văzut Monumentul Wellington (Leacht Wellington), un obelisc înalt de 62 metri construit în memoria primului duce de Wellington, Arthur Wellesley, cel care l-a învins pe Napoleon în bătălia de la Waterloo (1815). Construcția a început între anii 1817-1820, a stagnat și a fost finalizată în 1861.

Am coborât din autobuz în Parnell Square în apropiere de Galeria Municipală de Artă Modernă (City Gallery The Hugh Lane) de unde urma să urmăm itinerarul pe care îl aveam în minte. Galeria se afla în Casa Charlemont, construită în 1763. A fost fondată în 1908 ca prima galerie de artă modernă din lume. Între anii 2004-2006 a fost reamenajată. Etalează lucrări ale artiștilor contemporani irlandezi, o colecție de artă franceză (Renoir, Manet, Pissaro) și expoziții temporare.

În apropiere se înălța o biserică protestantă, în stil gotic, Abbey Presbyterian Church, construită în 1864. Era cunoscută și ca „Biserica lui Findlater” după numele comerciantului care a finanțat-o.

Am trecut strada pentru a vedea o grădină memorială, Garden of Remembrance (Gairdin Cuimhneachain), dedicată eroilor ce s-au sacrificat pentru libertatea Irlandei. Ea a fost creată pe locul în care, în 1913, s-au înființat Voluntarii Irlandezi și a fost deschisă în 1966, când s-au celebrat 50 de ani de la Rebeliunea de Paști (1916).

Am ocolit grădina și am trecut pe lângă Teatrul Porții (The Gate Theatre) fondat în 1928. A fost recondiționat și extins cu un studio în anii 1990-2000.

Am străbătut strada comercială O’ Connell Street Upper cu numeroasele ei restaurante, cafenele, magazine, spre Spira din Dublin sau Monumentul Luminii (An Tur Solais), care se înălța în depărtare. Pe acel loc, în 1809 a fost ridicată o coloană de granit pe care a fost postată statuia lui Horatio Nelson, amiralul britanic care a învins flota franco-spaniolă la Trafalgar. A fost avariată grav în 1966 de republicanii irlandezi, apoi distrusă total. În locul ei, în 2002 a fost așezată o spiră din oțel inoxidabil, care a fost completată în 2003, până la înălțimea de 120 metri. Noaptea baza monumentului este iluminată și, deasupra ei, până la înălțimea de 10 metri, prin peste 11.000 de găuri, strălucesc diodele montate în interior.

În dreapta Spirei se afla ultima dintre clădirile georgiene ridicate în Dublin (1814-1817), Oficiul Poștal General (Ard-Oifig un Phoist). Poșta Generală din Irlanda a funcționat din secolul VII în mai multe sedii. În 1818 a fost ridicat sediul actual care, în timpul Revoltei de Paști (1916) a fost distrus. Clădirea a fost refăcută în 1929 păstrându-se doar fațada originală prevăzută cu 6 coloane ionice și cele trei statui situate deasupra și a continuat să funcționeze, chiar actual, ca Oficiu Poștal. În clădire funcționa și un mic muzeu despre viața irlandezilor.

Ne-am îndreptat spre râul Laffey. Pe mijlocul străzii, din loc în loc, erau postate statui ale unor personalități-Jim Larkin, John Gray, William Smith O’Brien iar de o parte și de alta se înșiruiau magazine, restaurante, cafenele, firme.

La capătul străzii era postat Monumentul O’Connell (James Connolly Memorial), un lider politic din secolul XIX care a militat pentru emanciparea catolică și eliberarea Irlandei din Uniune.

Am trecut râul pe Podul O’Connell, construit între anii 1791-1794, când purta numele de Podul Carlisle. A fost extins între anii 1860-1882, când a primit numele actual, o dată cu dezvelirea Monumentului O’Connell.

Pe stânga ne-a atras atenția o clădire cu fațada din sticlă, parcă adăugată unei construcții mai vechi. Colegiul Tehnologiei Informației (College of Computind Technology Dublin – CCT) a fost înființat în 2005 și funcționează ca furnizor de programe în domeniul informaticii și afacerilor.

