Arhive etichetă: muzee

Valencia, Spania- La Seu, Ciutat Vella

Publicat pe de
1

Din Piața Tetuan, Valencia, am cotit pe lângă de Plaza d Alfons El Magnanim dorind să ajung în Piața Reginei.

Am urmat carrer de la Pau, o stradă mărginită de clădirile de epocă cu locuințe și terase.

Cam pe la mijlocul ei am intrat în La Seu, cel mai vechi cartier din Ciutat Vella (Orașul Vechi), pe care urma să-l vizitez.

La parterul unora dintre case funcționau magazine, restaurante, altele găzduiau firme.

Piața Reginei Maria de las Mercedes (Plaza de la Reina) a fost creată pentru lărgirea spațiului de lângă Catedrala la Seu prin demolarea caselor și a Mânăstirii Santa Tecla existente acolo și a fost numită după soția Regelui Alfonso XII (1878).

Pe colțul de sud-vest am văzut o clădire în stil eclectic cu foișoare de lemn, pe fațada căreia erau postate coloane corintice, figuri dansante și alte elemente de decor (1887). Clădirea Monforte (Antiguos Almacenes Isla de Cuba) a găzduit magazinele „La Isla de Cuba”, nume dat probabil după războiul din Cuba care era în desfășurare. Magazinele au funcționat timp de 16 ani până la dizolvarea societății care le deținea.

De lângă clădire se vedea turnul Bisericii Sf. Catalina pe care o vizitasem deja.

În 1930 în piață a fost postat primul semafor din Valencia, operat manual de primul gardian al orașului. O nouă modelare a pieței, prin demolarea altor clădiri, când în mijlocul pieței a fost postată o fântână (1959). În 1970 sub o parte a pieței a fost amenajată o parcare subterană. Piața este locul unde se află kilometrul zero, de unde se măsoară distanțele în Valencia.

După ce am vizitata Catedrala La Seu, am ocolit-o pe sub Arco de La Calle de Barchilla pentru a vedea clădirea Arhiepiscopiei Romano-Catolice (Arzobispado de Valencia).

Complexul în care funcționa și Cabildo de Valencia era situat pe trei străzi.

În apropiere, în Plaza de la Almoina se afla o clădire construită în stil modernism valencian,  Casa del Punt de Ganxo sau Casa Sancho (1902).

Clădirea rezidențială a fost ridicată pe locul Capelei San Valero, capelă unde se spune că a fost închis Episcopul Valero înainte de a fi exilat.

În aceeași zonă, prin săpăturile arheologice (1985) au fost scoase la iveală ruine romane, vizigote și arabe, monede, rămășițe ceramice, oase de animale, etc., care au fost adunate și în 2007 deschis Muzeul Arheologic (Centro Arqueologic de l Almoina). Lângă el, în fundalul pieței se afla fostul Palat al Marchizei de Colomina (Palacio de Colomina) care a fost construit lângă un depozit de cereale (1863).  În timp palatul a fost donat  Școlii Patriarhului care l-a folosit pentru fetele nevăzătoare, în 1980 și 1999 interiorul a fost remodelat și a fost ocupat de Fundația Universității San Pablo-CEU, folosit pentru convenții, evenimente sociale și culturale.

Am intrat în Piața Fecioarei (Plaza de la Virgen) numită și Plaza de la Mare del Deu, situată pe locul fostului for roman Valentia, mărginită de Catedrala La Seu, Bazilica Fecioarei Desamparados și Palatul Generalității cu grădinile sale. Lângă Catedrala La Seu, unită de ea printr-un arc, se află Basilica de la Mare de Déu dels Desemparats numită și Real Basílica De Nuestra Señora De Los Desamparados.

Inițial a fost construită Capela Regală a Fecioarei de la Desamparados (1652-1666) care în 1872 a fost transformată în bazilică.

În decursul secolelor XVIII-XX a suferit transformări succesive cu modificarea stilurilor arhitectonice- renaștere târzie, apoi baroc.

În timpul Războiului Civil Spaniol biserica a fost incendiată. O dată cu refacerea ei s-a dorit și extinderea dar nu a fost posibilă datorită faptului că în timpul excavațiilor din spatele ei au fost descoperite acele ruine și obiecte etalate azi în Muzeul Arheologic.

În nordul pieței Plaza de la Virgen a fost inaugurată Fântâna Turia (Fuente del Turia) numită și Fântâna Neptun (1976), alegorie a râului Turia. Central a fost situată statuia din bronz a lui Neptun (râul Turia) care a fost  înconjurată de opt nuduri feminine reprezentând  cele opt canale principale care irigă Valencia.

Palatul Generalității (Palau de la Generalitat), azi sediul Președinției din Valencia, a fost construit în mai multe etape. În 1422 deputații au cumpărat o casă mai mică pentru birouri, în care se țineau ședințele. Succesiv au achiziționat mai multe clădiri (1481, 1511-1515) pe care le-au transformat în actualul palat.

După desființarea instituției Generalității Valencia (1718) palatul a fost modificat și în el s-a mutat Audiența Valencia (1750)  până în secolul XX când aceasta și-a schimbat locația. Clădirea a fost extinsă, i s-a ridicat un nou turn (1942-1953),  în ea s-a mutat Consiliul Provincial și din 1982 a devenit sediul Generalitat din Valencia.

Presidencia Generalitat Valenciana ocupă fostul Palau de Castellfor numit și Palacio de Fuentehermosa, situat imediat lângă clădirea Generalitat.

Citește și Valencia, Spania- prin La seu și El Carmen, Ciutat Vella

Valencia, Spania-El Mercat, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Valencia, al treilea oraș ca mărime din Spania, străbătut de râul Turia, a fost Regat al Valenciei după cucerirea teritoriului de către Iacob I al Aragonului (1238). În 2019 mi-am făcut cadou de 8 martie vizitarea lui. Prima zi a fost obositoare. Împreună cu copiii ne-am deplasat din Arad la Timișoara apoi am zburat aproximativ 3 ore.

munții Alpi

Am aterizat la Aeroportul Manises din Valencia de unde am folosit mijloacele de transport în comun până în Orașul Vechi (Ciutat Vella).

Aveam rezervare la o pensiune aflată în apropierea Pieței Centrale, Hostal El Rincon.

După ce ne-am cazat am început explorarea Orașului Vechi (Ciutat Vella), împărțit în șase cartiere- La Seu, La Xerea, El Carmen, El Pilar, El Mercat, Sant Francesc, unde, una lângă cealaltă, se aflau multe biserici și clădiri istorice.

Ne aflam în cartierul El Mercat unde ne-am îndreptat spre Piața Centrală lângă care se afla Biserica Sf. Ioan al Pieței (Església Sant Joan del Mercat), biserică romano-catolică. A fost construită în stil baroc pe locul unei foste moschei care se afla în afara zidurilor orașului (1700).În secolul XIV a fost aproape distrusă de incendii repetate apoi refăcută. Pe fațada principală s-a păstrat până azi un oculus de la vechea biserică.

În partea dinspre Mercado Central, într-o nișă centrală era postată statuia fecioarei Rozariului cu un copil, încastrați de raze, heruvimi și îngeri. Lângă alte portaluri se aflau statuile sfinților Ioan Evanghelistul, Ioan Botezătorul, Francesco Borgia și Louis Betrand, un sfânt dominican numit și Apostolui Americii.

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, urma să fie punctul de plecare spre zonele pe care doream să le vizitez și pe care le voi enumera.

Fosta Bancă de Economii Mediteraneeană (Caja de Ahorros del Mediterraneo) a falimentat o dată cu bula de proprietate sin Spania (2007-2008).

