Arhive etichetă: monumente

Matera, Italia

Publicat pe de
1

Orașul Matera, din sudul Italiei, este situat pe malul drept al canionului format de râul Gravina între dealurile regiunii Basilicata din sud-vest și platoul Apulia la nord-est. Zona a fost locuită continuu încă din paleolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice.

Orașul a fost înființat sub ocupația romanilor de Consulul Lucius Caecilius Metellus (251 î.e.n.), când a fost numit Matheola. În 664 a fost cucerit de longobarzi, devenind parte a Ducatului de Benevento. În secolele VII-VIII fostele grote din zonă au fost ocupate de călugări benedictini și bazilieni (greco-catolici).

Un secol mai târziu arabii au cucerit zona Apulia, formând un emirat, sub stăpânirea căruia a intrat și Matera (847), aflată sub jurisdicția longobardă. Pentru a recuceri Apulia, dorind să-i alunge pe islamici și să ocupe teritoriile longobarde, bizantinii au purtat mai multe bătălii, în cea din 867 trupele Împăratului Carolingian Ludovic II (867), incendiind și cucerind Matera. Până la începutul secolul XI, în luptele purtate  pentru acel teritoriu între longobarzi, bizantini și islamici, Matera a fost asediată și cucerită când de unii, când de alții din ei, dar a rămas sub bizantini. În 968 scaunul episcopal din Matera, asociat Mitropoliei bizantine de Otranto, a fost revendicat de arhiepiscopia de Acerenza. Sub patronajul ei s-a construit Catedrala Sf. Eustațiu, sfințită în 1082.

Începând cu secolul XII orașul a fost cucerit pe rând de sarazini, șvabi (1138-1254), angevini, aragonezi (sec. XV). Ajungând în posesia familiei Tramontano, baroni care au oprimat populația, aceasta s-a răzvrătit (1514) și l-a ucis pe contele moștenitor.  În secolul XVII, aparținând familiei Orsini, foarte cunoscută în timp prin cinci descendenți care au devenit Papi, Matera s-a dezvoltat.  Ulterior orașul a fost încadrat în regiunea Apulia din Terra  d’Otranto, o provincie a Regatului celor Două Siclii, apoi a devenit capitala provinciei Basilicata, până în 1806, când  Joseph Bonaparte a atribuit-o Potenzei și din 1927 capitala provinciei Matera, nou înființată. Azi Matera este foarte cunoscut mai ales pentru zona numită Sassi di Matera, un complex de locuințe rupestre, săpate direct în calcarul moale de pe fața vestică a canionului, din 1993 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirile, construite pe 12 niveluri, conectate prin scări, străduțe, ocupă cele două părți ale versantului, cea situată spre nord numită Sasso Barisano, cea dinspre sud Sasso Caveoso, pe vremuri locuite de țărani, care se întâlnesc la un platou înalt, numit Civita, unde se găseau Castelul Normand și locuințele elitei, azi fiind situată Catedrala Matera.

În secolul XVII elita și-a mutat casele în câmpia din vest (Piano), în afara zidurilor orașului, formând o zonă care în decursul unui secol s-a separat total de partea Sassi, în care populația săracă trăia înghesuită, în condiții insalubre, cu acces limitat la apă, îmbolnăvindu-se frecvent.

În secolul XX zona devenind supraaglomerată, fără condiții de trai adecvate, propriu-zis un focar de infecție, s-a hotărât ca populația să fie mutată în zona de câmpie Piano, unde li s-au construit locuințe (1952, 1970). Fostele locuințe rupestre (sassi), părăsite, treptat s-au deteriorat.

Începând cu anul 1986 sassi au fost restaurate și treptat populația s-a mutat în ele, redevenind un cartier al orașului și un obiectiv turistic mult vizitat, pe care nu puteam să-l ratez.

Din Bari, unde aveam cazarea, pe la 7 și ceva dimineața am luat singura cursă de autobuz spre Matera, cu care am rulat cca. 2 ore. Încă 2 kilometri pe jos prin orașul nou și mi s-a arătat primul obiectiv, situat la poarta estică a vechiului oraș.

Biserica Sf. Lucia la Fântână (Chiesa Santa Lucia alla Fontana) se află pe locul unde a existat Mânăstirea cu Biserica Sf. Lucia alla Civita (1283). Părăsită de măicuțe datorită condițiilor grele, vechea biserică a fost demolată, rămânând doar mânăstirea. În jurul anului 1700 s-a construit actuala biserică, în stil baroc, accesată pe un șir de trepte. Fiind situată lângă o fântână a primit numele alla Fontana. Pe fațada principală, mărginită de pilaștri, central se află portalul arcuit, deasupra lui, într-o nișă, statuia Sf. Benedict și în partea superioară o fereastră mare.

Prezintă o singură navă, cu pereții laterali prevăzuți cu arcade, pentru a susține porțiunile superioare, cu galeriile femeilor, din care acestea urmăreau slujbele religioase, ornați cu picturi din secolul XVIII care prezintă Sf. Familie, Sf. Elisabeta; Sf. Ioan Botezătorul, Martiriul Sf. Lucia. În sacristie este postată pictura Sf. Agata (sec. XVII) între doi sfinți și în presbiteriu un mozaic din marmură prezentând Sf. Treime. Altarul principal, din marmură, cu statuia lui Isus, a fost amplasat după al II-lea Consiliu al Vaticanului.

Fântâna Ferdinandea (Fontana Ferdinandea) a fost construită în 1577 de Arhiepiscopul Sigismondo Saraceno, perioadă în care Regatul celor Două Sicilii era condus de regele Ferdinand II, după care a fost numită.  În secolul XX, când Sassi a fost depopulat, o dată cu populația a fost mutată și fântâna, readusă în locația inițială (2009) după restaurarea zonei Sassi.

De acolo am intrat în Sasso Barisano, prin labirintul străduțelor mărginite de clădirile vechi, azi locuite, sau ocupate de magazine, instituții, etc. 

Deasupra unei porți am văzut o tablă inscripționată cu Talia Teatro, numind asociația culturală, înființată în 1994, care promovează piese despre istoria locală.

Urcând pe o stradă laterală din zona „Lombardo” (U lammord), numită după longobarzii care s-au așezat acolo, după ce i-au învins pe bizantini, m-am îndreptat spre o biserică veche din secolul XIII, Chiesa San Vito al Lombardo- Madonna dell’ Aiuto.

Clădirea modificată în timp, prezintă un pronaos, o navă acoperită de o cupolă, în care se află statuile Sf. Francisc de Paola (sec. XVII) și Sf. Ana, situate lateral în câte o nișă.

La capătul naosului se află altarul principal, dedicat Sf. Vitus Martirul, a cărui statuie policromă (sec. XVII) e postată în el.

În stânga lui, într-un altar lateral sculptat în piatră, este postată pictura ce o prezintă pe Madonna dell’ Aiuto, căreia i-a fost dedicată biserica până în anii 1960.

Am părăsit zona, oprindu-mă frecvent pentru a savura formele bizare ale clădirilor, suprapunerea lor, terasele formate între ele, totul creându-mi senzația că mă aflam teleportată într-un basm.

Am urcat o alee cu trepte pietruite și printr-un tunel am pătruns în Piața Scaunului (Piazza del Sedile), fosta Piazza Maggiore, situată la poalele zidurilor, unde se află Palatul Scaunului (Palazzo del Sedile). Scaunul Matera (instituția conducătoare-„parlamentul”), din cadrul Regatului Neapoli, a funcționat încă din secolul XIV într-o clădire din curtea Catedralei.  În 1575 i s-a construit noul sediu, Palazzo del Sedile, în 1779 transformat în stil renascentist, cu un arc mare de intrare, flancat de 2 turnuri-clopotniță, unul prevăzut cu un ceas, celălalt cu un cadran solar.

Pe lateralele arcului s-au creat 4 nișe în care s-au postat statuile Sf. Eustațius, Sf. Irina și a unor femei purtând diverse obiecte, simbolizând prudența, tăria, cumpătarea și dreptatea.

În 1840 Clădirea a fost extinsă spre interior pentru sediul Camerei de Consiliu.

În holul de intrare s-au păstrat fresca înfățișându-l pe Regele Carol III călare și pictura tavanului, azi deteriorată, care înfățișa imagini din Regatul Napoli. Azi în palat funcționează o secțiune a Conservatorului Egidio Romualdo Duni, numit după fondatorul lui, cu un auditoriu (cca. 500 locuri), în care se desfășoară concerte, festivaluri, concursuri, etc. și o bibliotecă muzicală, celelalte secțiuni, cu săli de concerte, spectacole și dezbateri, funcționând în alte palate din oraș.

Într-o piațetă vecină se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (Chiesa San Francesco d’Assisi), în forma actuală din secolul XVIII. Inițial a existat Biserica Sf. Petru și Pavel (sec. XIII), azi vizibilă în subteran, în care s-a păstrat o frescă care prezintă vizita din 1093 a Papei Urban II, al cărei nume a fost schimbat în 1218, după vizita Sf. Francisc de Assisi. În anii 1400 s-au construit altarele laterale și clădirile unei mânăstiri franciscane adiacentă. Biserica a fost reconstruită în 1698 și un secol mai târziu transformată în stil baroc, cu fațada împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, cele laterale prevăzute cu câte o fereastră cu vitralii și superior, pe laterale cu statuile Sf. Francisc de Assisi și Anton de Padova.

În porțiunea centrală, inferior se află portalul, accesat printr-o scară largă, deasupra lui 3 ferestre cu vitralii, înconjurate de ornamente vegetale sculptate în piatră. Superior, într-o nișă înconjurată de o draperie, susținută de îngeri, este postată statuia Neprihănitei Zămisliri.

În interior singura navă este acoperită de un tavan din lemn pictat. Naosul e separat de altarele laterale prin arcade decorate cu motive vegetale și tablouri prezentând diferite personaje și scene biblice.

La capătul lui se află prezbiteriul, cu altarul principal, în spatele căruia e postat un poliptic (panouri din lemn articulate care prezintă scene biblice succesive) pictat de un artist venețian în anii 1500, deasupra lui orga, modificată în 1978 cu transmisie electrică.

M-am întors prin tunel și am continuat explorarea zonei, îndreptându-mă spre platoul înalt, vechea zonă Civita, pentru a vedea Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu.

De acolo urma să cobor treptat în Sasso Caveoso. Am ajuns în dreptul unui turn, rămășiță a fostei fortărețe lombarde.

Ascunsă după el, la capătul străduței, se află  Casa Ortega (La Casa di Ortega), numită după artistul spaniol  José  Ortega care, fiind exilat sub Dictatura Franco, a ales zona Matera, asemănătoare celei de acasă (Castilia, Spania). În 1972 artistul a achiziționat clădirea, cu ajutorul lui Giuseppe Mitarotonda și a altor artiști locali a amenajat-o, decorat-o și a locuit-o timp de 5 ani. Folosind tehnica papier-mâché a creat basoreliefuri policrome prin care a redat istoria Spaniei sub dictatură și a zonei Matera, azi 20 dintre ele fiind păstrate în casă, devenită un mic muzeu, închis în momentul vizitei mele.