Pe cealaltă parte, situată pe două străzi, arcuită, era Banca Irlandei (Bank of Ireland), cea mai veche bancă ce a funcționat continuu cu excepția atacurilor bancare, o bancă comercială, de depozit și de credit. Clădirea a fost construită în 1729 și a găzduit Parlamentul irlandez. A fost cumpărată de Banca Irlandei în 1803 și a fost sediul central bancar, în special al guvernului irlandez, până în anii 1970, când s-a mutat în altă locație.

Nu puteam să ratăm Muzeul Irlandez de Whisky (Irish Whiskey Museum) care se afla în zonă. În 2013 existau 5 centre de vizitatori deschise pe lângă 4 distilerii care, pe parcursul timpului s-au înmulțit. În 2014 a fost deschis Muzeul Irlandez de Whisky, primul din lume, independent de distilerii, în care se află o colecție veche din 1800 și sortimente noi, care pot fi degustate. De fapt, prima dată, whisky-ul a fost produs de călugări în secolul XII. Intrarea se făcea printr-un gang în care, de o parte și de alta, se aliniau butoaie cu whisky. Se urca la etaj unde, după plata biletului, se vizitau 5 camere tematice despre istoria producerii băuturii, epoca sa de aur și sortimentele diferite.

Ne-am îndreptat spre Colegiul Sfintei Treimi (Trinitty College– Coláiste na Tríonóide) situat peste drum de Banca Irlandei. A fost fondat în 1592, de Regina Elisabeta I, în afara zidurilor orașului, în clădirile Prioratului Tuturor Sfinților, pentru protestanți. În decursul secolelor, orașul extinzându-se, colegiul a ajuns să se situeze în zona centrală. Din 1793 au fost admiși catolicii doar pentru a studia, neputând ocupa funcții. Deși restricțiile au fost ridicate în 1873, până în 1970, pentru a se înscrie la Colegiu, catolicii aveau nevoie de permisiunea Bisericii Catolice. Din 1904 au fost admise și femei iar în 1934 a fost numit primul profesor de sex feminin. Colegiul se întinde pe 190.000 metri pătrați. Am intrat în Piața Parlamentului (Parliament Square) prin Regent House, clădirea în care funcționa Uniunea Studenților din Colegiul Trinity.

În 1798 a fost finalizată Capela Colegiului (College Chapel) de același arhitect care a construit în partea ei opusă Teatrul Public (Public Theatre), azi Examination Hall, două clădiri aproape identice. Capela este încă funcțională pentru membrii colegiului romano-catolic.

Din Piața Parlamentului se intra în Piața Bibliotecii (Library Square). În mijloc se înălța un turn clopotniță înconjurat de coloane corintice, Campanila, construit în 1853. Legat de ea exista o superstiție a studenților care afirmau că cel ce trece sub campanilă va eșua la examene. Chiar o legendă relata cum clopotele vor suna când sub campanilă se va afla o fecioară.

În dreapta ei se afla o clădire lungă, Biblioteca Colegiului Trinity (Trinity College Library– Coláiste na Tríonóide Leabharlann, Baile Átha Cliath), înființată în 1592, în care, de-a lungul timpului s-au adunat peste 4 milioane de manuscrise istorice, tipărituri vechi și cărți.

Din 1969 mai multe departamente au fost grupate în facultăți și anume Științe Umane și Litere, Studii Economice și Sociale, Inginerie și Științe ale Sistemelor, Științe ale Sănătății. În 1977 a fost înființată Școala de Farmacie, în Colegiu a fost transferată Facultatea de Medicină Veterinară și în 2005 s-a creat Institutul de matematică Hamilton. Restul clădirilor colegiului se află răspândite în tot orașul.