În Piața Companiei se afla  Biserica Sfintei Inimi a lui Isus (Església Sagrado Corazon de Jesus) construită în 1886 pe locul unei biserici mai vechi  (1595-1700) demolată, urmând planurile ei.

După ce am vizitat La Llotja de la Seda (Bursa de Mătase) m-am îndreptat spre  Biserica Romano-Catolică „Sf. Catalina” (Església Santa Catalina) care a fost construită la începutul secolului XIII pe locul unei moschei. Distrusă într-un incendiu (1548), a fost reconstruită în stil gotic, cu un portal în stil clasicist.

În locul minaretului a fost ridicată clopotnița cu cinci nivele care a fost dotată cu cinci clopote făcute în Londra (1729) și în 1914 cu un ceas care în 2012 a fost înlăturat.

Interiorul în stil gotic a fost modificat în stil baroc (1688-1705). În 1936 a fost distrus de republicani și abia în 1950 a fost restaurat.

Piața Rotundă (Plaza Redonda) numită și Plaza del Clot se află situată la mijlocul cartierului El Mercat (1840). După cum spune și numele, este o piață rotundă delimitată de clădiri cu etaj, locuințe care au la parter spații comerciale.

De la exterior se văd doar clădirile galbene care o împrejmuiesc.

Parohia Regală „Sf. Martin și Sf. Antonio”  (Real Parroquia San Martin Obispo y San Antonio Abad) a fost ridicată pe un spațiu, în care se afla o parte din zidul exterior al orașului, acordat parohiei de Consiliul General al orașului (1372).

Până în 1401 biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi exteriorul modificat în secolul XVIII.

Am urmat străduțele mărginite de clădiri în care funcționau diverse magazine și firme, până în zona La Xerea, pentru a vedea Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) în care funcționa Muzeul de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Lângă muzeu se afla Biserica Sf. Ion al Crucii (Esglesia Sant Joan de la Creu) care a fost ridicată pe locul unei vechi moschei, cu un turn clopotniță cu clopote din gresie (1601-1615). Poarta principală a fost ornată vegetal și deasupra ei a fost postată statuia Sf. Andrei. Un secol mai târziu bisericii i s-a atașat capela de împărtășanie Pescarii (1737).

Biserica a fost abandonată când parohia și-a mutat sediul (1902) apoi, postbelic, a devenit mânăstire carmelită. În anul 2009 biserica a fost complet restaurată pentru a găzdui o expoziție de artă.

Și iar pe străduțe până în Piața Patriarhului (Plaza del Patriarca). O latură a pieței este formată dintr-un complex care cuprinde o biserică, Colegiul Regal și Seminarul Corpus Christi  (Real Colegio Seminario del Corpus Christi).

Colegiul administrează Muzeul Patriarhului (Museo del Patriarca) care a fost fondat pentru etalarea publică a colecției de picturi a acestuia. Azi în muzeu, pe lângă picturile celebre, sunt etalate și cărți, documente, piese de aur unice, etc.

Inițial a fost construită o mânăstire dominicană (1586-1615), complex dreptunghiular, cu o biserică în partea de vest, Iglesia del Patriarca, restul clădirilor înconjurând o curte interioară, ocupate de chilii, sălile de clasă și partea administrativă.

Pe altă latură se află Biblioteca Històrica a Universității Valencia din cadrul Centrului Cultural La Nau.

Clădirea Centrului Cultural (Centre Cultural la Nau) a fost ridicată în 1497 și  remodelată (1830).

Ocupă un spațiu situat pe două străzi și înconjură o curte care este folosită pentru expoziții.

Citește și Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Palatul Marchizului de Dos Aguas-Muzeul de Ceramică Valencia, Spania

Publicat pe de
Răspunde

Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) din Valencia, Spania, este situat în zona La Xerea din Ciutat Vella (Orașul Vechi). În el actual funcționează Muzeul Național de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Clădirea gotică veche, formată din trei corpuri în jurul unei curți (1400), a intrat în posesia baronului de Dosaigües  (1496) apoi a descendenților săi. Unul dintre aceștia a primit din partea regelui titlul de  marchiz Dos Aguas (1699). În locul clădirii acesta a ridicat Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) pe locul unui cimitir roman din secolele I, II, descoperit abia după trei ani (1743).

Clădirea a suferit în timp modificări și a fost transformată în stil rococo, renovată de mai multe ori, ajungându-se în cele din urmă la forma actualului palat, cu trei turnuri pe trei colțuri, organizat în jurul a două curți.

La exterior fațadele au fost decorate cu teme alegorice iar în interiorul clădirii au fost construite scări cu stâlpi decorați cu motive vegetale și delimitate coridoare pavate cu plăci ceramice (azulejos) reprezentând scene mitologice.

Cea mai decorată a fost intrarea principală, cu referire la cele două mari râuri valenciene, Turia și Júcar, reprezentate de doi atlanți.

Lângă atlantul din dreapta porții au fost create sculptural două capete de crocodil, o tolbă cu săgeți, un vas din care se varsă apă, deasupra lor situându-se o iederă sub forma unui trunchi de șarpe încolăcit și în stânga porții, piciorul atlantului se sprijină pe spatele unui leu lângă care se află alt vas cu apă care se revarsă, un mănunchi de săgeți și deasupra lor un palmier. Central, deasupra porții a fost postat scutul cu însemnele nobiliare ale familiei mărginit de doi sălbatici cu buzdugane.

La nivelul superior porții, într-o nișă  a fost postată statuia Fecioarei Rozariului, dimensiune naturală, azi o copie din 1866, de o parte și de alta câte o pereche de sirene mici cu aripi la picioarele cărora câte o femeie, alegorii, într-o parte a Agriculturii și Prosperității, în cealaltă parte, Justiția, toate înconjurate  cu decoruri vegetale și îngerași. Deasupra nișei a fost postat un înger cu o trompetă și pe cap cu o coroană de lauri. Nișa avea un capac care se închidea atunci când marchizul era plecat și era deschisă când acesta se afla în palat.

Azi în palat funcționează Muzeul Național de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica) fondat prin donația colecției lui Manuel González Martí (1947), deschis în 1954, care etalează ceramică și porțelan valenciene, artă textilă, costume tradiționale și mobilier.

Comuna Beliu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

În aceeași excursie în care am vizitat comunele și satele aflate în nordul județului Arad, aflate la granița cu județul Bihor, din satul Mărăuș, comuna Craiva, m-am îndreptat spre spre sud pentru a vedea comuna Beliu cu cele cinci sate aparținătoare. În secolele VI-VII în zonă s-au așezat slavi din triburile polace care au fost asimilați de populația băștinașă apoi zona a intrat sub ocupație maghiară astfel în secolul XI zona aparținea Episcopiei Romano-Catolice de Oradea. După ce Răscoala lui  Gheorghe Doja (1514) a fost înăbușită  țăranii au fost legați de glie. În bătălia de la  Mohacs (1526) turcii au cucerit Ungaria și zona a aparținut unui sangeac turcesc. Din acea perioadă au fost atestate documentar comuna Beliu și câteva din satele aparținătoare.

La nici 5 kilometri de la Mărăuș am intrat în satul Secaci, comuna Beliu, atestat documentar din anul 1580. În secolul XVIII în sat a existat o Biserică de lemn ortodoxă  ruinată (1747)  care a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1756), la rândul ei înlocuită cu altă Biserică de lemn apoi cu cea actuală de zid (1992-1996), în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Din nou aproape 5 kilometri spre sud și am ajuns în satul Bochia, comuna Beliu, atestat documentar din 1552 unde am văzut o biserică din lemn nouă.

În 1784 în sat exista  Biserica de lemn ortodoxă „Bunavestire” care aparținea de satul Benești unde exista preot dar, ciudat, nu exista biserică.

