Arhive etichetă: palate

București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Publicat pe de
1

Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.

La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul,  negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată. 

În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit  domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.

Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al  Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.

Vila Sacha Silberman Roman  a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.

În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.

Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.

Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.

Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958. 

Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”,  în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).

Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.

În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc. 

În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite. 

Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.

Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.

În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit  Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.

Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901),  s-au adunat fonduri  și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită  cu actuala biserică, în stil neobizantin,  cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri,  pentru a ilumina interiorul.  La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.

Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.

Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale,  a fost pictat în stil renascentist.

Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată  de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din  fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat  o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu. 

În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci,  în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766,  jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură. 

M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.

În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu,  împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu,  au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).

Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.

Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.

După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.

Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.

Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).

Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.

Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.

Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice. 

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută  sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.

După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.

În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate  mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.

Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.

Citește și București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Publicat pe de
1

Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită,  aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.

Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.

Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948,  a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu. 

În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”,  înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.

De acolo m-am îndreptat  spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.

Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..

După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista  monumentelor istorice.

Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.

Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor,  într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.

Pentru a vedea  două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica  Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de  Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.

Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.

Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București. 

În 1931 ultimul descendent al familiei  Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.

În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.

În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.

Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

În 1585 acolo a  a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria.  În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o  Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea  a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale.  În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.

Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.

În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.

În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.

Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut  până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind  moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.

Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.

Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.

În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.

După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.

Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.

În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o  icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.

Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul  Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.

În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta  o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.  

Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.

Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat  central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.

În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.

Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea  secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.

După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.

Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.

Citește și București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Bhaktapur, Nepal- Piața Bhaktapur Durbar și Piața Taumadhi

Publicat pe de
Răspunde

Bhaktapur, unul dintre cele 3 orașe principale din Nepal, este situat în estul văii Khatmandu. Deși cel mai mic oraș, este cel mai dens populat, majoritar de newari, hinduși. 

În cronicile vechi apare ca fiind fondat în secolul XII de Regele Ananda Deva din Dinastia Licchavi (1146-1167), când a unificat mai multe așezări mici, formând regatul, dar așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de 3 inscripții în piatră (594) care-l descriu, descoperite de arheologi. Fiind situat pe un mic deal, înconjurat în sud de râul Hanumante, în nord de râul Kasan, poziție ușor de apărat în caz de invazii, Ananda l-a declarat capitală.

La marginile orașului a construit 8 altare ale zeițelor-mamă Matrikas, în  centrul lui altarul zeiței-mamă Tripura Sundari (esența zeiței supreme Mahadevi), considerată protectoarea lor și lângă el a înființat curtea regală Tripura Rājkula.  Se spune că în timpul Dinastiei Licchavi în Bakhtapur a trăit o regină mitică, Tulā Rāni, care a creat canalele ce furnizau apa din fântâni (hitsi), iazuri și canale pentru irigații (Rajkulo), apa fiind adusă din lacurile de pe versanții munților, alimentate de ploile musonice, considerate dătătoare de viață.

După moartea lui Ananda Deva, pe tron au urmat regi din Dinastia Malla, care au condus Bhaktapur până în XVIII. În 1349, când Sultanul Bengalului Shamsuddin din Dinastia Ilyas Shah a atacat Nepalul, fiind situat în partea de est a văii, mare parte din Khatmandu a fost distrusă, populația decimată, sau retrasă în munți. Sub Regenta Devaldevi orașul a fost reconstruit, mare parte din acele construcții păstrându-se până azi. Ultimul Rege Malla, Yakshya Malla (1428-1481), a fortificat capitala, creând ziduri defensive, înconjurate de șanțuri și 8 porți de acces, ce corespund altarelor Matrikas.

Nepunându-se de acord cine să fie succesorul, cei 3 fii ai săi și-au împărțit regatul. În final pe tron a rămas Raya Malla (1482-1505), dar Bhaktapur și-a pierdut statutul de capitală, unul dintre frații săi înființând capitala Khatmandu. Și descendenții lui Raya s-au luptat pentru tron, în 1558 acesta fiind preluat de Ganga Devi, consoarta Regelui Vishva Malla, sub care s-au construit numeroase case de odihnă publice, temple, fântâni (hitis), iazuri, au avut loc multe festivaluri, etc. Fiind poziționat  pe vechea rută comercială India-Tibet,  comerțul a înflorit, Regatul Bhaktapur devenind unul bogat și puternic.

În 1769, după ce a cucerit Nepal Mandala, Regele Regatului Ghorka, Prithvy Narayan Shah, a unit Khatmandu, Lilitpur, Bhaktapur și regatele mai mici înconjurătoare, formând oficial Regatul Nepalului. Fiind izolat și neprimind finanțări, Bhaktapur nu s-a putut dezvolta. Cutremurele din 1833 și 1934 au distrus mare parte din oraș. Clădirile vechi rămase, fiind restaurate, artele și tradițiile newarilor păstrate, în 1979 partea istorică a orașului a fost înscrisă  pe lista patrimoniului Mondial UNESCO, devenind treptat un obiectiv turistic mult vizitat. Din păcate cutremurul din 2015 a făcut iar ravagii, multe dintre clădiri fiind și azi încă în curs de restaurare.

Piața Bhaktapur Durbar, situată în centrul orașului, a fost creată sub Dinastia Malla, în ea fiind situat Palatul Regal, pe vremuri fortificat și prevăzut cu 8 porți de acces. Conținea 99 de curți, din care s-au păstrat până azi doar 15.

După ce Bhaktapur a fost cucerit de Dinastia Ghorka (1769), palatul a fost neglijat. Cutremurul din 1833 a distrus mare parte din Thanthū Lyākū (palatul superior) și templele din acea zonă, care treptat au fost înlocuite cu birouri guvernamentale, școli și clădiri rezidențiale. În partea vestică a palatului, Kvathū Lyākū (partea inferioară), azi se pot vedea cele 2 statui mari din piatră, reprezenând leii păzitori (simhā), care pe vremuri erau situați în fața Palatului Basantapūra, azi dispărut, creați în 1706, sub regele Bhupatindra Malla, an inscripționat pe piedestelele lor. Leul din  stânga îl înfățișează pe Ugrachandi, o manifestare feroce a zeiței hinduse Chandika, la rândul ei manifestarea feroce a lui Parvati, zeița puterii, armoniei, iubirii, frumuseții, devotamentului, maternității. Cel din dreapta îl înfățișează pe Ugrabhairava, o manifestare feroce a Bhairava, Realitatea Supremă,  care este o manifestare feroce a lui Shiva, sau Manadeva, Ființa Supremă.

Palatul Nhēkanjhya Lyākū, finalizat în 1698 ca  reședință principală a regilor din Bhaktapur, cu fațada modificată  în forma actuală  (1856), după ce Dhir Shumsher Rana a demolat partea de est a palatului și l-a înlocuit cu o clădire în stil britanic,  numită „Lāl Baithak”, luând ca exemplu clădirile văzute în timpul vizitei sale în Marea Britanie. Tot atunci a fost modificată și  jumătatea vestică a palatului, distrusă în cutremurul din 1934 și ulterior reconstruită.

În sec XV Regele Yakhsa Malla a construit o imitație (replică) a Char Dam, cu intenția de a oferi cetățenilor bătrâni, slabi și cu handicap satisfacția de a se închina, fără a fi nevoiți să meargă în pelerinaj la cele din India, care include Templul Kedarnath și Templul Badrinanth, situate pe părțile laterale ale Templului Gopinath Krisha (sfințit în 1667), Templul lui Ramesvar, prevăzut cu cupolă,  toate restaurate în secolul XVIII de Bhupatrindra Malla, primid forma actuală și Templul Jagannath, în stil pagodă nepaleză, ultimul distrus în cutremurul 1833, ulterior reconstruită doar o clădire mică, azi restaurat după forma originală.