În partea opusă bibliotecii se afla Clădirea Memorială a Absolvenților (The Graduates Memorial Building-GMB), o clădire victoriană neo-gotică și în apropierea ei statuia fostului președinte, George Salmon. Găzduia cele mai vechi societăți studențești ale colegiului- Societatea Filosofică Universitară (Phil), Societatea Istorică a Colegiului (Hist) și Societatea Teologică Colegială (Theo). Acestea anterior (1897) funcționau în una din cele trei case ale complexului Rotten Row care a fost demolat în 1899. Pe acel loc a fost construită actuala clădire, finanțată de studenți și deschisă în 1902. În spatele ei se afla terenul de tenis Botany Bay.

Din Library Square, înaintând, se ajungea în Piața Nouă (New Square) în dreapta căreia se aflau un muzeu, mai multe biblioteci și alte clădiri studențești. Restul terenului era ocupat de un teren de rugby și un parc. Am ieșit spre Galeria Douglas Hyde (The Douglas Hyde Gallery), o galerie de artă contemporană deschisă în 1978.

Am depășit parcul colegiului și am cotit pe lângă centrul cultural Alliance Francaise.

Am trecut pe lângă Colegiul Regal al Medicilor din Irlanda (The Royal College of Physicians-RCPI), înființat în 1654, pentru a reglementa practica medicală. A fost cunoscut cu numele de Colegiul Regelui și Reginei Medicilor din Irlanda până în 1890 când, prin Carta Reginei Victoria, a primit numele actual și a devenit independent de Colegiul Trinity. A funcționat succesiv în mai multe clădiri, în cea actuală din 1864.

Lângă el se afla Biblioteca Națională a Irlandei ( Leabharlann Náisiúnta na hÉireann) înființată în 1877 în una din aripile Casei Leinster, în care s-au adunat colecțiile Societății Regale din Dublin. A fost inclusă în Departamentul de Știință și Artă și condusă de un Consiliu format din 12 administratori. Din 2005 a devenit instituție culturală autonomă în care se află cărți, manuscrise, ziare, fotografii, acte muzicale care pot fi consultate gratuit dar nu împrumutate. De asemenea existau expoziții de artă și o arhivă a ziarelor irlandeze.

Casa Leinster (Teach Laighean), sediul Președintelui și celor două camere ale Parlamentului (Casa Oireachtas) din 1922, a fost ridicată între anii 1745-1748 ca și Casa Kildare, numele fiind preluat de la cel ce a construit-o. Când proprietarul a devenit duce de Leinster (1766) și casa și-a schimbat numele în Leinster House. A fost vândută Societății Regale din Dublin (1853) și a găzduit Expoziția Industrială Mare. În secolul XIX a fost extinsă cu două aripi în care se află Biblioteca Națională a Irlandei și Muzeul Național al Irlandei. Spațiul fiind insuficient pentru funcționarea Parlamentului, ultima extindere s-a făcut în anul 2000.

Muzeul Național al Irlandei (National Museum of Ireland) a fost deschis publicului în 1834 în altă aripă a Casei Leinster. A trecut de la o denumire la alta până la cea actuală primită după ce Irlanda a devenit stat independent. În el au fost adunate colecțiile mai multor instituții culturale și muzeale din secolele XVII și XIX începând cu cele geologice, mineralogice și colecția Muzeului Industriei Irlandeze din 1847. Spațiul devenind insuficient a fost construită clădirea în care se află Muzeul de Istorie Naturală.

După atâtea muzee vizitate ne-am oprit din explorarea Dublinului pentru a continua a doua zi.

Citește și A doua zi în Dublin, Irlanda

Oxford, Anglia

Publicat pe 26 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul universitar Oxford se află la o oră de rulat de la Londra. Având o după amiază la dispoziție am plecat spre a vizita măcar puțin din acel oraș. Prima clădire pe care am văzut-o a fost Ashmolean Museum of Art and Archaeology, primul muzeu universitar din lume în care, într-o aripă funcționează Facultatea de Limbi Moderne Taylor. Clădirea a fost construită între anii 1678-16 și a găzduit o colecție de curiozități adunată de Elias Ashmole, obiecte adunate din călătorii, de la grădinari, monede, cărți, roci, exemplare zoologice și donată Universității în 1677. A fost deschis publicului în 1683. Clădirea s-a deteriorat în timp și a fost construită o nouă clădire, cea actuală, între anii 1841-1845. A fost renovat între anii 2006-2009 și redeschis publicului. Muzeul are o secțiune de artă plastică, una de arheologie și, din 2011, galerii despre Egipt și Nubia din Sudan. Din 2016 s-au deschis noi galerii care expun arta victoriană din sec. XIX.