În Sasso Caveoso se pot vizita câteva dintre bisericile rupestre fondate în Evul Mediu de mici comunități de maici sau călugări migrați din zonele Capadociei, Armeniei, Siriei și Asiei Mici.

Biserica rupestră Maica Domnului a Virtuților și Sf. Nicolae al grecilor (Chiese Rupestre Madonna delle Virtu e Sant Nicola dei greci) a fost săpată în stâncă în jurul anului 1000, împreună cu o mânăstire alăturată, pentru călugărițele din Accon.

Inițial Biserica Maica Domnului a Virtuților prezenta 3 nave, separate de 6 stâlpi, cu tavanul susținut de arcade, în mijlocul cărora este gravată o cruce. Deasupra navei centrale se afla o galerie folosită de femei în timpul rugăciunilor.  

În biserică s-au păstrat 2 fresce, una prezentând Răstignirea lui Isus, Fecioara Maria îndurerată, cu spatele la cruce, cu fața acoperită de mâini și Sf. Ion Evanghelistul (sec. XIV) și una lângă altar (sec. XVI). 

În 1674 axa bisericii fiind schimbată, pentru repoziționarea noului altar, în stil baroc, s-au îndepărtat 2 stâlpi.

În secolul X în partea superioară s-a ridicat Biserica Sf. Nicolae al grecilor, orientată spre est, cu nava centrală separată de prezbiteriu printr-un stâlp, acoperită de o boltă din piatră, care în anul 1700 s-a prăbușit, lăsând-o descoperită.

A fost de fapt o capelă folosită ca loc de înmormântare, fapt demonstrat de cele 2 morminte găsite în podea și mai multe situate la exteriorul clădirii, în grădina de măslini înconjurătoare, unde săpăturile arheologice (1977) au descoperit și fragmente de ceramică datate din secolul VIII.

În ea s-au păstrat 3 panouri mobile (triptic), prezentând pe Sf. Nicolae, Sf. Barbara, Sf. Pantelimon (sec. XII- XIII) și o frescă prezentând Răstignirea lui Isus (sec. XIV).

Părăsite, în decursul timpului au fost modificate, o parte distrusă în timpul excavațiilor efectuate pentru extragerea tufului calcaros, în culoarul din dreapta, unde se presupune că a existat un altar, fiind vizibile urme de săpături.

În timpul construcției rețelei rutiere din Sassi (1934) o parte a bisericii a fost dărâmată și s-a amenajat un culoar lateral exterior.

Ulterior zona a devenit groapă de gunoi. În 1968 biserica a fost restaurată și doi ani mai târziu sfințită. Azi câteva încăperi sunt folosite pentru expoziții de artă.

Ieșind din biserică mi-a atras atenția un „copac” ciudat, situat într-o mică terasă de la marginea versantului. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era de fapt o statuie din bronz, numită Himeros, creată de Andrea Roggi și expusă în 2022, date pe care le-am obținut de pe o placă informativă.

Într-o fostă locuință rupestră din apropiere, după restaurarea orașului vechi Sassi Matera, s-a amenajat Casa grotta Narrante, un muzeu care etalează obiecte, mobilier, îmbrăcăminte, folosite de populația din Sasso Caveoso înainte de abandonarea caselor, pe care nu l-am vizitat, fiind foarte aglomerat.

În depărtare, pe marginea unui versant din Sasso Barisano, se vedea o biserică, spre care m-am îndreptat și eu. Aruncând o ultimă privire asupra locurilor pe care le-am cutreierat, am început urcușul spre ea.

Biserica Sf. Augustin (Chiesa Sant Agostino) a fost ridicată pe o creastă stâncoasă, deasupra canionului Gravina, la intrarea nordică în Sassi Barisano. Pe vremuri versantul era ocupat de terase cu grădini, cultivate cu legume și fructe.

La sfârșitul secolului XVI călugării Ordinului Sf. Augustin au construit o mânăstire, apoi au ridicat biserica (1592-1594), pe locul unei vechi Biserici din piatră Sf. Giuliano (sec. XV), care azi poate fi accesată din culoarul stâng al bisericii și între ele o clopotniță din tuf. Distruse de cutremurul din 1734, au fost refăcute și au funcționat până după unificarea Italiei (1861), când mânăstirea a fost desființată și transformată în cazarmă, cu o închisoare pentru prizonierii de război. Ulterior a devenit adăpost pentru persoanele mutate din Sassi, cămin de bătrâni și azi este sediul Superintendenței pentru Patrimoniul Arhitectural și de Mediu.

Biserica, în stil baroc, are fațada principală împărțită de o cornișă orizontală în 2 porțiuni, mărginite de pilaștri, cea inferioară cu un portal central deasupra căruia, într-o nișă, e postată statuia Sf. Augustin,  cea superioară având postate pe laterale statuile Sf. Petru și Pavel. În centrul frontonului se află o fereastră, deasupra căreia, într-o nișă, e postată statuia unui sfânt.

Prezintă o singură navă, cu naosul separat de altarele laterale prin stâlpi cu arcade. În porțiunea de la capătul naosului (transept), acoperită de o cupolă, se află statuile Sf. Vitus și Sf. Augustin, datate din 1600. În spatele altarului din marmură sculptată, cu un crucifix din anii 1500, se află corul, deasupra căruia este postată orga (1749), restaurată în 2005.

Cele 3 altare laterale din stânga prezintă picturile: Fecioara Maria, Sf. Ioan Botezătorul și Maria Magdalena sub crucea pe care e Răstignit Isus; Fecioara Harului (Madonna delle Grazie) cu Pruncul Isus, cu o mână binecuvântând; Sf. Nicolae din Tolentino,  Sf. Vitus, Fecioara Maria și Pruncul, Sf. Apollonia, Sf. Ecaterina.

Altarele din dreapta, realizate din piatră sculptată și pictată, sunt ornate cu picturile: Sf. Francisc de Paola, Sf. Leonard, Sf. Paschal Baylon Yubero, Sf. Iosif, Sf. Ana; Sfânta Treime cu Sf Agata, Sf. Ilarie, Sf. Blaziu și deasupra lor, pe nori, Sf. Lucia; Fecioara Harului cu Sf. Augustin, Sf. Monica și un Sf. Episcop.

Pentru a vizita Matera sunt necesare câteva zile. Cum eu aveam alocată doar una, timpul fiind destul de înaintat, m-am îndreptat treptat spre Piazza Vittorio Veneto, cea mai populară piață a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Francisc de Paola (Chiesa San Francesco de Paola), construită cu acordul regelui, în afara porții principale a orașului (1772-1791). Devenind neîncăpătoare, în perioada 1863-1865 a fost extinsă cu 4 altare laterale, dedicate Sf. Mihai, Sf. Tereza de Avila, Maicii Domnului Îndurerată, Sf. Maria Imaculata, ornate cu statuile și picturile lor. În 1930 biserica a fost ornată cu 6 picturi în tempera, în rame de stuc aurit, înfățișând scene din viața Sf. Francisc de Paola.

Cotind pe lângă Institutul Sacro Cuore, în câteva minute am ajuns în Piazza Vittorio Veneto, fostă locație a dominicanilor încă din secolul XVI, situată în afara zidurilor orașului, azi mărginită de clădirile fostei mânăstiri și două biserici.

Prefectura Matera (Prefettura Matera) funcționează într-o fostă clădire a Mânăstirii Ordinului Sf. Dominic, ordin care a existat la Matera încă din 1230, fapt atestat de bula Papei Sixtus V din 1471, modificată și extinsă în 1609, când i s-a creat actualul portic, susținut de stâlpi. În timp în cadrul mânăstirii au funcționat o școală de teologie, filozofie și științe, apoi a devenit Capitulul General al provinciei (1778). Matera fiind cucerit de francezi, ordinele monahale au fost deființate (1807) și complexul a devenit sediul administrativ al provinciei Basilicata, Palatul Guvernului (Palazzo del Governo). În timp a găzduit diverse instituții și din 1927 a devenit sediul Prefecturii Matera.

Lângă ea, privind spre Piazza Vittorio Veneto, în 1926 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (Monumento ai Caduti della Prima Guerra Mondiale).

Pe o latură a pieței se află Palazzo dell Annunziata care a făcut parte din mânăstirea construită de călugărițele dominicane (1735). În cadrul ei au început și ridicarea unei biserici, timp în care s-au stabilit temporar cu alte congregații. Din 1747 au ocupat mânăstirea dar biserica a fost terminată abia în 1844. Nu s-au putut bucura mult de ea, în 1861 mânăstirea fiind desființată. Preluată de municipalitate, a fost folosită ca sediu a Curții, a birourilor judiciare și a unei școli medii, când deasupra arcului central mare, fosta intrare în biserică, pe fronton a fost postat un ceas, surmontat de stema orașului Matera. Instituțiile au fost mutate după cutremurul din 1980 care a degradat clădirile. În perioada 1993-1998 palatul a fost restaurat și de atunci în el funcționează Biblioteca Provincială „Tommaso Stigliani”.

Din fosta mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Sf. Dominic  (Chiesa San Domenico), cu fațada principală cioplită în piatră, în stil romanic apulian, în partea superioară prezentând o fereastră rozetă, încadrată de un cerc sculptat, susținut de 4 statuete, inițial prevăzută cu o navă. În perioada 1577-1588 s-a alipit Capela Fecioarei Rozariului, cu baza octogonală, acoperită de o cupolă sferică, în interior decorată cu basoreliefuri ce-i prezintă pe Sf. Dominic, Sf. Iacob, Sf. Petru Martirul din Verona, un episcop, călugări, etc. În timpul reconstrucției din secolul XVII s-au creat încă două nave, ornate cu stucaturi (1744), bolta a fost modificată în formă rotunjită, altarele laterale au fost ornate cu picturi și sculpturi prezentând sfinți și scene biblice  (sec. XVI-XVIII) și deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă din sec. XVII. Altarul principal a fost decorat cu un papier-mâché al Fecioarei Rozariului și o pictură  prezentându-l pe Sf. Dominic (sec. XVII).

Vis a vis, în stânga celor 3 arcade, loc de acces spre Sassi, se află Chiesa di Materdomini, o biserică construită în 1680. Pe fațada principală, deasupra portalului, este postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul. Pe turnul-clopotniță plat, cu o loggie, în care sunt postate 2 clopote, încadrate de arcade, se află stemele familiei Zurla și a Ordinului Cavalerilor de Malta, presupuși a fi fondatorii bisericii. Azi biserica e folosită pentru expoziții și evenimente culturale. 