Templul Gopinath Krisha, în dreapta Templul Badrinanth

în stânga Templul Kedarnath

În partea de est a pieței se află Templul lui Silu Māhādeo (Shiva din Silu), cea mai înaltă clădire în stil Sikhara din Nepal.

Palatul din mijloc, Dathū Lyākū, prezintă Poarta de Aur, Luṁ dhvākā, construită între 1751- 1754 de Regele Ranajit Malla, fapt demonstrat de inscripțiile în limba newar situate pe lateralele ei.

A fost intrarea principală în curțile interioare ale palatului, prin ea accesându-se  și altarul lui Taleju, zeița tutelară a Dinastiei Malla, prezentată ca o imagine antropomorfă, sculptată central, pe timpanul de deasupra porții.

Una din curțile interioare, Kumari Chowk, sau Mul Chowk, a fost refăcută de Jitramitra Malla, în decursul a 15 ani, când clădirile au fost prevăzute cu uși și ferestre din lemn sculptat, vizibile și azi pe peretele din sud și peretele din est a fost pictat, prezentând zei Yogini. 

În centrul ei se află  un piedestal mare din piatră pe care, în a 9-a zi a Festivalului Dashain, e așezată zeița Bakhtapurului, Ganakoumari, în partea din vest o fântână, decorată cu statuile Kaliyadaman și Navarasa și în partea de nord statui ale unor zeități, între care Panchhamukhi Hanuman și Chandi.  

În partea sudică Bhupatindra Malla a construit Palatul cu 55 de ferestre, păstrând vechea fațadă, cu mici modificări (1708). Afost parțial distrus în cutremurul din 1934, ulterior refăcut, fără a semăna cu originalul și până în 1980 folosit în scopuri administrative. În interior se mai păstrează picturi murale din perioada Malla. Între palat și Templul Pashupatinath se află Chyasalin mandap, un pavilion octogonal, în stil Newar, ridicat în semn de prietenie de Regele Patanului, Srinivasa Malla. Pavilionul a fost folosit pentru primirea oaspeților regali, concursuri de poezie,  urmărirea festivalurilor, pentru relaxare, etc. A fost distrus total în cutremurul din 1934, în 1992 refăcut de arhitecți germani după forma originală.

Azi într-o parte din fostul Palat Regal  funcționează Muzeul Național de Artă, fondat în 1960 de Departamentul de Arheologie al Guvernului Nepalului, care etalează manuscrise și cronici începând cu secolul XI, sculpturi din lemn, bronz, aramă, lemn, picturi vechi, etc.  

Templul Yakshasvara a fost ridicat de Karpura Devi  (1484) și dedicat soțului ei decedat, Regele Yaksha Malla. În interior e postat un lingam, o reprezentare abstractă a zeului hindus Shiva. Templul e renumit pentru sculpturile sale erotice în lemn. În piață au existat 4 temple din piatră, dedicate diferitelor forme ale zeiței-mamă Vatsalā, numită și Bacchalā, despre care se crede că previne epidemiile,  numite uzual Lohan dega (templu de piatră).Templul Annapurna Vatsala, dedicat lui Guhyeswari, unul dintre yoghinii importanți din budism, a fost creat  în 1695 de Regele Jitamitra Malla.

Templul Nritya Vatsala, dedicat zeiței Vatsala Devi, o formă a zeiței hinduse Durga, asociată cu protecția, puterea, maternitatea, distrugerea și războaiele, azi situat în fața palatului, a fost construit de Regele Bhupatindra Malla (sec. XVIII), pe locul templului vechi, creat de JItamitra Malla (1696). Lângă el se află Clopotul Mare și o coloană de piatră, pe care e plasată statuia Regelui Bhupatindra Malla (1696-1772), din bronz placat cu aur.

Templul Siddhi Vatsala, dedicat lui Siddhi Lakshmi, zeița puterii miraculoase, a fost avariat în cutremurul din 1934, ulterior restaurat după forma inițială. E situat pe o platformă înaltă, accesată printr-un șir de scări, păzit de perechi de animale, ca elefanți, lei și animale mitice. La nord de el a existat Templul Yantra Vatsala, distrus de cutremur și nerefăcut. Pe locul lui a fost construită o clădire cu un etaj, care adăpostește imaginea zeității.

Străbătând o străduță comercială, spre sud de Piața Bhaktapur Durbar, se ajunge în Piața Taumadhi (Tamārhi), una din cele mai aglomerate piețe din oraș.

În ea se află Templul Nyātāpola, numit și Panch Talee Mandir, dedicat zeității tantrice a lui Siddhi Lakshmi, considerată zeitatea-mamă a newarilor și a familiei regale Malla din Bakthapur, construit de Bhupatindra Malla, în perioada 1701-1702,  azi al doilea ca înălțime (33 metri) din Valea Khatmandu, celălalt fiind localizat în Lalitpur și simbol al orașului Bhaktapur. Fiind văzut din depărtare, municipalitatea și unele corporații își arborează pe el stemele.

Clădirea, cu 5 niveluri și vârf din aur (gājula), e așezată pe o bază patrulateră înaltă, formată din 5 platforme, având în colțuri 4 altare, din care 3 găzduiesc câte un idol și cel din sud-vest doi idoli.

Templul poate fi accesat printr-o scară păzită de perechi de statui, în partea de jos Jai și Pratap, 2 luptători Rajput despre care se spune că sunt de zece ori mai puternici decât bărbații normali, deasupra lor 2 elefanți, deasupra 2 pisici mitice (Singhas), deasupra doi Sārdūla, creaturi asemănătoare unui grifon (cu picioarele din spate și coada de leu, capul și picioarele din față cu gheare de vultur), pe cele mai înalte socluri aflându-se zeitățile tantrice Simhanī și Vyāghranī, o leoaică și o tigroaică, cele mai puternice dintre toți gardienii.

Doar preoții Karmāchārya au voie să intre în templu. Se spune că imaginea zeiței a fost instalată folosindu-se metode tantrice, de aceea  este ascunsă publicului. Porțile templului sunt deschise doar o dată pe an, în iulie, la aniversarea înființării sale, când preoții efectuează un ritual asupra zeității și newarii postează un steag triunghiular în vârful său.  

Vis a vis de Nyatapola se află Templul Bhairava, dedicat avatarului lui Shiva care reprezintă Realitatea Supremă. Clădirea,  cu 3 etaje, a fost construită de Regele Vishva Malla (1547-1560) și un secol mai târziu  refăcută de Jagajjyoti Malla (1613-1637), primind forma actuală și lângă el micul Templu Shri Betal, dedicat unui avatar a lui Shiva.

În 1688, o dată cu extinderea palatului, Regele Jitamitra Malla a construit Fântâna de Aur, numită de localnici Duguhiti și lângă ea un bazin, folosit de familia regală pentru îmbăiere. Ambele au fost create la adâncime, fiind accesate prin șiruri de scări.

Marginea superioară a fost înconjurată cu șerpi din piatră, împletiți în actul împerecherii, capul erect al unuia dintre ei, situat deasupra gurii de scurgere, „păzind-o”.

