Arhive etichetă: muzee

Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Publicat pe de
2

Piața Durbar Dhoka, situată în centrul orașului vechi din Kathmandu, capitala Nepalului, este este una dintre cele 3 Piețe Durbar din Valea Kathmandu. A fost realizată între secolele XII-XVIII, în jurul fostului Palat Regal. Este numită și Hanuman-Dhoka Durbar după statuia zeului Hanuman, postată de Regele Pratap Malla la intrarea Palatului Regal (1672).

Complexul e structurat în 2 arii, una externă, cu numeroase temple și una internă, cu Palatul Regal și 10 din cele 35 de curți cu temple, care au supraviețuit cutremurelor  din 1934 și 2015, unele reconstruite după modelul inițial.  Având cca. 50 de temple, este numit și „Muzeul Templelor”.  Din 1979 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Construcția pieței a început în secolul III, clădirile fiind adăugate în decursul timpului, multe din cele păstrate până azi sub Dinastiile Malla, Shah și Rana, în stilul arhitectural Newar, care constă în: pagodă, un turn etajat cu mai multe acoperișuri, cu funcție religioasă; stupa, o structură emisferică, ca o movilă, care conține relicve și e folosită ca loc de meditație; shikhara, turn al templelor budiste; chaitya, un sanctuar sau altar, cel mai frecvent întâlnit în budism.

Îndreptându-mă spre piață, am străbătut câteva străduțe, cu diverse magazine, ateliere și case tipice zonei.

Între ele Casa Singha Sattal, numită și Silyan Sattal, o clădire cu 3 etaje, a fost construită în secolul XIII ca adăpost. Ea găzduiește și micul Templu al lui Harikrishna.

În aproperea ei, Templul Dhansa Sata, în sanscrită numit Kavendrapur, dedicat zeului muzicii, a fost construit în 1673 de Regele Pratap din Dinastia Malla. În el s-au păstrat sculpturi din secolul XVIII.

Am nimerit în mijlocul unei mari aglomerații, în piață desfășurându-se Festivalul Teej, dedicat zeităților hinduse Shiva și soția sa Parvati, sărbătorit în special de femei.

Îmbrăcate cu haine de sărbătoare, împodobite, prin ritualuri, post, ofrande, împărțind mâncăruri, urmate de cântece și dansuri, întimpină sosirea sezonului musonic și îi cer lui Shiva să le binecuvânteze căsătoriile, copiii, sau să le ofere un soț serios și iubitor.

În miturile hinduse se spune că atunci când mica insectă Teej ieșea din pământ, în timpul sezonului musonic, Parvati l-a vizitat pe Shiva, creându-se legătura dintre bărbat și femeie.

Am continuat vizitarea pieței, pe lângă Templul Trailokya Mohan Narayan, dedicat lui Vishnu, construit în 1690 de Regina Mamă Riddhi Laxmi. Clădirea cu 3 acoperișuri și barele sculptate, e situată pe o terasă înaltă, accesată prin 5 trepte.

În partea de vest e prezentat Garuda, zeul hindus al puterii și vigilenței, care luptă împotriva nedreptății și distruge răul. În timpul Festivalului Indrajatra templul e vizitat mai ales pentru cele 10 încarnații ale lui Vishu, afișate pe piedestal.

Templul Maju Dega, dedicat lui Shiva, a fost construit de Regina Mamă Riddhi Lakshmi în 1692, pe o platformă, accesată prin 9 șiruri de trepte din cărămidă, cu ușile, ramele ferestrelor și coloanele sculptate, prezentând  zeități hinduse.

Templul a fost distrus în cutremurul din 2015, dar până în 2018 a fost reconstruit.

Templul Kumari Ghar a fost construit în 1757 de Regele Jaya Prakash, din Dinastia Malla. Este de fapt o casă patrulateră, cu 3 etaje, având ferestrele fațadei din lemn sculptat, ridicată pentru a găzdui Zeița Fecioară (Kumari Devi), considerată a fi o încarnare a zeiței Taleju. Kumari, provenind din budism și Taleju fiind zeița hindusă a statului, protectoarea principală a liniei regale și mama virgină a lumii, demonstrează că în Nepal religiile coexistau pașnic.

Pentru a deveni Kumari regală, o fecioară trebuie să aibă cele 32 de perfecțiuni ale zeiței. Fiind aleasă, își va petrece viața în izolare, fiind vizitată zilnic de un număr limitat de persoane, care-i aduc ofrande și ocazional de familia sa.  Iese din templu doar în cadrul unor festivaluri religioase, în total cam 15 zile pe an, când e purtată de un car mare, foarte decorat, cu acoperiș dublu, stil pagodă. Este urmărită de participanți, pe care în timpul procesiunii îi binecuvântează, primii fiind familia regală și oficialii.

Lângă templu, contrastând cu restul clădirilor, se află o clădire albă, în stil neo-clasic, european. Gaddi Baithak a fost construită de Chandra Shamsher, în timpul Regelui Prithvi Bikram Shah (1908), ca parte de est a palatului.

A fost folosită pentru încoronările regale, numirile în funcții de stat superioare și întâlnirile diplomatice, cu șefii altor state.

Pe lângă ea am intrat în Mul Chock, o curte a căror temple sunt dedicate zeității regale a Dinastiei Malla, Taleju Bhawani, venerată atât de hinduși cât și de budiști. În ea se află Templul Taleju, o pagodă cu poartă ornamentală aurie (torana)  și intrarea flancată de imagini ale zeițelor râului, construită de Regele Mahendra Malla în 1549.  Templu este deschis publicului anual, timp de o zi, în timpul Festivalului Dashain, când zeitatea Taleju este mutată în el.

Un alt templu dedicat zeității este Templul Degu Taleju, construit de Shiv Singh Malla în secolul XIV.

În nord-vestul Palatul Regal se află Templul Vamshal Gopal, dedicat lui Krishna, a 8-a încarnare a lui Vishnu, construit în 1648 de Pratap Malla. Clădirea, octogonală, a fost ridicată pe o platformă, accesată prin 5 șiruri de scări. În fața ușii de est au fost postați 2 stâlpi din piatră, pe unul din ei păstrându-se până azi imaginea zeului hindus Hanuman, una dintre încarnările lui Vishnu. Se presupune că după cutremurul din 1833 a fost reconstruit modificat și după cutremurul din 2015, refăcut, când cei 2 stâlpi au fost realizați fără detaliile ornamentale inițiale.   

În templu se află inscripții care le evocă pe Rupamati și Rajamati, două dintre Reginele lui Pratap Malla și campaniile lui militare.

Templul Jagannath, dedicat zeității hinduse, a 8-a încarnare a lui Vishnu, numită și Domnul Universului, a fost construit în stil Newar, începând cu 1563, în timpul domniei lui Mahendra Malla și, în decursul timpului,  reconstruit de mai multe ori. Clădirea, din cărămidă și lemn, prezintă 4 uși mari, ornamentate, ușa principală (torana) fiind folosită doar de preoți. Acoperișurile, pe 2 niveluri, sunt susținute de console din lemn,  sculptate, cele de la nivelul inferior reprezentând 24 de forme ale lui Vishnu (caturvimsatimurti), la nivelul superior zeități cu 4 capete și 8 brațe. Frizele mici înfățișează diferite activități erotice ale oamenilor și animalelor. Se presupune că ele reprezintă practicile tantrice, foarte răspândite în secolul XVI.

În aria internă a Complexului Durbar Dhoka  se află cea mai importantă clădire, fostul Palat Regal al Dinastiilor Malla și Shah, fondat sub Dinastia Licchavi (secolele IV-VIII.). Aripa estică a ariei, cu 10 curți, fiind datată din secolul XVI, este cea mai veche parte.

În secolul XVII Regele Pratap Malla a extins-o, când a construit temple și în partea de nord a amenajat 2 noi curți, Sundari Chok și Mohan Chok, ultima ca și curte rezidențială a regilor Malla care, pentru a putea să moștenească tronul, era obligatoriu să se nască acolo. Azi ambele curți sunt închise.