Biserica a fost înlocuită cu o altă  Biserică de lemn „Sf. Arhangheli” (1923), apoi cu cea actuală, Biserica de lemn ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh; Sf. Ierarh Nicolae”, târnosită în 2017.

Tot spre sud, la 2 kilometri se află satul Benești, comuna Beliu, un sat mai nou, atestat din 1828, aparținând unui șpan ungar (moșier). În același an  a fost construită o Biserică de lemn pentru preotul care se afla acolo. În 1924 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În satul Tăgădău, comuna Beliu, atestat documentar din 1552, a existat Biserica de lemn ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1750), demolată când vatra satului s-a mutat în actuala locație și a fost construită altă biserică din lemn verde care a putrezit rapid. În locul ei a fost construită actuala biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

O parte din populație a trecut la cultul baptist și în 1924 au ridicat Biserica Creștină Baptistă.

La 3 kilometri sud am intrat în comuna Beliu. A fost atestată documentar din 1332, când se numea Sacerdos de Villa Boy, dar săpăturile arheologice au descoperit obiecte din neolitic și epoca bronzului care atestă existența încă de atunci a unei așezări pe acel loc. De asemenea, în locul „Jidovina” au scos la iveală urmele unei cetăți de pământ presupusă a fi Cetatea Belland în care s-a retras Menumorut după ce a pierdut Biharia.

În Evul Mediu zona a făcut parte din Comitatul Bihor și cetatea a fost ocupată de unguri. Sub ocupația maghiară a fost construită o Biserică Catolică (1332-1333) care în timp a fost modificată și renovată de mai multe ori. Unul dintre episcopi și-a donat averea parohiei Beliu și existând fonduri, a fost ridicată turla bisericii (1810-1818).

Sub acea formă, reparată și restaurată în decursul timpului,  s-a păstrat până azi ca Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta”.

După Bătălia de la Mohacs (1526), când ungurii au fost învinși de turci, cetatea a fost ocupată de aceștia, au renovat-o, au încartiruit o garnizoană militară și a devenit „capitala” de care aparțineau satele din sudul Bihorului și nordul Aradului (1541). După ce turcii au fost alungați de Mihai Viteazul (1599-1601), până în 1632 cetatea a făcut parte din Marele Principat al Transilvaniei, când, la Beliu au fost deschise ateliere de prelucrat sticla (1611) în care lucrau localnicii.

În 1531 a fost construită o  Biserică Protestantă care o dată cu catolicizarea forțată a populației  a fost demolată și în locul ei a fost fondată o biserică pentru cultul greco-catolic (1741) a cărei clădire a fost terminată în 1834, actuala Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Cetatea a fost recucerită de turci pentru scurt timp (1660-1692) apoi a intrat în posesia Episcopiei Romano-Catolice de Oradea (1692), a austriecilor, care nu au mai folosit-o, s-a ruinat și a dispărut în timp. În 1699 la Beliu exista  o Biserică de lemn ortodoxă care devenind neîncăpătoare a fost schimbată cu una mai mare, Biserica de lemn „Înălțarea Domnului”, apoi cu una de piatră și între anii 1940-1950 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

Sub austrieci zona a fost împărțită diferiților șpani (moșieri) care, în locul fostelor ateliere, au deschis o Fabrică de Sticlă (1727). Cele cinci ateliere de ceramică au funcționat timp de cinci secole. După revoluția lui Avram Iancu (1848) multe familii de moți s-au stabilit în zonă, numele comunei a fost maghiarizat devenind Belvaros, a primit statut de oraș de provincie (1879) perioadă când locuitorii au cumpărat de la Episcopie localitatea și dreptul de a încasa vama. Amenajându-se calea ferată Arad-Brad (1880) au ridicat clădirea gării și au construit o deviație din calea ferată pentru a deservi Fabrica de Sticlă. După 1918 până după cel de Al Doilea Război Mondial Beliu a devenit centru de Plasă cu 32 de sate aparținătoare, din 1956 simplă comună în  raionul Ineu, regiunea Crișana și  din 1968 comuna actuală,  cu satele aparținătoare, în județul Arad.

În comună am văzut Muzeul „Vasile Goldiș”. A fost numit după fostul deputat în Marea Adunare de la Alba-Iulia, născut în unul din satele comunei care azi îi poartă numele. Din păcate am văzut doar clădirea, colecția cu secţii de etnografie, arheologie, istorie şi ştiinţele naturii din interior mi-a fost inaccesibilă. Muzeul era închis.

De la Beliu am parcurs 6 kilometri spre vest până în satul Vasile Goldiș, comuna Beliu, atestat documentar în 1588, când se numea Mocirla, denumit mult mai târziu după persoana reprezentativă, născută în sat, al cărei bust este postat în apropierea bisericii.

În 1882 actele ungare atestau existența unei Biserici de lemn care a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” 1923, la rândul ei demolată și după 1990 înlocuită cu una de cărămidă, în stil neobizantin,  actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului; Adormirea Maicii Domnului”.

Citește și Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș

Nădlac, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nădlac, județul Arad, este cel mai important punct de frontieră cu Ungaria și cel mai mare al județului, prin el desfășurându-se traficul dinspre România, spre capitala statului vecin, Budapesta. Din 2015, o dată cu construirea autostrăzii (2015), are două puncte vamale, cel vechi aflat la ieșirea din oraș spre nord și al doilea pe autostradă.

În Nădlac trăiește cea mai mare comunitate de slovaci din România care reprezintă jumătate din populația orașului, cealaltă fiind formată majoritar din români, urmați de maghiari, germani și alte naționalități.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X așezarea era sub stăpânirea Voievodului Glad, un secol mai târziu a fost construită o cetate (1192) care a fost distrusă de tătari (1241). Prima atestare documentară datează din anul 1310 când purta numele de Noglog. Localitatea se întindea până pe teritoriul actualului sat Nagylak (Nădlacul Unguresc) din Ungaria.

O scurtă perioadă de timp zona a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara (1446-1451). Acesta a donat moșia familiei sârbă Jaksici care au construit cu castel fortificat (1474). Castelul a fost incendiat de trupele lui Gheorghe Doja (1514) apoi distrus de armatele otomane (1529). După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană și includerea lui în Imperiul Habsburgic (1691-1716) populația scăzută ca număr nu mai făcea față muncii agricole.

În același timp în Ungaria numărul populației slovace crescând, iobagii și jelerii nemaiavând de lucru (1778) s-au mutat la Nădlac (1801-1803) unde și-au construit case și au lucrat pământurile disponibile. Au fost numiți popular „tăuți. O dată cu slovacii, localitatea a fost colonizată cu șvabi, numărul populației a crescut, s-au înființat mai multe bresle de meseriași și Nădlac a primit statutul de comună urbană (1820).

În 1775 în localitate a o existat o Biserică Ortodoxă care era ruinată. A fost înlocuită temporar cu o Biserică de lemn (1822-1829). În locul ei a fost construită o clădire nouă în stil rococo cu elemente baroce, prevăzută cu un turn de peste 40 m înălțime, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Nicolae” (1833).

Interiorul a fost decorat cu picturi murale și fresce (1868-1914).

Celelalte etnii, aparținând diferitelor culte religioase, au construit propriile biserici astfel reformații au ridicat Biserica Reformată Calvină, sârbii, Biserica Ortodoxă Sârbă.

Slovacii, de confesiune augustină, au ridicat o biserică (1804) pe care după câțiva ani au înlocuit-o cu cea actuală, Biserica Evanghelică Luterană Slovacă (1812-1822).

Biserica a fost prevăzută cu un turn de 54 m înălțime (1895) din care, după un obicei vechi slovac, la fiecare 15 minute un paznic suna dintr-o trompetă de aramă, cu excepția perioadei când se trăgea clopotul. Dacă semnala un incendiu, în direcția lui arbora ziua un steag negru sau noaptea un felinar aprins.

