Arhive etichetă: monumente

Florența, Italia- spre palatul Pitti, apoi prin orașul istoric, spre gară

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia, după ce am văzut o parte din orașul istoric și am vizitat Galeria Uffizi, urma să trec râul Arno, îndreptându-mă spre Palazzo Pitti, azi muzeu, la care-mi rezervasem din timp biletul de intrare. În apropiere de Palazzo Uffizi, pe malul râului Arno, se află Palazzo Castellani (sec XI), în care funcționează Muzeul de Istorie și Știință. Fiind dedicat vieții și realizărilor astronomului Galileo Galilei, din 2010 a fost numit Museo Galileo.

În 1991 în fața clădirii s-a postat Meridianul de la Florența, un obelisc creat ca ceas solar antic (gnomon), care indică meridianul locului.

Urma să trec râul peste cel mai renumit pod din Florența, singurul care nu a fost distrus în timpul retragerii trupelor naziste (1944). Ponte Vecchio a fost construit în anii 1339-1345 pe locul unde în timp au existat 3 poduri, primul din epoca romană, al doilea dărâmat în 1117 și al treilea distrus de marea inundație din 1333. Inițial pe cele 3 arcade mari, se aflau 4 clădiri și o piață centrală, cu clădiri din lemn, ulterior înlocuite cu clădiri mici, formând cele două margini liniare ale podului, din 1442 ocupate de măcelării și magazine de legume, fructe, administrația orașului considerând că acel loc e benefic, deșeurile putând fi aruncate în râu.

Podul era mărginit de 4 turnuri, azi doar de 3, două dintre ele reconstruite postbelic.

În 1495 48 de magazine au fost vândute, devenind locuințe și sedii religioase. Deasupra clădirilor s-a construit Coridorul Vasari, de cca. 760 metri lungime, prin care Marele Duce Cosimo I de Medici traversa râul Arno, în drumul său de la Palazzo Vecchio, centrul politic și administrativ, la reședința sa principală, Palazzo Pitti. Pentru a elimina mirosul neplăcut de la măcelării, prin decretul emis în 1594 de Ducele Ferdinand I acestea au fost ocupate de ateliere și magazine de bijuterii.

În timp clădirile au fost modificate, podul primind aspectul actual, central cu o zonă deschisă, în amonte o logie, în ea fiind postată statuia Benvenuto Cellini, cel mai faimos dintre aurarii florentini, al cărui bust e așezat pe un piedestal, prevăzut cu  o mică fântână la bază (1901).

După Unificarea Italiei, Florența devenind capitală, în 1860 s-a creat o terasă temporară, accesată prin fostele ferestre, transformate în uși, folosită de Vittorio Emanuele II.

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, după retragerea trupelor naziste, celelalte poduri fiind distruse,  Coridorul Vasari a rămas singura cale de traversare a râului și podul a fost consolidat. Avariat de inundația din 1966, ulterior a fost restaurat.

Ieșind de pe pod, am intrat în cartierul Oltrarno unde, pe marginea unei piațete, am văzut Chiesa di Santa Felicita, biserică catolică situată pe locul unde în epoca romană au existat un oratoriu și în apropiere un cimitir creștin, distruse de invaziile goților și longobarzilor, ulterior pe locul oratoriului fiind construită o biserică care,  devenind neîncăpătoare, în 1055 a fost înlocuită cu o noua biserică, în stil romanic, lângă ea construită o mânăstire, ocupată de  călugărițele benedictine, în 1059 consacrată de Papa Nicolae II. Se presupune că biserica a fost părăsită în timpul Marii Ciume (1348), ulterior călugărițele revenind și  construind o nouă biserică (1348-1354) din care s-au păstrat fragmente de frescă (1387), înlocuită în secolul XVIII cu actuala biserică, din cea veche fiind păstrate Capelele Barbadori-Capponi și Canigiani. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, în 1808 mânăstirea a fost desființată.

Trecând de biserică, mi-a atras atenția o clădire frumos decorată. Citind placa postată pe ea, am aflat că era Palazzo Guicciardini, construit în secolul XVII pe locul unor case achiziționate în timp de familia Guicciardini, care-l deține și azi. În perioada 1922-1924 a fost restaurat și interiorul modificat, ultima restaurare fiind făcută în anul 2007.

Am ajuns tocmai la timp pentru a vizita Palatul Pitti, biletul având oră fixă.

De acolo urma să mă întorc în orașul istoric și, traversându-l, spre gară, pentru vizitarea Florenței având doar o zi la dispoziție.

Îndreptându-mă spre râul Arno, am trecut pe lângă Palazzo di Bianca Cappello, palat construit în prima jumătate a secolului al XV-lea de familia Corbinelli și în 1566 vândut lui Pietro Buonaventuri. După 2 ani, Pietro decedând, fiind moștenit de soția lui Bianca Capello, amanta Ducelui Francesco I de Medici încă de pe vremea când el era doar Prinț, aceasta l-a extins, modernizat și după ce Ducele a rămas văduv, căsătorindu-se cu el, l-a vândut lui Giovanni Riccardi, care a ornat fațada prezentând diverse animale, figuri umane și  grotești, harpii, îngerași, etc. (1574-1579). Palatul a fost restaurat de-a lungul timpului de unii dintre numeroșii proprietari (1885, 1928-1920). Azi găzduiește Asociația Prietenii lui Pietro Annigoni Solidaritatea printre Popoare, fondată în 1996 de soția pictorului și Consulatul Burkina Faso, un stat independent din Africa de Vest.

Biserica Anglicană „Sf. Marcu” a fost creată în 1877 de reverendul Charles Toth   pentru comunitatea anglo-catolică din Florența. El a preluat parterul unui palat vechi (sec. XV), l-a modificat, creând o singură navă, altarul decorat în stil pre-raphaelit și în 1881 s-a oficiat prima liturghie. Biserica a fost avariată de inundațiile din 1966, ulterior refăcută, deasupra ușii principale fiind postată statuia din marmură albă „Apoteoza Sfântului Marcu”.

Am părăsit cartierul Oltrarno, trecând râul Arno pe Ponte Santa Trinita, refăcut în forma originală (1955-1958), după ce a fost distrus de trupele naziste în retragere (1944), la capete fiind postate cele 4 statui originale (1608), recuperate din râu, simbolizând cele 4 anotimpuri.

Pentru a vedea o bazilică din apropiere, am înaintat pe lângă fostul Palazzo Spini Feroni, construit în 1289 pentru bogatul comerciant și politician, atunci al doilea ca mărime din oraș, în secolul XIV împărțit între 2 moștenitori, partea dinspre Piazza Santa Trinita fiind vândută în secolul XVII, ulterior palatul fiind extins și modificat. În 1807 ajungând să fie deținute de același proprietar, cele 2 au fost unite. În 1846 Palazzo Vecchio fiind în renovare, municipalitatea a cumpărat palatul și, până lucrările s-au terminat, l-a folosit ca sediu. În  1938 a fost cumpărat de Salvatore Ferragamo, folosit pentru producerea și comercializarea articolelor din piele, mai ales încălțămintea, apreciată în toată lumea, din 1995 în palat fiind inaugurat Muzeul Ferragamo, dedicat activității sale.  

Basilica Santa Trinita a fost construită în 1092 de călugării din Ordinul Monahilor Vallumbrosan, în afara zidurilor orașului antic, în stil romanic. Ulterior a fost extinsă (1300) și modificată, în anii 1500 creându-se actuala fațadă principală.

În centrul Pieței Santa Trinita se înalță Coloana Justiției (Colonna della Giustizia), cadou primit de Cosimo I de Medici de la Papa Pius IV. Pentru a sărbători victoria din Bătălia de la Marciano, în 1554 a postat coloana pe locul unde se afla când a primit vestea victoriei.  Pe coloana din granit, înaltă de cca. 11 metri, e postată statuia din porfir roșu, prezentând Justiția, cu o mantie din bronz, ținând mâna dreaptă pe sabia dreptății, cu mâna stângă ridicând balanța. Coloana a fost finalizată abia în 1581, după decesul lui Cosimo I. În perioada 2016-2018 a fost restaurată și consolidată.

M-am întors și am continuat plimbarea de-a lungurl râului Arno, spre Ponte alla Carraia, construit în 1557, înlocuind vechiul pod distrus în inundația din 1333. În secolul XIX traficul crescând, podul a fost consolidat și modificat (1867), în anii 1920-1925 pe el fiind create linii de tramvai, apoi distrus de trupele germane în retragere și imediat refăcut, cu cele 5 arcade inițiale (1948-1951).

În porțiunea dintre podurile Santa Trinita și Carraia, pe locul mai multor case confiscate, bancherul Bindo Altoviti a construit Casino del Parione și lângă el a amenajat un parc, ulterior deținut de familia de Medici și în 1640 vândut Maddalenei Machiavelli. Moștenit de fiul ei Bartolomeo Corsini, acesta a construit actualul Palazzo Corsini, în stil baroc, cu 3 corpuri înconjurând o curte centrală, etajul superior cu terase mărginite de balustrade din piatră, decorate cu statui și vase de teracotă (1666- 1737). În 1765 Lorenzo Corsini, nepotul papei Clement XIII,  a amenajat o galerie cu picturi, în timp fiind adăugate multe opere de artă, constituind actuala galerie privată, Galleria Corsini, cu picturi din secolele XVII- XIX. Azi o parte din palat e locuit de descendenții familiei Corsini, restul fiind folosit pentru evenimente și expoziții temporare.

Lângă Ponte alla Carraia, după demolarea zidurilor înconjurătoare ale orașului, în locul de convergență a 6 drumuri spre pod, s-a creat Piazza Carlo Goldoni. În anii 1920, prin modificările făcute la fațada Palatului Fossombroni, piața de fost mărită și între 1960-1965 traficul crescând, pentru a se lărgi zona de accesare a podului, din nou extinsă.

În 1873 în piață s-a postat statuia Carlo Goldoni, dramaturg și libretist italian care a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză, supranumit de Voltaire „Molière al Italiei”, în 1907 piața primind numele lui.

Vizitarea Florenței se cam apropia de sfârșit. Îndreptându-mă spre gară, am intrat în Piazza di Santa Maria Novella, pe vremuri loc în afara zidurilor orașului. Pe una din laturile ei se află fosta Loggia del Ospendale di San Paolo, inițial un spital pentru pelerini, Ospiciul Sf. Ap. Pavel (sec. XIII) care, primind numeroase donații, un secol mai târziu a fost extins și modernizat de Ordinul Sf. Francisc. Trecând sub patronajul Artelor Judecătorilor și Notarilor, începând din 1451 spitalul a fost reparat, apoi extins, s-a creat logia cu arcade susținute de coloane, interiorul a fost reorganizat, un spațiu devenind mânăstire de călugărițe. Primind aprobarea Papei Leon X, în 1516 spitalul a fost preluat de măicuțe și deținut până ce ultima a decedat, din 1614 Papa Paul V interzicându-le să primească noi novice. În secolul XVII, Ducele Leopold de Toscana suprimând ordinele religioase, spitalul a fost închis și ocupat de una din școlile create de duce, continuând să funcționeze școli până în 1976, când ultima a fost închisă, partea stângă a complexului demolată și pe locul ei construit Cinematograful Ariston. Apoi a fost amenajat Museo Novecento și din 2014 deschis publicului.  

În 1219 călugării din ordinul Dominican, veniți de la Bologna, primind o parte din terenul, azi partea vis a vis de logie, au construit Biserica santa maria delle Vigne. Primind aprobarea Papei, începând din 1279 au început lucrările la o nouă clădire, actuala Bazilică Santa Maria Novella, în stil gotic, cu un turn de 68 metri înălțime, prevăzut cu 5 clopote, fațada acoperită cu marmură albă și verde, interiorul decorat cu picturi și sculpturi, terminată la mijlocul secolului XIV, fațada rămânând nefinalizată.

Lângă ea s-a construit o mânăstire în care, sub Papa Martin V, s-a ținut Consiliul de la Florența (1439), când s-a hotărât finalizarea fațadei, până în 1470 aceasta fiind terminată. Azi în fosta mânăstire funcționează Muzeul Santa Maria Novella.

În secolul XVI altarele laterale din interior au fost refăcute și s-a adăugat Capela Gaddi. Între anii 1858-1860 biserica a fost restaurată și în 1919 Papa Benedict XV a ridicat-o la rangul de bazilică.

În stânga bisericii se află sediul unei asociații de voluntari, Fratellanza Militare Firenze, fondată în 1878, care se ocupă cu îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost.

Din păcate timpul meu a expirat, așa că am luat viteză spre gară. La revedere Florența!

Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Publicat pe de
1

Vizitând Florența, Italia, din Piazza del Duomo am continuat plimbarea prin centrul istoric, urmând să văd alte biserici și palate vechi. Prima a fost Chiesa di Santa Maria Maggiore, biserică catolică, atestată documentar din 1021, inițial situată lângă zidurile înconjurătoare romane. Primind numeroase donații, a achiziționat clădiri, terenuri, s-a construit mânăstirea și din 1176 a devenit Biserică Colegiată, protejată de Papa Lucius III. În decursul timpului a fost deținută pe rând de mai multe ordine religioase, în secolele  XIII-XVI de Ordinul Cistercian, care a reconstruit biserica în stil gotic, în perioada 1521-1817 de Ordinul Carmelitan, care au reconstruit mânăstirea, renovat biserica, au demolat turnu-clopotniță (1630) și mutat pe fațada ei posterioară, apoi preluată de camileni. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind distruse multe din frescele vechi care decorau interiorul, până azi păstrându-se doar câteva fragmente (sec. XIV). 

Palazzo Antinori, în stil renascentist, a fost construit în perioada 1461-1469 pentru familia Boni care, neavând suficiente resurse pentru a-l termina, l-a vândut fraților Martelli (1475). Unul din ei decedând, supraviețuitorul l-a vândut în 1506 familiei Antinori, familie care îl deține și azi, când a fost modificat, creându-se o nouă fațadă posterioră, o grădină împrejmuită cu un zid crenelat, primind aspectul actual. Fiind producători de vin, pe una din fațadele laterale au creat o mică fereastră, prin care-l comercializau. Azi în parterul palatului funcționează Restaurantul Cantinetta, unde se pot sevi mâncăruri tradiționale toscane.

Vis a vis de palat se află Chiesa dei Santi Michele e Gaetano, prima dată atestată documentar din 1055, numită Chiesa San Michele Bertelde. Biserica și mânăstirea de călugări aparțineau abației de Nonantola, de lângă Modena, care le-au deținut până în 1290, când au fost preluate de benedictini. În timpul Contrareformei, biserica a fost predată Teatinilor (1592), ordin nou format de Gaetano di Thiene. Primind multe donații, în anii 1604-1701 au reconstruit biserica în forma actuală, cu turnul-clopotniță prevăzut cu 5 clopote. Fațada principală prezintă 3 portaluri, separate de perechi de pilaștri, cu timpane triunghiulare, deasupra celor laterale câte o nișă, cu statui ce-l prezintă pe San Gaetano, pe timpanul portalului central fiind plasate stema ordinului, flancat de statuile ce prezintă Speranța și Sărăcia, superior o cornișă, inscripționată central cu numele lui Carlo de’ Medici, lateral susținâns câte o urnă cu focul Credinței, deasupra ei o rozetă centrală, încadrată de perechi de pilaștri, pe care superior s-a postat stema familiei Medici și un timpan central. În 1671 fondatorul ordinului a fost canonizat de Papa Clement X, ulterior biserica primind actualul nume. În 1785, în urma suprimării companiilor religioase de Marele Duce Leopold I de Toscana, biserica a devenit parohială.

Pe colțul dintre 2 străzi se află fostul Palazzo Strozzi, palat în stil renascentist, numit după Filippo Strozzi, un comerciant bogat, ostil familiei de Medici, care fiind exilat, a adunat averi, apoi s-a întors la Florența și, demolând 15 case, a început construcția palatului (1489-1491), lucrări continuate în timp, cu întreruperi din lipsa fondurilor, sau a mișcărilor politice. În 1538 în Bătălia de la Montemurlo, Strozzi fiind făcut prizonier, s-a sinucis și palatul a fost preluat de Medici, apoi revenind familiei Strozzi și pierdut iar Piero Strozzi, care s-a refugiat în Franța (1554), în final revenindu-i Cardinalului Lorenzo Strozzi. În secolul XIX, executându-se lucrări de extindere a străzilor, pentru a se alinia, palatul a fost modificat(1886-1889). Familia Strozzi l-a deținut până în 1937, an în care Roberto Strozzi l-a vândut Institutului Naționald e Asigurări, care l-a restaurat. Azi palatul găzduiește instituții culturale- Centrul de Cultură Contemporană Strozzina (CCCS), Institutul Național de Studii Renașterea, Institutul Italian de Științe Umane și Fundația Palazzo Strozzi.

Palazzo Ferroni a fost ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, pe locul unor clădiri medievale, ca reședință a familiei Stufa, înrudită cu familia Medici. În secolul XVII a intrat în posesia familiei Ferroni, care l-au modificat, prelungindu-l cu un colț, între cele 2 străzi, la primul nivel prevăzut cu un balcon, susținut de pilaștri, coloane și o mică fațată decorată în stil renascentist. Ulterior a fost restaurat, interiorul modificat, azi în parter funcționând un magazin.

Încă puțin și, pe sub o arcadă enormă, urma să intru în Piazza della Republica, fostul centru al orașului roman, cu Forumul roman, un templu, băile termale, clădiri administrative și publice, piața fiind pavată cu marmură și decorată cu statui, rămășițele lor fiind descoperite de arheologi în timpul restructurării zonei (sec. XIX). În timp piața a fost folosită și pentru vânzarea mărfurilor, după anul 1.000 devenind spațiu comercial, în jurul ei s-au construit numeroase case, între biserici (azi dispărute), s-a creat ghetoul în care comunitatea evreiască a fost obligată să locuiască (1571), etc.

Înlocuind un monument roman, în centrul pieței, loc în care se se intersectau drumurile nord-sud și est-vest, ce uneau orașele romane, în 1430 s-a ridicat Coloana Abundenței (Collona del Abondanza), singura din elementele vechii piețe care s-a păstrat până azi, inițial formată dintr-un soclu de granit, pe el statuia creată de Donatello prezentând o femeie care ținea în mâna stângă cornul abundenței, cu cea dreaptă susținând pe cap un coș cu fructe. În timp deteriorându-se, în 1720-1721 a fost înlocuită cu o nouă statuie, puțin modificată, cornul abundenței fiind ținut cu ambele mâini. Piața dezvoltându-se, în jurul coloanei s-a creat un magazin, statuia înălțându-se deasupra lui și în timpul extinderii pieței a fost dezasamblată (1885), statuia fiind depozitată în Muzeul San Marco, soclul în depozitele Porții Romane,  abia în 1955 fiind readusă în piață.

Piața devenind neîncăpătoare, comerțul s-a mutat și în alte zone, ea primind numele de Piazza del Mercato Vecchio. Începând din anul 1888, pentru a o extinde, clădirile medievale, palatele, bisericile, au fost demolate, s-au construit noi clădiri, în unele funcționând magazine, cafenele, pe locul fostului ghetou Palazzo Levi (1890-1893), sediul Fundației de Asigurări, în partea de sud Palazzo delle Giubbe Rosse, partea de nord fiind formată de Hotelul Savoy și Palazzo del Trianon.

În partea de vest s-a ridicat Palazzo dell Arcone, cel mai impozant palat, prevăzut central cu enormul Arc de Triumf.

În piață a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, în 1932 mutat în Piazza Vittorio Veneto. Treptat piața a devenit locul de întâlnire al artiștilor, după apariția fascismului (1919) în ea au avut loc ciocniri politice, postbelic întorcându-se artiștii, azi în ea performând numeroși artiști stradali. După proclamarea Republicii Italiene  (1946), a fost numită Piața Republicii, nume folosit și azi.

În apropierea pieței, pe strada ce duce la Ponte Vecchio, se află Palazzo Davanzati, palat în stil renascentist, construit în secolul al XIV-lea de familia Davizzi, ulterior deținut de familia Davanzati, în care azi funcționează  Museo della Casa Fiorentina Antica, care reconstituie atmosfera locuințelor nobiliare florentine medievale și renascentiste.

Lângă el, Chiesa e Museo di Orsanmichele se află pe locul unde a existat o mânăstire cu un mic Oratoriu, la mijlocul secolului VIII trasformat în Biserica „Sf. Arh. Mihai” (San Michele în Orto), demolată 1240 și construită o logie pentru comercializarea și procesarea grâului (1290). Distrusă într-un incendiu (1304), clădirea a fost refăcută (1337), de formă patrulateră, cu 3 etaje, la parter cu o loggie deschisă, destinată pieței grâului, apoi modificată (1380-1404), arcadele fiind închise cu zidărie și pe ele postate 14 statui prezentând sfinții patroni ai breslelor artelor și meșteșugarilor, executate de mari artiști ca Donatello, Verrocchio, Brunelleschi, etc.

În 1569, Cosimo I de Medici alocând etajele superioare Arhivei Contractelor și Testamentelor, clădirea a fost extinsă și transformată, unele scări și pasaje fiind desființate. În secolul XIX clădirea a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind făcute mici modificări.

Izbucnind războiul, în 1941 o parte din statui au fost îndepărtate, restul fiind acoperite cu materiale de protecție.

După ce biserica și statuile au fost restaurate (1984), în 1996 s-a inaugurat Chiesa e Museo di Orsanmichele, la primul etaj etalând 11 din statuile originale ce împodobeau exteriorul, la al doilea etaj cele 40 de sculpturi mici din gresie, sau piatră, care au decorat coloanele externe.

Printr-un program de finanțare, în anul 2000 frescele și statuile din biserică au fost restaurate, cele din exterior fiind înlocuite cu copii. 

Deși puteam să merg direct în Piazza della Signoria, am ocolit puțin, pentru a vedea Loggia Mercato Nuovo, popular numită Mercato del Porcellino, constuită 1547-1551 de Ducele Cosimo I de Medici, ca spațiul acoperit, pentru comercializarea mătăsii și obiectelor prețioase. Loggia era mărginită de 20 de coloane, susținând arcade și 8  pilaștri, atunci decorați cu statui din marmură, azi fiind vizibile doar cele 3 statui postate în perioada 1892-1895). Pe tavan s-a creat o rozetă cu blazonul familiei de Medici, spațiul dintre el și acoperiș fiind destinat Arhivei Actelor Notariale, accesată prin interiorul stâlpilor de colț, pe scări în spirală.

În jurul anului 1633, copiind originalul roman de marmură, adus la Florența de familia Medici (sec. XVI), în fața „Farmacia del Cinghiale” (farmacia mistrețului), la est de piață, s-a postat statuia din bronz a mistrețului (Porcellini), ulterior mutată în partea de vest a pieței, decorând fântâna existentă acolo, numită de atunci Fontana del Porcellini. Metalul fiind afectat de jeturile continue de apă, începând cu anul 1857 statuia a fost înlocuită de mai multe ori cu copii, azi cea originală fiind păstrată în Muzeul Bardini. În timp botul mistrețului a fost lustruit de numeroșii turiști care, frecându-l, speră că le va aduce noroc și punând o monedă în gura lui, ea căzând în apa fântânii, le va împlini dorința reîntoarcerii la Florența.

În piață s-au desfășurat și diverse festivaluri populare. În timp logia a fost restaurată (1838), renovată (1904), în anii 1950 încăperile de sub acoperiș ocupate de Arhiva Istorică a Florenței, ultima restaurare fiind efectuată în anii 1996-2003.

Câteva minute și am ajuns în Piazza della Signoria, centrul orașului istoric, care găzduiește puterea civilă a orașului. Pe acel loc săpăturile arheologice din 1974 au descoperit ruinele băilor termale, ale Teatrului Roman și unor clădiri create sub domnia lui Hadrian (117-138), ale unei biserici creștine din secolul V, ulterior înlocuită cu Biserica Santa Cecilia (sec VIII-XIX) și Bazilicii Sf. Romulus, ambele distruse în sec X pentru construcția unor case, până în secolul XIII ocupate de ghibelini, apoi demolate (1268) pentru crearea pieței. În partea de nord 1299-1314 s-a construit Palazzo Vecchio, pentru reprezentanții breslelor profesionale, care din 1282  au guvernat orașul, având sediul în Palazzo Davanzati. Clădirea cu 3 etaje, prevăzute cu ferestre, înconjurate de arcade din piatră, terminată superior cu creneluri, a fost prevăzută cu un turn de 95 metri înălțime, Torre di Arnolfo, înălțat deasupra galeriei interioare, al cărui exterior a fost ulterior modificat (1592) și în 1667 pe el postat un ceas.

Curtea interioară a fost mărginită de o galerie cu arcade, susținute de coloane decorate cu sculpturi, deasupra arcadelor fiind postate cele 9 steme și blazoane ale orașului. Central s-a creat o fântână, având în mijloc statuia unui înger înaripat ce ține un pește în brațe.

Galeria a fost ornată cu fresce și statui, postate în nișele de pe pereți.