Pe o latură a palatului, curtea Nasal Chok (nasal însemnând dansator), poate fi accesată în colțul de nord-vest printr-un coridor îngust, apoi o poartă din lemn sculptat, mărginită de picturi.

Lângă poarta de intrare se află statuia lui Hanuman, zeul maimuță, una din încarnările lui Vishnu, datată din 1672. Așezat pe un soclu, înfășurat cu pânză roșie și acoperit de o umbrelă, fostul luptător păzește palatul.

O sculptură din piatră, datată din 1673, îl înfățișează pe Narashima, o  altă încarnare a lui Vishnu, un monstru jumătate om, jumătate tigru sau leu, cu mai multe brațe, dotate cu gheare ascuțite, care-l devorează pe demonul Hiranyakashipu, înainte ca acesta să poată acționa.

Pe laturile curții se află Templul Panch Mukhi Hanuman o clădire cu 5 acoperișuri circulare, în care poate intra doar preotul, Camera de audiență a Regilor Malla și clădiri mai noi, construite sub Dinastiile Shah și Rana, unele avariate în cutremurul din 2015, azi în reconstrucție. 

Sub Priyhvi Narayan Shah, primul Rege al Regatului Nepalului, în partea de sud-est a palatului s-au construit 4 turnuri de observație (1768), numite după cele 4 orașe vechi din Valea Kathmandu: Basantapur (Kathmandu), Kirtipur, Bhaktapur (Lakshimi Bilas) și Patan (Lalitpur).

Curtea a fost folosită pentru încoronări, ultima fiind în 1975, când Birendra (1972-2001), fiul cel mare al Regelui Mahendra, a urcat pe tron. Pe partea de nord-est a curții, în Shisha Baithak, o terasă deschisă, azi sunt expuse portretele Regilor Shah și lângă ea, protejat cu sticlă, tronul Regilor Malla.

Azi Complexul Palatului Regal găzduiește un muzeu, condus de guvernul nepalez.

Din curtea interioară Lohan Chowk se accesează secțiunea care descrie Dinastia Shah, etalând artefacte legate de viața diferiților regi. O altă secțiune prezintă schimbările istorice din Nepal.

Partea palatului, construită în secolul XIX, sub Dinastia Rana, a fost amenajată ca Muzeul Tribhuvan, numit după Regele Nepalului încoronat în 1913. În el s-au recreat dormitorul și biroul, cu mobilierul de epocă și efectele sale personale. De asemenea sunt etalate obiecte, fotografii, bijuterii, sculpturi, picturi, monede, arme, etc.

Muzeul îi comemorează și pe fiul lui Tribhuvan, Regele Mahendra (1955-1972) și Bihendra, ultimul Rege al Nepalului (1972-2001).

Deoarece începuse iar să plouă, pentru mine vizitarea pieței se cam termina. Continuând drumul spre ieșire, am trecut pe lângă Templul Maha Vishnu, o pagodă cu 3 niveluri, construită în secolul XVII, distrusă de cutremurul din 1934, rămânând doar soclul și fragmente din lemn sculptate și refăcută ulterior, folosindu-se fotografiile din anii 1920.

Situat la la sud-vest de el, Templul Kotilingeshwar Mahadev a fost construit în 1560, sub Regele Mahendra Malla (1560-1574). Avariat în cutremurul din 1746, turnurile înalte (shikhara) fiind distruse, au fost înlocuite ulterior cu mici cupole. Fiind ridicat din piatră, a supraviețuit marilor cutremure din 1934 și 2015.

Ultimul obiectiv pe care l-am văzut a fost Altarul Kaal Bhairav. Se spune că sculptura a fost găsită într-un câmp de orez din nordul orașului (sec. XVII) și Regele Pratap Malla a plasat-o în Piața Durbar. A fost realizat dintr-o singură piatră, înalt de câțiva metri, ulterior reparat. Pe piatra neagră, înconjurat de o zonă pictată în culori stridente, se află Bhairav, cea mai înfricoșătoare imagine a lui Shiva, cu 6 brațe, purtând un colier și o coroană cu cranii și călcând în picioare un cadavru, simbol al ignoranței umane. Se spune că mințind în fața lui, vei muri pe loc, astfel altarul a fost folosit în timp și ca formă de tortură. Cei care aprind lumânări la altar cred că vor fi protejați de manifestările malefice.

Cum ploaia s-a întețit, am plecat cu una dintre multele ricșe staționate în jurul pieței.

Citește și Kathmandu, Nepal

Jaipur, Rajasthan, India

Publicat pe de
1

Orașul Jaipur, capitala statului Rajasthan, din nord-vestul Indiei, cel mai mare oraș din stat, este întins pe 467 kilometri pătrați. Nu pot susține că l-am văzut, în excursia organizată, din care făceam parte, fiindu-i alocată doar o zi, în care am vizitat câteva obiective istorice.

Inițial zona Jaipur, numită Amber sau Dhundhar, a fost condusă de șefii tribului Meena, format din cinci triburi diferite, aflați  sub suzeranitatea Bargurjar Rajput Raja din Deot. Fiind învinși de prințul Dulha Rai, din clanul Rajput Kachhwaha, Dhundhar a intrat sub conducerea Kachwaha (1037), până  în  secolul XVI, când au devenit vasali ai Imperiul Mughal.

Sub domnia lui Akbar (1556-1605), conducătorul clanului Kachwaha Rajput, Raja Man Singh I, a construit Fortul Jaigarh, situat pe pe Dealul Vulturilor, la 11 kilometri de actualul Jaipur. Treptat fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1699-1743),  al 29-lea conducător al clanului Kachwaha Rajput al Regatului Amber, creându-se actualul Fort Amber, devenit capitală, după ce familia regală s-a mutat în el.  

Numărul locuitorilor, implicit și deficitul de apă, crescând, Jai Singh II a fondat noul oraș Jaipur și în 1727 a mutat capitala statului în el.

Orașul, împărțit în 6 sectoare, cu rețete de străzi largi, a fost înconjurat de ziduri cu metereze, de 6 metri înălțime și 3 metri grosime, prevăzute cu 7 porți.

În timp s-au construit și alte porți, una dintre cele mai recente fiind Poarta Patrika (2016).

În jurul anului 1699, pe o insulă din Lacul Man Sagar, s-a construit Palatul Apei (Jal Mahal), clădire din gresie roșie, cu 3 etaje, cel inferior fiind acoperit de apă atunci când lacul e plin, în colțuri prevăzută cu pavilioane semi-deschise, acoperite de cupole (chhatri) și pe terasa palatului s-a amenajat o grădină. Sub domnia lui Jai Singh II lacul a fost mărit,  palatul a fost extins și renovat. În decursul timpului s-au produs numeroase inundații, grădina a dispărut și pereții clădirii s-au deteriorat. Palatul a fost restaurat la începutul anilor 2000.

Pe dealul din nord-vestul orașului s-a construit Fortul Nahargarh (1734), legat prin noi fortificații de fostul Fort Jaigarh, partea veche din Fortul Amber, pe care Jai Singh II l-a folosit ca reședință. În timpul Revoltei Indiene (1857) în el s-au adăpostit europenii din zonă, între care și soția rezidentului britanic. Sub domnia lui Sawai Ram Singh fortul a fost extins, apoi s-au construit noi palate, unele devenite rezidențe (1868-1892). În timp fortul a fost folosit și ca reședință de vânătoare a maharajahilor.

În același timp a început construirea Palatului Orașului Jaipur, azi un complex cu clădiri, temple, grădini, situat situat în partea de nord-est a centrului orașului, după 1949 folosit ca reședință a guvernatorului statului și în apropierea lui a Observatorului Astronomic Jantar Mantar, azi sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în care se află Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar  din piatră din lume.

După moartea lui Jai Singh (1744), fiii săi s-au certat pentru putere. Fiind fără monarh, imperiul a fost atacat și mari zone au fost cucerite de armatele Regatului Maratha. În 1778,  după moartea suspectă a fratelui său mai mare, Sawai Pratap Sing a devenit Maharaja al Regatului Jaipur. În cei 25 de ani de domnie a dezvoltat și înfrumusețat orașul. Până în 1799 în centrul capitalei s-a construit Palatul Vânturilor (Hawa Mahal). 