Am trecut pe lângă Monumentul Martirilor totodată și Memorial Militar, Martyr’s and Military Memorial, ridicat între 1841-1843, în stil gotic victorian. Comemorează martirii căzuți în timpul evenimentelor Reformei engleze și pe acei simpatizanți ai catolicismului care care au militat în timpul Mișcării de la Oxford din 1933. Monumentul s-a deteriorat în timp și a fost restaurat total în 2003.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena” (St. Mary Magdalen Church), o biserică parohială, anglo-catolică. În 1074, o biserică din lemn existentă a ars și, în locul ei, în 1194 a fost construită o biserică dedicată Sfântului Becket. Din 1235 a fost construit un altar dedicat Fecioarei Maria și în 1320 carmeliții au ridicat o nouă capelă, actuala Capelă Lady. Turnul de vest a fost construit între anii 1511-1531, cu un inel format din 10 clopote. În 1841-1842 biserica a fost restaurată, interiorul în stil gotic. Clopotele au fost restaurate pe rând în decursul anilor și, din 1930, au fost repuse în funcție.

Am trecut pe lângă Turnul saxon și Biserica Sf. Mihai la Poarta de Nord, The Saxon Tower at St. Michael at the North Gate. Denumirea provine de la Poarta de Nord a Oxfordului existentă în perioada în care localitatea era înconjurată de ziduri. Biserica este cea mai veche din Oxford, construită între anii 1000-1050.

Considerat a fi centrul orașului (carfax-„răscruce”), Turnul Carfax (Carfax Tower) sau Turnul Martin este singura reminiscență a Bisericii „Sf. Martin”, ridicată în sec. XII și demolată în 1896, în scopul lărgirii spațiului pentru traficul rutier. Turnul este prevăzut cu 6 clopote și un ceas care sună două clopote încă din 1898. În 1938-1939 mecanismul ceasului a fost înlocuit cu unul electric.

Înaintând spre Universitate am văzut Primăria Oxford (Town Hall), sediul Consiliului Municipal (Oxford City Council) și, o parte a clădirii, Muzeul Oxford. Oxford’s Guildhall a fost construită în 1292. A fost înlocuită cu prima Primărie în 1752. Clădirea a fost demolată în 1893 și reconstruită în 1897. Ultima renovare s-a făcut în 2005. Primăria funcționează și ca loc de evenimente, spectacole, etc.

Am ajuns la poarta de intrare în Universitate și totodată intrarea Bisericii lui Cristos, Tom Gate, peste care a fost construit, între anii 1681-1682, în stil gotic târziu, Turnul Tom (Tom Tower). El adăpostește un clopot enorm, de șase și un sfert tone, Marele Tom. Acesta suna de 101 ori pe noapte, numărul semnificând cei 100 de cercetători originali ai colegiului plus unul adăugat în 1663. La ora 21, „ora Oxford”, cu 5 minute mai târziu decât cea de la Greenwich, sunetul clopotului dădea semnalul închiderii porților tuturor colegiilor din Oxford. Este încă funcțional dar este pornit doar la ocazii speciale.

Catedrala Bisericii Crestine (Christ Church Cathedral), cu numele Ecclesia Christi Cathedralis Oxoniensis, are dublu rol de catedrală a Eparhiei Oxford și Capelă a Bisericii lui Christos de la Universitatea din Oxford. Inițial, în 1122, augustinienii au ridicat o mică Mânăstire „St Frideswide”. Capela, construită în 1180, a fost loc de pelerinaj între secolele XII-XVI. În 1522 Cardinalul Thomas Wolsey a preluat locația și a început ridicarea unui colegiu, Colegiul Cardinal. În cadrul lui, din 1526, în catedrală a funcționat un cor format din 16 coriști și 30 de preoți cântăreți.