Biserica Romano-Catolică (1878)

Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci”

Pe teritoriul mărginaș din nordul localității șvabii au fondat o fabrică de prelucrare a cânepii (1903). După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon teritoriul a fost reîmpărțit. Prin mijlocul curții fabricii a fost trasată granița dintre cele două țări (1920) apoi în 1922 teritoriul întregii fabricii, o parte a terenurilor agricole, linia de cale ferată și gara au intrat în posesia Ungariei, România fiind răsplătită prin alipirea unei zone similare aflată lângă Mezőhegyes. În zona cedată de români, în jurul gării s-a înființat satul Nagylak, azi cel mai mic sat din Ungaria, format din 90% maghiari, restul români, slovaci, romi.

Înainte de Al Doilea Război Mondial în Transilvania trăiau aproximativ 30.000 de slovaci care aveau doar școli elementare cu învățători din Cehoslovacia. La Nădlac, Uniunea Cehoslovacă împreună cu Parohia Bisericii Evanghelică au înființat Gimnaziul Cehoslovac de Stat (1945), într-o clădire construită la începutul secolului XX, fost Hotel Hungária”, ulterior Hotel „Slovak”, donată de parohie în acest scop. Gimnaziul, cu profil pedagogic, primul din România cu predare în limbile slovacă și română, a format până în 1956 peste 100 de cadre didactice. Ulterior numele i-a fost schimbat în cel actual, Liceul „Jozef Gregor Tajovsky”.

Din 1959 în Nădlac a început să funcționeze învățământul mediu fără frecvență apoi învățământul la zi (1960). Școala slovacă și cea română au format o singură unitate școlară cu două secții, una cu predare în limba română, cealaltă în limba slovacă (1961).

Școala Primară nr. 3

Din 1968 Nădlacul a fost declarat oraș. Ocupația de bază a rămas agricultura pe lângă care au supraviețuit micii meseriași și s-a dezvoltat industria ușoară în sectorul textil, alimentar și de prelucrare a lemnului.

Primăria

Muzeul Etnografic Slovac a fost înființat reproducând o gospodărie tradițională din secolul XIX (1995).

A fost ridicată o casă din pământ bătut, acoperită cu trestie adunată din mlaștinile din apropiere.

În cele două încăperi și tindă au fost etalate mobilier, obiecte de uz casnic și de port popular, cărți dintr-o veche școală slovacă, fotografii, etc. Pe prispă au fost expuse vase din ceramică de Modra, Slovacia, unele sparte și reparate cu sârmă după metodele vremii.

La ieșirea din localitate spre punctul vamal, lateral se află o Baltă de pescuit folosită și ca loc de agrement.

Citește și Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria

Comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șandra este situată în partea de nord-vest a județului Timiș. De ea aparține administrativ satul Uihei. Localitatea a fost înființată în 1833 pe terenul Episcopului Alexandru de Zagreb,  pentru coloniștii germani veniți din localitățile vecine. A fost numită după proprietarul terenului Sàndorhàsza (Alexandria).

Pentru germanii, catolici, a fost construită în stil baroc  Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1836).

În decursul timpului, ca întreaga zonă a Banatului de vest, localitatea a pierdut vieți în Primul Război Mondial, pentru care a fost ridicat în centru satului Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1933).

În sat s-au așezat și familii de români pentru care a fost ridicată  Biserica Ortodoxă (1944).

În cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost ocupat de trupele Wehrmacht. După înfrângerea germanilor de către armata sovietică multe persoane au fost deportate la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1945).

Sub regimul comunist o parte din ei au fost deportați în Bărăgan.  O dată cu naționalizarea toți locuitorii au fost expropriați (1950) și după colectivizare a fost înființat CAP-ul (1952). În urma reorganizării administrative a aparținut comunei Biled până în 2004 când s-a desprins și a devenit comună. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, a doua este extracția de țiței, descoperit în 1968.

La 3 kilometri de Șandra se află satul aparținător Uihei. În momentul înființării localității (1844) cu localnici veniți din zonele învecinate și coloniști germani nou veniți în Banat a fost numit Neuesiedel (așezarea nouă), nume păstrat, dar maghiarizat, Ujhely, după cucerirea Banatului și anexarea sa la Ungaria și românizat, Uihei, în 1918. După cele Două Războaie Mondiale a început migrarea germanilor spre țările de baștină, care a atins punctul culminant după 1989.  Satul a devenit un sat de români în care, după recensământul din 1994, a rămas un singur german.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1929)

La 4 kilometri spre vest de Uihei  se află Bulgăruș, sat aparținător comunei Lenauheim. Localitatea apare pentru prima dată în documentele ungare sub numele de Bogaros (1452) care, după ocupația otomană, a fost distrus (1717). A fost reînființat până în 1769 prin colonizarea cu șvabi pentru care a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1773-1774)

La sfârșitul secolului XVIII zona a trecut printr-o mare foamete apoi în 1831 printr-o epidemie de ciumă, care au decimat o mare parte din populație.

cimitirul catolic

Nici nu au apucat să-și revină și s-a declanșat Revoluția din 1848 când satul a fost asediat de armatele imperiale. S-au purtat lupte crâncene în care mulți dintre locuitorii zonei au murit.

cimitirul catolic

În acel context,  șvabii din 38 de sate s-au adunat și au făcut „Petiția șvabilor de la Bulgăruș” prin care își cereau libertatea (1849), rămânând loiali Ungariei.

cimitirul catolic

În Primul Război Mondial Bulgăruș a avut multe pierderi omenești. Pentru aceștia în sat a fost ridicat un monument.

cimitirul catolic

O dată cu migrarea populației din perioada războiului în localitate s-au așezat mai multe familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă (1940-1945).

cimitirul catolic

La aproximativ 7 kilometri sud de Bulgăruș se află comuna Lenauheim.

Localitatea a fost atestată în anul 1332 sub numele de Csatád primit după cel al familiei Ciata, proprietarii zonei.

În documentele vremii în 1494 apare nelocuită apoi pe harta Contelui Mercy ca satul valah Cetăție (1761) care a fost colonizat cu șvabi (1767) și a purtat numele Csatad. Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza”(1778).

Ca toate localitățile din acea zonă și Lenauheim a pierdut multe vieți în timpul epidemiei de ciumă (1831).

Abia trecută epidemia, a izbucnit Revoluția 1848 când, în zona care cuprinde Lenauheim, Bulgăruș, Grabăț s-au purtat lupte care s-au soldat cu multe victime la fel și în timpul celor Două Războaie Mondiale când, dintre cei înrolați, mulți au pierit.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Instaurându-se regimul comunist, o mare parte dintre germani au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1950), alții deportați în Bărăgan.

Primăria

An după an, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1948).

Numele actual, Lenauheim, a fost primit în perioada comunistă după cel al pedagogului, istoricului, poetului Nikolaus Lenau, născut în localitate (1802). Azi în casa sa natală este deschis Muzeul Memorial „Nikolaus Lenau” și într-o parte a clădirii funcționează o Expoziție Etnografică Șvăbească.

La 5 kilometri spre vest se află al doilea sat aparținător comunei Lenauheim, satul Grabăț. Inițial terenul pe care se află satul a fost locuit sporadic de crescători de vite sârbi, numit Grabatz pe harta Contelui Mercy (1723) când aparținea districtului Cenad.

Remiza de Pompieri

Satul a fost înființat o dată cu al doilea val de coloniști șvabi (1764-1769) care și-au construit o Biserică de lemn pe care au înlocuit-o cu una de cărămidă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1764-1780).