Clădirea din gresie roșie, fără fundație, cu 5 etaje, avea intrarea prin partea posterioară, unde s-au realizat rampe, pentru a facilita transportul scaunelor, purtate pe umeri de bărbați (palanquine). Deși numit palat, a fost de fapt o extensie a camerelor femeilor din casa regală. Prin cele 953 de ferestre, acoperite de arcade cu cupole, decorate cu var alb și prevăzute cu zăbrele, ele puteau vedea activitățile din bazar, care și azi funcționează pe acel bulevard.  

Tronul a fost moștenit de fiul său, Sawai Ram Singh II. Având doar 16 luni, a fost numit un regent. După ce a împlinit 18 ani a devenit Maharaja, conducătorul Kachwaha Rajput din Jaipur, domnind 45 de ani (1835-1880), perioadă în care, aliat cu britanicii, de care a fost influențat, a implementat diverse reforme, a reorganizat forțele de poliție, a construit drumurile Agra- Ajmer, Jaipur-Tonk și Karauli-Mandawar, devenit o rută importantă de comerț, poduri și a început să transforme Jaipur într-un oraș modern, creând iluminarea cu gaz și rețele de apă curentă, construind  spitale, școli, unele dintre ele pentru educația femeilor, dorind să le emancipeze, după model britanic. 

În timpul vizitei în oraș a Prințului de Wales (1876), a pus piatra de temelie a actualului Muzeu Albert Hall, clădire din marmură și piatră, pe care o dorea ca Primărie, dar succesorul său Madho Singh II a extins-o, în stil arhitectural indo-sarazin, pereții exteriori au fost pictați cu scene din civilizații antice, extrase din texte religioase,  și amenajat-o ca muzeu, în care prima colecție etalată a fost de meșteșuguri industriale, adunată de Hendley pentru marea expoziție de la Jaipur din 1883. Muzeul,  numit după Regele Edward VII, a fost deschis publicului în 1887, fiecare vineri fiind rezervată femeilor. Azi, numit și Muzeul Central al Guvernului, prezintă numeroase colecții de artefacte, picturi, sculpturi, bijuterii, covoare, obiecte din fildeș, piatră, metalice și lucrări din cristal, monede vechi, arme și armuri, artă internațională din Japonia, Sri Lanka, Myanmar, Egipt, Ungaria, Germania, Austria etc.

Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian, Jaipur devenind capitala statului Jaipur. Orașul s-a extins și modernizat cu bulevarde largi, pavate, s-a fondat o școală de artă (1868), numărul populației crescând, pentru furnizarea apei s-a amenajat Lacul Ramgarh, s-au construit case, s-au creat noi locuri de muncă în fabricile de prelucrare a metalelor și marmurei, etc.

Așteptând vizita Prințului de Wales (1876), Ram Singh II a vopsit clădirile întregului oraș în roz, culoare pe care azi locuitorii orașului vechi sunt obligați prin lege să o folosească.

La începutul secolului XX populația a început să se stabilească și în afara zidurilor orașului. Din 1922, preluând tronul, Maharajahul Man Singh II a construit clădiri publice, administrative, spitale, etc. După Actul de Independență a Indiei (1947), statul Jaipur s-a unit cu statele Jodhpur, Jaisalmer și Bikaner, formând statul Rajasthan, cu capitala la Jaipur (1949), până în 1956 guvernat de  Man Singh II.

Până în 2021 numărul populației, hindusă și musulmană, s-a dublat, astfel s-au construit și temple noi, între care Templul Birla Mandir, numit și Templul Lakshmi Narayan, după zeița hindusă Lakshmi, zeița bogăției și norocului și zeul Vishnu, numit și Narayan, căruia îi este dedicat, situat în cartierul Tilak Nagar, în apropiere de un complex de temple hinduse vechi (1761), dedicate zeului Ganesh.

Se spune că maharajahul a vândut terenul familiei Birla, industriași indieni, doar pentru o rupie. În perioada 1977-1988 aceștia au construit templul din marmură albă, pe o platformă înălțată și l-au înconjurat de grădini, cu pavilioane acoperite, în care azi sunt postate statuile lor- Rukmani Devi Birla și Braj Mohan Birla-, privind spre templu, cu mâinile încrucișate salutând „namaste” și unele zeități. Noaptea fiind luminat, templul a devenit un punct de reper al zonei.

Templul a fost prevăzut cu un turn înalt, situat deasupra intrării principale, în spatele lui o piramidă și posterior de ea o cupolă, care fac referire la cele trei religii principale ale Indiei.

La exterior, în dreptul ferestrelor cu vitralii, s-au creat nișe cu balcoane, al căror acoperiș e susținut de coloane, decorate cu sculpturi ce înfățișează scene și personaje din mitologia hindusă.

În interior au fost postate statuile zeilor Lakshmi, Vishnu și Ganesh, de mărime naturală, executate dintr-o singură bucată de marmură. După moartea soților Birla, în subsolul templului s-au amenajat Muzeul Familiei B. M. Birla și Galeria Sri și Smt. G. P. Birla în care sunt etalate fotografii din timpul construcției templului, obiecte ale familiei și acte ce dovedesc acțiunile lor filantropice.

În 2019 Jaipur  a fost inclus pe lista orașelor din Patrimoniul Mondial.

Face parte din Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur.

Pe lângă obiectivele istorice, turiștii pot vedea numeroasele magazine tradiționale, cu obiecte de artizanat și antichități ,îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, renumitele ceaiuri și condimente, etc., pe care le pot achiziționa.

Se pot vizita diverse manufacturi și fabrici, cu puncte de vânzare, care confecționează bijuterii, țesături, covoare, obiecte metalice, sculpturi în piatră, marmură și fildeș, etc.

manufactură de pietre prețioase și diamante

manufactură de ștampile și covoare

Citește și Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Comuna Săvârșin cu 8 sate aparținătoare și Domeniul Regal, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.

Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).  

Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă  au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.

În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.

În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind  vândută satului Temeșești.  

Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.

În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.

În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.

Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi. 

După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.

În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.

După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat. 

Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..

Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.

În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.

De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.

De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.

Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.

Continuând drumul spre nord, după  8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.

Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.

În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată  din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă  turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.

În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.

În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.

Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului,  până azi, nu a avut biserică.

Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi.  În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.

La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.

Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).

Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
1

Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.

În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.

Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.

În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).

Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.

Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.

În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.

În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.

Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).

Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.

Casa de Cultură

Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).

Primăria Făget

În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.

Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.

Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).

Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.

Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.

În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.

În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.

Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).

Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.

Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.

Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.

În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.

La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia  Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.  

Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)

Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier,  au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.

București- Muzeul Căilor Ferate Române

Publicat pe de
1

Primul Muzeu al Căilor Ferate Române din București, numit Muzeul Ceferiștilor, a fost creat cu o colecție de locomotive și vagoane vechi, care au fost salvate de la dezmembrare (1924), documente, fotografii, uniforme, etc., donate de diverși ceferiști, instituții, care au fost expuse sub tribunele și în curtea stadionului Giulești și inaugurat în 1939, cu ocazia „Ceferiadei”. 

A funcționat o scurtă perioadă de timp, exponatele fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Cele recuperate au fost depozitate în parterul Palatului Administrativ C.F.R. În 1953, o dată cu înființarea Casei Tehnicii Căilor Ferate, exponatele au fost mutate în actuala locație, ocupând parterul unei clădiri din apropierea Gării de Nord, formând Muzeul Căilor Ferate Române, care a fost deschis publicului doar 7 ani, apoi reamenajat și redeschis în 1969.

În timp a suferit multe modificări, i-au fost alocate tot mai puține spații de expunere, exponatele au fost depozitate în depou și în final muzeul a fost închis.

În 2004 a intrat în subordinea Centrului Național de Calificare și Instruire Feroviară care l-a reamenajat  și în 2012 redeschis publicului, când s-a inaugurat cea mai mare dioramă feroviară din țară, cu 260 metri de șine, automatizată, care redă sistemul feroviar, creat cu tuneluri, poduri, semnalizatoare, etc.