Sub Piața Vittorio Veneto se află Palombaro Lungo, cea mai mare dintre cisternele subterane ale orașului, creată în secolul XIX pentru a alimenta cu apă clădirile din Piano. În ea se aduna apa pluvială și a izvoarelor de pe dealurile înconjurătoare. După extinderea orașului treptat a încorporat și izvoarele mai mici, ajungând la o capacitate de cca. 5 milioane de litri de apă, colectată și stocată în rezervoarele subterane, apoi distribuită clădirilor, fântânilor, sau folosită pentru irigare. Cisterna a fost abandonată după construirea Apeductului Apuliei (1920). Descoperită în timpul amenajării pieței (1991), a fost recondiționată, azi fiind unul din obiectivele turistice, vizitatorii putând vedea labirintul din piatră subteran, arcadele săpate în stâncă, rețeaua de canale folosite pentru colectarea și distribuirea apei.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama. Pentru a nu pierde singura cursă de autobuz spre Bari, am ales ca ultim obiectiv Castelul Tramontano (Castello Tramontano) din apropierea pieței, situat pe dealul Lapelio, înconjurat de un parc.

În secolul XV, după ce s-au plătit diverse dări, Matera a scăpat de sub jugul feudal, Regele Ferdinand II al Neapolelui promițând că va rămâne un oraș liber. Totuși trezoreria regală fiindu-i obligată, i-a oferit contelui Tramontano comitatul Matera (1496-1501). Deși nu avea finanțe, fiind plin de datorii și dorind să construiască un castel, de unde să poată controla  terenurile înconjurătoare, contele a impus taxe mari populației.

Din fosta fortificație, construită în stil aragonez, până azi s-au păstrat un turn central și două laterale, mai scunde, toate rotunde, crenelate, cu deschizături pentru săgeți. Se presupune că inițial avea mai multe turnuri, fundația unuia fiind găsită sub Piața Vittorio Veneto, în timpul recondiționării cisternei Palombaro Lungo.

Populația fiind chinuită, s-a revoltat. Un grup de persoane l-au prins pe conte, când ieșea din Catedrală, l-au dus pe o străduță laterală, unde l-au ucis (1514), stradă numită de atunci „Calea răscumpărării”.

Castelul, neterminat, a fost părăsit și în timp s-a ruinat. În perioada 2008-2011 au fost restaurate turnurile și șanțul înconjurător.

Am coborât dealul și am părăsit zona istorică, îndreptându-mă spre stația de autobuz, printr-o zonă lăturalnică, de unde doream să revăd panorama zonei.

O dată cu trecerea Sassi Matera în partimoniul UNESCO (2007) a fost înclus și Parcul Murgia Materana (Parco della Murgia Materana), o arie protejată din 1990, întinsă pe aproximatvit 50.000 hectare, de-a lungul răurilor Murgia și Gravine, în care s-au găsit numeroase locuințe rupestre, cca. 150 de biserici săpate în stâncă și fortificații, folosite azi în cadrul fermelor. Parcul include 923 de specii erbacee, arbuști, arbori, etc. și numeroase specii animale.

Citește și Bari, Italia- Orașul Vechi

Alberobello, Italia

Publicat pe de
1

Alberobello este un oraș din sudul Italiei, încadrat în provincia Bari, situat pe două dealuri, locație prima dată atestată documentar din 1359, când era doar un teren împădurit, nelocuit.

Pentru meritele în războaiele purtate, Regele Ferrante al Neapolelui a dăruit moșia (fieful) lui Andrea Matteo (1458–1529), fiul Contelui Giulio Acquaviva de Conversano, care a numit-o Selva, după arborii pădurilor înconjurătoare. Moșia a rămas în posesia familiei, în secolul XVII fiind deținută de Contele Gian Girolamo II Acquaviva d’Aragon (1600-1665). Dorind să cultive terenurile, pentru defrișare și amenajarea lor în scop agricol, a apelat la țăranii din zonele înconjurătoare, în schimbul acordării unor privilegii. Deși exista un edict dat de  Viceregele spaniol al Regatului Neapolelui, prin care se stipula că înființând localități feudalii trebuiau să plătească un tribut, contele, neținând cont de el, le-a permis țăranilor să ridice case, însă ușor demolabile.

Așa au apărut „trulli”, case construite din calcar uscat, fără mortar, de formă circulară, cu acoperiș conic, răcoroase vara și ușor de încălzit iarna. Treptat s-a format satul, în care contele a construit un han, o moară, un cuptor, o pizzerie, o măcelărie și casa sa, situată pe un deal, cu o mică capelă alăturată, ornată cu pictura Fecioarei Maria din Loreto, însoțită de Sfinții Medici Cosma și Damian, cărora le era devotat și al căror cult a început să-l propage (1635).

În timpul unei comisii de control o parte a caselor a fost rapid demolată (1644), ulterior refăcute.

Deși credincios, contele avea o fire aprigă și țăranilor le era frică de el, un exemplu fiind împușcarea, pentru amuzament, a ulcioarelor cu apă, purtate de fete, de multe ori ratată, rănindu-le. Fiind chemat de regele Spaniei pentru a da socoteală despre guvernarea sa proastă, ajungând la Barcelona s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit (1665). Moșia a rămas în proprietatea diverșilor moștenitori ai familiei, perioadă în care numărul populației crescând, s-a creat o o parohie, care a rezistat doar 5 ani, fiind desființată de proprietari. Fosta capelă devenind neîncăpătoare, a fost extinsă de câteva ori.

În 1797 orașul a fost vizitat de Regele Ferdinand IV de Boubon. Nemulțumiți, orășenii au trimis la rege o delegație din 7 oameni care să ceară eliberarea de sub dominația feudală, acceptată de acesta, printr-un edict emis în același an, în care regele a ridicat satul la rangul de oraș regal. În onoarea lui, a fost numit Ferrandina, nume schimbat ulterior în Alberobello („Arboris belli”). Sub primul primar, Francesco Giuseppe Lippolis, a început amenajarea „orașului nou”. S-a creat o nouă parohie, până în 1814 dependentă de Noci, an când a fost numit primul protopop, preotul Vito Onofrio Lippolis.

În perioada 1882-1885 s-a construit actuala Bazilică Sanctuar Sf. Cosma și Damian (Basilica Santuario dei SS Cosma e Damiano), cu două turnuri clopotniță, legate printr-o balustradă, la baza cărora s-au postat câte un ceas. Fațada principală, pe verticală împărțită în 3 secțiuni, cele laterale separate prin pilaștri de cea centrală, străjuită de coloane înalte, care susțin frontonul triunghiular, terminat cu crucea, susțintă de statuile a doi îngeri. Deasupra porții de intrare, într-o lunetă, se află o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat  de sfinți și îngeri.

În interior prezintă o singură navă, separată de capelele laterale prin arcade, susținute de pilaștri, capătul lor superior mărginind alte arcade, ce delimitează galerii.

În altarul principal e prezentată Crucea cu Isus Răstignit, la capete prezentând chipurile Fecioarei Maria, Sf. Cosma și Sf. Damian.

Sfinții Cosma și Damian sunt reprezentați și sub forma unor statui (sec. XVIII), pe postamente bogat decorate, situate într-o nișă din biserică.

Apar și în unul dintre altarele laterale, ornat cu picturi mari (3×2,4 m), cea centrală prezentând-o pe Sf. Fecioară Maria cu Pruncul, în dreapta ei Sf. Cosma și Damian, în stânga ei Sf. Iosif și Sf. Francisc de Paola.

Încă din secolul XVII s-au desfășurat pelerinaje care, de-a lungul timpului, s-au înmulțit. În 1938 biserica a fost declarată Sanctuar și în anul 2000 bazilică minoră. 

Urcând prin laterala bisericii, printre trulli din orașul nou, în capătul străzii mi s-a arătat Trullo Sovrano, singurul etajat din oraș, cu o cupolă înaltă de 14 metri, la construcția căruia s-a folosit mortarul (în jurul anului 1796). A fost reședința preotului Cataldo Perta, în care acesta a adăpostit și moaștele Sf. Cosma și Damian, aduse de la Roma. Un secol mai târziu s-a fondat Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1823) și trullo a devenit Oratoriul ei (1823-1837). În 1930 trullo a fost declarat monument național. După ce a fost restaurat (1993), a fost amenajat ca spațiu expozițional, scop în care e folosit și azi. 

În jurul lui se aflau alte trulli, ridicate pentru persoanele ce-l deserveau pe preot, unele locuite și azi, altele transformate în puncte de vânzare.

De la bazilică, coborând dealul, se ajunge în Piața Mercantille (Piazza Mercantille), centrul orașului nou.

Pe una din laturile ei se află Primăria Alberobello (Palazzo Comunale), construită în perioada 1844-1863. Clădirea a fost extinsă în 1950, când i s-au adăugat alte corpuri de clădiri, apoi a fost etajată, ajungând la forma actuală.

În apropierea Primăriei a fost postat Monumentul Eroilor (Monumento agli eroi), marcând totodată și cea de-a 126-a aniversare a eliberării orașului de sub Conții de Conversano (1923).

Zona, numită azi Piața Poporului (Piazza del Popolo), a fost reamenajată în 1987, când s-au plantat pomi, care umbresc băncile pentru relaxare.

De fapt centrul orașului este situat pe o terasă amenajată pe dealul de est, de la marginea căreia panorama asupra orașului vechi, cu numeroasele trulli, situate pe dealul de vest, este fascinantă.

Pe acea margine a terasei se află Biserica Sf. Lucia (Chiesa Santa Lucia), cu Fântâna Belvedere (Fontana del Belvedere) în fața ei.

Biserica a fost construită pentru a găzdui Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1834-1856), Oratoriul din Trullo Sovrano devenind neîncăpător.

În 1904 în ea a fost postată o relicvă a Sf. Lucia, adusă  din Veneția.

În oraș exista și Confraternitatea Carmelită căreia i s-a permis ca o dată pe lună să-și desfășoare slujbele religioase în vechea capelă. Primind aprobarea episcopului, și-au construit o capelă proprie (1855-1856), Capela Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel (Cappella Rettoria Maria SS. del Monte Carmelo), situată la distanță de Biserica parohială și Oratoriul Preafântului Sacrament, azi pe una dintre străduțele laterale ce pornesc din piața centrală a orașului. În decursul timpului numărul adepților a scăzut și cele două ordine au fuzionat, iar în 1974 Ordinul Carmelitelor a fost desființat.

Din orașul nou am coborât și m-am îndreptat spre dealul din vest, ocupat de căsuțele „trulli”, azi formând două cartiere, Rione Monti și Rione Aia Piccola, din 1910 incluse pe lista monumentelor naționale și din 1966 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Dacă majoritatea clădirilor din Rione Aia Piccola sunt încă locuite, în cele din Rione Monti funcționează numeroase magazine de suveniruri și restaurante tradiționale, cartierul fiind permanent vizitat de turiști.  