Fântâna a fost decorată cu multe sculpturi, prezentând animale acvatice, considerate ca aducând musonul și ploile. Gura de scurgere, din aur, o înfățișează pe Makara, o creatură legendară hindusă, vehicul (vahana) al zeiței râului Gange, Narmada și a zeului oceanului, Varuna, cu gura larg deschisă, din ea sărind o capră, restul creaturii fiind bogat decorată cu sculpturi de animale, în spatele capului fiind așezat un pangolin (furnicar solzos). Pe peretele de sub gura de scurgere o sculptura în piatră îl prezintă pe Regele Bhagiratha, despre care legenda spune că în momentul unei secete mari a adus râul Gange pe pământ.

În piață, ascuns de un șir de case, se află și Templul Til Mādhav Narayan, dedicat unei încarnări a lui Vishnu, unul din cele mai vechi temple care au supraviețuit în Nepal (1118).

Din zona palatului, îndreptându-mă spre o altă piață, am urmat străduțele cu numeroase magazine.

Pe drum mi-am dat seama ce dezastru a produs cutremurul din 2015. Dacă în decursul celor 8 ani (vizita mea fiind în 2023) zona istorică a fost aproape restaurată, pe vreme ce mă îndepărtam, mi se arătau multe clădiri distruse, unele în reconstrucție, mormane de cărămizi, etc.

Piața de ceramică este numită după multitudinea produselor artizanale din lut etalate. Într-o clădire laterală funcționează o Școală de Artă, în care se păstrează  tradiția picturii Thangka, lucrări care pot fi efectuate și la cerere.

Deși spațiul e mic, în piață se află și 3 altare, dedicate zeilor Ganesh, Vishnu și Jeth Ganesh. E locul unde anual se desfășoară Festivalul Biskā Jātrā care, bazându-se pe calendarul solar hindus, în aprilie sărbătorește Anul Nou Solar, când se expune un banner mare, legat de un stâlp lung de lemn.

Ca în toate excursiile organizate la care am participat, ieșirea din zona cu obiectivele istorice s-a făcut printr-o zonă comercială, mulți turiști fiind interesați de marfa inedită.

Citește și Nagarkot, Nepal

Lalitpur, Nepal- Piața Patan Durbar

Publicat pe de
1

Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.

Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan,  a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.

O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.

Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.

În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.

Cu mici întreruperi,  Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.

Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc.,  păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.

Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase. 

De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.

Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.

Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.

Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.

În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.

Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.

În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.

Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente  evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.

În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.

Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal,  pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.

Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.

Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.

Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.

Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a  construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării. 

Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.

Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.

În 1997 palatul a fost  transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.

Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit  de  Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.

Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).

Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.

La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.

Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.

În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de  Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.

Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.

Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apă Bhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.

Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.

Pavilionul Bhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.

Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.

La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.

În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.

Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).

Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal,  construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.

Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.

Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.  

Citește și Bhaktapur, Nepal- Piața Bhaktapur Durbar și Piața Taumadhi

Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Publicat pe de
2

Piața Durbar Dhoka, situată în centrul orașului vechi din Kathmandu, capitala Nepalului, este este una dintre cele 3 Piețe Durbar din Valea Kathmandu. A fost realizată între secolele XII-XVIII, în jurul fostului Palat Regal. Este numită și Hanuman-Dhoka Durbar după statuia zeului Hanuman, postată de Regele Pratap Malla la intrarea Palatului Regal (1672).

Complexul e structurat în 2 arii, una externă, cu numeroase temple și una internă, cu Palatul Regal și 10 din cele 35 de curți cu temple, care au supraviețuit cutremurelor  din 1934 și 2015, unele reconstruite după modelul inițial.  Având cca. 50 de temple, este numit și „Muzeul Templelor”.  Din 1979 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Construcția pieței a început în secolul III, clădirile fiind adăugate în decursul timpului, multe din cele păstrate până azi sub Dinastiile Malla, Shah și Rana, în stilul arhitectural Newar, care constă în: pagodă, un turn etajat cu mai multe acoperișuri, cu funcție religioasă; stupa, o structură emisferică, ca o movilă, care conține relicve și e folosită ca loc de meditație; shikhara, turn al templelor budiste; chaitya, un sanctuar sau altar, cel mai frecvent întâlnit în budism.

Îndreptându-mă spre piață, am străbătut câteva străduțe, cu diverse magazine, ateliere și case tipice zonei.

Între ele Casa Singha Sattal, numită și Silyan Sattal, o clădire cu 3 etaje, a fost construită în secolul XIII ca adăpost. Ea găzduiește și micul Templu al lui Harikrishna.

În aproperea ei, Templul Dhansa Sata, în sanscrită numit Kavendrapur, dedicat zeului muzicii, a fost construit în 1673 de Regele Pratap din Dinastia Malla. În el s-au păstrat sculpturi din secolul XVIII.

Am nimerit în mijlocul unei mari aglomerații, în piață desfășurându-se Festivalul Teej, dedicat zeităților hinduse Shiva și soția sa Parvati, sărbătorit în special de femei.

Îmbrăcate cu haine de sărbătoare, împodobite, prin ritualuri, post, ofrande, împărțind mâncăruri, urmate de cântece și dansuri, întimpină sosirea sezonului musonic și îi cer lui Shiva să le binecuvânteze căsătoriile, copiii, sau să le ofere un soț serios și iubitor.

În miturile hinduse se spune că atunci când mica insectă Teej ieșea din pământ, în timpul sezonului musonic, Parvati l-a vizitat pe Shiva, creându-se legătura dintre bărbat și femeie.

Am continuat vizitarea pieței, pe lângă Templul Trailokya Mohan Narayan, dedicat lui Vishnu, construit în 1690 de Regina Mamă Riddhi Laxmi. Clădirea cu 3 acoperișuri și barele sculptate, e situată pe o terasă înaltă, accesată prin 5 trepte.

În partea de vest e prezentat Garuda, zeul hindus al puterii și vigilenței, care luptă împotriva nedreptății și distruge răul. În timpul Festivalului Indrajatra templul e vizitat mai ales pentru cele 10 încarnații ale lui Vishu, afișate pe piedestal.

Templul Maju Dega, dedicat lui Shiva, a fost construit de Regina Mamă Riddhi Lakshmi în 1692, pe o platformă, accesată prin 9 șiruri de trepte din cărămidă, cu ușile, ramele ferestrelor și coloanele sculptate, prezentând  zeități hinduse.

Templul a fost distrus în cutremurul din 2015, dar până în 2018 a fost reconstruit.

Templul Kumari Ghar a fost construit în 1757 de Regele Jaya Prakash, din Dinastia Malla. Este de fapt o casă patrulateră, cu 3 etaje, având ferestrele fațadei din lemn sculptat, ridicată pentru a găzdui Zeița Fecioară (Kumari Devi), considerată a fi o încarnare a zeiței Taleju. Kumari, provenind din budism și Taleju fiind zeița hindusă a statului, protectoarea principală a liniei regale și mama virgină a lumii, demonstrează că în Nepal religiile coexistau pașnic.

Pentru a deveni Kumari regală, o fecioară trebuie să aibă cele 32 de perfecțiuni ale zeiței. Fiind aleasă, își va petrece viața în izolare, fiind vizitată zilnic de un număr limitat de persoane, care-i aduc ofrande și ocazional de familia sa.  Iese din templu doar în cadrul unor festivaluri religioase, în total cam 15 zile pe an, când e purtată de un car mare, foarte decorat, cu acoperiș dublu, stil pagodă. Este urmărită de participanți, pe care în timpul procesiunii îi binecuvântează, primii fiind familia regală și oficialii.