În muzeu se pot vedea machete ale locomotivelor cu abur „Reșița” (1873) și „Pacific”, importată din Germania  (1913), a celor diesel hidraulice, folosite la tracțiunea trenurilor, fabricate în anii 1967-1991 și unele componentele tehnice folosite de ele.

Sunt expuse mijloacele de comunicație, instalațiile folosite de dispeceri, un telegraf Morse din 1869.

În mijlocul sălii, numită după Anghel Saligny (1854-1925), unul dintre întemeietorii ingineriei românești, reconstituită la scară redusă, se află garnitura trenului care în 1869 a făcut prima cursă pe o linie de cale ferată în România, București-Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu aburi „Călugăreni”, folosită până în 1900, apoi depozitată într-un depou și avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Este înconjurată de diverse obiecte și fotografii vechi, unele legate de personalități din domeniu.

Muzeul dispune de un mic spațiu în care se rulează filme din fototecă și unele ce reproduc imaginile văzute prin fereastră, într-o călătorie cu trenul.

Citește și București- Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Stațiunea balneoclimaterică Slănic este situată în partea central-nordică a județului Prahova, pe valea pârâului Slănic, în Subcarpaţii de Curbură, zonă bogată în zăcăminte de sare, după care a primit și numele, în limba slavonă slanu însemnând sărat și Slaniku târg de sare.

Fiind într-o excursie prin țară, îmi rezervasem cazarea la un hotel din centrul stațiunii, urmând ca a doua zi să vizitez Ocna de sare Slănic, apoi să continui drumul de întoarcere spre casă, la Arad.  

Hotel Teju

Din păcate am aflat că intrarea la ocnă se face începând cu ora 9 dimineața și cei care nu au rezervare formează o coadă imensă la bilete, încă cu câteva ore înainte de deschidere. Dezamăgită (mai ales pentru ocnă mă oprisem acolo), după ce am luat masa pe terasa hotelului (altele nu am mai văzut în centrul stațiunii),am pornit să cutreier prin stațiune.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1532, ca sat de moșneni, a căror ocupație de bază era extragerea sării. Dorind să înființeze o mină (ocnă), în 1685 Spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat moșia Slănic, act în care sunt menționate și vechile ocne de la Teișani, de mică adâncime, situate la 5 kilometri de Slănic. Prima exploatare s-a deschis pe Valea Verde (1688), urmată de cea de la Baia Baciului  (1689-1691), apoi spătarul a donat moșia și ocnele Mânăstirii Colțea din București (1713).

În decursul timpului, intrând în proprietatea statului, s-au amenajat Ocna din Vale (1819-1865), Ocna din Deal (1838-1865), Mina Carol (1881), care a funcționat până în 1935, simultan cu mina Mihai (23 August), deschisă în 1912. A început exploatarea de mare adâncime, sub minele Carol și Mihai fiind creată mina Unirea, care a funcționat până în 1970, apoi în mina Victoria și din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din zona de sud-est a zăcământului de sare din Slănic. 

Azi în stațiune se află mai multe lacuri saline, cu fundul acoperit de nămol cu proprietăți terapeutice. Trei dintre ele,  Lacul Miresei (1.300 metri pătrați), Baia Porcilor (1.500 metri pătrați) și Baia Baciului  (6.100 metri pătrați), sunt încorporate într-un complex, amenajat ca ștrand, care „bineînțeles” că la ora 18 era închis, doar era august, în plin sezon estival…

Baia Baciului

Am luat viteză spre Muzeul Sării Slănic, sperând ca măcar pe acela să-l pot vizita. Am avut noroc cu o doamnă, care tocmai îl închidea. Amabilă, mi-a oferit un scurt timp, cât dânsa își încheia actele zilei.

Muzeul funcționează într-o casă din secolul XVIII, azi pe lista monumentelor istorice, numită atunci Casa Cămărăștiei. După ce a fost restaurată, interiorul a fost amenajat și în 2003 muzeul deschis spre vizitare.

În muzeu sunt expuse documente, planșe geologice, cristale de sare.

Folosind  manechine, unelte și utilaje, s-au reconstituit unele din fazele prelucrării sării la Slănic.

De asemenea sunt descrise flora și fauna din zonă.

Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului, cea mai importantă persoană din administrația ocnei, numită direct de domnitorul țării, care angaja muncitorii și era responsabil de extracția și vânzarea sării. Cel mai renumit cămăraș a fost boierul grec Biv-vel- Clucer  Ion Hagi Moscu, numit în 1791 de Domnitorul Mihai Șuțu, revenit pe tron după pacea de la Șistov, când turcii și austriecii au părăsit Țările Române. Moscu și-a menținut funcția până în 1814.  

Din 1793 devenit domnitor, Alexandru Moruzi i-a arendat  Ocna Slănic, cu condiția să ridice o biserică pentru funcționarii și lucrătorii salinei și să suporte întreținerea ei.

În perioada 1797-1800 Moscu a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, fapt atestat de pisania, scrisă cu litere chirilice, de pe placa de piatră postată deasupra ușilor altarului, în care  primii slujitori au fost călugări greci, ale căror morminte sunt situate în pridvorul bisericii.

Clădirea în stil bizantin, azi monument istoric, a fost creată din cărămidă arsă, acoperită cu șiță și interiorul pictat în frescă.

În acel timp localnicii foloseau Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, din cimitir. Fiind demolată, din 1893 au primit aprobarea de a folosi Biserica Sf. Trei Ierarhi”.

După decesul ultimului preot plătit de salină, din 1898 în biserică a slujit preotul fostei Biserici „Sf. Gheorghe”, când la altar slujba se ținea în grecește, la strană și în limba română.

Biserica a fost restaurată între anii 1928-1929, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, când s-a consolidat clădirea, s-au construit bolțile din beton armat, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, s-au înlocuit turla clopotelor și ușile de la intrare.

În perioada 1958-1961 picturile care s-a păstrat în pridvor, pe catapeteasmă și cele 2 icoane cu Maica Domnului situate la exterior, în dreptul ferestrei altarului, au fost restaurate.

Pereții goi, cca. 600 metri pătrați, au fost pictați.

De la biserică m-am întors în centrul orașului, unde în 1948 a fost postat Monumentul Eroilor, un soldat cu pușca în mâini, în poziție de atac și o femeie cu mâinile ridicate, ținând coroana și drapelul, situate pe un soclu, pe care sunt postate două plăci, una  amintind eroii și una cu o scenă din război.

De acolo am urmat artera centrală, pe lângă Gara Slănic și hotelul în care mă cazasem.

În nici 5 minute am ajuns la Primăria veche Slănic, construită la începutul secolului XX , o dată cu Judecătoria, Banca „Comoara,  prima bancă populară din oraș, o școală de fete și una de băieți, perioadă în care  Maiorul Niță Nedelcovici, participant la Războiul de Independență (1877-1878), decorat cu Steaua României, a fost numit primarul orașului (1903-1911).

În timpul Răscoalei de la 1907 primarul s-a alăturat demonstrației muncitorilor salinei și țăranilor, din fața administrației. În amintirea lui, în curtea Primăriei vechi, a fost postată  statuia Maior Niță Nedelcovici.

Lângă Primăria veche se află un parc, amenajat în aceeași perioadă, azi întins pe cca. 4.000 metri pătrați, din 2010 numit Parcul Maior Niță Nedelcovici.

Plimbându-mă pe alei, am trecut pe lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, o placă inscripționată cu numele eroilor din Slănic, surmontată de o cruce.

De la parc, trecând râul Slănic, se ajunge la Baia Verde, amenajată ca ștrand cu taxă, pe care nu am putut-o vedea, și ea fiind închisă. De asemenea în stațiune mai există și Baia Roșie, pe care nici măcar nu am mai căutat-o. M-am întors la hotel, urmând ca a doua zi să părăsesc stațiunea. Nu doream să pierd timpul la cozi interminabile, ocna urmând să o vizitez în altă excursie, când voi lua bilet din timp.