După Primul Război Mondial și aici s-au stabilit familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1927). După 1989 germanii au emigrat masiv dar nu au uitat zona din care se trăgeau. În 2018, printr-o donație a  „Asociației Șvabilor Bănățeni” a fost ridicat Monument Eroilor Primului Război Mondial.

Citește și comuna Satchinez cu satele Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

 

 

 

 

Dresda, Germania- prin orașul vechi

Publicat pe de
Răspunde

De la Primăria Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Muzeul orașului Dresda (Stadtmuseum) care funcționa într-o clădire construită într-un amestecul de stiluri arhitecturale- baroc, rococo și clasic (1770-1776), fostul sediu al Parlamentului Saxoniei (1832-1907).

În patru camere au fost etalate exponate care relevă istoria orașului, viața de zi cu zi, cultura, viața militară, jucării, instrumente muzicale, etc.,  din care aproximativ 200.000  de fotografii și cărți poștale din diferite epoci și fosta sală de bal este folosită pentru prelegeri și alte evenimente.

De acolo m-am îndreptat spre fluviul Elba pe lângă clădirile în care funcționau mai multe departamente ale Poliției Dresda.  Clădirea Departamentului de Poliție Dresda (Polizeirevier)a fost construită pentru Poliția Regală săsească (1895-1900), cu patru aripi și 3 curți interioare, în stil istoricist cu elemente de Renaștere și baroc.

În clădire mai funcționează secția de criminalistică (Kriminalpolizeiinspektion) și Muzeul Poliției.

Vis a vis se afla Kurländer Palais, prima clădire rococo din Dresda. Construită la marginea de est a orașului vechi (1728-1729) pe locul unei clădiri mai vechi (1575) care a fost extinsă, lângă ea s-a amenajat o grădină de agrement (1705) și din 1718 a fost  reședința unui conte, guvernatorul cetății Dresda. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu, contele a construit actuala clădire, lângă ea a amenajat  o grădină barocă, clădire care a intrat în posesia prințului Karl de Saxonia (1773) căruia îi poartă numele.  Fiica lui a vândut palatul statului (1813) care l-a folosit ca Spital Militar. În 1820, fortificațiile orașului  fiind demolate, în estul clădirii s-a creat prima Grădină Botanică din Dresda, palatul a fost  reconstruit pentru Academia de Chirurgie și Medicină din Dresda (1864)  apoi  a fost sediul Colegiului Medical de Stat Regal (1912) și a unei asociații pentru protejarea naturii (1924-1945). În bombardamentele din 1945 a fost  distrus complet. Din 2006 a fost reconstruit și în prezent în Kurländer Palais funcționează o agenție de evenimente, un restaurant, birourile unor companii și în pivniță Club de Jazz Tonne.

La nord-est de Kurländer Palais am văzut Sinagoga Nouă Dresda  (Dresden Neue Synagoge), lângă ea Centrul Comunitar Evreiesc. Sinagoga a fost construită pe locul unde până la progromurile din 1938 a existat Vechea Sinagogă Semper (1998-2001). Clădirile au fost construite cu formă de cub, după modelul fostelor temple ale israeliților.

De acolo m-am întors dorind să intru în grădina situată pe malul Elbei. La marginea ei am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Reformată (Evangelisch-Reformierte Kirche). Formată din refugiații hughenoți,  congregația evanghelică reformată a existat în Dresda încă din secolul XVII, un secol mai târziu comunitatea franceză a devenit germano-franceză, folosea o casă de rugăciuni și în 1767 și-a construit o biserică. În perioada construcției unei noi clădiri pentru Primărie biserica a fost demolată și construită una nouă. Aceasta a fost grav avariată (1945), reparată temporar și folosită până în 1956 când s-a mutat în clădirea actuală ridicată la marginea Grădinii Brühl. Fosta clădire a fost ocupată de cabaretul Die Herkuleskeule (1961-1965) apoi clădirea a fost demolată.

Grădina Brühl (Brühlschen Garten), situată în partea de est a Terasei Brühl, a fost amenajată ca grădină franceză pentru contele Heinrich von Brühl (1739).

Din 1814 grădina a fost deschisă publicului.

Din partea de est a Brühlsche Terrasse am văzut unul dintre cele patru poduri, aflate în centrul orașului, care traversau fluviul Elba și legau orașul vechi de orașul nou. Podul Carola (Carolabrücke) a fost numit după soția regelui Albert (1892-1895). A fost decorat cu panouri și coroane din bronz, la capete prezenta arcuri, pe cel din partea orașului vechi au fost postate două sculpturi: Triton care vânează peste valuri și Nereida- care călărește peste apa calmă (1907).

Cu o zi înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii, arcurile de la capete au fost distruse. După război a fost demontat (1952-1960) și s-a construit actualul pod (1967-1971), pod rutier și pentru tramvaie.

Pe cealaltă parte a Elbei am văzut o parte din clădirile orașului nou, situate la malul apei. Clădirea Sächsische Staatkanzlei, din 1990 sediul Guvernului de stat saxon și al prim-ministrului, a fost construită pentru ministerele regale săsești de interne, justiție, culturii și educației publice (1900-1904). În ea a funcționat  Cancelaria de stat săsească (1919-1945) până în 1945 când a fost parțial distrusă în bombardamente. În reconstrucția din 1950 pe acoperiș a fost postat porumbelul păcii. În perioada RDG clădirea a găzduit Consiliul districtului Dresda. Între anii 1990-1994 a fost renovată, porumbelul îndepărtat și în locul său repusă coroana originală, existentă la clădirea inițială.

Într-o altă clădire, în stil neo-renascentist, formată din mai multe laturi care delimitau mai multe curți interioare,  pe partea dinspre Elba ornată cu coloane și un portic cu o pictură alegorică- Saxonia înconjurată de arte și veniturile statului (1890-1896), funcționa Ministerul de Finanțe Saxon (Sächsische Staatsministerium der Finanzen). Clădirea grav avariată (1945) a fost reconstruită (1950) și până în 1990 a găzduit Poliția Populară Raională și  Școala de Inginerie pentru Geodezie și Cartografie. Între anii 1992-1994 clădirea a fost renovată și restaurată.

Terasa Brühl (Brühlsche Terrasse), cunoscută și cu numele de Balconul Europei, lungă de  500 metri de-a lungul Elbei, lată între 10-40 metri, înaltă în unele locuri de 10 metri, a fost construită în secolul XVI ca o parte a fortificațiilor, cu rol militar, strategic.

După înfrângerea Saxoniei în bătălia de la Leipzig, în 1814 guvernatorul general al Regatului ocupat al Saxoniei a deschis terasa publicului. Tot atunci s-a construit scara decorată cu doi lei de gresie, care a fost reconstruită în 1863.

A fost ornată cu  statui reprezentând cele patru  momente ale zilei- seara și noaptea (1868), dimineața și prânzul (1871), înlocuite în 1908 cu altele din bronz.

O dată cu construcția scării  a fost amenajată și strada de sub terasă.

De-a lungul părții de sud a terasei se aflau clădiri publice și muzee. Am ieșit de de pe terasă în dreptul clădirii Albertinum construită în stil renascentist, prin extinderea unui fost arsenal (1559-1563), pentru Colecția de sculpturi antice și moderne regale (Skulpturensammlung)(1884-1887). A fost numită după regele de atunci,  Albert al Saxoniei.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată, ulterior restaurată (1953) și din 1965 la etaj s-a deschis Muzeul de Artă Modernă (Gemäldegalerie Neue Meister).

Temporar a găzduit Cabinetul Numismatic și Seiful Verde care, după reconstrucția din 2002-2004, au fost mutate în Palatul Dresda. După inundația din 2002 muzeul a fost închis, clădirea refăcută și redeschis în 2010.