Urcând printre ele se ajunge la Biserica Sf. Anton de Padova  (Chiesa Sant Anton di Padova), construită de parohul local (1926), pentru ca populația cartierului, considerat sărac, să nu fie nevoită a parcurge drumul până la fastuoasa biserică din orașul nou. Fiind situată între monumente istorice, clădirea a trebuit să fie realizată sub forma unui trull, căruia i s-a ridicat o cupolă de 21 metri înălțime și lateral un turn clopotniță. 

În anii 1960 biserica a fost modificată. Ulterior, prin restaurarea din 2004,  a fost refăcută în forma originală.

În interior prezintă o singură navă, despărțită de altarele laterale prin arcade susținute de stâlpi din piatră. Altarul principal este decorat cu o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat de sfinți și îngeri.

În stânga lui, într-o nișă, e postată statuia Sf. Anton de Padova, înconjurată de  basoreliefuri care-i prezintă viața.

În perioada postbelică, până în anii 1980, considerate a fi simbol al sărăciei și înapoierii, sute de trulli, situate în afara zonei considerată monument istoric, au fost demolate și pe locul lor construite clădirile orașului nou. Una dintre cele care au supraviețuit, Casa Pezzola, azi găzduiește Muzeul Teritoriului. Amenajat într-un complex de 15 truli interconectați, etalează istoria orașului, modul de trai. tradițiile, ocupațiile de bază în decursul timpului.

Citește și Lecce, Italia

Brindisi, Italia

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Brindisi, capitala regiunii Brindisi, este situat în regiunea Apulia din sudul Italiei, pe malul Mării Adriatice, care formează acolo un „port natural” (golf).  Datorită poziției strategice, a fost locuit încă din epoca mesapiană, când centrul urban, situat spre vest, a fost înconjurat cu un zid de apărare (sec. VII î.e.n.), apoi de greci, dar s-a dezvoltat mai ales sub Imperiul Roman (27 î.e.n.- 285 e.n.), care au consolidat zidurile. În acea perioadă comerțul a înflorit, amforele fabricate în Brundisium fiind găsite de arheologi în toată zona Mării Mediterane și numărul populației a crescut, ajungând la cca. 100.000 de persoane.

Pentru a facilita circulația mărfurilor și a trupelor între centrul imperiului și estul Mării Mediterane, romanii au creat Calea Appiană, al cărui capăt era la Portul Brindisi, marcat probabil de cele două coloane din marmură, ca o poartă la mare, dintre care doar una a supraviețui, a doua  prăbușindu-se în 1528 și, un secol mai târziu, materialele donate  orașului Lecce pentru construirea unui monument al Sf. Orontius, onorându-l după ce a scăpat populația de o epidemie de ciumă. De fapt azi e vizibilă o copie a coloanei romane, înaltă de 18,74 metri, cu capitelul decorat cu frunze de acant și 12 figuri mitologice- 4 zeități marine și 8 tritoni care cântă la instrumente făcute din scoici marine. Din cea originală, restaurată (1996-2002), se poate vedea capitelul, etalat în Palatul Granafei-Nervegna.

Lateral de coloană se află o clădire pe care o placă comemorativă amintește că pe acel loc a existat casa poetului Vergiliu, în care a locuit și murit (19 î.e.n.) acesta.

La un an de la încoronare (284), pentru a stabiliza imperiul, Împăratul Dioclețian l-a împărțit în două părți distincte, Imperiul Roman de Răsărit, grecesc, azi cunoscut ca Imperiul Bizantin, din 330 cu capitala la Constatinopol și Imperiul Roman de Apus, latin, cu capitala la Mediolanum (Milano), din 402 la Ravena, până în 476 când, prin abdicarea lui Romulus Augustus, imperiul a fost deființat. Brindisi a intrat în declin, în secolul VI San Cataldo (Lecce) devenind  cel mai important port din zonă.

Odată cu căderea Imperiului Roman, Brindisi a fost cucerit pe rând de ostrogoți, bizantini, longobarzi, sarazini și normanzi (1070). În timpul lupelor purtate, zidurile de apărare au fost distruse. Sub Împăratul Frederick II portul a devenit locul de lansare al cruciadei, pentru cucerirea Ierusalimului (1228). Orașul a fost împrejmuit cu ziduri noi. Pentru a apăra zona portului, în 1227 s-a construit Castelul Șvab (Castello Svevo), înconjurat de un zid înalt, prevăzut cu o poartă de intrare și 6 turnuri, două circulare, trei pătrate și unul pentagonal.

În timp castelul și fortificațiile au fost  completate și, pentru acces, în 1243 s-a creat Poarta Mesagne.

Sub Carol I de Anjou castelul a fost prevăzut cu turnuri de apărare și interiorul transformat într-un palat (1272-1283). Ferdinand I al Neapolelui (1458-1494) l-a extins și înconjurat cu un al doilea zid, prevăzut cu turnuri circulare, folosite de artilerie, vizibile și azi. Între cele două ziduri s-au creat încăperi pentru cazarea militarilor, folosite și de populație în caz de război. 

Carol II de Anjou a creat un sistem de apărare al portului. Pe cele două laterale ale canalului Pigonati s-au ridicat 2 turnuri (1301), cel vestic mai mare, care au fost legate cu un lanț metalic, coborât pentru acces, sau ridicat pentru blocarea portului. În 1484 s-a construit Turnul Infernului (Torrione dell Inferno), un turn circular prevăzut cu 40 de ferestre mici pentru arme, după care probabil a fost numit. Turnul a fost legat de castel printr-un perete cortină crenelat.

Pentru accesul în oraș s-au creat mai multe porți dintre care Poarta Lecce, realizată sub Ferdinand de Aragon (1464), consolidată de Carol V de Habsburg (1530), azi folosită pentru diferite evenimente și expoziții și Poarta Regală (Porta Reale), situată la malul mării, despre care cronicarii afirmă că a fost demolată în 1776.  În aceeași perioadă s-a construit Bastionul Carol V, început sub Ferdinand de Aragon și finalizat de Giovanni Battista Loffredo în 1551, conform inscripției de pe colțul de sud-vest, loc unde se află și stemele lui Carol V și Don Piedro de Toledo, Viceregele Neapolelui.

În secolul XV orașul a fost asediat de armatele Ligii franco-venețiene-papale și din 1496 a intrat sub protectoratul Republicii Veneția. Apoi a fost preluat de aragonezi care, temându-se de o invazie otomană, au extins Castelul Șvab și au construit fortificații noi (sec. XV-XVI).

Bastionul San Giacomo, de pe dealul Levante, construit sub Frederick II, a fost modificat în forma actuală, pentagonală, cu parapeți, pasarele de patrulare și creneluri. În 2010 bastionul a fost restaurat și azi e folosit pentru diverse conferințe și expoziții. La jumătatea distanței din Poarta Mesagne și Bastionul San Giacomo, Fernando de Alarcone a construit Bastionul San Giorgio (sec XVI), ulterior demolat pentru amenajarea actualei Piețe Francesco Crispi (1865).

Pe Insula Forte al Mare, situată în apropierea portului, aragonezii au construit Castelul Alfonsino (Castello Alfonsino).

În decursul timpului Castelul Șvab a fost permanent folosit, de-a lungul secolului XIX devenind colonie penală, închisoare și din 1910 redevenind fortăreață militară, scop în care a fost utilizat și în Al Doilea Război Mondial. Azi fiind ocupat și întreținut de Comandamentul Brigăzii Marine San Marco, nu l-am putut vizita, așa că am pornit să explorez orașul vechi, mai precis să văd vechile biserici care s-au păstrat până azi.  

După construirea castelului, o parte a zonei a fost achiziționată de franciscani,  care au ridicat o mânăstire, cu o biserică, finalizate în 1322. După alungarea lor, clădirile au fost folosite ca birouri ale Prefecturii provinciei Brindisi și una dintre ele transformată în școală. S-a păstrat doar Biserica Sf. Paul Pustnicul (Chiesa San Paolo Eremita), refăcută în secolul XIX, restaurată în 1964 și 2017-2018. Porțiunea inferioară a zidului sudic, din tuf calcaros marin (carparo),  ferestrele cu o singură deschidere, în sus și portalul lateral gotic, se presupune că aparțin structurii originale. Interiorul prezintă o navă centrală și altare baroce laterale, dedicate diferiților sfinți, reprezentați prin picturi și sculpturi vechi, ca Fecioara cu Pruncul Isus în brațe, Sf. Maria Magdalena, Sf. Ștefan, etc. Lângă absidă se află o placă cu stema lui Nicolo Castaldo și a soției sale (1309).

Biserica Sf. Maria a Îngerilor (Chiesa Santa Maria degli Angeli) și Mânăstirea capucinelor din Ordinul Sf. Clara de Assisi și a „Surorilor Sărace” au fost construite (1609-1619) pe un teren deținut de Episcopul capucin Giulio Cesare Russode Brindisi, canonizat de Papa Leo XIII, devenind Sf. Laurențiu (1881) și proclamat doctor al Bisericii Universale de Ioan al XXIII-lea (în 1959), finanțate în principal de Electorul și Ducele de Bavaria Maximilian I și Prințesa de Caserta. Clădirile mânăstirii au fost demolate la începutul anilor 1900, pe locul lor fiind construită o școală elementară, până azi rezistând doar biserica, cu fațada în stil baroc, decorată cu flori și heruvimi,  ușa din lemn cu basoreliefuri înfățișându-i pe Sf. Francisc de Assisi, Sf. Clara, Sf. Ioan, Sf. Matei. Interiorul e format dintr-o navă, 4 capele cu altare în stil baroc, amvonul din lemn aurit (cca.1.600), altarul din marmură policromă, împodobit cu statuile Sf. Francisc și Sf. Clara, în spatele căruia se află pictura prezentând Neprihănita Zămislire. In interior s-au păstrat 4 picturi care prezintă Adorația Păstorilor, Adorarea Magilor, Circumcizia, Fuga în Egipt (1683-1767). În capela dedicată Sf. Laurențiu se păstrează crucifixul din fildeș pe care acesta l-a folosit pentru a încuraja soldații creștini în bătălia de la Székesfehérvár (azi oraș în Ungaria) împotriva otomanilor (1601) și într-o raclă din biserică, lângă statuia sa, o vertebră a sfântului.  

În oraș a existat Biserica „Santa Maria Veterana” care a fost donată benedictinilor de Contele Goffredo di Coversano, senior de Brindisi,  fapt dovedit de actele din 1097 și 1107. Pe locul ei s-a înființat Mânăstirea Benedictină, pe fațada căreia se vede și azi stema Ordinului, cu Biserica Sf. Benedict (Chiesa di San Bendetto) și un turn clopotniță, în stil lombard, cu ferestre și arcade (sec. XI-XII), păstrate până azi. În marele cutremur din 1456, când mare parte din Brindisi a fost distrusă, biserica fiind avariată, a fost reconstruită, când s-a refăcut zidul exterior, în partea estică s-a demolat intrarea principală, pentru accesul la portalul sudic și s-a construit corul, azi biroul preotului parohial). În secolul XVIII mânăstirea a fost abandonată și în vestul ei construită o altă mânăstire. Ordinul fiind interzis și călugărițele părăsind mânăstirea (1866), aceasta a fost folosită ca sediu al Poliției Rutiere, clădire azi abandonată, pe care se mai poate vedea stema Ordinului.