166 poarta fondata de Sf Fridewide patronul orasului

În depărtare se profila Grădina Botanică (Botanic Garden) pe care nu avut timpul necesar să o vizităm. Am străbătut străduțe înguste, printre clădiri de epocă ce aparțineau diferitelor colegii ale Universității Oxford.

În cadrul Colegiului Merton am văzut Capela „Sf. Maria și Sf. Ioan Botezătorul”, Merton College Chapel. Din păcate, fiind după amiază, nu am putut vizita interiorul, catedrala, capelele, bisericile, erau închise. În 1266 Mânăstirea Reading a construit Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” în cadrul Colegiului Merton. Nefiind îngrijită s-a deteriorat și, în 1290, a început renovarea și mărirea ei, care s-a făcut pe părți, până în sec. XV. Turnul mare a fost finalizat în 1450. Capela a înlocuit biserica parohială a Sfântului Ioan și a continuat să servească până în 1891. În secolul XVI a funcționat sub rit catolic, apoi, sub Regina Elizabeth I, sub rit protestant.

Al doilea colegiu pe lângă care am trecut a fost Colegiul Sufletelor Tuturor Credincioșilor (All Souls College), instituție de cercetare academică în științele umaniste și științifice teoretice. A fost fondat în 1438 sub Henry al VI-lea al Angliei și, în cadrul lui funcționau un gardian și patruzeci de persoane din care 24 studiau artele, filozofia și teologia și 16 legea civilă sau canonul. Între anii 1710-1751 s-a ridicat Biblioteca Codrington a Colegiului, numele provenind de la Christopher Codrington, care a donat sumele necesare. În cadrul colegiului, după cum îi spune și denumirea, toți membrii au drepturi egale cu corpul de conducere al Colegiului și sunt o organizație caritabilă. Din 1797, după sute de ani în care se acceptau doar bărbați, li s-a permis femeilor înscrierea în acest colegiu.

Biserica Universității „Sf. Fecioară Maria”, University Church of St. Mary the Virgin, se află în centrul de unde s-a dezvoltat și mărit universitatea. Pe acel loc, a fost construită o biserică în jurul anului 1086. Când s-a înființat universitatea biserica a fost prima clădire ce i-a aparținut. În secolul XIII a devenit sediul conducerii universității, se țineau prelegeri și se acordau diplome. În anul 1320 i s-a adăugat o clădire etajată și, la etajele superioare a fost formată prima bibliotecă universitară. După opt ani i s-a adăugat o capelă. În sec. XVII-XVIII a fost restaurată, i s-au adăugat treptat diverse alte clădiri și a fost folosită atât pentru rugăciuni cât și pentru ceremoniile de absolvire a studiilor.

177 University Church St Mary the Virgin

Radcliffe Camera este o clădire construită în stil neo-clasic între anii 1737-1749, utilizată ca bibliotecă (Radcliffe Science Library). Denumirea provine de la numele doctorului care a donat sumele necesare ridicării și dotării ei. Inițial a fost axată pe o gamă largă de subiecte care, în 1810, s-a restrâns și a abordat doar științele. În 1850 biblioteca s-a unit cu Biblioteca Bodleiană a Universității. De atunci a fost denumită Radcliffe Camera și servea ca sală de lectură pentru Biblioteca Bodleiană. Între anii 1909-1912 a fost construită o magazie de cărți subterană, pe două etaje și un tunel care lega cele două clădiri ale bibliotecii. În 1930a fost cunoscută ca „Radder” și, ulterior, denumită „Radcliffe Link” sau „Link”. A fost reamenajată, cu săli noi de lectură și deschisă în 2011 sub denumirea „Gladstone Link”. Spațiile depozitează aproximativ 600.000 cărți de engleză, istorie și teologie.