Lângă templu, contrastând cu restul clădirilor, se află o clădire albă, în stil neo-clasic, european. Gaddi Baithak a fost construită de Chandra Shamsher, în timpul Regelui Prithvi Bikram Shah (1908), ca parte de est a palatului.

A fost folosită pentru încoronările regale, numirile în funcții de stat superioare și întâlnirile diplomatice, cu șefii altor state.

Pe lângă ea am intrat în Mul Chock, o curte a căror temple sunt dedicate zeității regale a Dinastiei Malla, Taleju Bhawani, venerată atât de hinduși cât și de budiști. În ea se află Templul Taleju, o pagodă cu poartă ornamentală aurie (torana)  și intrarea flancată de imagini ale zeițelor râului, construită de Regele Mahendra Malla în 1549.  Templu este deschis publicului anual, timp de o zi, în timpul Festivalului Dashain, când zeitatea Taleju este mutată în el.

Un alt templu dedicat zeității este Templul Degu Taleju, construit de Shiv Singh Malla în secolul XIV.

În nord-vestul Palatul Regal se află Templul Vamshal Gopal, dedicat lui Krishna, a 8-a încarnare a lui Vishnu, construit în 1648 de Pratap Malla. Clădirea, octogonală, a fost ridicată pe o platformă, accesată prin 5 șiruri de scări. În fața ușii de est au fost postați 2 stâlpi din piatră, pe unul din ei păstrându-se până azi imaginea zeului hindus Hanuman, una dintre încarnările lui Vishnu. Se presupune că după cutremurul din 1833 a fost reconstruit modificat și după cutremurul din 2015, refăcut, când cei 2 stâlpi au fost realizați fără detaliile ornamentale inițiale.   

În templu se află inscripții care le evocă pe Rupamati și Rajamati, două dintre Reginele lui Pratap Malla și campaniile lui militare.

Templul Jagannath, dedicat zeității hinduse, a 8-a încarnare a lui Vishnu, numită și Domnul Universului, a fost construit în stil Newar, începând cu 1563, în timpul domniei lui Mahendra Malla și, în decursul timpului,  reconstruit de mai multe ori. Clădirea, din cărămidă și lemn, prezintă 4 uși mari, ornamentate, ușa principală (torana) fiind folosită doar de preoți. Acoperișurile, pe 2 niveluri, sunt susținute de console din lemn,  sculptate, cele de la nivelul inferior reprezentând 24 de forme ale lui Vishnu (caturvimsatimurti), la nivelul superior zeități cu 4 capete și 8 brațe. Frizele mici înfățișează diferite activități erotice ale oamenilor și animalelor. Se presupune că ele reprezintă practicile tantrice, foarte răspândite în secolul XVI.

În aria internă a Complexului Durbar Dhoka  se află cea mai importantă clădire, fostul Palat Regal al Dinastiilor Malla și Shah, fondat sub Dinastia Licchavi (secolele IV-VIII.). Aripa estică a ariei, cu 10 curți, fiind datată din secolul XVI, este cea mai veche parte.

În secolul XVII Regele Pratap Malla a extins-o, când a construit temple și în partea de nord a amenajat 2 noi curți, Sundari Chok și Mohan Chok, ultima ca și curte rezidențială a regilor Malla care, pentru a putea să moștenească tronul, era obligatoriu să se nască acolo. Azi ambele curți sunt închise.

Pe o latură a palatului, curtea Nasal Chok (nasal însemnând dansator), poate fi accesată în colțul de nord-vest printr-un coridor îngust, apoi o poartă din lemn sculptat, mărginită de picturi.

Lângă poarta de intrare se află statuia lui Hanuman, zeul maimuță, una din încarnările lui Vishnu, datată din 1672. Așezat pe un soclu, înfășurat cu pânză roșie și acoperit de o umbrelă, fostul luptător păzește palatul.

O sculptură din piatră, datată din 1673, îl înfățișează pe Narashima, o  altă încarnare a lui Vishnu, un monstru jumătate om, jumătate tigru sau leu, cu mai multe brațe, dotate cu gheare ascuțite, care-l devorează pe demonul Hiranyakashipu, înainte ca acesta să poată acționa.

Pe laturile curții se află Templul Panch Mukhi Hanuman o clădire cu 5 acoperișuri circulare, în care poate intra doar preotul, Camera de audiență a Regilor Malla și clădiri mai noi, construite sub Dinastiile Shah și Rana, unele avariate în cutremurul din 2015, azi în reconstrucție. 

Sub Priyhvi Narayan Shah, primul Rege al Regatului Nepalului, în partea de sud-est a palatului s-au construit 4 turnuri de observație (1768), numite după cele 4 orașe vechi din Valea Kathmandu: Basantapur (Kathmandu), Kirtipur, Bhaktapur (Lakshimi Bilas) și Patan (Lalitpur).

Curtea a fost folosită pentru încoronări, ultima fiind în 1975, când Birendra (1972-2001), fiul cel mare al Regelui Mahendra, a urcat pe tron. Pe partea de nord-est a curții, în Shisha Baithak, o terasă deschisă, azi sunt expuse portretele Regilor Shah și lângă ea, protejat cu sticlă, tronul Regilor Malla.

Azi Complexul Palatului Regal găzduiește un muzeu, condus de guvernul nepalez.

Din curtea interioară Lohan Chowk se accesează secțiunea care descrie Dinastia Shah, etalând artefacte legate de viața diferiților regi. O altă secțiune prezintă schimbările istorice din Nepal.

Partea palatului, construită în secolul XIX, sub Dinastia Rana, a fost amenajată ca Muzeul Tribhuvan, numit după Regele Nepalului încoronat în 1913. În el s-au recreat dormitorul și biroul, cu mobilierul de epocă și efectele sale personale. De asemenea sunt etalate obiecte, fotografii, bijuterii, sculpturi, picturi, monede, arme, etc.

Muzeul îi comemorează și pe fiul lui Tribhuvan, Regele Mahendra (1955-1972) și Bihendra, ultimul Rege al Nepalului (1972-2001).

Deoarece începuse iar să plouă, pentru mine vizitarea pieței se cam termina. Continuând drumul spre ieșire, am trecut pe lângă Templul Maha Vishnu, o pagodă cu 3 niveluri, construită în secolul XVII, distrusă de cutremurul din 1934, rămânând doar soclul și fragmente din lemn sculptate și refăcută ulterior, folosindu-se fotografiile din anii 1920.

Situat la la sud-vest de el, Templul Kotilingeshwar Mahadev a fost construit în 1560, sub Regele Mahendra Malla (1560-1574). Avariat în cutremurul din 1746, turnurile înalte (shikhara) fiind distruse, au fost înlocuite ulterior cu mici cupole. Fiind ridicat din piatră, a supraviețuit marilor cutremure din 1934 și 2015.

Ultimul obiectiv pe care l-am văzut a fost Altarul Kaal Bhairav. Se spune că sculptura a fost găsită într-un câmp de orez din nordul orașului (sec. XVII) și Regele Pratap Malla a plasat-o în Piața Durbar. A fost realizat dintr-o singură piatră, înalt de câțiva metri, ulterior reparat. Pe piatra neagră, înconjurat de o zonă pictată în culori stridente, se află Bhairav, cea mai înfricoșătoare imagine a lui Shiva, cu 6 brațe, purtând un colier și o coroană cu cranii și călcând în picioare un cadavru, simbol al ignoranței umane. Se spune că mințind în fața lui, vei muri pe loc, astfel altarul a fost folosit în timp și ca formă de tortură. Cei care aprind lumânări la altar cred că vor fi protejați de manifestările malefice.