Între Albertinum și Academia de Artă se afla o scară care cobora în Georg-Treu-Platz de unde, ocolind Academia se putea ajunge în Piața Nouă. În partea de jos a scării se intra în Muzeul Cetatea Dresda (Dresda Casemates), deschis în 1992, în care se pot vedea părți din vechea cazemată.

Trecând de Universitatea de Artă, o ultimă clădire de-a lungul terasei a fost  inițial Biblioteca Brühl (1748), ulterior Biblioteca Electorală Saxonă (1762) în care erau adunate 62.000 de volume. A fost transformată în Academia de Artă Veche (1791-1895) până când aceasta s-a mutat. Clădirea a fost demolată, în locul ei ridicată una nouă, în stil neo-baroc, care găzduia colecția de gravuri din cupru ale celui de-al doilea născut prinț Johann Georg (1896-1897), de unde numele ulterior de secundar. Colecția a fost mutată și în clădire s-a deschis un spațiu expozițional pentru Galeria de Artă Modernă (1931).

În cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost distrusă total, ulterior reconstruită (1963-1964) și a funcționat ca Școala Secundară (Sekundogenitur) până în  1989 când lângă ea a fost construit un complex hotelier de care clădirea a fost conectată printr-un pod, a fost inclusă în el și actual în ea funcționează o cafenea și un restaurant de vinuri din cadrul Hotel Dresden Hilton.

În fața școlii se afla Monumentul Ernst Rietschel (Rietscheldenkmal) format din bustul din bronz al sculptorului Ernst Rietschel (1876) situat  pe o coloană înconjurată de statui reprezentând istoria, poezia și religia.

Am aruncat o ultimă privire fluviului Elba.

Augustus Brücke

Cum văzusem obiectivele care mă interesau și vremea se juca, când soare, când ploaie, am coborât scările pe lângă Judecătorie, am ocolit  Catedrala și m-am întors la parcarea de lângă Italienisches Dorfchen. Cu auto, îndreptându-mă spre ieșirea din Dresda, am trecut pe lângă Gara Dresda (Hauptbahnhof), stația centrală a orașului. În 1839 s-a inaugurat prima cale ferată pe distanțe lungi din Germania, de la Leipzig până la capătul său din Dresda și în 1875 linia Dresda- Berlin. În acea perioadă a fost construită și gara centrală care a fost extinsă treptat (1848-1898).

Traficul crescând, după primul Război Mondial gara a fost din nou extinsă (1920) și a început construcția la o rețea feroviară de mare viteză (1930). În bombardamentele din 1945, grav avariată, gara a fost nefuncțională. După război a fost refăcută treptat (1960), restaurată (1990), modernizată și restructurată (2000-2006).

 

 

 

Universitatea de Artă Dresda, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Universitatea de Artă Dresda, Germania (Kunsthalle) este situată în orașul vechi, între Terasa Brühl și Piața Nouă (Neueplatz), un complex de clădiri în care funcționează Academia de Artă, Galeria de Artă, Sala de Arhitectură.

Academia de Artă a fost înființată în 1764 în Palatul Furstenberg apoi mutată în Biblioteca Brühl și în clădirea învecinată, Galeria Brühlsche, avea loc expoziții de artă academică. Galeria și cafenea vecină au fost demolate când Terasa Brühl a fost deschisă publicului (1887).

În locul lor a fost ridicată clădirea Lipsius (Lipsiusbau) (1887-1894), în stil istoricist, destinată Academiei Regale de Artă, în care azi funcționează Galeria de Artă Dresda.

A fost prevăzură cu o cupolă vitrată, mult discutată la acea vreme și numită „storcătorul de lămâi” (Zitronenpresse).

Clădirea a fost ornată cu numeroase statui reprezentând zei mitologici, scriitori celebrii și unele din operele lor, figuri de copii care reprezintă diferitele epoci arhitecturale. Pe fațada principală, de o parte și de cealaltă a portalului au fost postate patru perechi de coloane corintice pentru a susține un fronton triunghiular decorat cu numeroase statui.

Pe lângă clădirea principală Lipsius s-au construit alte clădiri formând un complex cu patru aripi, în diferite stiluri- neo-renascentist, neo-baroc, manierism francez- care închid o curte interioară și în care s-au amenajat studiourile și sălile de clasă ale universității.

În partea estică a fost conectat cu clădirea principală Lipsius lângă care se deschide Piața Georg Treu și latura de nord-est a complexului se află la capătul estic al Terasei Brühl.

Aripile transversale se întind  de la Terasa Brühl până în vecinătatea Frauenkirche din Piața Nouă unde complexul se închide cu latura sudică.

Între aripi și clădirea principală s-a delimitat o curte triunghiulară prin  construirea unui pavilion rotund cu o cupolă mică în care funcționa Sala de Arhitectură.

În bombardamentele din 1945 complexul a fost grav avariat. Ulterior reconstruit, o parte a fost deschisă pentru predare (1952) și lucrările au fost definitivate în 1965.

În perioada RDG Galeria de Artă din clădirea Lipsius nu a fost funcțională. După reunificarea Germaniei clădirea a fost refăcută, complexul renovat și în anul 2005 Galeria de Artă a fost deschisă.

Citește și Dresda, Germania- prin orașul istoric

 

Dresda, Germania- piețele istorice Neumarkt și Altmarkt

Publicat pe de
Răspunde

De la Palatul Regal din Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Piața Neumarkt.

Inițial zona în care azi se găsește  Piața Nouă (Neumarkt) s-a aflat în afara zidurilor orașului până când acesta a fost extins (1530). În cimitirul din acea zonă în secolul XI exista Biserica „Maicii Domnului”, catolică, care a devenit sediul protopopului eparhiei Meissen până la Reforma Religioasă când a devenit protestantă- luterană.

Biserica a fost dărâmată. Frederik I, prinț elector al Saxoniei, deși era catolic, pentru populația majoritar protestantă a aprobat ridicarea unei biserici mai mari, ca Biserică Parohială Luterană (1726-1743). În jurul ei s-au construit clădiri în stil baroc și s-a format Piața Nouă (Neumarkt). Unele din clădiri au fost distruse în Războiul de șapte ani, apoi refăcute în stil baroc târziu și stil rococo.

Biserica Maicii Domnului (Frauenkirche), o clădire impunătoare în stil baroc, a fost prevăzută cu o  cupolă înaltă de 96 metri, susținută de 8 suporturi subțiri care au rezistat ghiulelelor armatei prusace (1760).

A fost dotată cu  o orgă ( 1736) dedicată lui Johann Sebastian Bach care a susținut un recital acolo.

În timpul bombardamentelor din 1945 a rezistat două zile și nopți apoi s-a prăbușit. Biserica a căzut sub greutatea a mii de tone de piatră care, după război, la presiunea populației nu au fost îndepărtate. Din 1966 ruina a fost declarată Memorial împotriva războiului unde aveau loc comemorările distrugerii orașului Dresda în cel de Al Doilea Război Mondial iar din 1982 locul unor manifestări pentru pace și proteste pașnice împotriva regimului comunist est-german.

Din 1994 a început reconstrucția bisericii cu fonduri imense adunate prin diverse societăți, fundații, donații din întreaga lume, folosindu-se materiale și planuri originale, fotografii vechi, etc. Până în anul 2000 a fost terminată cupola prevăzută cu șapte clopote.

În anul 2005 a fost dotată cu o orgă nouă și biserica a fost finalizată.

În fața bisericii a fost postată statuia din bronz a lui Martin Luther King,  reformator și teolog (1885), care care a supraviețuit bombardamentelor și a fost restaurată ulterior.