Următorul colegiu pe lângă care am trecut, Brasenose College, a fost constituit în 1509. În el s-au înscris simpatizanții catolici care, în timpul războiului civil englez, au ținut partea monarhiei. Între anii 1790-1818, datorită celor înscriși în colegiu, care, majoritatea, făceau parte din clasa avută, colegiul a prosperat. Între anii 1886-1911 s-a adăugat Noul Quadrangle al Colegiului (New Quad), finalizat la începutul sec. XX. În anii 1960 și 1970 s-au adăugat clădiri de rezidență. Numărul participanților la studii post-universitare a crescut și, din 1974, au recunoscut femeile ca membri cu drepturi depline.

În apropiere era Hertford College. În anii 1280 s-a construit un ansamblu mic, Hart Hall și Black Hall, în care sălile erau, în primul rând, case de închiriat pentru studenți și pentru tutori rezidenți. Cele două săli au fost vândute în 1312 episcopului de Exeter, care dorea să înființeze un colegiu. În sec. XVI Hart Hall a devenit sediul multor refugiați catolici, inclusiv din alte țări, astfel a fost extins și s-au construit clădiri noi. Din 1710 a fost condus de Richard Newton, un reformator educațional foarte strict dar, care a permis înscrierea membrilor tuturor claselor sociale. Până în 1810 înmatricularea s-a oprit și, în 1816 colegiul a fos desființat. În sec. XV s–a deschis Colegiul Magdalen Hall, axat pe științe umaniste. O mare parte a clădirilor au ars într-un incendiu, în 1820. S-au reunit cu fostul Hertford, astfel în 1877 fost creat Colegiul modern, care funcționează și azi. Astfel Colegiul Hertford s-a reînființat. Până în 1908 s-a anexat o Capelă și în 1913, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs, care lega vechile și noile clădiri din strada New College Lane. Absolvenților școlilor de stat li s-a oferit posibilitatea înscrierii în acest colegiu fără examen de admitere la universitate. În 1974, alături de alte colegii, a recunoscut dreptul femeilor de a se înscrie la cursuri. Cele mai cunoscute absolvente istorice sunt William Tyndale, John Donne, Thomas Hobbes, Jonathan Swift și Evelyn Waugh.

Strada New College Lane a fost denumită după New College, unul dintre cele mai vechi colegii din Oxford. Peste ea trece un pod acoperit, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs , obiectiv turistic mult vizionat.

În 2010, New College Lane a fost numită a patra stradă cea mai pitorească din Marea Britanie, în cadrul Premiilor Google Street View.

Clarendon Building, o clădire în stil neoclasic, construită între anii 1711-1715, găzduiește Biblioteca Bodleiană, care ocupă un grup de cinci clădiri. În anii 1820 în ea se aflau presele tipografice ale Universității de la Oxford (OUP). Acestea s-au mutat în altă clădire și Clarendon a fost folosită în scopuri administrative. Din 1975 a funcționat în cadrul Bibliotecii Bodleiană, principala bibliotecă de cercetare a Universității Oxford și a doua ca mărime după Biblioteca Britanică, British Library (peste 12 milioane de articole).

Prima bibliotecă din Oxford a fost înființată în 1327. În timp colecția ei s-a mărit prin diferitele donații astfel, până în 1488, s-a extins și a purtat numele de Biblioteca lui Duke Humfrey, donatorul principal. Până în 1598 a căzut în declin, a fost refăcută în anii următori și redeschisă în 1602 sub numele de „Biblioteca Bodleiană”, Bodleian Library (Biblioteca oficială a lui Bodley). În timpul reformei s-a înmulțit numărul de donatori care sperau că astfel lucrările nu se vor pierde. Spațiul fiind insuficient, a fost extinsă între anii 1610-1612 (cunoscută sub numele de „End of Arts”) și între anii 1634-1637. Până la înființarea Muzeului Britanic în 1753, Bodleian a fost efectiv Biblioteca Națională a Angliei. În 1860 a preluat Radcliffe Camera în care s-au transferat colecțiile medicale și științifice ale bibliotecii. În 1914 poseda peste 1 milion de cărți. Colecția crescând în continuare, între 1937-1940 s-a construit o nouă clădire, vizavi de Clădirea Clarendon, Noua Bodleian, care a funcționat până în 2011, când a fost închisă. Toate bibliotecile universității sunt sub administrarea acesteia. Din 2015 colecțiile au depășit 12 milioane de articole și o mare parte dintre ele au fost digitalizate.