Citește și Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Orașele Mizil și Urlați, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Orașul Mizil este situat în estul județului Prahova, pe malurile râului Ghighiu, regiune locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind în apropierea orașului necropole din paleolitic, neolitic (culturile Criș, Dudești, Boian, Precucuteni, Gumelnița), Epoca Bronzului (culturile Tei, Monteoru, Coslogeni) și Epoca Fierului (culturile Halstatt, Latène). Prima menționare a localității, atunci numită Eșteu, apare în castastifele Brașovului din 1529. În 1591, sub Voievodul Ștefan Surdul, regiunea a fost deținută de Doamna Neaga și călugărița Elisafta. Din 1602 moșiile au fost vândute Domnitorului Antonie din Popești, acesta devenind proprietarul localității.

Primăria Mizil

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) s-a înființat un târg anual. Pentru comercianții veniți din alte zone, pe drumul Mizil-Ploiești s-a construit casa poștei (menzilhana), unde aveau loc numeroase tranzacții. Devenind foarte cunoscută, treptat localitatea a fost numită după ea Menzil, nume transformat ulterior în actualul Mizil.

Încă din 1790 exista o biserică, înlocuită în 1865 cu Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire din  cărămidă, pe temelie de piatră, cu 3 turle, al cărei interior a fost pictat în ulei.

În fața ei s-a ridicat turnul-clopotniță patrulater, de 14 metri înălțime, acoperit de o cupolă cu 5 turnuri, unul central și 4 pe colțuri, prevăzut cu un gang, pentru accesul la biserică.

În cutremurul din 1940 biserica a fost grav avariată. Pentru a se păstra corpul principal al clădirii , s-au demolat cele 3 turle.

Abia în 1962 au început lucrările de reparații capitale, când pereții au fost consolidați și în locul turlei principale s-a creat o calotă sferică, primind aspectul actual.

În perioada 1966-1967 pictura a fost restaurată.

Ocupațiile de bază ale populației erau agricultura, viticultura și creșterea animalelor. În 1902 s-a înființat o Școală elementară de meserii, apoi un liceu.

Izbucnind Primul Război Mondial, mulți dintre localnici s-au înrolat, renumit pentru vitejia sa fiind Regimentul 72 Infanterie Mizil, din care 1180 au decedat (1916-1917). În memoria lor, în centrul orașului a fost ridicat Monumentul Eroilor (1921), un soclu masiv, având pe fațadă înscrise numele eroilor și pe laterală o placă de bronz înfățișând o scenă de luptă.  Pe el e postat un grup statuar: o femeie în costum popular, ținând stindardul, reprezentând Patria, în fața ei, șezând, un ostaș și o femeie ținând o carte deschisă pe genunchi, reprezentând Istoria. 

În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat industria textilă și prelucrarea lemnului . Din 1950 a devenit reședința raionului Mizil, din regiunea Buzău, raion căruia i s-a alipit în 1952 și fostul raion Urlați, din regiunea Prahova, cele două regiuni formând regiunea Ploiești. În 1968, înființându-se județele, Mizilul a fost încadrat în județul Prahova.

În continuare am urmat drumul spre Ploiești, apoi spre nord și după 22 kilometri am intrat în orașul Urlați, jud. Prahova, situat pe valea Cricovului Sărat. De el aparțin administrativ 16 sate, situate pe dealurile înconjurătoare,  unde arheologii au descoperit urme vechi de locuire, cele de pe Dealul Merez, din Valea Urloi,  fiind datate din neolitic și Epoca Bronzului. În zonă a existat și Cetatea Stenota, ale cărei ruine se mai văd și azi, despre care o legendă spune că fiind treptat părăsită, în turnul de observație a rămas doar arcașul Steuriu, care păzea împrejurimile, sperând ca oamenii să se întoarcă. Căutând prin ruinele cetății, a găsit niște corzi de viță-de-vie, pe care le-a plantat în împrejurimi și în timp acestea s-au extins pe dealuri. Tot așteptând, sărmanul arcaș a murit singur, dar nu a fost uitat, oamenii începând să se întoarcă, atrași de frumusețea locului și, cinstindu-l, au început să producă vinul, azi soiuri foarte cunoscute și apreciate.

Se presupune că localnicii coborând spre târg, l-au numit urlătoarea cetății, sau că numele Urlați provine de la termenul maghiar Váralatt însemnând „Subcetate”. Cert este că prima dată a fost atestat într-un document din 1515 prin care Voievodul Neagoe Basarab întărea dreptul de proprietate a Mânăstirii Snagov asupra unor terenuri, între semnatari fiind și boierul Oancea din Urlați. Din 1645 și până la desființarea lui, Urlați a fost reședința județului Săcuieni.

Localitatea era locuită de români, ortodocși, care țineau slujbele în  Biserica Broștenească, situată în cimitir. În timpul Regelui Carol I, pe locul ei, Iancu Urlățeanu a ridicat actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”„ Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1876-1880), cu 3 turle de 18 metri înălțime, al cărei interior a fost pictat în ulei (1882-1884), azi  situată în centrul orașului. Deteriorată de cutremure, a fost restaurată în anii 1909, 1950, 1979.

Biserica  deținea un spațiu înconjurător, împreună ocupând o suprafață de 5.000 metri pătrați, din care în 1964-1967 o parte a fost  preluată de stat, pentru amenajarea pieței și a parcului orașului, apoi pe altă parte s-au construit blocuri.

Lângă micul parc se află Primăria Urlați, clădire construită în 1929 ca și casă boierească, donată Sfatului Popular în anii 1950, azi mult discutată (2024), dorindu-se demolarea ei. Sper să nu se obțină autorizația.

În fața ei, în mijlocul unui giratoriu, este postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un soclu din piatră pe care e postată statuia unui ostaș, cu mâna stângă sprijinită pe patul puștii și mâna dreaptă ridicată, purtând drapelul, simbol al victoriei, ambele având înălțimea de 5,5 metri. Pe soclu sunt postate plăci din bronz, prezentându-i pe Mihai Viteazul și Ferdinand I, în stânga atacul la baionetă, în dreapta acordarea primului ajutor răniților și pe laterale listele cu numele celor 154 eroi locali.

Pe un deal de la marginea orașului se află Muzeul „Conacul Bellu”, spre care m-am îndreptat și eu. Conacul a fost construit de marele logofăt, baronul Alexandru Bellu (1850 – 1921), înconjurat de un parc întins pe cca. 5 hectare, în care se aflau și acareturile- magazii, grajduri pentru cai, locuințele personalului, etc ., azi dispărute. La intrarea în parc s-a ridicat  un foișor-culă, în care este amenajată expoziția de fotografie a baronului, acesta fiind un colecționar de artă și pionier al fotografiei în România, după fotografiile sale fiind tipărite și cărți poștale.

Clădirea, în stil vechi românesc, cu numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat, prezenta subsol și parter supraînălțat, cu 20 de încăperi.

Complexul a fost moștenit de Barbu B. Bellu, ministru al culturii și al justiției în guvernul Barbu Catargiu, care în 1927 l-a donat Academiei Române.

În 1953 conacul a fost amenajat ca Muzeul „Conacul Bellu”, secție a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. În marele cutremur din 1977 fundațiile conacului au cedat. Ulterior refăcut, muzeul s-a reamenajat în 10 încăperi, două fiind Salonul oriental și Salonul japonez, celelalte etalând mobilier din diverse epoci, cărți rare din secolele XVI-XVII, piese de artă și picturi, unele aparținând pictorilor Ștefan Luchian și Theodor Aman și o colecție etnografică cu port popular din zona Cricovului Sărat, covoare, țesături, ceramică, unelte.

În 1971 în subsol a fost amenajată o cramă, în care sunt expuse diverse ustensile folosite în practicarea viticulturii din zona Dealu Mare. Doar presupun că se fac și degustări, crama fiind închisă în acel moment.

Citește și Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, jud. Prahova

Orașul Buzău, jud. Buzău

Publicat pe de
1

Orașul Buzău este situat în sud-estul României, în județul Buzău, din regiunea Muntenia, pe malul râului Buzău. Pe teritoriul lui, în Parcul Crâng, arheologii au descoperit urme de locuire din mileniul 4 î.e.n. (cultura Gumelnița), un mormânt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru- 2.200-1.100 î.e.n.), în zona industrială complexe geto-dacice și în câteva zone ale orașului monede din secolele IV-XIII, ceea ce demonstrează că teritoriul a fost locuit permanent.