Apoi biserica a fost preluată de Arhiepiscopul de Brindisi și în anii 1950 restaurată, când altarele baroce au fost desființate. În timpul lucrărilor, pe locul fostei mânăstiri săpăturile au scos la iveală urmele unor clădiri din epoca romană. Azi biserica prezintă o navă centrală, acoperită de 4 bolți în cruce, separată de laterale prin coloane de marmură, cu capiteluri romanice, 4 cu capiteluri corintice și una reprezentând boi, lei și berbeci cu capetele împreunate. În fosta sacristie, transformată în Muzeu Diocezan, sunt etalate picturi și statui de sfinți din secolele XII-XVIII.

Biserica Sf. Ioan de la Mormânt (Chiesa San Giovanni al Sepolcro), numită și Templul Mormântului, este atestată documentar din 1128. Unii cercetători consideră că a fost construită de Bohemund, Principele de Taranto, cavaler al Ordinului Canoanelor Sf. Mormânt, la întoarcerea din prima cruciadă, alții că a fost un baptisteriu ridicat pe locul unui templu creștin păgân. Biserica a aparținut Ordinului până în 1220 când Papa Honoriu II a încredințat bisericile Pontifului de Orvieto.

Două secole mai târziu, prin bula Papei Inocențiu VIII  (1489), Ordinul Canoanelor Sf. Mormânt a fost desființat, proprietățile lui fiind trecute Ordinului Cavalerilor Ospitaliei Sf. Ioan din Ierusalim, cunoscut și cu numele de Ordinul Cavalerilor de Malta.

În cutremurul din 1761 biserica a suferit daune majore. La mijlocul secolului XIX a fost cumpărată de municipalitate, restaurată (1881-1883) și folosită ca Muzeu Civic. Săpăturile efectuate în timpul restaurării au descoperit artefacte din epoca romană și podeaua cu mozaicuri a unei reședințe imperiale romane (domus), care probabil se întindea pe o suprafață mai mare decât cea a bisericii (sec. I-II), azi vizibile în subsolul porțiunii centrale a bisericii.

Biserica a fost construită din tuf calcaros marin (carparo), de formă circulară, cu un zid drept situat spre est. Accesul se făcea prin 3 portaluri, unul spre sud, cu o ușă mică (sec. X), unul spre grădina din spate, azi închis și cel principal, cu un pridvor mărginit de 2 coloane de marmură, susținute de câte un leu, având capitelurile decorate cu motive vegetale, figuri de animale și umane. Marginile portalului (glafuri), bogat decorate, în stil roman apullian, prezintă motive vegetale, scene de luptă între animale, războinici, personaje din Vechiul Testament, etc.

Înteriorul, cu un plan de potcoavă, prezintă 8 coloane de marmură și granit, situate circular, terminate prin arcuri care susțin cupola centrală, construită în timpul restaurării. Pe pereții coridorului înconjurător (ambulatoriu) sunt încastrate alte coloane, superior legate de primele prin arcuri.

Central bolta prezintă o structură din lemn.

Pe pereți se află rămășițele fostelor fresce, în timpul cutremurului pierzându-se aproximativ 80% din ele.

Fecioara cu Fiul Isus în brațe; Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul

Crucificarea lui Isus; Deesis

Sf. Episcop pe tron

Mânăstirea „Sf. Ioachim” a Ordinului Carmeliților Desculți și Biserica Sf. Tereza (Chiesa Santa Teresa) au fost construite la cererea canonicului Francesco Monetta în perioada 1671-1697. Biserica, în stil baroc, cu fațada decorată de pilaștri, capiteluri, nișe, vârfuri, prezintă o navă centrală, capele laterale dedicate unor sfinți, decorate cu picturi din secolele XVII-XVIII: Nașterea Domnului, Sf. Andrei, Sf. Francisc de Paola, Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel și statuile Sfinților Doctori. Altarul principal este mărginit de două picturi, prezentând Extazul Sf. Tereza și pe Sf. Iosif. În 1807 mânăstirea a fost desființată, transformată în sediu militar și din 1990 găzduiește Arhivele Statului. După ce biserica a fost restaurată (anii 1980), câteva încăperi au fost amenajate ca Muzeul Eparhial „Giovanni Tarantini”.

În piața largă din fața ei, cu spatele spre mare, se înalță Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Monumento ai Caduti), dezvelit în 1933, în altă locație, la eveniment fiind prezent și Regele Vittorio Emanuele III, din 1940 mutat în actuala locație și restaurat în anul 2018. Pe baza de marmură roșie de Verona a fost postată statuia Victoriei, din marmură albă de Cararra. Cu aripile adunate, privind spre cer, înaltă de de 5 metri, Victoria ține în mâna dreaptă un pumnal, înconjurat de lauri și în mâna stângă un personaj reprezentând Roma care, cu mâna dreaptă ridicată, simbolizează Patria. Sub ea este postată statuia unui soldat muribund, apărându-se cu scutul. La același nivel, pe laterale, două grupuri statuare înfățișează durerea populației supraviețuitoare, în acel război cca. 500 de localnici pierzându-și viața,  în dreapta o mamă mângâind coiful cu lauri al fiului pierdut, îmbrățișând orfanul și în stânga văduva împreună cu fiul ei, acesta ridicând un pumnal. 

În plimbarea mea am lăsat la urmă cea mai importantă piață din Brindisi, Piața Catedralei (Piazza del Duomo), situată pe locul centrului fostei așezări mesapiene, unde în perioada romană s-a construit Templul lui Apollo și Diana, materiale din el fiind folosite în secolul IX la construcția Bazilicii San Leucio, sfințită de Papa Urban II în 1089. Fiind profanată de sarazini, Papa a dăruit terenul actualei piețe și în perioada 1132-1143 s-a construit Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” (Catedrale San Giovanni Battista), în stil romanic.

În interior cele 3 nave erau pavate cu mozaicuri prezentând scene din Vechiul Testament, din războaiele purtate împotriva musulmanilor din Spania, figuri mitologice, vizibile azi în jurul altarului principal și o porțiune din culoarul stâng. În 1191 în catedrală a fost încoronat normandul Roger ca Rege al Siciliei,  un an mai târziu a avut loc căsătoria lui cu Irina, fata Împăratului Bizantin și în 1225 s-a celebrat căsătoria Împăratului Frederic II cu Isabella de Brienne.

În timpul cutremurului din 1743 domul s-a prăbușit și clădirea a fost refăcută, din cea veche păstrându-se până azi fragmentele de mozaic, absida din naosul stâng, 4 capiteluri și corul din nuc, construit în locul absidei, demolată (1580-1594). În decursul timpului a suferit diverse modificări și interiorul a fost ornat cu picturi reprezentând scene și personaje biblice.

Azi deasupra intrării se află o maiestuoasă orgă și în Capela Preasfântului Sacrament moaștele Sf. Teodor, patronul spiritual al orașului.

În anul 1957 fațada a fost decorată cu statuile Sfinților Leucio, Teodor, Laurențiu, Francisc, Clara, Petru și Pavel și a Papei Pius X. Tot atunci s-a refăcut și turnul clopotniță, construit în 1780-1793 și distrus de raidurile aeriene din Al Doilea Război Mondial. În fața catedralei se află Monumentul Maicii Pelerine (Monumento Madonna Pellegrina), postat la un an după ce statuia a fost purtată într-o procesiune de-a lungul Provinciei Brindisi (1954), comunitatea rugându-se și cerând ajutorul Fecioarei Maria pentru a-i salva de dezastrele războiului. Statuia Maicii, rugându-se, e așezată pe capitelul unei coloane înalte, pe care sunt sculptate simbolurile Neprihănitei Zămisliri din Vechiul Testament. Coloana e susținută de o bază patrulateră, spre nord și sud cu plăci de bronz care prezintă sosirea Madonei în oraș și primirea făcută de populație, spre est și vest Catedralele Ostuni și Brindisi, cu stemele orașelor respective.

Pe o latură a Pieței Domului se află Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit începând cu anul 1720 de Monseniorul Paolo Villana Perlas, a cărui stemă e afișată pe fațadă, între ferestrele balconului și în colțul de sud-vest al palatului. A fost afectat de cutremurul din 1743 dar un an mai târziu Arhiepiscopul Antonino Sersale l-a refăcut. Clădirea în stil baroc, cu parter și două etaje, în care s-au amenajat 40 de încăperi, la etajul superior a fost ornată cu 8 statui, reprezentând materiile studiate- matematica, oratoria, etica, teologia, filozofia, dreptul, poetica și armonia. Azi, sediul Arhiepiscopiei, la parter funcționează Biblioteca Arhiepiscopală „Annibale De Leo”, numită după Monseniorul care a înființat-o în 1798. În ea se găsește un volum de rugăciuni din 1627, prima carte tipărită în Brindisi.

În secolul XVI pe una din laturile pieței se afla Palatul familiei De Caterino, pe care Lucio De Caterino, Primarul orașului, l-a donat, împreună cu alte proprietăți din zonă, Spitalului Civic. La parter avea o loggie, azi numită Porticul Cavalerilor Templieri (Portico dei Cavaleri Templari), după caracteristicile arhitecturale specifice secolelor XII-XIII, cu două arcade gotice, din tuf calcaros (carparo) și piatră albă, separate printr-o coloană de marmură în stil grecesc.

Porticul a fost completat cu o porțiune construită în timpul restaurărilor din 1954-1958 care azi servește ca intrare la Muzeul Arheologic Provincial „Francesco Ribezzo” (Museo Archeologico Ribezzo), numit după arheologul și lingvistul italian (1875-1952), înființat în 1884, etalând artefactele din săpăturile locale, donate de colecționari.

Într-un coridor exterior, din spatele arcadelor, sunt etalate diverse descoperiri medievale.

Muzeul e împărțit în 6 secțiuni: epigrafică, statuară, antică, preistorică, numismatică și expoziția subacvatică, care etalează obiecte din bronz, statui, etc., descoperite la câțiva kilometri de Brindisi, la Punta del Serrone (1992), despre care se presupune că făceau parte din încărcătura unei nave care a eșuat.

De fapt până în secolul VI Portul Brindisi a fost cel mai important port din zonă, atât economic, cât și militar. Locul fiindu-i luat de Portul Lecce, a decăzut. În 1762 Arhiepiscopul de Brindisi, Domenico Rovegno, explica apariția multor boli ca fiind datorată de acumularea de deșeuri pe fundul mării care, putrezind, emanau mirosuri neplăcute, purtătoare de boli. Din cauza lor și comerțul a fost afectat, în port putând să intre doar bărcile mici. O dată cu prima revoluție industrială s-a creat un nou canal îndiguit, deschis în 1778. 