Cum ploaia s-a întețit, am plecat cu una dintre multele ricșe staționate în jurul pieței.

Citește și Kathmandu, Nepal

Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Publicat pe de
1

Delhi, oraș străbătut de râul Yamuna, mare parte situat pe malul drept, este impropriu numit capitala Indiei. Cuprinde orașul istoric Old Delhi, orașul colonial New Delhi, construit de englezi și Gurgaon, sau Super-New-Delhi, oraș construit în secolul XX, cu zgârie-nori, zonă modernă cu numeroase firme, mall-uri, etc. Delhi este o parte a Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, întins pe 1.484 kilometri pătrați, care împreună cu cele 6 orașe satelit, din zona numită Regiunea Capitalei Naționale (NCR), formează cea mai mare zonă metropolitană din India și a 2-a din lume, după Tokyo, Japonia.

Istoricii consideră că Vechiul Delhi (Old Delhi) are la origine Indraprastha, capitala Pandavas (400-300 î.e.n.), descrisă în epopeea sanscrită Mahabharata ca fiind un oraș fortificat, situat pe un deal pe malul râului Yamuna, locul unde azi se află ruinele Purana Qila. În mod tradițional 7 orașe au fost asociate cu regiunea Delhi. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de ceramică gri pictată, datate din sec IX î.e.n. și lângă Srinivaspuri o inscripție a lui Ashoka, împăratul Imperiului Maurya, datată din 300 î.e.n. În secolele VIII-VII î.e.n. zona aparținea  clanului Tomar. Legenda spune că în 50 î.e.n. pe această locație Regele Dhillu sau Dilu a construit un oraș, pe care l-a  numit după el, nume transformat în timp în Delhi.

Sub domnia lui Chandragupta II, la Udayagiri s-a ridicat Stâlpul de fier (402), azi situat în Complexul Qutub. În 1052, urcând pe tron, Regele Anangpal din clanul Tomara Rajput l-a adus  în Delhi, la Mathura, în jurul lui a construit numeroase palate și temple hinduse, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot, primul oraș medieval Delhi, din care s-au descoperit mai multe inscripții și monede. Un secol mai târziu orașul a fost cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival. El a extins orașul și l-a numit Qila Rai Pithora, ale cărui ruine se mai pot vedea în zonă. În Bătălia de la Tarain (1192), trădat de unul dintre comandanții săi, a fost predat lui Muhammad Ghori.  Prithviraj a fost ultimul conducător hindus, ulterior timp de sute de ani India fiind condusă de musulmani. Inițial orașul a fost guvernat de Qutbuddin Aibek care, după moartea lui Mohammed Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a transformat populația în sclavi, distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam, lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt din India, terminate de ginerele său lltutmish.

Pentru o scurtă perioadă de timp fata lui lltutmish, Raziya, a preluat conducerea, devenind prima femeie Sultan de Delhi, fiind înlocuită de turcul afgan Jalaluddin, fondatorul Dinastiei Khilji. Fiind ucis de nepotul său Alauddin, ajungând pe tron acesta a construit Siri (1303), al doilea oraș medieval Delhi, situat la nord de Qila Rai Pithora, înconjurat cu ziduri, în care a creat un rezervor de apă mare, Hauzi Alai. Al treilea oraș Delhi, numit Tughlaqabad, a fost construit în 1321 de Ghiyasuddin Tughlaq. A fost înconjurat de ziduri, cu bastioane și porți, o fortăreață în care a ridicat un palat. Urmându-i la tron, fiul său Mohammed BinTughlaq a construit al patrulea oraș Delhi (1325), Jahanpanah. Sub conducerea lui Feroz Shah Tughlaq s-a creat Ferozabar, al cincilea oraș Delhi, situat pe malul râului Yamuna, fort cu numeroase palate, moschei, grădini și s-au refăcut monumente vechi, între care și Qutub Minar.

În 1398 mongolii au invadat orașul, distrugând clădirile și masacrând populația. Până în 1450 la conducere au rămas musulmanii, an în care Shikander Lodi s-a retras la Agra. Un secol mai târziu, în Prima Bătălie de la Panipat (1526), Sultanul Ibrahim Lodi a fost învins de Babur, descendent al lui Timur și Genghis Khan, care a fondat Imperiul Mughal, devenind primul Împărat al Dinastiei Mughal în India. Fiul său Humayun, dorind să mute capitala la Delhi, în jurul vechiului fort Purana Qila a construit un nou oraș, Dinapanah, în care a domnit doar un deceniu, fiind invins de generalul lui Ibrahim Lodi, Sher Shah Suri, care a extins orașul, devenind al șaselea oraș Delhi. În el a construit numeroase palate, clădiri administrative, grădini, marele bazar, etc.

După 15 ani de exil, Humayun și-a recâștigat tronul.  După un an decedând, soția sa Bega Begum a construit Mormântul lui Humayun, complex în care azi se află și mormântul ei. La conducere a urmat fiul său Akbar (1556), care după 8 ani a mutat capitala la Agra, Delhi devenind un oraș provincial.

Un secol mai târziu, vis a vis de Fortul Roșu, în cel mai înalt punct al orașului, orientată spre vest, direcția Mecca, Shah Jahan I a ridicat Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, „moscheea care reflectă întreaga lume” (1648-1656), o moschee congregațională, folosită de moguli până la dispariția imperiului (1857), apoi de islamici, fiind funcțională și azi. Lângă ea a creat un colegiu imperial, o școală islamică (madrasa), un dispensar, distruse în revolta din 1857.

La moschee au lucrat cca. 5.000 de muncitori indieni, arabi, perși, turci și europeni, construcțiile fiind realizate din gresie roșie. Perimetrul pătrat a fost înconjurat de galerii acoperite, cu marginile din arcade susținute de stâlpi. Deasupra lor, în cele 4 colțuri, s-au creat pavilioane semi-deschise cu cupole placate cu marmură albă (chhatri).

Curtea interioară (sahn), cu latura de aproximativ 100 metri,  pavată cu gresie roșie,  poate găzdui 25.000 de credincioși. În mijlocul ei se află un rezervor  de apă, din marmură, folosit de credincioși pentru curățarea și purificarea rituală (abluțiune).

Accesul se face prin 3 porți. Cele din nord și sud, cu 2 etaje, erau folosite de populație și cea din est, cu 3 etaje, doar de împărat și suita lui.

Pe fațada principală a moscheii central a fost creat un portal mare (pisthaq), cu o arcadă superioară, tapetat cu plăci de marmură albă, mărginit de 2 stâlpi din gresie roșie, cu dungi longitudinale din marmură albă, superior terminați cu câte un chhatri din marmură albă. 

Lateral de portal se află două galerii cu arcade, cele de la exterior susținute de stâlpi din marmură și decorate. Deasupra lor, pe marmură albă, încadrate cu gresie roșie, sunt postate înscrieri religioase, în alfabet arab.

Moscheea prezintă 3 cupole din marmură albă, cu dungi longitudinale din gresie roșie. Fațada principală e flancată de 2 minarete, de 40 metri înălțime, acoperite cu chhatri din marmură albă, în interior având 130 de trepte. În colțurile posterioare ale clădirii sunt postate câte un chhatri mic din marmură albă.