Numărul participanților la Consiliul Poporului crescând la 500, în 1495, prin extinderea clădirii cu un nou corp, la primul etaj s-a creat Salonul Cinquecento, decorat cu 2 fresce mari, prezentând Bătălia de la Anghiari realizată de Leonardo da Vinci și Bătălia de la Cascina de Michelangelo Buonarroti, numeroase sculpturi, după ce Florența a devenit capitala Regatului Italiei (1865-1871) fiind ocupat Camera Deputaților. În 1540, sub Cosimo I de Medici, palatul a devenit reședința familiei ducale, o parte din el fiind ocupat de Papa Leon X (Lorenzo de Medici). Azi o parte din palat e ocupat de apartamentele Primarului și consilierilor, altă parte funcționând ca muzeu.

În fața palatului, pe laterale, în sec XV au fost postate statuile Marzocco (1419-1420), un leu din piatră puternic, odihnindu-se cu o labă pe emblema cu crinul florentin, azi unul din simbolurile orașului, păstrat la Muzeul Național Bargello și statuia Giudita e Oloferne (1453-1457), în 1494 plasată în Piazza della Signoria, ca simbol al autonomiei politice a Republicii Florentine, ulterior mutată în mai multe locații și din 1988 în muzeul din Palazzo Vecchio, afară fiind postată o copie.

În fața intrării în palat s-au așezat statuia lui David de Michelangelo și statuia Hercules și Cacus de Brandinelli, azi înlocuite cu copii.

Pe locul unde se afla Teatrul Roman, în 1359 s-a construit Curtea de Mărfuri (Corte di Mercanzia), fondată în 1308, instituție care se ocupa de soluționarea litigiilor civile și comercial. Și azi pe fațada principală, superior, se pot vedea copiile stemelor celor 21 de bresle (arte), originalele fiind păstrate în muzeul din palat.

Apoi s-a creat Loggia della Signoria (1376-1381), cu arcade rotunde mari, în stil clasic, susținute de stâlpi, în stil gotic, acoperită, în care s-au desfășurat numeroase adunări publice și ceremonii oficiale ale Republicii Florentine, care au încetat în secolul XVI când, pentru o perioadă de timp (1527) în ea s-au campat soldații mercenari din legiunile Sf. Imperiului German Roman, după ei fiind numită și Loggia dei Lanzi.

Dorind să arate lumii că republicanii au pierdut puterea și el e guvernatorul absolut, în 1554  Cosimo I de Medici a postat în logie statuia lui Perseu cu Meduza, creată de Benvenuto Cellini, din bronz, de 3,2 metri înălțime, Perseu sprijinindu-se pe un picior, cu brațul stâng ridicând capul decapitat al Meduzei, ulterior statuile Șobolanul Sabinei (1585), Hercules și centraurul Nesso (1599), sculptate de Gianbologna.

În decursul secolelor, fiind decorată cu numeroase statui, logia a devenit un muzeu în aer liber, azi parte a Galeriei Uffizi. La sfârșitul secolului XVIII în ea s-au transferat sculpturi antice de la Villa Medici din Roma, cum ar fi unul din cei 2 lei de marmură, postați în părțile laterale ale scării de intrare, cel din dreapta fiind datat din epoca romană, cel din stânga în jurul anului 1600, grupul statuar Patrocles și Menelaus, din centrul logiei, cadou primit de Cosimo de Medici de la Papa Pius V, o copie a unei statui grecești din 230-240 î.e.n și cele 6 statui prezentând femei, situate în apropierea peretelui posterior, lângă ele existând și statui mai noi, exemplu Șobolanul din Polissena (1865).

Lângă Palazzo della Signoria, la comanda lui Cosimo I de Medici, în perioada 1560-1580 s-a construit Palazzo Uffizi, sediu administrativ al guvernului ducal, cu birourile pentru magistrați și funcționari, clădire în stil renascentist, cu un coridor central deschis, Cortile degli Uffizi, care se deschide printr-o arcadă dublă spre râul Arno. În palat Francesco I de Medici a creat o galerie privată în care a expus opere de artă, bijuterii, obiecte prețioase ale familiei de Medici și la capătul palatului, pe partea superioară a loggiei, o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în piață (1581-1583).

Lângă colțul de nord-vest al Palazzo della Signoria s-a creat Fântâna lui Neptun (Fontana del Nettuno), inaugurată în 1565, un bazin octogonal în care central s-a postat statuia lui Neptun, zeul mărilor, ținând în mână un trident, cu chipul asemănător cu cel al lui Cosimo I de Medici, realizată din marmură albă de Cararra, în spatele lui 2 tritoni, ființe jumătate om, jumătate pește, care suflă în scoici, simbolizând controlul asupra apelor, toate așezate pe un car tras de 4 cai cu cozi de pește, 2 din marmură albă și 2 din marmură roz, care ies doar parțial din apă.  

Pe marginea interioară a bazinului s-au postat nimfe și tritoni din bronz, în colțurile lui 4 statui din bronz, prezentând zeități marine, simblozând că, deși oraș de interior,  Florența deține puterea maritimă și politică: Thetis, mama lui Achile, marea blândă, generoasă, Doris, mama nereidelor, abundența și rodnicia mărilor care hrănesc orașul-port Livorno, nou creat și controlat de Florența, Oceanus, titanul din mitologia greacă, ce controlează tot oceanul, dominația Florenței asupra apelor și rutele comerciale maritime și Nereus, tatăl nereidelor, înțelepciune, stabilitate și veșnicia mării.

Fiind folosită pentru spălarea rufelor și adăparea animalelor, pentru a o proteja, în 1592 fântâna a fost înconjurată cu un gard metalic. În decursul timpului a fost restaurată de mai multe ori (1720, 1812), ultima dată în anul 2020, când s-a reparat și sistemul de alimentare cu apă.

În 1587, la comanda lui Ferdinand I de Medici, s-a creat prima statuie excvestră din Florența. Terminată în 1594 și postată în piață, Statuia Cosimo I de Medici îl prezintă pe Ducele de Toscana călare, monument executat din bronz, situat pe un piedestal din marmură, ornat cu capricorni, stema lui Cosimo, 3 basoreliefuri ce descriu episoadele importante din viața sa și o inscripție în latină, sculptată în bronz, descriind realizările sale. În timpul restructurării orașului (sec. XIX) în piață s-au construit clădiri neo-renascentiste, primind aspectul actual.

Citește și Florența, Italia- Galeria Uffizi

Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia și dorind să văd cât mai multe clădiri istorice, urmând străduțele părții de est a orașului istoric, am ajuns la Basilica Santa Croce, creată inițial ca Oratoriu, în afara zidurilor orașului, de călugării franciscani stabiliți acolo după ce Sf. Francisc de Assisi a vizitat Florența (1211). Numărul lor crescând, s-a hotărât construirea unei biserici mai mari și a unei mânăstiri care, din lipsa fondurilor, a durat mult timp (1294-1443). În secolul XIV pe lateralele bisericii s-au construit un portic (stânga) și un pridvor (dreapta), restaurate în secolul XIX.

Începând din 1566 Ducele Toscanei Cosimo I de Medici a finanțat transformarea interiorului, când s-au construit altarele mari laterale, decorate cu picturi și sculpturi. În timp în biserică au fost înmormântate mai multe personalități, între care Michelangelo, Galileo Galilei, Gioachino Rossini, etc. În secolul XIX, fațada nefiind terminată, a fost realizată cea actuală din marmură, în stil neo-gotic, împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, fiecare cu câte un portal, deasupra celui central fiind creată o rozetă și în timpanul superior postată Steaua lui David (1853-1863). A fost ridicat turnul-clopotniță, de cca 78 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Spațiul din fața bazilicii fiind larg, era ocupat de populație în timpul slujbelor. Treptat a devenit loc de promenadă, pe laterale s-au construit palate nobile, creându-se Piazza Santa Croce, în care s-au desfășurat sărbători ale orașului, spectacole, ceremonii, competiții de fotbal costumat, etc., oprite în 1964, când piața a fost transformată în parcare și reluate, după ce a fost refăcută în forma inițială.

Pe unul din colțurile pieței se află Palazzo del Antella, creat prin unificarea mai multor case învecinate, în secolul XVI modificat de propietarul Del Barbigia, ușile din lemn fiind schimbate cu unele din piatră, vizibile și azi. În secolul XVII a fost achiziționat de senatorul Niccolò Dell’Antella, care i-a anexat o clădire alăturată.

În anul în care Florența a devenit capitala regatului, împlinindu-se 600 de ani de la nașterea poetului (1865), în centrul pieței a fost postat Monumentul lui Dante Alighieri. Statuia din marmură îl prezintă pe poet încoronat cu lauri, ținând în mâna dreaptă „Divina Comedie”, la picioare, în spatele lui, fiind postat un vultur care-l privește. Ambele sunt situate pe un soclu patrulater înalt, ornat în cele patru colțuri cu statui de lei care țin cu o labă panouri rotunde gravate cu titlurile lucrărilor poetului. Pe soclu sunt postate panouri de marmură roșie de Verona, cea din față prezentând numele poetului și anul postării monumentului, la baza lui fiind sculptate stemele celor 40 de orașe italiene importante. Monumentul a fost deteriorat de inundația din 1966, ulterior restaurat și în 1971, deși franciscanii s-au împotrivit, postat în fața bazilicii, în partea stângă.

Râul Arno fiind în apropiere, m-am îndreptat spre el, trecând pe lângă Biblioteca Națională Centrală Florența care are la bază prima bibliotecă publică din Florența, creată de magistratul suprem (1763), preluând Librăria Magliabechi și unind colecția de cca. 30.000 de volume, donate prin testament de Antonio Maghliabechi (1714), cu cea donată de Anton Francesco Marmi. La porunca Ducelui în ea s-au depus copii ale lucrărilor tipărite în oraș, apoi a tuturor de pe teritorul Toscanei, în 1771 a fost unită cu Biblioteca Palatină, în care se aflau colecțiile familiei de Medici, ocupând o parte a complexului Uffizi și în 1747 deschisă publicului. După ce Napoleon a cucerit Toscana, au fost aduse colecțiile ordinelor religioase și biblioteca a fost închisă, fiind redeschisă abia în 1861, după retragerea lui. 

Clădirea devenind prea mică, s-a dorit construirea unei clădiri mai mari. În 1909 vechile cazărmi și infirmeria călugărilor franciscani fiind demolate, pe locul lor creându-se o nouă stradă, pe colțul din intersecție s-a construit corpul vestic (1929). Sălile de lectură fiind mutate în Biblioteca Mânăstirii Santa Croce, al doilea corp a fost alăturat mânăstirii (1962). Fațada principală, în stil eclectic, privind spre râul Arno, a fost decorată superior cu statuile lui Dante Alighieri și Galileo Galilei. Din păcate marea inundație din 1966 a distrus o mare parte a patrimoniului.

În sfârșit vedeam râul Arno, pe malul căruia am făcut o mică plimbare, până la Ponte alle Grazie, un pod construit în 1957, înlocuind vechiul Pod Rubaconte (1237), ale cărui case din lemn în timp au fost transformate în capele, magazine, etc., apoi multe din ele abandonate și în 1876 demolate, podul fiind lărgit și amenajat cu linii de tramvai. Fiind bombardat de trupele naziste care se retrăgeau (1944), până în 1957 a fost refăcut, cu 5 arcade, luând numele actual.

Am părăsit râul și m-am îndreptat spre Loggia del Grano (Logia Cerealelor). În secolul XIV acolo se afla o piață în care se comercializau grâne, plante și vinuri. În 1356, unind câteva case, s-a construit „Palco del Grano” și comerțul a fost mutat în clădire. Fiind situată în apropiere de Piazza della Signoria, centrul politic și cultural al Florenței, începând cu anul 1619 a fost înlocuită cu actuala clădire, la parter cu o logie cu  arcade, împărțită în 8 secțiuni de piloni și coloane toscane, cu rol de piață acoperită, etajul fiind amenajat pentru procesarea grânelor. Ulterior a fost gestionată de magistrații Republicii, ale căror steme se pot vedea și azi în logie. În secolul XIX fiind create numeroase piețe, logia și-a pierdut importanța. Unind-o cu clădirea adiacentă, a fost transformată în teatru (1868), apoi încorporată în altă clădire mare, formând Cafeneaua Folies Bergère (1910), în care se derulau și spectacole, din 1935 devenind cinematograf. În secolul XX logia a găzduit pe rând o piață, un restaurant, o librărie și din 2022 magazine.

Am urmat o străduță spre nord, până în Piazza de San Firenze, unde pe colțul din stânga am văzut Palazzo Gondi, construit ca reședință a familiei (1489), care o deține și azi, pe locul unor case din vecinătate, achiziționate și demolate. Clădirea patrulateră, cu 3 etaje, înconjurând o curte centrală, în timp a fost modificată, din 1874 primind forma actuală, când deasupra intrării a fost postată stema familiei Gondi. În secolul XX la parter s-a amenajat un restaurant, deasupra clădirii o terasă deschisă, cu o mică grădină. Deteriorată de inundața din 1966, a fost refăcută și în 2008 restaurată.