În Primul Război Mondial portul, împreună cu castelul, au devenit fortăreață militară, când zonele insalubre au fost curățate, digurile consolidate, s-au creat conducte pentru apa potabilă și depozite de combustibil. În Al Doilea Război Mondial Brindisi a devenit sediul provizoriu al Guvernului Regatului Italiei (1943-1944). Azi portul e folosit mai ales pentru comerț și ca bază a feriboturilor care traversează mai ales grupurile de turiști spre Grecia, Balcani și  Orientul Mijlociu.

Vizita mea s-a încheiat. În drum spre gară am făcut o ultimă oprire în Piazza Cairoli, la Fântâna Ancorelor  (Fontana delle Ancone), inaugurată în 1937. În mijlocul bazinului cu apă,  arătând cele 4 puncte cardinale, sunt postate 4 ancore mari, din mijlocul cărora țâșnește apa artezienei. 

Citește și Matera, Italia

Memorialul lui Moise de pe Muntele Nebo, Iordania

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi din excursia prin Iordania am părăsit capitala Amman și ne-am îndreptat spre Muntele Nebo, parte din lanțul muntos Abarim, la marginea de vest a Podișului Transiordanian.

Zona fiind bogată în resurse de apă, a fost locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind urme de locuire în peșteri megalitice și ale unei cetăți din Epoca Fierului.

Situat la 710 metri deasupra nivelului mării, privind spre Valea Iordanului și teritoriile întinse până Marea Moartă, muntele Nebo era un bun loc strategic, astfel zona a fost cucerită de romani care, în apropierea fostei cetăți, au creat un drum de legătură între localitățile Livias și Esbus.

Primele excavații s-au efectuat în anul 1880, urmate de cele făcute de franciscanul Ieronim Mihaic (1933), care au scos la iveală ruinele mai multor biserici și mânăstiri construite în zonă în perioada bizantină- Biserica Sf. Lot și Sf. Procopsiu, Biserica Sf. Gheorghe, Mânăstirea Kayanos, Mânăstirea Theotokos, Mânăstirea Siyagha, etc., folosite până în secolul VII, apoi abandonate.

piatră folosită ca ușă la Mânăstirea din Kufer Abu Badd, azi localitatea Fasalyah

Orașul biblic Nebo, azi numit Khirbet al-Mukhayyat, situat la 3 kilometri de vârful muntelui, este menționat pentru prima dată în Stela lui Meșa- o piatră de bazalt negru, cu o inscripție din secolul IX î.e.n., care menționa ocuparea orașelor zonei de către israeliți. Alungați de  Regele Meșa al Moabului, acesta a distrus lăcașurile de cult ale israeliților și populația a migrat, întorcându-se doar la sfârșitul secolului XIX, când a ocupat versantul nord-estic al muntelui.

Conform Deuteronomului, a cincea carte a lui Moise din Vechiul Testament (Biblia ebraică), Moise a urcat pe Muntele Nebo, din Țara Moabului și de acolo a văzut țara Canaanului (Țara Făgăduinței), spre care-i conducea pe israeliți, dar în care Dumnezeu i-a spus că nu va intra. Având 120 ani, Moise a murit și a fost îngropat acolo. Alți cercetători localizează mormântul în Cisiordania, la 11 kilometri sud de Ierihon (Palestina) și 20 kilometri est de Ierusalim (Israel).

Muntele e menționat în Biblie și ca locul unde profetul Ieremia a ascuns într-o peșteră Chivotul legământului (tablele de piatră cu cele 10 porunci, primite de Moise pe muntele Sinai), toiagul lui Aaron, fratele mai mare al lui Moise și o cantitate mică de mană, hrană cu care s-au hrănit evreii timp de 40 de ani în deșert. Nici unul dintre cele 3 locuri nu a fost descoperit.

Pe munte a fost descoperită Mânăstirea Siyagha, construită de călugării egipteni, în memoria lui Moise, existența ei fiind atestată printr-o descriere a unui pelerinaj, făcut acolo în anul 394. În centru se afla o bazilică, formată dintr-o navă centrală, despărțită prin stâlpi de 2 culoare laterale, în spatele corului 3 camere funerare. Din acea perioadă arheologii au găsit și un mormânt gol, probabil folosit pentru moaște speciale.

În partea de sud și în partea nordică a atriumului bisericii se aflau chilii, cele nordice incluse ulterior în zidul înconjurător.

În secolul V bazilica a fost extinsă. Pe laturile de vest și sud s-au construit câte 2 încăperi, cele adiacente intrării principale, cu podele din mozaicuri și atriumului i s-a adăugat o cameră lungă, arcuită, probabil pentru pelerini.

În secolul VI cele 3 încăperi din spatele corului au fost demolate, coridoarele alungite și completate cu prezbiteriul.

Pe terasa din nord s-a creat o capelă (diakonikon), cu un metru mai joasă decât nava, cu podeaua acoperită de un mozaic, în care s-a postat cristelnița. S-au construit și camere pentru pustnici. Spre sfârșitul secolului mozaicul capelei a fost înlocuit și pe latura de sud s-a construit al doilea diakonikon.

Mozaicurile au fost create de Soel, Kaium, Elijah, în timpul Episcopului Elijah de Madaba, stareț al Mânăstirii Nebo și consulii onorifici Lampadius și Drestes, lucrări susținute financiar de 3 familii din administrația imperială și terminate în 530.

Au fost descoperite, împreună cu 6 morminte, săpate în stânca de sub podea,  de franciscanul Ieronim Mihaic, când a excavat interiorul bisericii (1933).

În secolul VII s-a construit Capela dedicată lui Theotokos (Maica Domnului).

Mânăstirea a fost parțial distrusă în marele cutremur din 749.

Se presupune  că clădirile au fost refăcute sub primul Califat Abbasid (sec VIII).

În perioada 2007-2016 pe locul vechii bazilici a fost ridicată actuala clădire, Biserica Memorială a lui Moise.  

În micul muzeu, amenajat în interiorul ei, se pot vedea unele dintre relicvele descoperite de arheologi în zonă.

Pe terasa din fața bazilicii este postat Monumentul „Șarpele de Aramă”, creat de sculptorul italian Gian Paolo Fantoni, un stâlp înalt, cu forma crucii pe care a fost răstignit Isus, salvatorul lumii, pe el un șarpe încolăcit, semnificând minunea trasformării toiagului lui Moise în șarpe, prima la rugul aprins în fața acestuia și a doua în fața Faraonului Egiptului, Moise cerând aprobarea acestuia ca împreună cu iudeii să plece în pustiu. Pe baza de susținere a coloanei este inscripționat versetul din Biblie despre acel eveniment.

Simbolul șarpelui apare și pe una dintre ușile laterale ale bisericii.

În timpul pelerinajului în Țara Sfântă (2000), Papa Ioan Paul II a vizitat muntele Nebo. Ca simbol al păcii, lângă biserică a plantat un măslin.

Dedicat Papei, în același an a fost postat Monumentul „Cartea iubirii între națiuni”, creat de sculptorul italianVincenzo Bianchi. Un bloc înalt de piatră, imitând rocile megalitice găsite în zonă, cu forma unei cărți deschise, a fost sculptat cu figuri vagi Pe el au fost postate 3 inscripții, una grecească, una latină și una arabă, amintind cronologic populația care afirma venirea lui Moise pe muntele Nebo.

Azi Memorialul de pe Muntele Nebo este loc de pelerinaj și un obiectiv turistic foarte des vizitat. De acolo, peste valea Iordanului, se văd Cisiordania, orașul Ierihon (Palestina) și, pe timp senin, chiar Ierusalimul (Israel).

Rășinari, Lacul de acumulare Gura Râului și Mânăstirea Orlat, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.  

În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.

Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari

În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.

Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.  

Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu  un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.

Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.

Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.  

Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.

În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).

14

În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.

În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.

De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.

Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.

O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.

Școala Gimnazială

În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.

De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.

Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.

În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.

Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.

Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.

M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.

În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.

O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.

În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.

Un drum Racoș-Șercaia, jud Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Excursia mea prin județul Brașov lua sfârșit. Încetul, cu încetul, mă îndreptam spre casă, la Arad. De la Complexul Geologic Racoșu de Jos m-am întors și m-am îndreptat spre sud-vest, dorind să ajung în drumul național Brașov-Sibiu, la Șercaia, până unde aveam de rulat cca. 40 de kilometri.

După  15 kilometri m-am oprit în centrul comunei Hoghiz, unde doream să văd două castele vechi.

Castelul Haller, azi Școala Generală Hoghiz, este situat pe una din lateralele Parcului central al comunei. A fost ridicat în 1553 pe locul ruinelor unei foste mânăstiri (1311), din cărămidă și piatră, cu două turnuri de colț. În timp a fost deținut de familia Sükösd și în secolul XVII a fost preluat de Trezorierie. Fiind donat de Principele Transilvaniei Mihály Apafi I lui Borsai Nagy Tamás (1667), acesta l-a făcut cadou de nuntă fiicei sale, intrând astfel în proprietatea lui  Bethlen  Sámuel. Rămânând văduvă, s-a recăsătorit cu Președintele Guvernului Haller István (1708) și a rămas în posesia acestuia până la moartea sa, când a fost preluat de Contesa Bethlen Kata, care și-a petrecut mult timp acolo. Sub comuniști castelul a fost naționalizat. În 2009 a fost retrocedat lui Haller László. Acesta l-a vândut Consiliului Local, care l-a transformat în școală.

Castelul Guthman-Valenta a fost construit în același an (1553), pe o suprafață de 500 metri pătrați, cu o pivniță boltită, clădire modificată în secolul XVIII.

Un secol mai târziu a fost preluat de Gutenau Károly și din 1885 a intrat în posesia Contelui Haller János.

Apoi a trecut din proprietar în proprietar și, neglijat, în timp s-a deteriorat, azi fiind o ruină.

În continuare spre sud-vest. Pe drum am făcut două scurte opriri, pentru a vedea o Biserică de lemn și un monument.

Cuciulata–Biserica de lemn

Comăna de Jos–Monumentul Eroilor

Încă 15 minute și am ajuns în comuna Șercaia, situată pe drumul național, unde am oprit pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Caterina”, construită în stil neogotic (1868-1875),  pe locul bisericii vechi (1429) care, foarte deterioartă, a fost dărâmată. În turnul-clopotniță, păstrat de la vechea biserică (1691), s-a montat un clopot (1870), al doilea fiind așezat în 1923, perioadă când s-a instalat și un orologiu german (1925). Tot atunci biserica a fost dotată cu o orgă (1921).

Poarta fiind încuiată, nu am avut acces la biserică. Din păcate am văzut doar turnul și casa parohială, clădire din secolele XVIII-XIX, azi declarată monument istoric, situată pe laterala străzii, lângă turn.