În sala de rugăciune, de 61 metri lungime și 27 metri lățime, împărțită de 7 travee, cu tavanul de marmură albă și neagră, pe peretele vestic, îndreptat spre Mecca (qibla), prezintă 7 nișe de rugăciune (mihrab),  cea centrală tapetată cu marmură decorată, având în dreapta un amvon de marmură (minbar).

Moscheea a fost inaugurată de Syed Abdul Ghafoor Shah Bukhari, din Bukhara, Uzbekistan, invitat de Shah Jahan ca imam. În 1803 administrația orașului a fost preluată de britanici, care au reparat-o și renovat-o,  dar moscheea a rămas sub patronajul spiritual împăratul mogul.

În jurul ei Shah Jahan I a creat Chandni Chowk (Piața Luminii Lunii), în formă de semilună, cu o piscină centrală, alimentată din râul Yamuna printr-un canal, ce trecea prin mijlocul actualului bazar, în care se reflecta luna, dând strălucire apei și de-a lungul drumului 3 bazare, cu 1.560 magazine.

Bazarul Urdu (piața taberei) se întindea între Poarta Lahori a Fortului Roșu până la Gurudwara Sis Ganj Sahib, o clădire construită de Baghel Singh în 1783,  pe locul fostei secții de poliție și închisoare mogule (Kotwali), ca un mic altar, pentru a comemora locul în care al nouălea guru sikh, Tegh Bahadur; a fost decapitat la ordinul împăratului mogul Aurangzeb 1675. După revolta indiană 1857 britanicii au demolat clădirea și au cedat terenul sikhilor, drept recompensă pentru ajutorul primit în timpul bătăliei cu mogulii, teren pe care s-a ridicat actuala clădire.

Se continua cu Johri Bazar, până la actuala Primărie Delhi, construită de britanici, urmat de Fatehpuri Bazar, până la actuala Moschee Fatehpuri, construită în 1650 de una dintre soțiile lui Shan Jahan. În strada principală se deschideau străzi secundare (kuchas), cu case tradiționale (haveli), în care își aveau sediile mai multe bresle (katra), cea mai renumită fiind a argintarilor, de la care piața a primit numele Chadni, derivat de la cuvântul hindus chandi (argint).

Azi de-a lungul Chandi Chow, cea mai aglomerată piață din Delhi, funcționează  magazine cu diverse mărfuri, restaurante, vânzători ambulanți, unii cu mâncare stradală, mirodenii, etc.

Până la începutul secolului XIX Delhi a făcut parte din Imperiul Mughal. Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului. După revolta din 1857 împeriul s-a destrămat și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian. Percepând revolta ca fiind instigată de musulmani, au distrus multe moschei și au interzis congregația musulmanilor în cele rămase. Moscheea Jama Masjid a fost confiscată și transformată în cazarmă pentru soldații sikh și europeni. În 1862 a fost returnată populației musulmane, cu condiția să fie folosită doar pentru ritualurile religioase, când era păzită de poliție.

Apoi britanicii au creat New Delhi și au mutat capitala în el (1911). O dată cu Independența Indiei (1947) Imperiul Britanic Indian s-a dizolvat, s-au creat 2 dominioane independente, India, cu capitala la Delhi și Pakistan și în 1950 s-a format Republica India, a cărei capitală a rămas Delhi.

Președintele și guvernul își au sediul în New Delhi, într-un complex de clădiri și grădini de pe dealul Raisina, întins pe 1.600 de hectare, în care se află și locuințe ale gărzilor de corp, personalului, clădiri administrative, grajduri, utilități. Construcția a început sub coloniștii britanici (1799-1803), la cererea Lordului  Wellesley, care a mutat sediul guvernului din Calcutta în ea. Din 1912 a fost ocupată de guvernatorul Bengalului. După ce au creat New Delhi palatul a fost extins. Pe rând a fost folosit de mai mulți viceregi, astfel până în 1947 a fost numită Casa Viceregelui, nume schimbat după Independența Indiei în Casa Guvernului (1947–1950), apoi în Palatul Prezidențial (Rashtrapati Bhavan). Clădirea principală, întinsă pe 130 hectare,  e compusă din 340 de camere, ocupate de reședința oficială a președintelui, săli de recepție, camere de oaspeți, birouri, etc.

Din fața complexului, străbătând o parte din oraș, a fost creat un bulevard larg, cu ocazia vizitei Împăratului Indiei George V (1911) numit King’s Way. În timp bulevardul a fost lungit. Azi, numit Kartavya Path, trece prin Vijay Chowk și Poarta Indiei, până la Stadionul Național. Anual, de Ziua Republicii, pe el se desfășoară o paradă militară.  

Poarta Indiei (India Gate), situată în mijlocul unei intersecții, a fost construită ca memorial pentru cei  74.187 de soldați indieni care și-au pierdut viața luptând pentru armata britanică în timpul Primului Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă în 1921 de Alteța Sa Regală, Ducele de Connaught. A fost creată sub forma unui  „Arc de Triumf”, înalt de 42 metri, pe o bază din piatră roșie, cu o arcadă, acoperită de o cornișă care, pe ambele părți inscripționată cu INDIA, MCMXIV (1914 stânga) și MCMXIX (1919 dreapta). Superior a fost postat un bol în care la aniversări se turna ulei și se aprindea, azi folosit foarte rar.

În 1972, după războiul indo-pakistanez (1971), în care 13.300 de militari, majoritatea indieni, restul britanici, au decedat, lângă poartă a fost inaugurat memorialul național de război Amar Jawan Jyoti, unde au fost înscrise numele eroilor.

În zona porții bulevardul e mărginit de peluze uriașe, mărginite de rânduri de copaci, piscine, fântâni, folosite frecvent de populație ca loc de relaxare.

Jaipur, Rajasthan, India

Publicat pe de
1

Orașul Jaipur, capitala statului Rajasthan, din nord-vestul Indiei, cel mai mare oraș din stat, este întins pe 467 kilometri pătrați. Nu pot susține că l-am văzut, în excursia organizată, din care făceam parte, fiindu-i alocată doar o zi, în care am vizitat câteva obiective istorice.

Inițial zona Jaipur, numită Amber sau Dhundhar, a fost condusă de șefii tribului Meena, format din cinci triburi diferite, aflați  sub suzeranitatea Bargurjar Rajput Raja din Deot. Fiind învinși de prințul Dulha Rai, din clanul Rajput Kachhwaha, Dhundhar a intrat sub conducerea Kachwaha (1037), până  în  secolul XVI, când au devenit vasali ai Imperiul Mughal.

Sub domnia lui Akbar (1556-1605), conducătorul clanului Kachwaha Rajput, Raja Man Singh I, a construit Fortul Jaigarh, situat pe pe Dealul Vulturilor, la 11 kilometri de actualul Jaipur. Treptat fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1699-1743),  al 29-lea conducător al clanului Kachwaha Rajput al Regatului Amber, creându-se actualul Fort Amber, devenit capitală, după ce familia regală s-a mutat în el.  

Numărul locuitorilor, implicit și deficitul de apă, crescând, Jai Singh II a fondat noul oraș Jaipur și în 1727 a mutat capitala statului în el.

Orașul, împărțit în 6 sectoare, cu rețete de străzi largi, a fost înconjurat de ziduri cu metereze, de 6 metri înălțime și 3 metri grosime, prevăzute cu 7 porți.

În timp s-au construit și alte porți, una dintre cele mai recente fiind Poarta Patrika (2016).