Vis a vis de palat, piața e mărginită de Fondazione Franco Zeffirelli, numită după cel care a înființat-o (2015), de fapt un complex având în parterul clădirii Arhiva și Biblioteca Personală cu peste 7.000 de piese, sălile de clasă, la primul etaj birouri și în 22 de săli un muzeu dedicat teatrului, operei, cinematografiei, etalând peste 300 de lucrări ale lui Zeffirelli- desene, figurine, costumație de scenă, etc. și alăturat Oratoriul San Filippo Neri. În momentul vizitei mele (2024) clădirea era în reparații.

Am ieșit din piață pe lângă Museo Nazionale del Bargello, care etalează sculpturile celor mai renumiți artiști renascentiști, la parter existând Sala Sculpturilor din secolul XVI, cu lucrări de Michelangello, San Sovino, Cellini, Gian Bologna, etc., etajele fiind ocupate de Sala Donatello, Sala Giovanni della Robbia, Sala Andrea della Robia, Sala Verrocchia, Capela Podesta.

Pe cealaltă parte a străzii, Chiesa della Badia Florentina, una dintre cele 5 abații benedictine din Florența, celelalte 4 fiind situate la marginea orașului, marcând cele 4 puncte cardinale, a fost construită de Marchizul Ugo II de Toscana pe locul fostei Biserici Santo Stefano (960). Din donațiile primite, s-a construit o mânăstire de călugări (1071) și, fiindu-i acordate privilegii de către papalitate, în 1285 biserica a fost reconstruită în stil gotic, cu un turn înalt, un secol mai târziu schimbat cu unul hexagonal, interiorul pictat cu fresce, vechea biserică fiind transformată în Capela Pandolfini.

La începutul secolului al XVI-lea o parte a mânăstirii a fost restaurată, în perioada 1627-1631 interiorul bisericii modificat, în cruce grecească, cu altarul spre sud, în secolul XVIII extinsă cu capele laterale și pictura refăcută. A funcționat până în 1810, când a fost desființată și clădirile transformate în locuințe, magazine, birouri, etc.  

Din 1998 o parte din fostul complex a fost preluat de Frățiile Monahale din Ierusalim, devenind iar mânăstire.

Pe aceeași stradă se află numeroase palate, între care Palazzo Pazzi-Quaratesi, construit de Jacopo de Pazzi (1458-1469), care dorea să aibă reședința la fel de fastuoasă ca cele ale familiilor renumite din oraș. În palat conspirându-se împotriva familiei de Medici, ajungându-se ca guvernatorul Giuliano de Medici să fie ucis și fratele său Lorenzo rănit, aceștia au ripostat, ucigându-l pe Jacopo și alți membrii ai familiei Pazzi, supraviețuitorilor confiscându-li-se averile, fiind alungați din oraș și palatul predat cardinalului Guillaume d’Estouteville, care l-a deținut până la moartea sa (1487), când a fost preluat de familia de Medici. În perioada 1593-1796 palatul a fost reluat de familia Strozzi, apoi deținut de alți proprietari, din 1850 a devenit sediul Tribunalului Curții Supreme de Casație, apoi al Lojei Masonice (1865-1871), în 1913 a fost cumpărat de Banca Florenței, care l-a renovat și modificat pentru birouri și din 1931 ocupat de Institutul Național de Securitate Socială, care funcționează și azi Clădirea a fost restaurată în anii 1960 și 2010.

În 1592, cumpărând mai multe case învecinate, Alessandro Strozzi a început construcția unui palat care, deși preluat în decursul timpului de mai mulți proprietari, proiectele și arhitecții fiind schimbate, nu a fost terminat niciodată, motiv pentru care a fost numit Palazzo Nonfinito. În 1802 familia Strozzi l-a vândut lui Giovanni Guasti, în 1814 cumpărat de Guvernul Regal din Toscana, care i-a modificat interiorul, devenind sediul mai multor departamente, din 1850 al Prefecturii, Ministerului de Externe și Delegației districtului San Giovanni. Florența devenind capitala Regatului Italiei (1865-1871), palatul a fost preluat, restaurat și decorat,  devenind sediul Consiliul de Stat până când capitala s-a mutat la Roma. Ulterior palatul a fost folosit de Oficiul Poștal și Telegraf (1901-1911), din 1917 ocupat de birouri militare, din 1919 acordat Universității din Florența și din 1924 până azi ocupat de Muzeului Național de Antropologie și Etnologie. Deteriorat în Al Doilea Război Mondial,  palatul a fost imediat restaurat (1948), ulterior de mai multe ori (1956, 1967, 1972).

La capătul străzii am intrat în Piazza del Duomo, inițial zonă situată în afara zidurilor orașului antic, azi în centrul orașului istoric, foarte aglomerată, fiind unul din punctele turistice de interes mondial. Între clădirile care o mărginesc, în spatele catedralei se află Palazzo Guadagni Strozzi Sacrati, construit în secolul XVI  pe locul unor case ale familiei Bischeri. Descoperindu-se că în el s-a complotat împotriva cardinalului Giulio de Medici, palatul a fost confiscat, în 1523 predat lui Arringucci, apoi deținut de familia Guadagni, revenită din exilul în Franța (1593). În jurul anului 1640 a fost extins, un secol mai târziu interiorul modificat (1733), primind aspectul actual, apoi a fost cumpărat de familia Strozzi, care l-a deținut până în 1982, când ultimul descendent a decedat, în timp unele părți din palat fiind închiriate unor instituții. În 1989 a fost cumpărat de Regiunea Toscana, care l-a restaurat și folosit până azi ca sediu al Consiliului Regional.  

Lângă el, Museo dell Opera del Duomo, funcționează în clădirea construită în 1296 pentru Opera di Santa Maria del Fiore, instituție înființată de Republica Florentină pentru a administra construcția catedralei (domului), în secolul XV folosită și ca loc de depozitare a materialelor necesare. În palat mulți artiști din Evul Mediu și Renaștere au creat elementele decorative, sculpturile, etc., catedralei, între care și Michelangelo. În 1891 unele din birouri au fost transformate în săli de expoziție, inaugurându-se muzeul, în care s-au transferat opere de artă și arhitectură originale din complexul catedralei. În perioada 1998-2000 palatul a fost refăcut și extins, păstrându-se fațada originală.

Ocolind prin dreapta catedrala, am deviat puțin pe o străduță laterală, pentru a vedea Teatro Niccolini, care are la bază Academia de Dramă, fondată în 1648 de Lorenzo de Medici, cu sediul în Palazzo Corsini, apoi mutată în noul Teatrul Cocomero, construit cu sprijinul Cardinalului Carlo de Medici, în el desfășurându-se tragedii și comedii clasice. În timp înființându-se și alte companii teatrale, compania s-a scindat, o parte mutându-se la Teatrul Pergola, cei rămași numindu-și vechiul sediu „Teatro Infocati”, din 1861 primind actualul nume, în memoria marelui dramaturg, decedat în același an. În perioada 2007-2016 clădirea a fost renovată și de atunci folosită ca spațiu de informare asupra Complexului Domului și Muzeului Opera dell Duomo, prin proiectarea de videoclipuri, seara în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale.  

Catedrala Mitropolitană Santa Maria del Fiore (Domul), numită după floarea de liliac, simbolul orașului Florența, este cea de-a treia biserică ca mărime din Italia, după cele din Roma și Milano.

După ce s-a creat Piazza della Signoria, noul centru politic și civic al orașului, dorindu-se o catedrală care să le eclipseze pe cele din orașele învecinate, s-a hotărât ca aceasta să fie construită în partea de nord a pieței, pe locul Biserici Santa Reparata (sec. VII), lucrările fiind începute în 1294, fosta biserică rămânând funcțională până în 1375, când a fost demolată, rămășițe din frescele ei interioare, mozaicuri, pietre funerare, fiind descoperite sub pardoseala catedralei, în timpul lucrărilor de restaurare din 1966.

Pe locul ei s-a ridicat Domul lui Brunelleschi, numit după arhitectul care l-a început, de 91 metri înălțime, cu diametrul interior 45,5 metri, cel exterior de cca. 55 metri, terminat în 1434, apoi deasupra lui s-a creat lanterna (1445-1461). Exteriorul catedralei a fost realizat din marmură albă, verde și roșie. Fațada a rămas neterminată, lucrările fiind reluate de-a lungul secolelor, cu întreruperi și finalizate abia în 1887, primind aspectul actual.

Prezintă 3 portale din bronz, deasupra lor 3 lunete decorate de la stânga la dreapta cu Binefacerea, Sf. Maria cu Sf. Patroni ai orașului și Credința, superior de cele laterale câte o rozetă, deasupra o friză decorată central cu statuia Sf. Maria, în rest cu statuile apostolilor, central o rozetă mare, fațada terminându-se superior cu un fronton, decorat cu un basorelief prezentându-l pe Dumnezeu Tatăl.

Din 1334 s-a început și construcția Turnului-Clopotniță (Campanilla), oprită în timpul epidemiei de ciumă. Primele două niveluri au fost decorate cu forme geometrice, în timp înlocuite cu casete, azi prezentând viața omului- Geneză, Artă, Industrie. În nivelurile superioare s-au creat 16 nișe, mărginite de pilaștri, în care s-au postat statuile Profeților și Sibilelor și în perioada 1350-1359 s-au creat ultimele 2 niveluri superioare.

Vis a vis de intrarea în Dom se află Baptisteriul Sf. Ioan (Battistero di San Giovanni), construit în secolele XI-XIII, lângă poarta nordică a orașului roman, de formă octogonală, cu fațadele delimitate de pilaștri, pe verticală împărțite în 3 secțiuni, cea din mijloc prevăzută cu ferestre și arcade, având acoperișul piramidal, pe el lanterna, exteriorul fiind realizat din marmură albă și verde. Până în 1202 a fost terminată și tribuna rectangulară.

Pentru a fi accesat, s-au creat 3 uși din bronz, cea din sud decorată cu basoreliefuri prezentând viața Sfântului și Virtuțile, cea din nord scene din Noul Testament și cea din est, Poarta Paradisului,  azi renumită în toată lumea, cu 10 panouri create în 1425, prezentând scene din Vechiul Testament, înlocuite ulterior cu copii și încadrate de mici personaje biblice, originalele fiind transferate în Museo dell Opera del Duomo. 

Lângă Baptisteriu se află Colonna di San Zanobi. Conform tradiției populare în 429, transferându-se trupul SfântuluiZanobi din Biserica San Lorenzo la Catedrala Santa Reparata, sarcofagul s-a lovit de un ulm și s-a produs un miracol, acesta înflorind în luna ianuarie. Din lemnul lui s-a sculptat un crucifix, postat pe locul impactului, apoi înlocuit de o coloană din granit, distrusă de inundația din 1333 și în final cu una din marmură, pe care s-a postat o cruce (1338), în timpul restaurării din secolul XX mutată în muzeu  și înlocuită cu o copie.

Lateral de complex, pe colțul dintre Piazza San Giovanni și via Calzaioli, se află Loggia del Bigallo, construită în anii 1362-1358, împreună cu un Oratoriu, lângă sediul frăției religioase Compagnia della Misericordia, un spațiu deschis delimitat de arcade, inferior unite prin grilaje de fier, folosit ca adăpost al copiilor dispăruți, sau abandonați, ajutorarea săracilor, etc., în clădirea din dreapta ei funcționând un spital, condus de frăție. Din 1425 au găzduit și Compagnia del Bigallo, rămasă fără sediu, cu care a fuzionat. Distrus de incendiu (1442), etajul superior al loggiei a fost reconstruit și renovat, în stil gotic târziu florentin. După ce frățiile s-au despărțit, complexul a rămas în proprietatea Compagnia del Bigallo (1525). Spitalul devenind neîncăpător,l-au extins cu logia, căreia i-au zidit arcadele (1698). În decursul timpului lângă spital și-au construit case, ale căror fațade, reconstruite (1777), au fost aliniate cu logia. În secolul XX complexul a fost restaurat, ultima dată în anul 2000. Azi fostul complex găzduiește și un mic muzeu care etalează opere de artă religioasă și documente legate de activitatea caritabilă desfășurată în decursul timpului de  frăție.

Înainte de a porni să explorez alte zone ale orașului istoric, m-am așezat la una din terasele amenajate în piață, unde am savurat o cafea, privind minunățiile arhitecturale.

Citește și Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Florența, Italia- de la gară spre Piazza Santa Croce

Publicat pe de
Răspunde

Florența, oraș din vestul Italiei, străbătut de râul Arno, capitala regiunii Toscana, e considerat „leagănul Renașterii și al Umanismului”.