În apropierea ei, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită între anii 1925-1926, a cărei pictură interioară, în tehnica fresco, a fost realizată în perioada 1988-1991.

Deși mă grăbeam să ajung la Sibiu, unde aveam rezervată cazarea, am făcut un mic ocol, 4 kilometri spre nord, până în satul Hălmeag, comuna Șercaia, unde doream să văd Biserica Evanghelică Lutherană , monument istoric. Cel mai vechi document, în care erau menționate cetatea Hălmeag și biserica, a fost scris de Andrei II Împăratul Ungariei (1211), specificând că care a dăruit cavalerilor teutoni acea zonă din Țara Bârsei, dar biserica a fost mult mai veche (1160-1190), fapt atestat de inscripția de pe o piatră găsită în timpul refacerii ei (1626).

Cavalerii au fost alungați după 14 ani, a urmat marea invazie mongolă care a distrus tot în cale, se pare că și biserica veche, în stil romanic (1241). După retragerea lor, biserica a fost refăcută în stil gotic, cu elemente cisterciene, stil arhitectural  preluat de la Abația Ordinului Cistercian din Cârța (1260). Până în anul 1542 a funcționat ca Biserică Romano-Catolică „Sf. Petru”, an în care Johannes Honterus a emis  Reforma Lutherană și majoritatea sașilor din Transilvania au aderat la ea. În decursul timpului, avariată, a fost refăcută și restaurată de mai multe ori (1626, 1818, 1841, 1870, 1924), ultima dată în perioada 1979-1980.

Azi biserica, formată din trei nave, una centrală și două laterale, este accesată prin patru intrări, două pe partea sudică, una pe partea nordică și una pe partea vestică, ultima prevăzută cu un portal romanic, cu arce frânte din piatră, conservat de la vechea biserică. Din păcate fostul turn, situat pe fațada de vest, a dispărut, probabil fiind distrus de un incendiu și demolat.

În interior consolele și cheile de boltă prezintă basoreliefuri în stil gotic, iar altarul din lemn, basoreliefuri în stil baroc.

În 1843 altarul din est a fost decorat  cu o icoană care-l prezintă pe Isus crucificat.

Prima orgă, montată în 1777, a fost înlocuită cu actuala, executată de un meșter din Prejmer (1816). În biserică se păstrează cristelnița veche (secolul XVI), cioplită dintr-un singur trunchi.

Lângă biserică se afla cimitirul, în secolul XVIII împrejmuit cu un zid din piatră, înalt de 4 metri, când s-a ridicat și turnul de poartă, cu rol de clopotniță, prevăzut ulterior cu un orologiu.

În el se află o mică capelă, amenajată de cei patru fii ai lui Michael Fronius, Consilier al Guvernului Transilvaniei, Jude Primar al Brașovului și Țării Bârsei, în care acesta a fost îngropat (1799).  

De asemenea au fost postate și monumente pentru alte personalități, majoritatea distruse sub regimul comunist, dintre care au supraviețuit Monumentul Ecaterinei Varga, localnică care a luptat pentru drepturile țăranilor români din Munții Apuseni în perioada în care aceștia erau oprimați de administrația Imperiului Habsburgic (1840-1847) și bustul Împărătesei Austriei Elisabeta (Sissi), în amintirea celei care, după Revoluția de la 1848,  a făcut numeroase donații pentru orfanii din zonă.

Brașov- de la Primărie spre Piața Consiliul Europei

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru 2 zile în Brașov, după ce am vizitat partea istorică a orașului, m-am îndreptat spre centrul nou, nu înainte de a vedea câteva clădiri din secolul XIX, azi folosite în scop administrativ, construite pe locul fostelor fortificații medievale din nord-estul cetății, demolate în timpul procesului de sistematizare. Lângă Parcul Nicolae Titulescu se află o clădire în stil  neobaroc și Art Nouveau, ridicată în perioada 1897-1898 pentru Administrația Financiară.

Sub comuniști a fost sediul Sfatului Popular Brașov, al Consiliului Popular Municipal Brașov. Actual în ea funcționează Primăria și Consiliul Local al municipiului Brașov.

În fața Primăriei, în spațiul verde cu rondouri de flori, PiațaTricolorului, pe un soclu tronează statuia Lupa Capitolina, simbol al latinității poporului român, realizată la inițiativa veteranilor de la Fabrica de Autocamioane Roman S.A. Brașov. Vis a vis, pe cealaltă parte a Bulevardului Eroilor, într-o clădire în stil neobaroc (1902), funcționează Muzeul de Artă Brașov.

Lângă Primărie se află fostul Palatul Poștelor, construit în anul 1906, azi Oficiul Poștal nr. 1, ale cărui servicii au început să fie tot mai puțin solicitate, după introducerea internetului în România (1992).

Piața Tricolorului se continuă cu Parcul Eroilor, în care este postat Monumentul Eroilor Revoluției Române din 1989.

În cea mai impozantă clădire din zonă funcționează Prefectura și Consiliul Județean Brașov. Pe un teren de 9450 metri pătrați, alocat de oraș, fosta administrație austriacă a construit Tribunalul Regal Brașov, clădire în stil Art Nouveau, cu elemente stil neobaroc și eclectism frnacez , formată din subsol, parter și 3 etaje, Penitenciarul și ateliere pentru pușcăriași (1900-1902). În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea și retragerea armatei române în Bătălia de la Brașov (1916), în clădire a funcționat Comandamentul Armatei a 9-a germană.

Sub regimul comunist a devenit sediul PCR din Regiunea Stalin și al Sfatului Popular al Regiunii Brașov, ulterior al Consiliul Popular al Județului Brașov. În perioada 1993-2020 în etajele 2 și 3 a funcționat Curtea de Apel,  restul clădirii fiind ocupată de Prefectura și Consiliul Județean, ultimele având sediul și azi.

Depășind maiestuoasa clădire, am intrat în cartierul Nou. Am urmat o stradă laterală, pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană Maghiară, rit la care în secolul XVI s-au convertit sașii din Transilvania, maghiarii la ritul reformat. În timp mulți maghiari au trecut la credința lutherană, astfel în secolul XVII numărul lor crescând, au folosit, alternativ cu sașii, fosta Capelă „Sfânta Barbara”.

În 1777, pe locul capelei ruinate, s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană săsească și după Decretul de Toleranță, emis de Împăratul Iosif II (1781), Biserica Evanghelică Lutherană maghiară (1783), ambele în cartierul Blumăna, fiecare cu cimitirul propriu.

Sub comuniști înmormântarea în cimitirul maghiarilor a fost interzisă, astfel au fost nevoiți să-l folosească pe cel săsesc. Ambele cimitire au fost desființate în 1987 și s-a dorit demolarea bisericilor care, însă au scăpat .

M-am îndreptat spre Piața Teatrului, numită după Teatrul „Sică Alexandrescu”, situat acolo. Primul teatru, numit Teatrul Popular Brașov, a fost înființat în anul 1946, după trei ani numit Teatrul de Stat și din 1967, la inițiativa regizorului, director al teatrului, căruia azi îi poartă numele, Teatrul Dramatic.

Începând cu anul 1978 în teatru se desfășoară Festivalul de Dramaturgie Contemporană.

Lateral de teatru se află statuia lui Andrei Mureșanu (1816-1863), poet și revoluționar român din Transilvania, autorul imnului de stat al României, „Deșteaptă-te române!”, dezvelită în 1973.

De acolo, dorind să ajung în Piața Consiliul Europei, am urmat Bulevardul 15 Noiembrie, mărginit de case de epocă intercalate pe alocuri de unele noi.

La numărul 29, pe turnul unei case în stil renascentist târziu, cu parter și etaj, am văzut postată o cruce. Casa, construită ca locuință pentru un grof maghiar (1903), mare iubitor de vânătoare. A fost  părăsită după Marea Unire (1918), apoi preluată de Stat, utilizată ca orfelinat de fete și ca sediul al redacției „Gazetei Transilvania”. În 1934, dorindu-se construirea unei biserici, pe un teren aflat în apropierea casei, etajul casei a fost preluat și folosit de parohie. Instaurându-se regimul comunist, terenul a fost confiscat. În 1959 parohia a cumpărat spațiul de la etaj și din 1985 a devenit proprietara întregii clădiri, pe care a transformat-o parțial în Biserica  Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Inițial pe locul fostei capele a familiei s-a creat altarul, apoi s-a zidit clopotnița. Vitraliile geamurilor, cu scene de vânătoare, au fost păstrate, unele din ele înlocuite cu altele prezentând îngeri. În partea vestică, pe un turnuleț încadrat de două statui, un vânător suflând din corn însoțit de un câine și statuia unui urs,  s-a postat o cruce. În perioada 1988-1991 interiorul a fost pictat în frescă, ulterior pe frontispiciul clădirii s-a postat un mozaic prezentându-l pe Sf. M. Mc. Gheorghe (2009) și în anul 2017 s-a creat o cale  de acces separată, doar pentru biserică.

În apropierea bisericii am văzut o frumoasă fântână arteziană, situată într-un spațiu larg, amenajat în fața unor blocuri cu locuințe.

Trecând de ea, în față mi s-a arătat clădirea în care funcționează Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”. Prima unitate de vânători de munte a fost înființată la București (1916), prin transformarea Școlii de schiori în una militară. Ulterior s-au creat și alte unități, trupele d vânători participând la numeroase misiuni atât în țară cât și în străinătate (Angola, Irak, Afganistan, etc.).

Lateral, în fața clădirii, se află statuia Generalului Ion Dumitrache, absolvent al Școlii Superioare de Război (1921), care a comandat Vânătorii de Munte în cele Două Războaie Mondiale, când datorită vitejiei a fost desemnat cu gradul de general (1941). În 1945 Comandamentul Militar sovietic l-a acuzat de săvârșirea unor crime de război și arestat , dar un an mai târziu a fost reabilitat, apoi trecut în rezervă. Au trecut 4 ani și Securitatea din București l-a reținut și închis, inițial la Aiud, apoi la Jilava, de unde a fost eliberat în 1950, când s-a stabilit la Brașov, unde a trăit hărțuit de securitate, până în 1977, când a fost înmormântat în cimitirul Groaveri din Brașov. 

Nici 10 minute și am ajuns în Piața Consiliul Europei, zona reprezentativă a cartierului Centrul Nou, mărginită de clădiri noi și „zgârie-nori”.

Piața, un spațiu larg, cuprinde un parc în care sunt amenajate alei cu bănci pentru relaxare, terenuri de sport, skateboarding și o zonă pentru câini.

Într-una din laturile pieței se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului; Soborul Maicii Domnului”, construită din lemn, în stil maramureșean, cu un turn-clopotniță, înalt de aproximativ 11 metri,  închinat Sf. Cuv. Gherasim din Kefalonia și Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (1994-1998).