În decursul timpului  zona a fost ocupată de romani, apoi de goți, din timpul cărora s-a păstrat documentul „Pătimirea Sf. Sava” (376), copii ale lui păstrate azi în Biblioteca Vaticanului din Roma și Biblioteca „San Marco” din Veneția, care descrie martiriul Sf. Sava de la Buzău sub goții, necredincioși (372). Din 1996 sfântul a devenit patronul spiritual al zonei Buzău.

Târgul Buzău, numit atunci Boza,  a fost prima dată atestată într-un document emis în 1431 de Domnul Țării Românești Dan II prin care acesta acorda drepturi de vânzare-cumpărare a mărfurilor între negustorii din Buzău și Brașov, cu condiția să plătească o taxă vamală. În 1500 Domnitorul Radu cel Mare, cu ajutorul Patriarhului Nifon, a înființat Episcopia Buzăului, cu reședința în Buzău, căreia i s-au dăruit câteva teritorii, între care moșia  din nord-vestul târgului, populată cu țigani pentru a lucra pământul, deveniți sclavii eparhiei până în secolul XIX, când au fost eliberați și satul locuit de ei a devenit comuna Simileasca, din 1968 aparținând administrativ Buzăului, care este locuită majoritar de ei și azi . Eparhia extinzându-se, pe teritoriul ei s-au construit și 3 mori, primele din zonă amintite  în documentele vremii (sec. XVI).

Încă din secolul XVI în Buzău a existat și o comunitate de evrei, majoritatea negustori și meseriași, care au ocupat mare parte din dughenele, prăvăliile, magaziile Bazarului, o piață permanentă înființată în 1575, a doua din Țara Românească. Importanța comunității a crescut în secolul XIX, odată cu dezvoltarea economică și culturală a orașului, perioadă în care  au construit o Sinagogă (1885), care s-a păstrat până azi, deși comunitatea s-a destrămat, majoritatea emigrând postbelic în Israel.

Fosta stradă a Târgului (strada Cuza Vodă din Centrul Istoric al orașului)  a fost folosită pentru vânzarea produselor. Azi la parterul clădirilor, construite în secolele XIX-XX, funcționează diverse magazine, firme, restaurante, unele cu terase, etc. În una din acele clădiri, monument istoric (1880), despre care se presupune că ar fi fost un han, alții cred că un local cu jocuri de noroc, sau un bordel, după ce a fost restaurată, s-a amenajat Hotelul Corso (2002), în care m-am cazat și eu.

Tot interiorul hotelului este „un muzeu” cu antichități, fiind etalate diverse statuete, obiecte, aparatură veche, atât pe holuri, scări, recepție, cât și în restaurantul situat la subsol, care merită văzut dacă sunteți în zonă.

Majoritatea populației Buzăului fiind români, ortodocși, în decursul timpului s-au construit mai multe biserici, câteva dintre ele urmând să le vizitez și eu. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători (Greci),  fiind situată în apropierea hotelului, a fost prima spre care m-am îndreptat. Inițial numită Biserica Popii Mihai, este considerată singura existentă în oraș până la înființarea Episcopiei Buzăului, fiind atestată într-un act de donație a negustorului Petru cel Bătrân (1585).

Începând cu sfârșitul secolului XVI la Buzău s-a format o colonie de greci, neguțători care se ocupau cu comerțul de vite și cereale Imperiului Otoman. Numărul lor crescând, cu sprijinul Domnitorului Matei Basarab, pe locul vechii biserici au construit Biserica Greci (1649), ulterior numită Biserica Neguțători, în care slujbele s-au oficiat în limba greacă până la începutul secolului XIX, apoi o școală proprie. Din acea perioadă s-a păstrat o colecție de cărți religioase, scrise în limba greacă, tipărite  în perioada 1673-1684 la Veneția, azi ținute în arhiva bisericii. În timp clădirea a suferit reparații, modificări. În fața bisericii s-a ridicat clopotnița, cu parterul din piatră cioplită, primul etaj din cărămidă și al doilea etaj din lemn (1873).

Apoi s-a realizat actuala biserică (1850), din cărămidă cu mortar, pe soclu din piatră cioplită, cu o cupolă și două turnuri, căreia postbelic la intrare i s-a alipit  pridvorul, mărginit de 4 coloane din piatră care susțin un frontonul triunghiular, deasupra căruia azi tronează o cruce.

Deși izbucnise Primul Război Mondial (1914-1918), în 1915 interiorul bisericii a fost pictat în ulei, prezentând scene și personaje biblice și amvonul a fost sculptat în stil baroc, cu ornamente reprezentând vița-de-vie, flori, struguri, etc.

În timpul războiului orașul a fost ocupat de trupele germane care au rechiziționat  clopotele bisericilor, dispariția lor fiind notată de un paracliser pe una din cărțile de cult (1917).

Un alt monument istoric este Biserica Banu „Buna Vestire”. Locul pe care se află, pe vremuri era un crâng din Codrii Vlăsiei, unde s-au așezat călugări. În 1571 Andronic Cantacuzino, Ban al Craiovei, a ctitorit construit o o mânăstire, cu o mică biserică, menționată prima dată documentar în 1592, în 1618 numită Mânăstirea Banului.

În timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab biserica a fost incendiată (sec. XVII). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu văduva lui Șerban Cantacuzino, împreună cu noul soț Io Stama, mare postelnic grec, au refăcut biserica, păstrând zidul de nord vechi, care a supraviețuit, apoi interiorul a fost pictat. Terminată în 1722, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost închinată Mânăstirii Dușca din Rumele (azi Trikala, Grecia).

Deteriorată de cutremurul din 1802, a fost reparată, pictura restaurată, s-a creat o nouă catapeteasmă, perioadă când în curtea mânăstirii s-a înființat o școală cu 34 elevi (1848). Mânăstirea s-a desființat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza când, prin secularizarea averilor mânăstirești, acestea au trecut în proprietatea statului și prin  reforma agrară terenurile au fost împărțite localnicilor, din 1877 biserica devenind parohială.

În timp au avut loc numeroase cutremure, după fiecare biserica fiind reparată, în 1903 pridvorul fiind închis și pictura restaurată. Din prima biserică s-a păstrat până azi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că e făcătoare de minuni.

În fața bisericii este amenajat Parcul Bogdan Petriceicu Hașdeu, în care central este postată statuia „Glorie Aviației Române”, pe care l-am traversat, îndreptându-mă spre centrul orașului.

Strada pe care am urmat-o era mărginită de case din secolul XIX, când orașul era în plină dezvoltare economică și culturală. În scurt timp s-au înființat mai multe școli, în 1831 Școala de zugravi și iconari, condusă de Nicolae Teodorescu, un an mai târziu Preparandia, prima școală cu predare în limba română, în 1836 Seminarul Teologic și 1867 actualul Colegiu „B.P.Hașdeu”.

Protoieria Buzău I (casă din 1898)

Dorind să înființeze o școală comercială, în 1850 Episcopul Filotei și-a donat bunurile prin testament, dar acestea au fost confiscate de Domnitorul Al. Ioan Cuza și folosite pentru armată. Abia în 1919 , în școala creată de Federaţia Băncilor Populare din judeţul Buzău pentru formarea de contabili, s-au predat și materii privind comerțul și legislația, 3 ani mai târziu înființându-se Școala Superioară de Comerț. În decursul timpului a purtat mai multe nume și a ocupat alte locații. Începând cu 1976 s-a mutat în actualul sediu și din 2000 a fost numit Colegiul Economic „Regele Mihai I”.

Încă din 1852, utilizând diverse locații, în oraș s-au desfășurat spectacole de teatru, pentru care s-a construit Teatrul Moldavia (1898), postbelic desființat.

După câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Îngeri”, construită în 1833 pe locul unei vechi Biserici de lemn (1619), la acea vreme numită „biserica din pădure”, fiind situată în Codrii Vlăsiei, care se întindeau până aici, zonă azi ocupată de clădiri și un mic parc.