Inițial pe locul clădirii Johanneum de azi a fost construit un hambar, în stil renascentist, atașat de partea laterală a curții grajdurilor, la rândul ei legată de Palatul Regal, curte în care aveau loc turnee de călărie și se desfășurau procese de judecată (1586-1590). La parter erau adăpostite trăsurile și caii, la etaj de afla Camera Armelor. Sub domnia lui August cel Puternic clădirii i s-a adăugat un etaj când frontonul a fost îndepărtat pentru a se construi o scară lungă engleză care să facă legătura cu etajul (1730-1731). Grajdurile au fost păstrate iar  etajul a fost amenajat cu camere de oaspeți și sală de festivități. Între anii 1747-1855 etajul a găzduit Galeria de imagini (Gemäldegalerie) care a suferit daune în timpul răscoalei de la Dresda când clădirea a fost grav avariată (1849). După renovare a fost transformată în Muzeu de Istorie al Saxoniei (1872-1876). Clădirea a fost grav avariată în bombardamentele din 1945, ulterior refăcută (1950-1960) și în ea s-a deschis Muzeul Trasporturilor care funcționează și azi.

În Neumarkt se afla și statuia lui Friedrich August II (1866). Pe un piedestal a fost postată statuia din bronz a regelui care în mâna dreaptă ținea Constituția din 1831 și la picioarele lui patru statui alegorice reprezentând credința (cruce și biblie), înțelepciunea (carte), forța (armură și bâtă în mână) și dreptatea (sabie).

La câteva minute de mers pe jos se afla Altmarkt, cea mai veche piață amenajată o dată cu înființarea orașului, în centrul său, menționată pentru prima dată ca circulus în 1370. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe clădiri au fost distruse, ulterior laturile de vest și est au fost reconstruite cu clădiri în stil baroc (1950) apoi după 1990 partea de sud a fost închisă cu două clădiri adaptate stilistic celor existente.

În anii 1960 a fost ridicat Palatul Culturii (Kulturpalast), centru cultural al orașului și districtului Dresda. În fața lui au fost postate două bazine cu fântâni arteziene și subteran a fost amenajată o parcare. Cele cinci uși de intrare, turnate în bronz (1969) reprezentau dezvoltarea Dresdei din sat de pescari în oraș mare. Partea de vest a clădirii a fost decorată cu plăci de beton acoperite cu sticlă colorată care în ansamblu creau o „pictură murală” , Calea steagului roșu” (Der Weg der roten Fahne) și la ultimul etaj o friză „Viața noastră socialistă” (Unser sozialistisches Leben).

Clădirea a fost ocupată de un auditoriu folosit și ca sală de banchete,  un studio, o parte a Bibliotecii orașului, săli de clasă, săli de repetiții și spectacole, birouri și un restaurant. A fost renovată în 2007, 2012 și extinsă cu o nouă sală de concerte pentru Filarmonică (2013-2017).

În Altmarkt, pe colțul de nord-vest, prima clădire  construită a fost demolată (1707), ridicată una nouă în care a funcționat Primăria Veche (Altstädter Rathaus)(1741-1745) până când s-a mutat în clădirea nouă construită pentru ea. În 1906 în Dresda s-a înființat tramvaiul și din 1910 birourile lui s-au mutat în clădire până în 1945 când a fost distrusă. Pe colțul de nord-est al pieței a fost construită Haus Altmarkt (1953-1056) în stil clasicism socialist cu elemente neo-baroce.

Fațada a fost decorată cu coloane corintice. În clădire a funcționat Restaurantul Haus Altmarkt, din 1990 o societate comercială și o discotecă. Renovată în 1994 și refăcută (2013-2015) clădirea a fost transformată în Hotel Altmarkt care funcționează și azi.

Piața veche a fost creată în jurul unei biserici, azi Biserica Sfintei Cruci (Kreuzkirche), sediul Episcopiei evanghelică-luterană din Saxonia.

Inițial în acel loc a existat  Bazilica romanică „Sf. Nicolae” (1168) cu o capelă laterală a crucii menționată documentar în 1319, care împreună au creat Biserica „Sfânta Cruce” (1388).

Reconstruită în stil german (1401- 1447), distrusă într-un incendiu (1491), a fost refăcută în stil gotic.

Un secol mai târziu partea de vest a fost restaurată în stil renascentist (1579-1584).

În timpul Războiului de șapte ani a fost grav deteriorată, partea vestică s-a prăbușit, ulterior a fost reconstruită în stil neoclasic.

Un nou incendiu a deteriorat interiorul (1897) care a fost refăcut stil art nouveau.

Distrusă în bombardamentele din 1945,  până în 1955 a fost refăcută în forma actuală și interiorul a fost restaurat (2000-2004).

M-am îndreptat spre partea de sud-est a pieței Altmarkt.

Clădire SPD Fraction Dresden

Acolo a fost ridicată Primăria Nouă (Neue Rathaus) pe locul unde s-au aflat Casa Prusiană și Palatul Loss care au fost demolate (1905-1910).

Grav avariată (1945), a fost refăcută treptat, simplificat (1948-1965).

Pe turnul de aproximativ 100 metri înălțime,  la 68 metri a fost creată o platformă de vizionare publică unde turnul a fost decorat cu 16 statui de gresie care reprezintă cele 16 virtuți: dragoste, speranță, milă, evlavie, credință, fidelitate, curaj, perseverență, tărie, sacrificiu, înțelepciune, bunătate, dreptate, adevăr, vigilență și prudență.

Între anii 2011-2016 clădirea a fost renovată.

Intrarea principală, poarta de aur, flancată de doi lei de bronz au fost restaurate în forma lor inițială.

În fața Primăriei am văzut prima clădire mai modernă. Probabil de acolo începea o parte din orașul nou.

Cum pe mine mă interesa partea istorică, am ocolit clădirea Primăriei și am continuat să vizitez orașul vechi.

Citește și Dresda, Germania- prin orașul vechi

 

 

Palatul Zwinger, Dresda, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Palatul Zwinger din Dresda, Germania (Dresnder Zwinger) se află în apropierea Sempeoper din Piața Teatrului și a fluviului Elba. Inițial, în timpul domniei lui August cel Puternic, a fost construit ca orangerie cu grădină, mai mic decât cel de azi, neocupând partea dinspre Elba (1709). După un secol a fost extins cu Sempergalerie deschisă în 1855, care i-a deteriorat imaginea astfel a început restaurarea sa, oprită de Primul Război Mondial și reluată între anii 1924-1936.

În timpul  bombardamentelor din 1945 a fost distrus în mare parte, după război reconstruit ca un complex de palat cu grădini (1950-1960) și din 1951 curtea interioară a fost deschisă pentru vizitare. În anul 2002 partea veche, istorică, a Dresdei a fost inundată din două părți și Zwinger s-a aflat la mijlocul zonei de inundații. Ulterior clădirile au fost restaurate.

Pentru a vizita Complexul Zwinger,  din nordul Pieței Teatrului  am intrat prin poarta din Sempergalerie, situată pe aceeași axă cu poarta principală, Poarta Coroanei.  Clădirea a fost construită pe locul unui zid al cetății (1831-1854), legată de Pavilionul German și Pavilionul Francez, cu o terasă independentă de acestea. La mijloc a fost creat un portic triplu, sub forma unui arc de triumf, deasupra cu o cupolă plană.

În ea a funcționat Muzeul de Istorie care a ocupat o porțiune până în 2012 când s-a mutat în altă locație. În restul clădirii a fost amenajată Sempergalerie numită și Gemäldegalerie Alter Meister.  Galeria de imagini cu pictură veche deschisă în 1960 etalează picturi germane, italiene, franceze, spaniole, etc.  din secolele XV-XVIII.