În jurul anului 1699, pe o insulă din Lacul Man Sagar, s-a construit Palatul Apei (Jal Mahal), clădire din gresie roșie, cu 3 etaje, cel inferior fiind acoperit de apă atunci când lacul e plin, în colțuri prevăzută cu pavilioane semi-deschise, acoperite de cupole (chhatri) și pe terasa palatului s-a amenajat o grădină. Sub domnia lui Jai Singh II lacul a fost mărit,  palatul a fost extins și renovat. În decursul timpului s-au produs numeroase inundații, grădina a dispărut și pereții clădirii s-au deteriorat. Palatul a fost restaurat la începutul anilor 2000.

Pe dealul din nord-vestul orașului s-a construit Fortul Nahargarh (1734), legat prin noi fortificații de fostul Fort Jaigarh, partea veche din Fortul Amber, pe care Jai Singh II l-a folosit ca reședință. În timpul Revoltei Indiene (1857) în el s-au adăpostit europenii din zonă, între care și soția rezidentului britanic. Sub domnia lui Sawai Ram Singh fortul a fost extins, apoi s-au construit noi palate, unele devenite rezidențe (1868-1892). În timp fortul a fost folosit și ca reședință de vânătoare a maharajahilor.

În același timp a început construirea Palatului Orașului Jaipur, azi un complex cu clădiri, temple, grădini, situat situat în partea de nord-est a centrului orașului, după 1949 folosit ca reședință a guvernatorului statului și în apropierea lui a Observatorului Astronomic Jantar Mantar, azi sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în care se află Vrihat Samrat Yantra, cel mai mare cadran solar  din piatră din lume.

După moartea lui Jai Singh (1744), fiii săi s-au certat pentru putere. Fiind fără monarh, imperiul a fost atacat și mari zone au fost cucerite de armatele Regatului Maratha. În 1778,  după moartea suspectă a fratelui său mai mare, Sawai Pratap Sing a devenit Maharaja al Regatului Jaipur. În cei 25 de ani de domnie a dezvoltat și înfrumusețat orașul. Până în 1799 în centrul capitalei s-a construit Palatul Vânturilor (Hawa Mahal). 

Clădirea din gresie roșie, fără fundație, cu 5 etaje, avea intrarea prin partea posterioară, unde s-au realizat rampe, pentru a facilita transportul scaunelor, purtate pe umeri de bărbați (palanquine). Deși numit palat, a fost de fapt o extensie a camerelor femeilor din casa regală. Prin cele 953 de ferestre, acoperite de arcade cu cupole, decorate cu var alb și prevăzute cu zăbrele, ele puteau vedea activitățile din bazar, care și azi funcționează pe acel bulevard.  

Tronul a fost moștenit de fiul său, Sawai Ram Singh II. Având doar 16 luni, a fost numit un regent. După ce a împlinit 18 ani a devenit Maharaja, conducătorul Kachwaha Rajput din Jaipur, domnind 45 de ani (1835-1880), perioadă în care, aliat cu britanicii, de care a fost influențat, a implementat diverse reforme, a reorganizat forțele de poliție, a construit drumurile Agra- Ajmer, Jaipur-Tonk și Karauli-Mandawar, devenit o rută importantă de comerț, poduri și a început să transforme Jaipur într-un oraș modern, creând iluminarea cu gaz și rețele de apă curentă, construind  spitale, școli, unele dintre ele pentru educația femeilor, dorind să le emancipeze, după model britanic. 

În timpul vizitei în oraș a Prințului de Wales (1876), a pus piatra de temelie a actualului Muzeu Albert Hall, clădire din marmură și piatră, pe care o dorea ca Primărie, dar succesorul său Madho Singh II a extins-o, în stil arhitectural indo-sarazin, pereții exteriori au fost pictați cu scene din civilizații antice, extrase din texte religioase,  și amenajat-o ca muzeu, în care prima colecție etalată a fost de meșteșuguri industriale, adunată de Hendley pentru marea expoziție de la Jaipur din 1883. Muzeul,  numit după Regele Edward VII, a fost deschis publicului în 1887, fiecare vineri fiind rezervată femeilor. Azi, numit și Muzeul Central al Guvernului, prezintă numeroase colecții de artefacte, picturi, sculpturi, bijuterii, covoare, obiecte din fildeș, piatră, metalice și lucrări din cristal, monede vechi, arme și armuri, artă internațională din Japonia, Sri Lanka, Myanmar, Egipt, Ungaria, Germania, Austria etc.

Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian, Jaipur devenind capitala statului Jaipur. Orașul s-a extins și modernizat cu bulevarde largi, pavate, s-a fondat o școală de artă (1868), numărul populației crescând, pentru furnizarea apei s-a amenajat Lacul Ramgarh, s-au construit case, s-au creat noi locuri de muncă în fabricile de prelucrare a metalelor și marmurei, etc.

Așteptând vizita Prințului de Wales (1876), Ram Singh II a vopsit clădirile întregului oraș în roz, culoare pe care azi locuitorii orașului vechi sunt obligați prin lege să o folosească.

La începutul secolului XX populația a început să se stabilească și în afara zidurilor orașului. Din 1922, preluând tronul, Maharajahul Man Singh II a construit clădiri publice, administrative, spitale, etc. După Actul de Independență a Indiei (1947), statul Jaipur s-a unit cu statele Jodhpur, Jaisalmer și Bikaner, formând statul Rajasthan, cu capitala la Jaipur (1949), până în 1956 guvernat de  Man Singh II.

Până în 2021 numărul populației, hindusă și musulmană, s-a dublat, astfel s-au construit și temple noi, între care Templul Birla Mandir, numit și Templul Lakshmi Narayan, după zeița hindusă Lakshmi, zeița bogăției și norocului și zeul Vishnu, numit și Narayan, căruia îi este dedicat, situat în cartierul Tilak Nagar, în apropiere de un complex de temple hinduse vechi (1761), dedicate zeului Ganesh.

Se spune că maharajahul a vândut terenul familiei Birla, industriași indieni, doar pentru o rupie. În perioada 1977-1988 aceștia au construit templul din marmură albă, pe o platformă înălțată și l-au înconjurat de grădini, cu pavilioane acoperite, în care azi sunt postate statuile lor- Rukmani Devi Birla și Braj Mohan Birla-, privind spre templu, cu mâinile încrucișate salutând „namaste” și unele zeități. Noaptea fiind luminat, templul a devenit un punct de reper al zonei.

Templul a fost prevăzut cu un turn înalt, situat deasupra intrării principale, în spatele lui o piramidă și posterior de ea o cupolă, care fac referire la cele trei religii principale ale Indiei.

La exterior, în dreptul ferestrelor cu vitralii, s-au creat nișe cu balcoane, al căror acoperiș e susținut de coloane, decorate cu sculpturi ce înfățișează scene și personaje din mitologia hindusă.

În interior au fost postate statuile zeilor Lakshmi, Vishnu și Ganesh, de mărime naturală, executate dintr-o singură bucată de marmură. După moartea soților Birla, în subsolul templului s-au amenajat Muzeul Familiei B. M. Birla și Galeria Sri și Smt. G. P. Birla în care sunt etalate fotografii din timpul construcției templului, obiecte ale familiei și acte ce dovedesc acțiunile lor filantropice.

În 2019 Jaipur  a fost inclus pe lista orașelor din Patrimoniul Mondial.

Face parte din Triunghiul de Aur, un circuit turistic care leagă capitala New Delhi de Agra și Jaipur.

Pe lângă obiectivele istorice, turiștii pot vedea numeroasele magazine tradiționale, cu obiecte de artizanat și antichități ,îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, renumitele ceaiuri și condimente, etc., pe care le pot achiziționa.