A fost construit în anul 59 î.e.n.  pe locul unei așezări etrusce, ca și colonie romană, loc de retragere a veteranilor armatei Împăratului Iulius Cezar, numit atunci Florentia. O dată cu răspândirea creștinismului, în 393 în oraș s-a construit Biserica San Lorenzo, urmată de Biserica Santa Felicita (sec. IV-sec. V). Fiind  situat pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei, după căderea Imperiului Roman de Apus a devenit „teatru de lupte”, intrând pe rând sub dominația ostrogoților (405), bizantinilor (539), goților (541), lombarzilor (570), francilor (sec. VIII), sub ultimii instalându-se un sistem feudal, Florența devenind parte din Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Romano-German).

La începutul secolului XI Margravul Hugo cel Mare și-a stabilit sediul de guvernare în Florența. Sub conducerea lui fracțiunea religioasă și-a consolidat puterea și în urma deciziilor episcopilor, în cadrul conciliului de la Florența (1055), multe stabilimente religioase au fost restaurate. Orașul a început să se dezvolte, în timp s-a extins pe ambele maluri ale râului Arno, peste care s-au construit poduri de legătură, s-a construit un nou zid de apărare, multe biserici, etc. și din 1115 s-a instaurat o guvernare republicană. În el stabilindu-se numeroși imigranți, în secolul XIII numărul populației ajungând în jur de 30.000, a devenit principalul centru al părții continentale din Toscana, în el funcționând mai multe ordine religioase: franciscan, augustinian, dominican, carmelitan, etc.

Populația s-a divizat în două fracțiuni, cei pro-imperiali (ghibelini) și cei pro-papali (guelfi), ducând la conflicte politice. Pentru a se apăra de eventuale atacuri, casele au început să fie construite cu turn de apărare și orașul a fost înconjurat cu ziduri noi. În secolul XIV au apărut și alte 2 categorii socio-politice: Magnati (clasa superioară)- nobili, cavaleri, comercianți, etc. și Popolo (clasa inferioară). Marea ciumă din 1348 a dezlănțuit numeroase revolte ale clasei inferioare. În final s-au format 3 bresle care au primit dreptul de a participa la guvernarea orașului. În această perioadă în oraș s-au construit Palazzo Vecchio și Domul, lângă care un secol mai târziu s-a ridicat Campanila și peste râul Arno Ponte Vecchio. Orașul a fost înconjurat cu al treilea rând de ziduri de apărare.

Marile familii nobiliare au început să lupte pentru a prelua guvernarea Ducatului Florenței, în 1434 aceasta fiind preluată de familia de Medici, începând cu Cosimo I de Medici, pierdută prin reinstaurarea Republicii Florentine (1494) și redobândită în 1512, cu sprijinul Spaniei, conducând în continuare Marele Ducat al Toscanei, cu capitala la Florența, până în 1737, când ultimul lor reprezentant, Gian Gastone de Medici, a decedat. Sub guvernarea lor orașul a înflorit, s-au construit multe palate, biserici, monumente, etc.

Ulterior Toscana a fost preluată de dinastia habsburgică de Lorena (1737-1801), apoi cucerită de Napoleon și transformată în Regatul Etruriei, ulterior anexată Imperiului Francez (1801-1814) și după căderea lui Napoleon reluată de Casa de Lorena, la guvernare trecând Ferdinand III, apoi Leopold II (1824-1859). Au urmat războaiele de independență italiană, Toscana fiind anexată Regatului Sardiniei și din 1861 Regatului Italiei, nou format, Florența devenind capitala lui până în 1871, când aceasta a fost mutată la Roma.

Florinul devenind banul etalon în Europa, în decursul secolelor Florența a finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa, papalitatea, pe regii englezi în timpul Războiului de 100 de ani, etc. În oraș s-au născut, sau mutat, numeroase personalități, între care Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Galileo Galilei, Amerigo Vespucci, etc., ajungând să fie cunoscut în toată lumea pentru clădirile sale și realizările artistice.

Marea inundație din 1966  a distrus, sau deteriorat, multe dintre clădiri, majoritatea refăcute ulterior. Din 1982 centrul istoric al Florenței a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Fiind pentru câteva zile la Bologna, mi-am alocat o zi, pentru a vizita acest oraș renumit. În doar 40 de minute, cu trenul de viteză am ajuns în Gara Florența, de unde m-am îndreptat spre una dintre cele mai vechi biserici, în drum treversând Piața Unității Italiene (Piazza dell Unita Italiana), cu Obeliscul Eroilor din Războaiele de Independență (L’obelisco dei Caduti delle Guerre d’Indipendenza), o coloană de 15 metri înălțime, decorată cu coroane, la bază fiind postate plăci comemorative, creată în anii 1880-1882 la inițiativa „Asociației Veteranilor de Război din 1848-1849”, în amintirea celor care s-au sacrificat în timpul Revoluției Italiene.

Străbătând o scurtă stradă, am ajuns la Basilica San Lorenzo, creată în secolul IV, în afara zidurilor orașului, în 393 consacrată ca și catedrală. La inițiativa Papei Nicolae II în 1059 lângă ea s-au construit un Capitol și o mânăstire. După ce au fost preluate de familia de Medici (sec. XV), transeptul bisericii a fost mărit, s-a creat sacristia, apoi Cosimo de Medici a creat altarul principal și după 3 ani decedând, a fost înmormântat în biserică. În timp biserica a fost extinsă și modificată de mai multe ori, astfel la comanda Papei Leon X, din casa de Medici, Michelangelo a terminat fațada, s-a creat Noua Sacristie, acoperită de cupolă (sec. XVI), deasupra intrării Papa Clement VII a creat tribuna relicvelor, lângă ea s-a construit turnul-clopotniță, de 54 metri înălțime, azi dotat cu 4 clopote, cele 2 mari datând din 1740, în biserică a fost postată o orgă în stil baroc care, modificată în timp, s-a păstrat până azi.

În spatele altarului principal Cardinalul Ferdinand I de Medici a construit Capela Prinților, deținută de familie până la ultimul descendent. În ea au fost înmormântați membrii principali ai familiei și din secolul XVIII, în cripta bisericii, cei ai Casei de Lorena.

După suprimarea ordinelor religioase (sec. XIX), Capela Prinților a fost preluată de Stat, transformată în Muzeul Capelelor Medici și fosta Bibliotecă Medica Laurenziana, creată în cadrul mânăstirii de Papa Clement VII, a fost separată de complex.

În 1540, în onoarea tatălui său, Cosimo I de Medici a comandat o statuie, care urma să fie plasată într-una din capelele bisericii, dar piedestalul fiind prea înalt și arhitectul decedând, în 1592 a postat-o în Sala Grande din Palazzo Vecchio. În 1620 piedestalul a fost mutat în colțul pieței din fața basilicii, în 1812 transformat în fântână, cu baza din marmură de Carrara, în care se adăpau caii. Apoi a fost postată pe el statuia (1850), devenind actualul Monument Giovanni delle Bande Nere, prezentându-l pe căpitan, îmbrăcat în armura romană, așezat pe un jilț, ținând într-o mână, îndreptată spre genunchi, un băț de comandă, probabil o suliță ruptă, piedestalul fiind ornat cu sculpturi prezentând soldați care aduc căpitanului prada și prizonierii, pe laterale având stemele familiei de Medici. Monumentul a fost restaurat în anii 1995 și 2012.

Pe strada, lateral de statuie, se află primul palat deținut de familia Medici (mijloc sec. XV), Palazzo Medici Riccardi, clădire în stil renascentist, patrulateră, cu 2 etaje, înconjurând o curte centrală, mărginită de coloane corintiene, în care a fost postată statuia lui David, sculptată de Donatello.

În palat au fost găzduiți și unii artiști, îndrumați de sculptorul Bertoldo, precursorul primei Academii de Arte frumoase din Europa, Michelangelo trăindu-și adolescența acolo. În acea perioadă interiorul a fost ornat cu picturi și statui. În timpul Revoltei din 1494 Republica Florentină a confiscat palatul și a mutat comorile din el- bijuterii, opere de artă, etc., în Palazzo della Signoria. Ulterior familia s-a întors, dar fiind expulzată de mai multe ori, a abandonat palatul, acesta fiind preluat de Marele Duce Ferdinand II, care l-a vândut, drept recompensă pentru serviciile lor, familiei de bancheri Riccardi.

Până în secolul XVIII palatul a fost extins, păstrându-se fațadele originale, într-una din noile aripi s-a creat Biblioteca Riccardiana, curtea a fost ornată cu sculpturi, în grădină fiind amenajată o fântână, unde s-a postat statuia din marmură a lui Hercules, s-a creat o scară de legătură cu Capela Magilor, etc. Din lipsa fondurilor, în 1810 familia a vândut palatul guvernului ducal, care l-a transformat pentru birouri administrative, în el avându-și sediul și Garda Urbană.

Apoi s-a creat Biblioteca Morenia (1839), din 1865 palatul a găzduit Ministerul de Interne și din 1874 a fost achiziționat de Provincia, împreună cu Prefectura, care-l deține și azi, când e folosit ca sediu al Consiliului Local și locuiță a prefectului, o parte rămânând deschisă vizitării: Capela Magilor, unele expoziții temporare și Muzeul de marmură romană, situat în pivnițele de sub curte.

La sfârșitul secolul XIV familia de Medici a achiziționat câteva ateliere artizanale și câteva loturi deținute de un ambasador și un căpitan, pe locul lor construind Palazzo del Pegaso, pe care l-au deținut până în 1621, când a fost cumpărat de Bandino di Niccolò Panciatichi. Ulterior palatul a fost modificat, în 1741 fiind înălțat cu al doilea etaj, apoi interiorul amenajat pentru diverse utilizări, ajungând ca în 1865 la parter să  funcționeze magazine și o cafenea, la primul etaj, după desființarea fostei capele, „Circolo diversario dei risorti”, loc de întâlnire al burgheziei din Florența și Torino, al doilea etaj fiind ocupat de locuințe. În 1910 palatul a fost vândut și până în 1913 transformat în Institutul Național de Asigurări. Din 1960 a devenit sediul Superintendenței și din 1973 până azi găzduiește Consiliul Regional al Toscanei  (Consiglio Regionale della Toscana).

Pe aceeași stradă se află și Palazzo Bartolommei, clădire din secolul XVII, care găzduiește o instituție de credit.

Am ajuns în Piazza San Marco, numită după Basilica di San Marco, situată pe una  din laturile ei, împreună cu mânăstirea, construită de benedictini în sec. XII, pe locul Oratoriului Sf. Gheorghe. În anii 1380 și 1420 interiorul bisericii a fost pictat, în timp refăcut, până azi păstrându-se doar câteva fragmente de frescă acoperite de tencuială. În 1435 la ordinul Papei Eugen IV au fost predate Ordinului Dominican care, cu ajutorul familiei de Medici, au renovat complexul. În 1512 s-a construit turnul-clopotniță, în interior, pe lateralele navei, s-au creat 8 altare, decorate cu picturi.

Nava a fost separată de prezbiteriu printr-o arcadă susținută de coloane și pilaștri. În el s-a postat altarul principal, deasupra corul cu orga, bogat ornamentate.

Deasupra criptei s-a construit o capelă separată, accesată din exterior, sub a cărui altar au fost depuse rămășițele sfântului. Interiorul ei a fost decorat cu picturi și basoreliefuri din bronz prezentând scene din viața sfântului.

În 1679 s-au refăcut tribuna și tavanul, decorat în 1725 cu pictura centrală ce prezintă Adormirea Maicii Domnului.

Până în 1712 s-a finalizat Domul, decorat în interior cu fresce, apoi s-a creat actuala fațadă (1777-1778) în stil neoclasic, împărțită de pilaștri și cornișe, cu un portal central, lateral de el câte o nișă, în care s-au postat statui, deasupra lui o fereastră, flancată de 2 decorații ornamentale, superior un basorelief decorativ și deasupra lui  un timpan triunghiular.

În 1866 biserica a fost confiscată, o parte din mânăstire transformată în muzeu, ulterior revenindu-le iar dominicanilor. 

Pe una din lateralele pieței se află Palazzina della Livia, construită în anii 1775-1780 ca sediu al unui birou grand-ducal, din 1786 devenind reședința iubitei marelui duce, dansatoarea Livia Malfatti Raimondi. Ulterior a găzduit o parte din birourile Direcției Generale a Oficiului de Stat și Fiscalitate (1865), când a fost ridicat al doilea etaj, având pe fațadă  un balcon central și pe laterale,  în 2 cercuri, basorelifuri prezentând  ancora, simbolul unei bune navigații și delfinul, reprezentând cornul abudenței. Azi clădirea găzduiește Clubul Ofițerilor de Garnizoană (Circolo Ufficiali di Presidio).