Actuala curte interioară este delimitată de șase pavilioane, patru situate pe colțuri, legate între ele prin galerii arcuite. Inițial în curte exista o clădire de lemn pentru reprezentații de teatru (1746-1748). Acestea au fost distruse în timpul Primului Război Mondial  și curtea a devenit zonă de trafic public. Aspectul actual, pătrat, cu patru bazine cu fântâni arteziene,  l-a primit după restaurarea sa (1924-1936).

În partea opusă,  se afla Poarta Coroanei (Kronentor), situată la mijlocul unei galerii lungi legată de cele două pavilioane din colțuri, construite pentru regele August cel Puternic (1714) când se preconiza și ridicarea în partea opusă, paralel cu Elba, a Porții Hercules, care nu a mai fost construită. Terasa de la etajul superior a fost decorată cu numeroase statui reprezentându-l pe Hercule efectuând diverse activități și o alegorie a iernii.

Kronentor a permis inițial accesul din afara cetății după ce se trecea podul peste șanțul de apărare, o pasarelă îngustă din lemn care putea fi demontată rapid în cazul unui atac. În cel de Al doilea Război Mondial galeria și poarta au fost grav avariate, ulterior reconstruite în stil baroc, cu turnul de poartă format din patru arcade între care s-a creat un pasaj, flancate de coloane. În nișe au fost postate spre exterior statuile lui  Vulkan (zeul focului), Bacchus (zeul vinului și fertilității) și în partea dinspre curte Ceres (zeița recoltei și grâului) și Pomona (zeița fructelor).

Deasupra coloanelor au fost postate sceptrul regal și săbiile încrucișate. Turnul a post prevăzut cu o cupolă în formă de ceapă placată cu aur verde saxon care îmbină stilurile arhitecturale baroce din Dresda și Varșovia. Pe ea au fost așezați patru vulturi polonezi care susțin coroana regală. Atât Kronentor cât și Sempergalerie au fost recondiționate între anii 2012-2016.

În partea de sud a curții, între galeria lungă și Pavilionul Carillon, se afla Pavilionul de porțelan (Porzelanpavillon), finalizat în 1715 pentru a găzdui colecția de porțelan fondată de regele August cel Puternic în Palatul Olandez. Colecția a fost mutată în  Johanneum (1876) și pavilionul a fost numit atunci Pavilionul Științelor Naturii care a fost în  deschis publicului 1939. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial pavilionul a fost evacuat, după război Colecția de Porțelan Dresda (Porzellansammlung) a fost readusă la Zwinger (1962). Este compusă din aproximativ 20.000 obiecte din porțelan tradițional chinezesc și japonez achiziționate de Augustus cel Puternic dintre care  „Vazele cu dragoni” preluate de la Regele Frederik William I la schimb cu un regiment de dragoni și colecția de porțelan săsesc, majoritatea Meissen, sculpturi din porțelan, seturi de masă, etc.

Pavilionul Francez (Französischepavillon) se află conectat de Wallpavillon și Sempergalerie. A fost ornat în concordanță cu Baia Nimfelor care a fost creată în spatele său.

Pereții și podelele au fost acoperite cu marmură săsească, sala de la parter a fost numită sala de marmură care din 2014 găzduiește concerte clasice. Numele pavilionului provine de la Muzeul cu colecția de picturi franceze existent în clădire până în 1945. După război în pavilion a funcționat o parte din Muzeul Animalelor Dresda apoi din 2007 expusă colecția de sculpturi antice.

La Baia Nimfelor (Nymphenbad) am intrat prin portalul Pavilionului francez. A fost creată ca o extensie a Sempergalerie, mult mai mare decât cea actuală. Impropriu denumită baie, era de fapt o curte pătrată cu un bazin situat central în care se aflau mici fântâni arteziene.

Pe peretele din față a fost creată o fântână în stil baroc. De pe partea superioară a zidului apa curge ca o cascadă artificială în trepte și este colectată într-un bazin semicircular mare.

În partea de sus a peretelui au fost postate patru statui, în stânga reprezentându-i pe Triton și Nereida, în dreapta pe Neptun și Afrodita, sub acestea, de o parte și de cealaltă a fântânii tritoni care suflă apa.

În partea de jos, de ambele părți ale fântânii se află câte un cap de delfin din care țâșnește apă și în câte o nișă nimfe situate pe socluri decorative, atât lângă fântână cât și pe zidurile laterale.

Pe lateralele fântânii se aflau scări pe care am urcat până pe platforma situată deasupra, mărginită de parapeți ornați cu numeroase statui.

Acolo se afla un bazin cu apă din care provenea apa fântânii în mijlocul căruia era postată o fântână arteziană.

În jurul ei se aflau diverse animale marine care suflau apă.

Pe terasă au fost create alei despărțite de parapeți ornați cu numeroase statui, toate copii, originalele fiind mutate în Albertinum după restaurarea dintre anii 1920-1930.

Între galeria lungă și Wallpavillon se afla Salonul de matematică și fizică (Mathematisch-Physikalischer Salon), construit la etaj cu un salon folosit ca sală de mese și dans (1710-1714) și din 1729  deschis cu o colecție de instrumente și jucării mecanice sub numele de Salonul matematic.  La subsol a fost amenajată o fântână cu apă. Lateral de ea, în două nișe, se aflau statuile de marmură ale lui Apollo și Minerva.

Intrarea se făcea din curtea interioară pe o scară cu două curbe laterale, specifică tuturor pavilioanelor de colț. Deasupra era postată o friză cu un vultur imperial cu două capete, simbol al puterii regelui August.

În Primul Război Mondial tavanul sălii de la parter s-a prăbușit. Sala nu a fost reparată ci prevăzută cu bolți și folosită ca muzeu (1815-1829).  După inundația produsă de fluviul Elba a fost complet renovat, colecția mărită și deschisă publicului în 2013.

Pavilionul zidului (Wallpavillon) a fost construit, în stil baroc, cu un pasaj la parter și o serie de scări la subsol spre zidul orașului  ca ieșire de unde se traversa un pod mic (1728-1732).

Dinspre curtea interioară urcau câteva trepte la cele cinci porți ale pavilionului de unde două scări laterale din interiorul lui flancau o fântână. La etaj exista o sală de bal.

La exterior a fost decorat cu sculpturi ale unor zei din mitologia greacă- Perseu, Andromeda, Paris, Elena, Jupiter, etc.

Central, în partea superioară a fost postată statuia lui Hercule cu bâta. Pavilionul a fost grav avariat în incendiul care a distrus și Semperoper (1849), refăcut, când în locul statuii distruse a fost postată una nouă, Hercule cu globul.

În 1933 pe fațada dinspre curtea interioară a fost postat un ceas cu carillon din porțelan Meissen, cu 24 clopote din porțelan placate cu aur, cărora în timp li s-au adăugat încă 16 și de atunci pavilionul a fost numit și Glockenspielpavillon sau simplu Carillon.

Distrus în bombardamentele din 1945 când, totuși, ceasul a supraviețuit dar multe din clopote nu au supraviețuit, a fost reconstruit și ceasul dotat cu 40 de clopote care cântă de patru ori pe zi (1955). Pavilionul a fost redeschis în anul 1963.

Pavilionul german (Deutschepavillon), situat între Carillon și Sempergalerie, inițial a fost construit ca sală de bal (1719). Înainte de începerea Războiului de șapte ani (1756–1763) o parte a fost cedată pentru construirea unei noi aripi la Taschenbergpalais în care regele Augustus și-a mutat copiii. La mijlocul secolului al XIX-lea a mai cedat o parte pentru construcția Sempergalerie. Actual în el funcționează  atelierele de restaurare ale colecțiilor de artă de stat din Dresda.

În continuare m-am îndreptat spre cele două piețe importante ale orașului istoric.