Una dintre clădirile emblematice din Buzău, fostul Palat de Justiție, a fost construită pentru Tribunalul Județului Buzău (1909-1912), consemnat în acte ca fiind înființat în 1831. În perioada 1866-1952 tribunalul a avut și atribuții de notariat.

În apropierea lui se află una dintre cele 2 catedrale din oraș, Catedrala Ortodoxă „Sf. Mc. Sava”.

Clădirea, în stil brâncovenesc, a fost construită începând cu anul 1991, având o  capacitate de 2.000 locuri. La demisol s-a amenajat Bisericuța Copiilor „Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor), unică în Europa.

Sf. Mc. Sava de la Buzău, numit și Sava Gotul, s-a născut în  Dacia, într-o zonă apropiată de râul Mousaios (azi râul Buzău), din părinți creștini (cca. 334).

După retragerea romanilor, zona a fost ocupată de goți, care au persecutat creștinii. Preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși. Preotul a scăpat dar Sava, refuzând să se închine idolilor goților, a suferit un martiriu, în final fiind înecat.

Cadavrul său, părăsit pe maginea râului, a fost găsit de creștini și îngropat. Ulterior Preotul Sansala a trimis moaștele Episcopului Ascholius, la sud de Dunăre.

Lângă catedrală este postată statuia lui Constantin Brâncoveanu, Domnului Țării Românești (1688-1714), care în cadrul Episcopiei Buzăului a înființat prima tipografie ce folosea limba română.

Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului; Trei Sf. Ierarhi” a fost construită în perioada 1998-2009. A devenit arhiepiscopală odată cu înălțarea Episcopiei Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie.

Clădirea, în stil neobizantin, prezintă 3 turle și un pridvor mărginit de coloane ce susțin arcade, decorat cu picturi și mozaicuri.

E structurată în pronaos, naos și altar.

Interiorul a fost pictat în frescă (2008-2009), prezentând scene și personaje biblice.

Adusă de la Mânăstirea Brazi (2011),  în ea se află racla cu veștmântul în care au fost îmbrăcate moaștele Sf. Ierarh Mc. Teodosie.

În stânga catedralei s-a ridicat un aghiasmatar (2013), un mic pavilion pentru sfințirea apei (aghiasma) și păstrarea ei.

În spatele catedralei se află Biserica pentru surdo-muți, prima întâlnită de mine, deși am străbătut mare parte din țară. Din păcate era închisă.

Pe lângă cele două biserici, complexul Episcopiei Buzăului mai cuprinde clopotnița, Palatul Episcopal (1844), fostul Seminar Teologic (1836-1838), în care azi funcționează Muzeul Episcopal, Biblioteca și Cancelaria Episcopală.

A fost avariat de numeroase cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcut.

Îndreptându-mă spre cel mai frumos palat din oraș, azi Primăria, am trecut pe o stradă mărginită cu construcții mai noi, clădiri administrative, bănci, etc., contrastând cu puținele dintre cele mai vechi păstrate în zonă.

Într-un parc din spatele Primăriei am văzut statuia Vasile Voiculescu, scriitor și medic român (1884-1963), dezvelită în 2018.

Palatul Comunal, construit pe locul fostei grădini publice (1899-1903),  a fost inaugurat în prezența regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. Clădirea din cărămidă arsă, pe soclu de piatră, cu parter și un etaj, a fost dotată cu un turn cu ceas. În interior, sala de recepții, decorată cu ornamente în stil venețian, era folosită pentru ședințe, concerte, baluri, etc.

În 1944 clădirea fiind ocupată de soldații germani, care s-au baricadat în ea,  a fost deteriorată de bombardamentele aviației britanice, ulterior distrusă de tunurile armatei sovietice. A fost reconstruită începând cu anul 1947. În fața clădirii se află Monumentul „Răscoala țăranilor din 1907”, inaugurat în 1967. În  momentul vizitei mele era înconjurată de garduri, executându-se lucrări de amenajare a centrului orașului. Azi găzduiește Primăria și Consiliul Local Buzău.

Lateral de ea, pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Coroana, o clădire din beton mozaicat, cu armătură solidă, având parter, 2 etaje și mansardă,construită în anii 1926-1927 de farmacistul Sava Gerota. Inițial la parter au funcționat spații comerciale, apoi o bibliotecă. Postbelic clădirile vechi din zonă au fost demolate și pe locul lor construite blocuri (anii 1950). Deși în demolări s-au folosit tancurile, hotelul fiind din beton a rezistat. De asemenea a supraviețuit și marelui cutremur din 1977.

În Buzău sunt amenajate 3 parcuri mari: Parcul Marghiloman, Parcul Crâng și Parcul Tineretului, din care am reușit să le văd doar pe primele două, ultimul fiind  creat în partea de nord a orașului (1980), înconjurând Sala Sporturilor și Bazinul de înot olimpic. Pentru a ajunge la primul parc, m-am întors la hotel și am rulat cam 2 kilometri sud-est. Parcul Marghiloman se întinde pe o suprafață, pe vremuri situată la marginea orașului, unde în  perioada 1882-1887 Iancu Marghilomana construit Vila Albastros, azi numită Conacul Marghiloman, pe care a înconjurat-o cu o grădină largă.

Fiul său, politicianul Al. Marghiloman, a transformat vila în stil franțuzesc. A acoperit-o cu ardezie și zinc. În interior a amenajat camere pentru oaspeți, 16 la parter, 15 la etaj, tapetate cu creton și mătase, pardoseala fiind acoperită cu parchet din lemn masiv.

În apropierea conacului s-au ridicat clădiri pentru personal, grajduri cu 54 de boxe pentru caii de curse, magazii, sere, etc. Vechea grădină a fost extinsă, formând un parc întins pe 22,5 hectare, cu alei și un heleșteu, în care azi se află un foișor, un loc de joacă pentru copii, renumita alee a trandafirilor și statuia Al. Marghiloman, dezvelită în 2018, la împlinirea unui secol de la unirea Basarabiei cu România (1918), actul fiind semnat de Marghiloman, care atunci era prim-ministru.

Am ieșit din parc pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Toma” (1996-1998) și m-am întors la mașină.

De acolo 4 kilometri spre vest și am parcat lângă intrarea în Parcul Crâng, cel mai vizitat loc de relaxare al localnicilor și nu numai. Pe vremuri acolo se întindeau Codrii Vlăsiei din care pădurea Braniștea a fost dată Episcopiei Buzău, nou înființată (1500). Într-un act din 1568  pădurea apare cu numele de crângul târgului, în care 3 ani mai târziu s-a interzis tăierea tufelor. În secolul XIX a devenit loc de agrement, astfel sub Domnitorul Barbu Știrbei (1850) o parte din pădure a fost cedată administrației orașului, pentru amenajarea unei grădini publice.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863), grădina a fost naționalizată și I.C. Brătianu a acordat-o Primăriei, care a extins-o, transformând-o într-un parc mare, azi întins pe 10 hectare. În el au fost postate 3 statui: Leu și porc sălbatic, Leu și căprioară și Călăreț atacat de leu (1890).

Apoi s-a construit Restaurantul Crâng (1897), lângă care a fost amenajat un lac, numit atunci Lacul Hoților, cu o insulă centrală, legată de mal printr-un pod. În parc s-a creat un foișor de lemn, în care cânta orchestra și lângă lac un turn de apă, ce furniza orașului apă potabilă. Pentru accesul la parc, a fost amenajat Bulevardul Parcului, azi Bulevardul Nicolae Bălcescu, care leagă parcul de centrul orașului (1898).

În secolul XX în parc s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Filofteia” (1922), apoi s-a amenajat un teren sportiv, numit azi Stadionul Municipal Buzău (1933-1937). Lacul, numit Heleșteu, a fost extins și umplut cu apă adusă din râul Buzău printr-un canal ce ocolește orașul.

Lângă insula deja existentă, pe lac s-au creat încă două insule, podul vechi fiind distrus și creat un nou pod metalic, care leagă de mal insula centrală (1957), celelalte două putând fi abordate printr-o plimbare cu barca.