În grădina din centrul pieței, în fața fostei Mânăstiri Sf. Caterina, ocupată ulterior de Comandamentul Militar și Ministerul de Război, se află Monumentul Generalului Manfredo Manti (1872). Statuia generalului, ținând în mâna stângă o sabie, în cea dreaptă un sul, presupus ca fiind înscris cu regulile armatei italiene, este așezată pe un piedestal de marmură înalt, ornat cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și în cele 4 colțuri cu statui din bronz simbolizând Strategia, Tactica, Politica și Arta fortificațiilor.

În apropierea pieței a existat Mânăstirea Ordinului Servitorilor Mariei (serviți) care a fost desființată după unificarea Italiei (1861). O parte din ea a fost ocupată de Institutul Topografic Militar, nou înființat (1872). În 2014 armata toscană fiind desființată, din 2023, numit Institutul Geografic Militar (Istituto Geografico Militare), a trecut în administrația  Comandamentul Militar din Roma.

La capătul străzii am intrat în Piazza della Santissima Annunziata. În partea de nord-est a pieței a existat un Oratoriu dedicat Madonnei, fondat de Contesa Matilda di Canossa în 1081. Pe locul lui Ordinul Slujitorilor Mariei a construit Biserica Santa Maria di Cafaggio, partea cea mai veche din actuala Basilica Santissima Annunziata, realizată în stil renascentist, al cărei interior a fost decorat în sec. XIV cu picturi.

În decursul timpului desfășurându-se pelerinaje, piața devenind prea mică, în 1299 municipalitatea a achiziționat terenul din fața bisericii și a creat o stradă, pentru a o lega de centrul orașului. În 1419 s-a construit Logia Institutului Inocentelor, primul orfelinat florentin folosit și de pelerini și bolnavi. Apoi a început construcția porticului bazilicii, terminat abia în 1599 și pentru a crea o latură uniformă pieței, legând mai multe case, în 1516-1525 s-a creat Logia Slujitorilor Mariei, în secolul XIX achiziționată de familia Budici și transformată în locuințe. 

Cea mai veche casă a familiei Budici a fot cumpărată în 1549 de familia Griffins. Pe locul ei au construit Palatul Budini Gattai, clădire cu 2 etaje, al treilea fiind ridicat la sfârșitul secolului XVII, un secol mai târziu fiind extinsă. A fost deținut de mai mulți proprietari, din 1889 de familia Budini, care l-a renovat.  

În 1599 Compania San Filippo Benizi a construit Oratorio di Francesco Poverini. În 1785 fiind suprimată, Compania s-a unit cu Comania San Francesco Poverini, formând Frăția Venerabilă a Sf. Girolamo și Sf. Francesco Poverini, care din 1911 a preluat Spitalul Inocenților. Azi în el funcționează Muzeul Inocenților (Museo degli Innocenti).

În piață a fost postat Monumentul Ferdinando I de Medici (1608), statuia din bronz a Marelui Duce de Toscana călare fiind situată pe un piedestal patrulater înalt.

Pe un teren al Spitalului Inocenților, încorporând și câteva case din apropierea Mânăstirii Santa Maria della Croce, în anii 1619-1621 s-a construit Palazzo della Crocetta, reședință a prințesei Maria Maddalena de Medici, a 8-a fiică a Ducelui Ferdinando, clădire în formă de „U”, prevăzută cu pasaje deasupra străzilor, acoperite de arcade înalte, unul spre Basilica Santissima Annunziata. După ce prințesa a decedat, pasajele au fost demolate, rămânând doar cel spre bazilică, palatul a fost reamenajat și din 1665 ocupat de un membru important al instanței, ulterior de alte personalități și membri ai Casei de Lorena,. În secolul XIX Florența devenind capitala Regatului Italiei, palatul a devenit sediu Curții de Conturi. O parte a palatul a fost transformată în Muzeul Etruscan și Muzeul Egiptean, din 1897 fiind inaugurat și Muzeul Topografic, distrus de marea inundație din 1966. După ce a fost restaurat (1984, 1988), palatul a devenit sediul Muzeului Național de Arheologie (Museo Archeologico), care funcționează și azi.

În 1643 pe laturile pieței s-au montat 2 Fântâni ale Monștrilor Mării (Fontane dei Monstri Marine), aduse din Livorno, piața primind aspectul actual.

Trecând pe sub arcada Muzeului de Arheologie, am părăsit piața și, îndreptându-mă spre  Piazza Santa Croce, am urmat străduțele vechiului oraș, trecând pe lângă câteva clădiri istorice importante, una dintre ele fiind Marea Sinagogă, clădire în stil maur cu elemente arabe, romane și bizantine, acoperită cu plăci de travertin alb și calcar roz, prevăzută cu un dom central și două turnuri laterale, inaugurată în 1882. A fost construită de comunitatea de evrei ortodocși, veniți după Unirea Italiei la Florența și stabiliți în afara centrului orașului.

Biserica Sf. Ambrozie (Chiesa di Sant’Ambrogio) se află pe locul unde în 393, în timpul vizitei la Florența, a fost găzuit sfântul, prima clădire fiind menționată într-un document din 988. La sfârșitul secolului XIII biserica a fost refăcută în stil gotic, prezentând o singură navă, prezbiteriu și lateral de el câte o capelă mare, lângă ea s-a construit o mânăstire, din 1310 fiind preluate de călugărițele benedictine. În secolele XV-XVI în biserică au fost înmormântați mulți artiști.

În apropierea bisericii se află Piazza dei Ciompi, numită după revolta din 1378 în care muncitorii și meseriașii cereau participarea fiecărei clase sociale la guvernare, pe moment obținută, dar după înăbușirea revoltei, prin lupte violente, suprimată.

Pentru a muta vânzătorii de pește din piața veche mai aproape de râul Arno, în Piazza dei Ciompi s-a construit Loggia del Pesce (1569). În 1899 piața a fost desființată în timpul sistematizării zonei, când multe clădiri au fost demolate. A fost recreată în anii 1960 ca piață de vechituri, cu 4 rânduri de tarabe, înconjurând un spațiu central, avariate în incendiul din 2006. În anii 2017-2018 a fost reamenajată, în ea desfășurându-se târguri și alte evenimente.  

Urmând străduțele înguste, mărginite de clădirile înalte de epocă. Una dintre ele, Palazzo Pepi, situat pe colțul dintre două străzi, a fost construit la începutul secolului XV, deținut pe rând de mai multe familii nobiliare care, achiziționând casele învecinate, l-au extins, din 1653 fiind preluat de familia Pepi, care-l deține și azi.

În capătul străzii urma să intru în Piazza Santa Croce.

Citește și Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Orașul Făgăraș, județul Brașov

Publicat pe de
1

Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.

Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.

bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938

Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului,  Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.

Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.

Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul,  a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice. 

Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.

Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.

Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei. 

Casa Inocențiu Micu-Klein

După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.

După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.

Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.   

Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).

La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.

În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a  înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea  Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.

În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.

Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în  2011 a fost vândută.

În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.

Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.

Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.

Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).

Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal  Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.

Citește și Recea, Mânăstirea Berivoi, Mânăstirea Bucium și Moara cu Noroc Ohaba, jud. Brașov

Comuna Hălmagiu cu 9 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Hălmagiu e situată în partea de est a județului Arad, în depresiunea Hălmagiu, la poalele munților Bihor. A fost prima dată atestată documentar din 1390, numită Bybarch, Wajwodan olacorum de Holmad. În acea vreme districtul Hălmagiu făcea parte din comitatul Zărandului (Zaránd), unitate administrativă aparținând domeniului Cetății Șiria. În1439 domeniul a fost donat despotului sârb Gheorghe Brancovici, refugiat din fața turcilor, care-i cuceriseră țara. În 1444 acesta i-a cedat lui Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara) șapte districte românești din comitatul Zărandului, între care și Hălmagiu, cu cetatea sa, atestată documentar din 1439, formând domeniului Hunyady.

Începând cu anul 1451 districtele Hălmagiu, Căpâlna și Băița au intrat sub conducerea Voievodul Moga din Hălmagiu care a ales pentru reședința voievodală târgul Hălmagiu, acesta fiind situat în centrul voievodatului și apărat de cetate, construită pe locul actualului Cămin Cultural.

În aceeași perioadă familia Moga a construit și Biserica Voievodală „Adormirea Maicii Domnului”, cu  o navă, un altar pătrat, prevăzută cu un turn-clopotniță, care s-a păstrat până azi și este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Fiind incendiată de un trăznet, în Revoluția de la 1848 bombardată de armatele maghiare, în perioada 1879-1897 a fost refăcută. După Unirea cu Roma (1753) și până în 1948 a fost folosită de ritul greco-catolic, apoi a revenit la ritul ortodox și în perioada 1974-1975 restaurată, moment în care s-a descoperit că în interior au existat 3 straturi de picturi, datate din secolele XIV, XV și XVIII. Azi biserica poate fi văzută doar din exterior, ea fiind nefuncțională.

În timpul fragmentării Regatului Ungariei (1540-1690), când treptat Principatul Transilvaniei și-a determinat propriile structuri legislative, Ținutul Hălmagiului a fost invadat și distrus de tătari (1599), apoi devastat de armatele lui Horváth și de cele 2 raiduri ale oștilor Pașalâcului de Timișoara. Prin Hălmagiu au trecut și iobagii răsculați, în drumul lor din regiunea Devei spre Beiuș (1659). Au urmat alte raiduri otomane, Ținutul Hălmagiului ajungând să fie administrat de turci (1670-1693), alungați după Pacea de la Karlowitz (1699), când a fost inclus în Imperiul Habsburgic, cele 52 de așezări din ținut fiind deținute de Erariu. Fiind ținut de graniță, din 1702 Cetatea Hălmagiu a devenit centru grăniceresc, având un oficiul vamal care a funcționat până în 1747, când a fost mutat la Buteni.

Nobilimea maghiară fiind nemulțumită, în 1703 a izbucnit Răscoala Curuților, Război de Independență condus de Francisc Rákóczi al II-lea împotriva Casei de Habsburg, în timpul luptelor purtate Cetatea Hălmagiului fiind ocupată și distrusă total (1706). Conflictul a continuat până în 1711 când, prin Pacea de la Sătmar (Satu Mare), nobilimea a trebuit să recunoască autoritatea habsburgică în Transilvania. În 1740 Maria Tereza devenind Împărăteasa Austriei, Ungariei și Boemiei, l-a trimis pe Generalul Adolf Bukov să rezolve catolicizarea populației. Acesta a preluat forțat bisericile ortodoxe și le-a predat ritului greco-catolic. În Hălmagiu vechea biserică fiind predată uniților, în perioada 1755-1757 românii și-au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, al cărei interior a fost pictat în stil bizantin (1768), în timp acoperit cu tencuială, picturile fiind descoperite prin lucrările din 1971.

Începând cu anul 1764 domeniul a intrat oficial în posesia familiei Bethlen, care și-a construit în Hălmagiu o nouă reședință, ulterior transformată în Hanul „Birtul Mare”, stație de poștalion, azi numit Hanul Moților.

Transilvania fiind condusă de austrieci și maghiari, nemulțumirea populației, majoritar română, a crescut și în 1784 a izbucnit Răscoala Horea, Cloșca și Crișan, răsculații ocupând pentru scurt timp satele și atacând edificiile domnești. A fost rapid înăbușită și cei trei conducători uciși prin tragere pe roată. La începutul secolului XIX, datorită foametei mari și izbucnirii unei epidemii de holeră (1811-1816), multă populație a părăsit zona Hălmagiu. Viața fiind foarte grea, au avut loc mai multe revolte țărănești. În Revoluția de la 1848 Hălmagiu fiind atacat de trupele maghiare, Prefectul Buteanu a adunat  mii de țărani, i-a înarmat și au ripostat.

În același timp s-a desfășurat, în trei etape, Marea Adunare de la Blaj, la care au participat mii de țărani români, nerecunoscând unirea Transilvaniei cu Ungaria,  cerând desființarea iobăgiei și înființarea de gărzi naționale românești, adunare la care un aport principal l-a avut Avram Iancu, conducătorul Țării Moților. În 1849, adunând o oaste mare din țărani români, s-a aliat cu austriecii și au luptat împotriva maghiarilor, nelăsând trupele lui Kossuth să ocupe Apusenii. În final maghiarii au fost învinși și Ungaria inclusă în Imperiul Habsgurgic. Românii fiind ignorați și neprimind libertățile promise, Avram Iancu a făcut mai multe demersuri la Viena, finalizate prin arestarea lui la târgul din Hălmagiu (1849), nu pentru mult timp, sub presiunea românilor, soldații fiind obligați să-l elibereze.    