M-am relaxat preț de câteva minute, rememorând imaginile frumosului oraș, apoi am luat viteză.

În acea zi părăseam Brașovul și până la cazare, în cartierul Șchei, aveam de parcurs aproximativ 2,5 kilometri.

Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Univ. Transilvania, Brașov

Orașul Brașov- cartierul Șchei

Publicat pe de
Răspunde

Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii  presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.

În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.

De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu,  numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.

După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.

Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”,  o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).

Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif  (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.

Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.

Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului  a fost postat bustul scriitorului (2005).

Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.

Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.

În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției  astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.

În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.

Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.

În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.

În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).

Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.

În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.

Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn,  a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov  unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei  (1578).

După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu. 

Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi,  Sala Diaconu Coresi cu  o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.

Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.

În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.

Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a  terminat construcția  Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”  din Cetate, a redevenit capelă.  A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).

În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu,  poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.

Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.

Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.

La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.

Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.

O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.

Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.

În apropierea clădirii se află  Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.

Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale,  atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526.  Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.

Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere  și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.

Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.

Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.

statuia Ciprian Porumbescu

Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)

Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.

Citește și Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Comunele Măureni și Berzovia, jud. Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat partea de sud a județului Timiș, din orașul Gătaia m-am îndreptat spre comuna Măureni, situată la 6 kilometri est, în județul Caraș-Severin.A fost înființată sub austro-ungari, în al treilea val de colonizare cu germani (1782-1878) și din 1805 a primit dreptul de aține târguri. 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Episcop Martin din Tours” (1819)

La începutul secolului XX șvabi veniți din alte localități ale Banatului au cumpărat terenuri despădurite, situate între Măureni și Șoșdea și au format Șoșdea Nouă (1908). În perioada 1846-1878 moșia a fost deținută de Ludwig Wirkner, perioadă în care s-a construit calea ferată Voiteg-Gătaia-Măureni-Reșița. Deoarece moșierul nu a permis ca aceasta să treacă pe terenurile sale, gara a fost amplasată la cca. 2 kilometri în afara comunei.

Monumentul Eroilor

Postbelic în comună s-au așezat români, azi populație majoritară.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (2012)

De comună aparține administrativ satul Șoșdea, situat la 6 kilometri nord. Prima dată a fost atestat documentar din 1369, când era deținut de familia Himfy.

Sat locuit de români, avea o Biserică de lemn. Pe locul ei, în perioada 1925-1926, s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”, a cărei pictură interioară s-a efectuat în 1977.

M-am întors în comună și m-am îndreptat spre vest, în total 14 kilometri, până la unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Berzovia. Satul Gherteniș este menționat cu numele Gertianos în actul unui proces civil, între Csép István și văduva lui Himfy (1380). În decursul timpului satul a fost majoritar românesc, sub austro-ungari fiind colonizat cu puțini germani și maghiari. Ortodocși, în 1756 aveau o Biserică de lemn, înlocuită în 1824 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, al cărei turn a fost ridicat în 1909 și pictura interioară realizată în 1917.  În decursul timpului a suferit mai multe reparații, restaurări, ultima în anii 2011-2012.

La începutul secolului XIX în centrul satului o familie de armeni a ridicat Conacul Hollósy , azi ruinat. În el s-a născut Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes (1827), cea care a devenit una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din Regatul Ungariei, numită „privighetoarea Banatului”.

În perioada 1924-1925 satul a fost numit Bogdănești, apoi a revenit la cel anterior, românizat, Gherteniș. Din 1950 satul a avut administrație proprie.

La 10 kilometri sud am ajuns în satul Fizeș, al doilea sat care aparține de comuna Berzovia. A fost atestat din 1329, numit Fyzes, într-un document prin care Principele Sigismund Báthory l-a trecut în proprietatea lui Andrei Barcsay, împreună cu alte sate din zonă, dar pe teritoriul lui și a comunei arheologii au descoperit urme de locuire din prima epocă a fierului și perioada daco-romană.

Sub austro-ungari, numit Fisescho (1717), a fost încadrat în districtul Vârșeț. În acel secol vechea Biserică de lemn a fost înlocuită cu una din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1758-1763).

Din 1780 a intrat în proprietatea Direcției Miniere și un secol mai târziu a Societății de Căi Ferate (1855).

Monumentul Eroilor

M-am întors și m-am îndreptat spre est. După cca. 10 kilometri am ajuns în comuna Berzovia. Se spune că acolo a existat o cetate dacică din lemn, distrusă de romani și înlocuită cu castrul Berzovis (106), până în 119 ocupat de garnizoana legiunii IV Flavia Felix, fapt atestat de monedele folosite de daci (sec. I-II î.e.n.) și cele romane din secolul III e.n., descoperite de arheologi. După retragerea romanilor, zona a fost locuită în continuare de daci, la marginea de vest a Berzoviei fiind descoperite numeroase cuptoare dacice (277).

În prima menționare documentară (1366) satul apare ca cetatea Jidovini, donată de Regele Ludovic cel Mare lui Benedek Neem. În secolul XVII era în proprietatea Erariului (fiscul regal) și din 1717 austro-ungarii l-au încadrat în districtul Vârșeț. Începând cu anul 1803 vatra satului a fost mutată pe actuala locație și încadrat în districtul Ciacova. În 1873 ruinele fostului castru au fost demolate și piatra vândută.

Primăria Berzovia

Biserica de lemn de pe vechea vatră, ruinată, a fost părăsită și pe noua vatră construită una din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1812).

Turnul bisericii a fost ridicat în 1881 și în timp clădirea a fost extinsă de două ori.

În perioada 1973-1980 biserica a fost renovată, pictura interioară refăcută și în 1983 turnul înălțat.

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1930)

Orașul Gătaia și satele aparținătoare, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Gătaia este situat în sud-estul județului Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin. Pe teritoriul lui, în partea de nord, săpăturile arheologice (1971-1972) au descoperit fragmente de ceramică din perioada daco-romană și urmele uni așezări din perioada avarilor (sec. VII-IX).

În secolele X-XI făcea parte din regiunea Banat, condusă de voievodul Glad, care a fost atacată de maghiari, dar a rezistat.

Zona a fost pustiită de atacurile tătarilor (sec. XIII). După retragerea lor satele s-au refăcut. Gătaia, atunci cu numele Gothal, fiind prima dată menționată în 1323 într-un act care menționează delimitarea vetrei satului, format din Gothalul superior și Gothalul inferior, deținut de Ladislau Omeri. În timpul Regelui Sigismund (1389-1437) este menționat cu numele Gataya.

Monumentul Eroilor

În 1552, după numeroase atacuri, turcii au cucerit Banatul. În decursul timpului, dorind să preia zona, austro-ungarii i-au atacat și în 1716, Eugen de Savoya învingându-i, prin tratatul de la Passarowitz (1718) Banatul le-a fost predat și a intrat în administrarea generalului Mercy, care a sistematizat teritoriul.

Au urmat valuri de colonizare cu germani. Din 1779 Banatul a fost încorporat în Ungaria și Gattay a fost inclus în comitatul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

În secolul XIX a obținut statutul de târg. Din acea perioadă s-au păstrat două conace, Conacul Laszlo Gorove (1823), folosit sub comuniști ca depozit de grâne și Conacul Globusitky, azi aparținând Primăriei Gătaia și folosit ca spațiu de locuit.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1870)

Sub regimul comunist localitatea s-a extins, în partea de nord formându-se Gătaia Colonie, populată majoritar de români. În perioada 1975-1976 aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Duminica Tomii; Sf. Nicolae”, filie a Parohiei Ortodoxe Sculia și din 1996 parohie independentă.

De oraș aparțin administrativ satele Butin, Sculia, Percosova, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Satul Sculia este situat la 3 kilometri nord de oraș. A fost prima dată atestat documentar din 1332-1337, numit Sculd sau Scalla.

Biserica Ortodoxă (1863)

Biserica Reformată

La 9 kilometri sud de oraș se află satul Șemlacu Mare, una dintre cele mai vechi așezări din județul Timiș, pomenită în scripte încă din 1270. Pe teritoriul lui s-a descoperit o parte din dantura unul mamut, datat din neolitic. Datorită localizării strategice, pe dealul Șumig a fost ridicată cetatea Somlyo (sec. XIV) care, împreună cu cetatea Vârșeț, apărau zona. În jurul ei satul s-a dezvoltat, primind statutul de târg (sec. XV). Cetatea a fost distrusă în atacurile otomane.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1886)

Biserica Evanghelică Lutherană

Rulând 3 kilometri sud-vest se ajunge în satul Șemlacu Mic, unde se află Mânăstirea Săraca „Schimbarea la Față; Bunavestire”, atestată documentar din 1270 ca Mânăstirea Șemlacului de câmpie.

În secolul XV a început catolicizarea forțată a Banatului dar mânăstirea a rezistat. Trimis de Sf. Nicodim de la Tismana, în 1443 la mânăstire a sosit călugărul Macarie. Pe locul vechii biserici a ridicat una din piatră și cărămidă, cu turlă octogonală, păstrată până azi.

În secolul XVI biserica a fost pictată.

Biserica a fost renovată în 1730 de familia Lazarevici. În timpul lucrărilor pictura interioară a fost refăcută de un grup de pictori din Țara Românească. La începutul sec. XVIII adăpostea o școală de pictură pe sticlă, a căror dascăli erau călugări români.

Biserica a funcționat până în 1778, când austro-ungarii au închis-o, călugării s-au mutat și icoanele, obiectele de cult, cărțile, etc., au fost mutate la Mânăstirea Mesici, Serbia (lângă Vârșeț). În 1782 teritoriul cu clădirile au fost cumpărate de , Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, a cărui familie le-a deținut 150 ani, timp în care s-au ruinat, motiv pentru care a fost numită „Săraca”.

Pridvorul a fost adăugat în sec. XIX.

În 1932 a fost cumpărată de Episcopia Caransebeșului, refăcută, construită o nouă biserică, clădire pentru chilii și redeschisă ca lăcaș de cult.

A funcționat până în 1959, când a fost desființată de comuniști, devenind parohie.

După evenimentele din 1989 mânăstirea și-a reluat activitatea.

În sat a existat și o Biserică Evanghelică Lutherană (1859), azi o ruină la margine de drum.

Din Șemlacu Mic după cca. 6 kilometri sud-vest se ajunge în satul Butin, atestat documentar din 1337.

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizat cu slovaci și germani.

Biserica Evanghelică Lutherană (1862)

După retragerea germanilor, în sat s-au mutat slovaci catolici, veniți din județul Bihor. Au preluat una dintre cele două biserici și au transformat-o în Biserica Romano-Catolică.

Abia în 1925 a fost construită și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

La 4 kilometri sud-vest de Butin se află satul Percosova, așezare pomenită în documentul Umheister din 1150, dar prima dată atestat documentar din 1337, numit Berkesz sau Perkesz.

Biserica Romano-Catolică (1911)