În 1976 aniversându-se prima atestare documentară a Buzăului, în parc s-a inaugurat Obeliscul Buzău 1600, o coloană de 26,8 metri înălțime, pe o fundație de 14 metri adâncime.

Urma să părăsesc Buzăul, nu înainte de a vedea un ultim obiectiv, o clădire în stil neoromânesc aflată pe o străduță din apropierea parcului, ascunsă între blocuri și case, în care azi funcționează Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian”, singurul teatru din oraș. Clădirea a fost construită în 1920 pentru Școala Normală de Fete, care a funcționat până în 1949. Ulterior a fost ocupată de o Casă de copii, o școală, un liceu. În 1976 clădirea a fost amenajată pentru  Muzeul Județean Buzău, ulterior o parte a ei pentru Teatrul „George Ciprian”, inaugurat în 1996.

Citește și Orașele Mizil și Urlați, jud. Prahova

Herghelia Cislău și Mânăstirea Ciolanu, jud. Buzău

Publicat pe de
1

În excursia prin județul Buzău, cu o seară înainte mă cazasem în Cislău, dorind a doua zi de dimineață să vizitez Herghelia Cislău, aflată la la 4 kilometri est de localitate, pentru a vedea caii din rasa Pur Sânge Englez, specializată pentru cursele de galop și sărituri peste obstacole, rasa Gidran, anglo-arabă, de călărie și tracțiune ușoară, precum și alți armăsari de montă publică, crescuți și reproduși acolo. 

Rasa Pur Sânge Englez a fost creată în Anglia în secolul XVII. În România a apărut prima dată în Moldova, pe la mijlocul secolului XVIII și prima herghelie de stat, publică, la Nucet (jud. Dâmbovița), în 1872. Herghelia Cislău a fost înființată la ordinul Regelui Carol I (1884), pe fostele domenii ale Schitului Cislău, pentru creșterea cailor necesari armatei și îngrijirea celor răniți în timpul serviciului militar. Inițial era formată din cai autohtoni și cai aduși din Franța, cărora li s-au alăturat și mare parte din cei de la Nucet, între care și cai din rasa Pur Sânge Englez, după desființarea hergheliei de acolo (1896).

Deși alergările de cai în țară au fost menționate încă din 1589, primele curse organizate s-au desfășurat începând cu anii 1835-1840. Pentru o mai bună funcționare, în perioada 1910-1914 s-au creat noi clădiri și amenajat spații, din care o parte s-au păstrat până azi, când cuprinde 8 grajduri, clădiri de depozitare a fânului, sediul administrativ, o bază hipică de antrenament și un teren agricol, în total ocupând  cca. 465 hectare.

 În 1945 herghelia a fost naționalizată și a trecut sub conducerea Ministerului Agriculturii, care a urmărit mai ales reproducerea rasei Pur Sânge Englez, cu care s-a participat la Mitingurile Naționale și Internaționale, Curse de Galop și Curse cu Obstacole (steeplechase), unde au câștigat multe medalii.

După anii 1960 hipodromurile din România fiind desființate, doar câțiva dintre cai au mai participat la concursuri internaționale, calul Petrică de la Cislău fiind ultimul care, în Cursa cu Obstacole de la Pardubice (Cehia), a câștigat un trofeu (1960). După înființarea Centrului Republican pentru Creșterea cabalinelor de Rasă (1971) numărul cailor a crescut, în 1989 la Cislău existând 450 de exemplare.

În 2002 herghelia a fost preluată de Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, fiind administrată de Direcția Silvică Buzău  și din 2015 a fost subordonată Direcției de Creștere, Exploatare și Ameliorare a Cabalinelor.

Azi herghelia cuprinde  armăsari pepinieri, cu grajduri, boxe și țarcuri exterioare separate, pentru evitarea unor eventuale lupte între ei, iepe mamă, lângă care mânjii stau doar până la sfârșitul toamnei, tineret în creștere, armăsari de montă publică, sport și agrement, cu grajduri, padocuri și pășune comună. 

De fapt în zona Buzău am văzut căruțe trase de cai, transportând diverse produse, ceea ce în zona mea (Arad) nu prea mai există. Una dintre ele trecea chiar atunci pe șoseaua din apropierea locului unde aveam parcată mașina.

La 21 kilometri est de Cislău, pe un deal de pe teritoriul comunei Tisău, se află Mânăstirea Ciolanu, spre care m-am îndreptat și eu. Se presupune că a fost numită după părți din scheletele unor sihaștri, descoperite pe teritoriul ei, despre care se spune că au fost bizantini, refugiați din calea turcilor și așezați acolo în secolul XV.  

După tradiția orală oasele ar fi aparținut unuia dintre cei 5 copii ai Doamnei Neaga, soția Domnitorului Mihnea II Turcitul, care în timpul unei invazii s-ar fi refugiat acolo, împreună cu alte familii grecești. În acea perioadă (1589) , împreună cu una dintre familiile grecești din Vernești- Maria și Dumitru Grecu, numit și Ciolan,  pe un teren dăruit monahilor de boierii Sorești,  au construit Biserica veche,  o clădire din piatră, fără turle și pronaos, punând bazele Mânăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Prima atestare documentară datazează din 1600, într-un act în care sunt menționați Vasilie egumenul și câțiva călugări de la Mânăstirea Ciolanu. La mânăstire au poposit mai mulți voievozi- Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino, etc., care au făcut danii.

În 1625 descendenții lui Dumitru Grecu au închinat-o Mânăstirii grecești „Sf. Visarion” Dusiku din Trikala și nu s-au mai ocupat de ea. Neîngrijită, treptat mânăstirea a fost părăsită, biserica și chiliile s-au ruinat. În final terenurile au fost preluate de vecinii Blădeni. În 1767, la cererea starețului Daniil de la Dusika, printr-un hrisov Domnitorul Grigorie III Ghika a aprobat stabilirea la fosta mânăstire a celor 12 călugări, moldoveni și munteni, trimiși de Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului. Din 1821, părăsind tutela grecească, Schitul Ciolanu a devenit independent.

Începând cu anul 1810 Biserica veche „Sf. M. Mc. Gheorghe” a fost modificată în forma actuală, inițial creându-se nișa din spatele altarului (proscomidiar), după 1850 pronaosul, acoperit de 2 turle și pridvorul.

Azi în cadrul mânăstirii există 2 biserici, înconjurate de clădirile chiliilor. Accesul se face printr-un gang de la baza turnului- clopotniță.

Traversându-l, se ajunge la Biserica nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită cu ajutorul Episcopului Chesarie al Buzăului (1823-1828).

În perioada 1828-1830 pridvorul și interiorul au fost decorate cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurate în 1934.

De la echipa de pictori, condusă de Nicolae Teodorescu, câțiva monahi au învățat să execute picturi bisericești.

Din Grecia s-au adus moaștele Sfinților Gheorghe, Mercurie, Pantelimon, Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignatie, Acachie, Neofit și Parascheva, racla cu ele existând și azi în biserică.

În 1855 schitul a fost parțial distrus de un incendiu, dar până în 1862, cu ajutorul Episcopului Buzăului, clădirile și pictura bisericii au fost refăcute.

La începutul secolului XX  a redevenit mânăstire, în care s-au stabilit treptat alți monahi, în 1959 obștea fiind compusă din cca. 100 de persoane. S-au construit mai multe corpuri de chilii, altarul de vară și s-a amenajat un muzeu care etalează icoane, obiecte de cult, veșminte religioase, etc.

Biserica a fost avariată în cutremurul din 1977, ulterior reparată și pictura din naos restaurată.

Pe terenul aparținând mânăstirii, în imediata apropiere, în perioada 1970-1985 s-a desfășurat un proiect artistic, iniţiat de către sculptorul Gheorghe Coman și susţinut de Uniunea Artiștilor Plastici din România: Tabăra de sculptură Măgura.

Cu ajutorul meșterilor pietrari din zonă, 153 de sculptori au creat 256 de grupuri statuare și statui, donate în final județului Buzău.

Din anul 2006 tabăra a intrat în administrația Muzeului Județean Buzău. 

Citește și Schiturile Rupestre Bozioru și Trovanții Babele de la Ulmet, jud. Buzău