închisoarea

În amintirea eroului național, în 1974, la 150 de ani de la nașterea sa, în centrul comunei Hălmagiu a fost postat Monumentul Avram Iancu.

La mijlocul secolului XIX, comitatele fiind desființate, localitatea Hălmagiu a devenit al doilea centru al comitatului Zărand. În perioada 1863-1876 s-a obținut ca limba oficială a Ținutului Hălmagiu să fie limba română. Desființându-se comitatul, cele 34 de comune aparținând preturii Hălmagiu au fost anexate comitatului Arad, restul Zărandului trecând la Hunedoara. În 1881 domeniul Hălmagiu a fost cumpărat de bancherul Phillipert și din  1886 a trecut în posesia lui Iosif Schweigher.

În timp ce Imperiul Austro-Ungar se prăbușea (1918), la Hălmagiu a izbucnit o răscoală, o parte din populație s-a înarmat și administrația maghiară a fost înlăturată, în ținutul Hălmagiului înființându-se gărzile naționale. Un an mai târziu trupele maghiare au ocupat localitatea, ucigând mai mulți români, dar după câteva luni au fost alungați de armata română. După noua împărțire teritorială, a devenit plasa Hălmagiu, din 1925  de ea ajungând să aparțină administrativ 45 de localități. În ianuarie 1941 clădirile administrative (pretura, judecătoria, posturile de jandarmi, etc.) au fost ocupate de legionari. Postbelic plasele Hălmagiu, Gurahonț și Sebiș au fost unite în raionul Gurahonț, aparținând regiunii Arad. După reorganizarea administrativă din 1968 comuna Hălmagiu a fost încadrată în județul Arad. 

fosta Judecătorie (1872-1952)

Azi de comună aparțin administrativ 9 sate: Bănești, Bodești, Brusturi, Cristești, Ionești, Leasa, Leștioara, Poienari, Tisa, Țărmure, 7 atestate documentar din secolul XV. Trei dintre ele sunt situate pe un drum la nord de comună.  La cca. 3 kilometri se află satul Bănești, atestat documentar din1441.

În 1747 în sat exista Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”. A rezistat până în jurul anului 1900, când a fost demolată. Pe locul ei în 1960 s-a clădit actuala biserică din zid, purtând același hram.

După 2 kilometri nord se ajunge în satul Cristești, atestat documentar din 1439,  în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în anul 1860, acoperită cu șindrilă, înlocuind vechea Biserică din lemn (1700), deteriorată, din care s-au păstrat mai multe manuscrise, de exemplu Strastnic, Blaj (1783). În 1865 interiorul a fost pictat direct pe lemn. Deteriorat, în 1916 acoperișul a fos înlocuit cu țiglă și în 1969 biserica a fost renovată.

Încă 5 kilometri spre nord și drumul se termină în satul Brusturi, atestat documentar din 1360.

Încă înainte de 1755 în sat a existat o Biserică din lemn. Deteriorându-se, a fost demolată și în 1832 înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Satul Bodești (1441) este situat la 5 kilometri nord-vest de comună.

A fost prima dată atestat documentar din 1441.

Sat românesc, în secolul al XVII-a existat o Biserică Ortodoxă din lemn cu hramul „SfântaTreime”, demolată după ce s-a construit în actuala locație Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”, căreia i s-a pictat interiorul direct pe lemn, prezentând personaje și scene biblice (1831). În 1889 interiorul a fost zugrăvit și acoperișul din șindrilă schimbat cu unul din tablă. Biserica a fost restaurată în 1957. În curtea bisericii au fost înmormântate mai multe personalități ale vieții culturale, un exemplu fiind profesorul Traian Mager (1887–1950), monograful regiunii Hălmagiului.

Rulând 6 kilometri pe alt drum spre nord-vest de comună, se ajunge în satul Leasa, atestat documentar din 1439. Am ajuns cu greu, întrebând mereu localnicii, chiar fiind condusă o bucată de drum.

În 1760, fără a primi autorizație imperială, localnicii au construit o Biserică de lemn ortodoxă, dar nu a putut funcționa decât câțiva ani, fiind închisă de autorități. Primind aprobarea, au construit o altă biserică din piatră, cu hramul Bunavestire (1785), astăzi dispărută și în 1949 actuala Biserică Ortodoxă  „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În sat am văzut și o Biserică de lemn despre care nu am găsit informații.

Neaflând direcția spre satul Leștioara (1477), am rulat 5 kilometri spre sud până în satul Tisa, atestat documentar din 1439.

Se presupune că în sat a existat o Biserică de lemn, pomenită în Cazania lui Varlaam din 1701, probabil demolată ulterior, deoarece în secolul XVIII satul nu avea lăcaș de cult și era filie la Hălmagiu, abia în 1755 fiind construită actuala Biserică de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, în 1795 interiorul ei fiind pictat. Pictura a fost deteriorată în timpul extinderii bisericii (1864) și s-a executat una nouă.

La 4 kilometri sud-est de Tisa se află satul Țărmure, atestat documentar din1439.

Până la jumătatea secolului XVIII satul nu a avut biserică și era filie la Hălmagiu.

În 1780 s-a construit Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, acoperită cu șindrilă, pictura interioară fiind realizată pe pânză.

În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1830, 1870) și acoperișul, fiind deteriorat, schimbat cu unul din tablă.

La 3 kilometri sud de Țărmure, ultimă localitate din județul Arad pe acel drum, se află satul Ionești, atestat documentar din 1441. Pe unul din dealurile ce mărginesc șoseaua se află Biserica de lemn „Sf. Mc. Gheorghe” construită în anul 1730, înlocuind biserica veche din 1460. Din păcate nu am reușit să depistez pe unde se poate ajunge la ea, așa că m-am îndreptat spre ultimul sat ce aparține de comuna Hălmagiu, satul Poienari, situat la cca. 4 kilometri est de Țărmure.  

La mijlocul secolului al XVIII-lea în sat exista o veche Biserică de lemn. Deteriorându-se, în 1818 a fost înlocuită cu alta tot din lemn, la rândul ei demolată și ridicată actuala Biserică de lemn „Sf. Nicolae”(1928).  

Orașul Dej, județul Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare  din zonă.

Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA

Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut,  în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș,  exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.

La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.

Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.

Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în  Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.

A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.

Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.

La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane.  Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.

Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.

Palatul Justiției Dej

Primăria și Consiliul Local Dej

În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit  o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.

Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.

Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.

Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.

În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.  

După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).

Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile,  documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.

În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.

Centrul Cultural ARTA

Simeria și Grădinile Zoe din Banpotoc, jud. Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Simeria din județul Hunedoara e situat în partea de vest a țării, în Lunca Mureșului. De el aparțin administrativ 6 sate. Localitatea s-a format în secolul XIX după ce pe Valea Mureșului s-a construit calea ferată Arad-Alba-Iulia, prima din Transilvania, cu ramificațiile Simeria-Petroșani și Simeria-Hunedoara (1862-1869),  pentru repararea locomotivelor și vagoanelor în zona Simeria amenajându-se un atelier. Fiind nod feroviar, s-a construit și o gară de călători. Muncitorii care au lucrat la construcții,  români, germani, maghiari, slovaci, polonezi, italieni, sârbi și croați, au format inițial Colonia Simeria.

Treptat în jurul coloniei s-au stabilit mai multe familii, constituit localitatea Simeria, în care s-au creat locuințe pentru funcționari, poșta, spitalul feroviar, școala elementară (1875), grădinița (1884), etc.

Școala Generală nr. 2

Fiind un amestec de etnii, s-au construit biserici de rituri diferite, care funcționează și azi.

Biserica Reformată (1903)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan Rege” (1905)

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1935)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan” (1936-1939)

După Primul Război Mondial în localitate s-a amenajat o baie comunală, s-au deschis filiale ale băncilor și localitatea s-a dezvoltat.

Primăria Simeria

Pentru a onora localnicii căzuți în război, în centrul Simeriei s-a postat Monumentul Eroilor, un vultur cu aripile deschise, situat pe un soclu înalt.

După Al Doilea Război Mondial s-au creat fabrici pentru prelucrarea marmurei, pregătirea fierului vechi pentru oțelăriile Hunedoarei, o fabrică de industrializare a laptelui și în 1952 Simeria a fost declarată oraș.

Parcul de Afaceri Simeria

La marginea orașului se află Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, numită și Parcul Dendrologic Simeria, azi pe locul 3 în Europa ca frumusețe și număr de specii de arbori. Parcul a fost creat în jurul unui castel construit de familia de nobili Károlyi, ca reședință de vară, azi numit Castelului Bella Fay, într-un document din 1763 fiind pomenită aleea de castani din el. Ulterior castelul a fost moștenit pe linie feminină de 4 familii nobiliare: Gyulay, Kun, Fay și Ocskay. În timpul Revoluției de la 1848,când aparținea contelui Kun, castelul a fost avariat și parcul distrus parțial. 

Ajungând în posesia lui Bella Fay (1870), acesta a reconstruit castelul în stil neo-clasic, cu coloane toscane, azi înscris pe lista monumentelor istorice. În decursul timpului a avut diverse utilizări, o perioadă devenind sanatoriu și centru de recuperare.

Naturalist și membru al Academiei de Științe Maghiare, Bella a reamenajat parcul cu specii aduse din Extremul orient și America de Nord, pe care le-a urmărit în timp și a scris lucrări științifice privind aclimatizarea și adaptarea acelor specii la condițiile climei locale. Ginerele său, artistul Istvan Ocskay, a înfrumusețat parcul cu specii de arbuști și flori, în documentele vremii fiind pomenit grădinarul Ludvig Bucek, adus din Germania.

În 1949 au fost naționalizate, devenind ocol silvic experimental. Cinci ani mai târziu s-a înființat o stațiune de cercetări, când parcul a primit statutul de “Monument al naturii”. Din 1995 numit Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, a fost deschis publicului spre vizitare, plătind o sumă modică.

Azi cele 50 de parcele ale rezervației, cu peste 2000 de tipuri de plante exotice și autohtone, ocupă cca. 70 hectare, o parte fiind situată pe malul râului Mureș.

Unele zone sunt amenajate cu alei ce trec printre stejari, salcâmi, plopi, platani, diverși arbuști, etc. și poduri din lemn peste micile cursuri de apă care se varsă în Mureș,

În rezervație se pot vedea lacuri cu nuferi albi și roșii, mici izvoare, urmând niște cărări bătătorite în timp, se poate ajunge în poieni, dumbrăvi, etc.

La aproximativ 6 kilometri nord-vest de Simeria, pe teritoriul satului Banpotoc, se află mult vizitatele Giardini di Zoe, din 2018 devenite obiectiv turistic.Sunt deținute de Giovanni Salvatelli, un italian din zona Ancona, proprietar al unei Fabrici de Încălțăminte din Hunedoara.

Cumpărând acel loc pentru relaxare, începând din anul 2003 Giovanni l-a amenajat după un proiect propriu, creând actualele grădini, numite după nepoata sa Zoe.  

Grădinile se întind pe 3,5 hectare, ocupând și porțiuni de deal, accesate pe șiruri de scări, din loc în loc mărginite de elemente decorative.

Majoritatea arborilor și arbuștilor sunt autohtoni, principalul furnizor fiind pepiniera Parcului Dendrologic Simeria, alți arbuști fiind aduși din Ungaria și trandafirii din Italia. 

De la intrare, trecând printr-un șir de corcoduși ornamentali, se ajunge în grădina patrulateră, de inspirație renascentistă, cu 3 fântâni arteziene, legate între ele prin alei.

Templul, băncile, elementele decorative, au fost realizate din rocă vulcanică, (peperino), granit, marmură și travertin.

Vizitatorii pot consuma diverse produse la restaurantul cu terasă amenajat spre capătul grădinilor.

În continuare, pe terenul rămas, proprietarul dorește să amenajeze o nouă grădină, urmând să poarte numele nepotului său Achille, un amfiteatru, etc., lucrări care erau demarate în momentul vizitei mele (2024).

Orașul Turda, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.

Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.

În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).

În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care  Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de  Regele Géza I al Ungariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.

Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu  6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.

Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.

Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.

Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a  amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.

În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total  iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.

Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.

În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei,  primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.

În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.

În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.

Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).

În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.

În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).

Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă. 

După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.

Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români  s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.

Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș.  Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu. 

Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.

După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.

Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).

La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.

Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”,  în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul  regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.

În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022). 

Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită  „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.   

În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.

De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.

În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.

În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor. 

În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.

Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.

Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.

A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.

Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Publicat pe de
1

După ce am vizitat o parte din orașul Parma, Italia, urmând strada Republicii am intrat în Piazza Giuseppe Garibaldi, numită după generalul republican care a participat la războaiele purtate pentru Unificarea Italiei, unde în 1893 a fost postat Monumentul Garibaldi, statuia din bronz prezentându-l pe general sprijinindu-se cu mâinile pe sabie. În spatele lui piața e mărginită de fostul Palat al Guvernatorului (Palazzo del Governatore), construit în secolul XIII, modificat în timp și modernizat în 1760, când pe turnul central s-a creat o nișă în care s-a plasat statuia Fecioarei Maria, în 1829 adăugându-se un cadran solar. Azi în palat funcționează birouri administrative ale EFSA, din 2010 corpul central fiind ocupat de Muzeul de Artă Modernă și Contemporană. 

Pe altă latură a pieței se află Primăria Parma (Palazzo del Comune), formată din 2 clădiri alipite în unghi drept, cea mai veche fiind Palazzo del Podesta, construit în perioada 1221-1240 și modificat în timp. În secolul XVI,  numit Palatul Căpitanului Poporului (Palazzo del Capitano del Popolo), era prevăzut cu un turn, în care funcționa închisoarea orașului, care în 1606 s-a prăbușit.

După ce turnul a fost demolat, palatul a fost extins, în anii 1627-1673  fiind construită clădirea cu arcade înalte, mărginite de perechi de pilaștri, ce încadrează nișe. În1870 o nișă de pe fațada dinspre Piazza Garibaldi a fost decorată cu Monumentul Antonio Allegri, pictor aparținând „Școlii din Parma”, numit și Correggio (1489-1534), o statuie din marmură albă ce-l prezintă cu pensula într-o mână, privind panoul ce urma să-l picteze, ținut în cealaltă mână. În decursul timpului în nișe au fost postate plăci comemorative, între care cea a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), politician, jurnalist și revoluționar italian, sau cea care îi amintește pe eroii din războaiele coloniale desfășurate în Libia, Somalia și Etiopia (sec. XIX).

Pe latura de pe strada Revoluției, pe zidul dintre 2 portale, în 1829 s-a creat o fântână și deasupra ei s-a postat o copie a Monumentului din curtea Palatului Cusani, azi Casa Muzicii, după care a fost numită Fântâna Hercule și Anteo (Fontana di Ercole e Antteo), sau Fântâna cu cele 2 brațe (I du brase).

În Piazza Giuseppe Garibaldi, vis a vis de Primărie, se află Biserica Sf. Ap. Petru (Chiesa San Pietro Apostolo), atestată documentar din anul 955, reconstruită în anii 1418-1492 în stil gotic și încredințată Ordinului  Sf. Ieronim (1516) care 2 secole mai târziu au demolat-o și până în 1762 au construit actuala biserică, în stil neoclasic, pe care au deținut-o până în 1867, cu excepția perioadei ocupației franceze, când Napoleon a suprimat ordinele religioase. 

Prin stânga ei am părăsit piața și am urmat strada Universității, pentru a vedea Biserica Sf. Rocco (Chiesa San Rocco), construită în timpul unei epidemii de ciumă și dedicată sfântului vindecător al bolii (1528-1564).

Lucrările au fost începute de Frăția Sf. Ioan, apoi au fost preluate de iezuiți, care au finalizat-o și lângă ea au ridicat Colegiul Iezuit, inaugurat în 1599. A fost reconstruită în perioada 1737-1750, apoi s-a ridicat turnul-clopotniță (1754) și s-a creat sacristia învecinată.

În 1768 Ferdinand de Bourban a expulzat iezuiții din Ducatul Parma, biserica fost preluată de Congregația Sf. Lazăr (lazariști), în 1810 a fost cedată Ordinului Sf. Ursula și din 1916 redată iezuiților. 

În altarul principal, încadrată de coloane de marmură, se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Rocco vindecând bolnavii de ciumă (1831).

În capela din stânga lui este păstrat monumentul funerar al Contesei Jacinta Sanvitale.

În biserică s-a păstrat orga din 1757, în decursul timpului modificată de mai multe ori.

Azi biserica și sacristia învecinată sunt folosite de Centrul Pastoral al Universității Parma și Conservatorul de Muzică „Arrigo Boito”.

Într-o piață din spatele Palatului Guvernatorului se află Basilica Santa Maria della Steccata, pe locul unde în 1392 s-a construit un Oratoriu dedicat Sf. Ioan Botezătorul, ulterior folosit pentru fetele gravide necăsătorite, când pe fațadă a fost postat tabloul Fecioarei care alăptează, la care venind tot mai mulți pelerini, au numit-o Madonna della Stecca. Clădirea fiind prea mică, în perioada 1521-1527 s-a construit actuala bazilică, în formă de cruce grecească, acoperită de un dom. Interiorul, format din nava centrală, 4 abside, 4 capele laterale, prezbiteriul cu altarul principal,  a fost pictat în frescă, tabloul din spatele altarului principal prezentând fecioarele înțelepte (virgine) și cele nesăbuite (gravide). Bazilica a fost dotată cu 2 orgi, situate pe lateralele ușii de intrare. 

Deși Congregația a dorit să o doneze Ducelui de Parma și Piacenza, în 1718 Papa Clement IX a predat-o Ordinului Sf. Gheorghe.  În 1823 la cererea Mariei Luisa de Austria, soția lui Napoleon, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, în criptă au fost postate rămășițele Ducilor Farnese și Bourbon. 

Lângă bazilică în 1879 s-a postat Monumentul Parmigianino, prezentând statuia pictorului Francesco Mazzola, care a pictat o parte din frescele bazilicii, situată pe un piedestal înalt, la baza căruia s-a creat o fântână decorată cu sculpturi, numele monumentului reprezentând porecla acestuia. 

  Vis-a-vis de bazilică se află Biserica Sf. Alexandru (Chiesa Sant Alessandro), cu mânăstirea alăturată, fondate în 835 de Regina Cunegonda pentru Ordinul Benedictin. În 1527 biserica a fost reconstruită, un secol mai târziu i s-a ridicat turnul-clopotniță, a fost modificată în stil baroc, interiorul a fost ornat cu fresce și statui (1622-1626) și în 1784 s-a creat fațada neoclasică, biserica primind forma actuală. Într-o urnă de marmură, situată sub altarul principal, se păstrează moaștele Sf. Alexandru, donate în 1837 de Papa Grigore IV.

Pe o parte din terenul mânăstirii, la cererea Ducesei Maria Luisa, în anii 1821-1829 s-a construit Teatrul Regal (Teatro Regio), vechiul Teatru Ducal (1689) fiind neîncăpător și depășit. Pe fațada principală, în stil neoclasic, s-au creat un portic mărginit de 10 coloane ionice, la al doilea nivel o fereastră flancată de basoreliefuri prezentând zeitățile romane ale muzicii, deasupra un timpan triunghiular decorat cu un basorelief prezentând o liră și lateral de ea 2 măști antice. În 1860 teatrul a intrat în posesia Municipalității Parma, care i-a schimbat numele în cel actual. La scurt timp, din lipsa fondurilor, a fost închis, fiind redeschis după un referendum al populației orașului (1894).

De acolo, îndreptându-mă spre râul Parma, am trecut pe lângă Biserica Sf. Bartolomeu (Chiesa San Bartolomeo). Prima biserică a fost  construită în anii 800 de Regina Cunegonda, care a plasat în ea moaștele Sf. Sabina. În 1139, în preajma sărbătorii Sf. Bartolomeu, un mare incendiu a distrus clădirile înconjurătoare, dar biserica a scăpat neatinsă, ea fiind avariată doar de marele potop din 1180, ulterior refăcută. Deteriorându-se în timp, în perioada 1560-1610 a fost înlocuită cu actuala biserică, dedicată Sf. Bartolomeu, clădire în stil renascentist, având fațada principală decorată cu statuile Sf. Sabina și Sf. Bartolomeu.

Interiorul e format dintr-o singură navă și câte 4 capele laterale, despărțite prin pilaștri cu capiteluri corintice.

Altarul principal, din marmură, e decorat cu o pictură care prezintă martiriul Sf. Bartolomeu. În 1732 biserica a fost dotată cu orgă, plasată pe lateralele prezbiteriului.

În apropierea ei se află Piazza della Ghiaia, numită după locul pe care a fost creată, zonă de pietriș și mâl, rămasă după potopul din 1180, când râul  Parma a inundat mari teritorii, apoi s-a retras, schimbându-și cursul spre vest. Construindu-se noi clădiri, s-a delimitat piața, din 1227 devenită târg, în special de animale (bovine), în secolul XVI, sub Primul Duce de Parma, Pier Luigi Farnese, în ea fiind amenajat și locul execuțiilor. În timp piața a fost modificată, în secolul XIX modernizată, când s-au construit o hală pentru bovine, o clădire pentru măcelărie și piața de legume și fructe s-a mutat în ea. Bombardamentele din 1944 au avariat grav unele construcții, înlocuite în timp cu tarabe, în 2012 acoperite cu o structură de sticlă, azi fiind folosită pentru vânzarea diverselor produse, nu doar alimentare.

Mergând de-a lungul râului Parma, am ajuns la Podul Verdi (Ponte Verdi), pod din piatră construit în perioada 1821-1825, numit după Giuseppe Verdi, renumitul compozitor italian, născut în Roncole (1813), localitate situată în apropierea orașului Parma.

Am părăsit râul și, pe sub arcadele Palatului Pillota (Palazzo della Pilotta), m-am îndreptat spre Piazzale della Pace.

Palatul a fost construit în anul 1561 ca reședință a familiei Farnese. Ulterior extins, delimitând 3 curți, o parte a fost ocupată de administrația Curții și Statului, alta devenind sediu militar (1580; 1602-1611).

Una dintre curți, Cortile del Guazzatoio, a fost folosită de soldați pentru recreere, în timpul liber în ea desfășurându-se partide de „pelota”, joc sportiv spaniol, după care palatul și-a primit numele. Era conectată cu Grajdurile Ducale, realizate din piatră (sfârșitul sec. XVI), care pot fi vizitate și azi.

În palat se desfășurau și evenimente culturale, spectacole de teatru, concerte, etc.

În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. Ulterior a fost refăcut și restaurat. Azi în Complexul Monumental Pilotta se pot vizita Teatrul Farnese (1618-1732, refăcut postbelic), Muzeul Național de Arheologie (fondat 1760), Muzeul Național de Artă, Biblioteca Palatină (fondată 1761, deschisă publicului 1769),  din care se accesează Muzeul Bodoni (muzeul tipografiei, inaugurat 1963).

În fața lui se întinde Piața Păcii (Piazzale della Pace), amenajată în spațiul ocupat anterior de Teatrul Reinach și Palatul Ducal, distruse de bombardamentele din 1944. Pe latura sudică a pieței se află Palatul Provinciei (Palazzo della Provincia), construit în perioada 1833-1841, la ordinul Ducesei Maria Luisa, adiacent Palatului Dogilor, ca sediu al Corpului de Gardă, în 1913 etajat. Avariat de bombardamente,  postbelic a fost refăcut și din 1953 a devenit sediul administrației publice.

În apropierea lui, în 1956 s-a inaugurat Monumentul Partizanului (Monumento ai Partigiano), dedicat Rezistenței Italiene, la eveniment fiind prezent și Președintele Republicii Italia. Pe un soclu înalt din piatră, imitând stâncile unui munte, e situată statuia ce prezintă un luptător cu arma îndreptată spre inamic. În spatele lângă o parte din zidul unei case distruse, o altă statuie prezintă un partizan căzut în luptă. 

Pe locul fostei Biserici Sf. Petru Martir, demolată în 1813, în piață s-a creat un bazin mare cu fântâni, întins de-a lungul zidurilor Palatului Pilotta, azi loc de relaxare pentru mulți localnici și vizitatori.

Trecând de el se ajunge la Monumentul Giuseppe Verdi. Inițial construit în fața Gării Parma (1913), format dintr-un arc de triumf, decorat cu statui, continuat pe laterale de terase cu arcade, fiind avariat de bombardamentele din 1944, postbelic a fost demolat și construit în piață actualul monument, pe care s-au postat câteva din statuile salvate de la fostul monument.

În partea de nord a pieței se află fostul Palat al Finanțelor (Palazzo del Intendenza di Finanza), construit în 1760 de primul ministrul Guillaume du Tillot, care a achiziționat câteva clădiri din zonă și le-a transformat, devenind sediu ministerial, după care a fost numit și  Palatul Ministerelor (Palazzo dei Ministeri). Au funcționat până în 1808, sub Napoleon palatul fiind ocupat de Prefectură, ulterior de Ministerele de Interne și Finanțe. Din 2011 a devenit sediul Carabinierilor.

Aici s-a terminat pentru mine vizitarea orașului Parma. Văzând cât e ora, am luat viteză spre gară, ca să prind trenul de întoarcere la Bologna, unde eram cazată.