Trecând printre cele două clădiri, Clarendon Building și Bodleian Library, ni s-a arătat Teatrul Sheldonian (The Sheldonian Theatre).

A fost construit între anii 1664-1669, cu capacitatea de 800-1.000 de locuri. În acest teatru, în 1733 Georg Friedrich Handel a interpretat pentru prima dată oratoriul dramatic Athalie, bazat pe textele din Vechiul Testament.

Am ocolit teatrul și, lângă el, era clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie a Științei (Museum of the History and Science), cunoscută și ca Vechiul Ashmolean. A fost construită în 1683 pentru a găzdui colecția lui Elias Ashmole. A fost prima clădire din lume cu acest scop, deschisă publicului și este cel mai vechi muzeu din lume care a supraviețuit timpurilor. La etajul intermediar se afla Școala de Istorie Naturală. În 1924, Lewis Evans și-a donat muzeului colecția, fapt care a dus la diversificarea obiectelor din muzeu, acesta devenind Muzeul de Istorie a Științei. În prezent colecția conține circa 18.000 de obiecte din antichitate până la începutul secolului al XX-lea ca astrolabele, instrumentele matematice timpurii, microscoape, telescoape, aparate fotografice, echipamente folosite în domeniile chimiei, medicinei. În camera Beeson muzeul prezintă dezvoltarea ceasurilor mecanice.

Apropiindu-se ora de plecare înapoi la Londra, în drumul spre mașină am trecut pe lângă Balliol College, ultima clădire istorică mai importantă pe care o vedeam. Colegiul poartă numele fondatorului său Ioan I de Balliol, construit în 1263. În 1282 au fost formulate statutele colegiului, documente care s-au păstrat până azi. În 1881 acesta a fuzionat cu New Inn Hall și a preluat biblioteca acesteia, cu cărți, majoritatea de drept, din sec. XVIII. Este patronat de „Sf. Ecaterina din Alexandria” și, încă din 1550, de ziua sfintei se organizează o cină formală pentru studenții terminali. În 1967 s-a unit cu Colegiul „Sf. Ana” și au format Universitatea Balliol-St Anne care a promovat înscrierea femeilor în aceste colegii. Astfel, în 1973, a fost primul colegiu care a a numit o femeie colegă.

Majoritatea studenților și studenților postuniversitari sunt adăpostiți în complexul Holywell Manor unde, la timpul lor au fost cazați Bill Clinton și Masako, Prințesă din Japonia. Complexul cuprinde sala comună, vechea și noua bibliotecă, o capelă și, din 2010, Biserica „Sf. Cruce” (sec. XI-XII), situată lângă Manor, a devenit Centrul Colecțiilor Istorice ale Colegiului.

Colegiul Balliol a jucat un rol major în 2000-2001 în înființarea Institutului de Internet Oxford. Acesta a fost primul centru multidisciplinar de cercetare și politică într-o universitate europeană dedicată examinării impactului internetului asupra societății.

Cinci laureați ai premiului Nobel și numeroase figuri literare și filozofice, printre care Adam Smith, Gerard Manley Hopkins, Aldous Huxley, au studiat în acest colegiu.

Niște imagini din viața actuală a orașului și, la revedere Oxford, precis ne vom întoarce. Vizita a fost mult prea scurtă.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: colegii

O scurtă raită prin Timișoara

Toledo Spania

Sibiu- trei piețe istorice

Orașul Madrid în ploaie-2

Aiud și Teiuș, județul Alba

Trei zile în Dublin, Irlanda

Oxford, Anglia