Se pot vizita diverse manufacturi și fabrici, cu puncte de vânzare, care confecționează bijuterii, țesături, covoare, obiecte metalice, sculpturi în piatră, marmură și fildeș, etc.

manufactură de pietre prețioase și diamante

manufactură de ștampile și covoare

Citește și Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur

Publicat pe de
2

Palatul Orașului Jaipur, din capitala statului Rajasthan, de fapt un complex format din mai multe clădiri, pavilioane, curți, temple, grădini, este situat în partea de nord-est a centrului orașului. Construcția lui a început sub Maharaja Jai Singh II (1688-1743), pe locul unei cabane regale de vânătoare, la finalul lucrărilor devenind reședință regală, sediu administrativ și loc în care se desfășurau ceremonii. Complexul a fost înconjurat cu ziduri și accesat prin 3 porți principale, bogat decorate, Poarta Tripolia (trei porți) fiind folosită doar de familia regală.

În Sala de Audiență Publică (Diwan-e-Aam), numită și Sabha Niwas, o clădire cu arcade, susținute de coloane din marmură și tavanul pictat, regele se întâlnea cu oficialii și primea petiții publice, evenimente care puteau fi văzute și de femei, prin ferestrele cu grilaje. 

În 1873, pentru ca întâlnirile să se desfășoare cu punctualitate, în turnul din sudul sălii a fost instalat un ceas.

Sala de Audiență Privată (Diwan-e-Khas),  situată în curtea alăturată, era folosită ca loc de întâlnire a regelui cu personalități din alte state, miniștri, etc.

Clădirea pătrată, deschisă, cu încăperi în colțuri, situată pe o platformă înaltă, accesată prin șiruri de scări, a fost prevăzută cu numeroase arcade decorate, susținute de perechi de coloane, formă după care a fost numită și Sarvato Bhadra.

În ea s-au desfășurat diferite evenimente importante, printre care ritualurile de încoronare a regilor, azi fiind folosită pentru sărbători regale, festivaluri și unele nunți.

Pe una din laturile ei azi se pot vedea cele 2 Gangajali, fiecare de 1,6 metri înălțime, 340 kilograme greutate, cu capacitatea de 2.000 litri, realizat din 14.000 de monede de argint topite de meșteșugari într-o singură bucată, fără lipire, considerate ca cele mai mari vase din argint din lume. Au fost făcute la comanda Maharajahului Sawai Madho Singh II (1861-1922) pentru a transporta apa sfântâ din râul Gange, folosită de acesta în timpul călătoriei în Anglia (1902), unde urma să participe la încoronarea lui Edward VII. Pentru a fi transportate mai ușor, li s-a creat o bază circulară, cu rotile.

Una din cele mai vechi clădiri ale complexului este Palatul Orașului (Chandra Mahal), care poate fi accesat din curtea interioară, Pritam Niwas Chowk, prin 4 porți mai mici (Ridhi Sidhi Pol), fiecare numită după motivul decorațiilor, cea din nord-est Poarta Păunului, din nord-vest Poarta Verde sau Leheriya („cu valuri”), din sud-est Poarta Lotusului și din sud-vest Poarta Trandafirului, toate reprezentând cele 4 anotimpuri și unii zei hinduși.

Clădirea a fost ridicată cu 7 etaje, număr considerat norocos, primele două fiind ocupate de Sala Plăcerii (Sukh Niwas), al treilea fiind ornat cu sticlă colorată (Shobha Niwas), al patrulea cu decorațiuni albastre și albe (Chhavi Niwas), urmat de Shri Niwas și Mukut Mandir și acoperișul de tip bengalez, înclinat sub formă de cupolă cu marginile inferioare arcuite. La palat s-a arborat stindardul regal Jaipur. Când acesta era împăturat în 4, arăta că maharajahul se afla în reședință.

Ultimul maharajah care a domnit în palat a fost Sir Man Singh II (1912-1970), chiar și după ce Regatul Jaipur a fuzionat cu Uniunea Indiană. După 1949, când Jaipur a devenit capitala statului indian Rajasthan, pentru o perioadă de timp a devenit guvernatorul statului, apoi a plecat în Spania ca ambasador.

Pentru a găzdui oaspeții străini, până la sfârșitul secolului XIX s-a finalizat Mubarak Mahal, un palat cu 4 laturi identice, cu decorații din marmură albă și piatră bej, situat în curtea centrală a palatului. Azi la parter funcționează Galeria de Textile și la etaj o bibliotecă.  

În complex se poate vedea și Templul Shri Govind Dev, dedicat zeului hindus Krishna, se pot face plimbări prin grădinile amenajate cu un lac, pe care nu am avut timp să le văd.

Citește și Observatorul Astronomic Jantar Mantar din Jaipur, Rajasthan, India

Fortul Amber, Rajasthan, India

Publicat pe de
2

Fortul Amber este situat în micul oraș Amer, la 11 kilometri de Jaipur, capitala statului Rajasthan, India.

Construcția lui, pe Dealul Vulturilor (Cheel ka Teela), din lanțul Aravalli, a început în secolul XVI, sub domnia Împăratului Akbar, când Raja Man Singh I a creat o fortăreață, cu un palat din gresie roșie și marmură albă, azi numită Fortul Jaigarh, considerată parte din Fortul Amber.

În decursul timpului fortăreața a fost extinsă, în timpul domniei lui Sawai Jai Singh (1693-1743) creându-se actualul Fort Amber, locuit de regalitate până în 1727, când capitala Kachawahas a fost mutată la Jaipur.

E numit și Palatul de Chihlimbar (amer=chihlimbar), sau Fortul Victoriei.

Complexul a fost înconjurat de metereze înalte, încadrând un perimetru de 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, prevăzute cu mai multe porți, accesate pe poteci pietruite.

Fiind situat la înălțime, pentru urcuș se foloseau elefanții, care și azi, împodobiți, așteaptă vizitatorii.

La baza dealului se află Lacul Mahavata, după copacii care-l înconjoară numit și Lacul Maota, în care se colectează apa de ploaie, ce se scurge de pe dealurile înconjurătoare. A fost principala sursă de apă pentru fort și localnici.

În centrul lui se află insula Kesar Kyari Bagh, cu o grădină în care se cultivă șofran încă din secolul XV.

La finalul Festivalului Ganesh Chaturthi din Jaipur, care-l sărbătorește pe Ganesha, zeul hindus al înțelepciunii și inteligenței, idolul este purtat într-o procesiune, însoțită de muzică, până la Lacul Maota, în care este scufundat.

Complexul fortului este împărțit în 4 curți mari separate, cu porți de intrare, cea principală fiind Poarta Soarelui (Suraj Pol), numită după localizarea ei spre răsăritul soarelui (est). Prin ea se pătrunde în prima curte (Jaleb Chowk), locul unde se organizau parade militare, ce sărbătoreau victoriile obținute și parade ale contingentului gărzilor de corp, pe care maharajahul le inspecta. Pe laterală se aflau clădiri, cu grajdurile cailor la parter și camerele gărzilor deasupra

Urcând pe lângă Templul Shila Devi, se ajunge în marea curte a palatului. Templul a fost creat în aceeași perioadă cu primele fortificații. În el e postat idolul Durga, zeiță a maternității,  protecției, puterii, a cultului Chaitanya, care i-a fost dăruit lui Raja Man Singh (1604), după ce l-a învins pe Raja din Jessore, Bengal (azi Bangladesh), flancat de 2 lei de argint. În a 8-a zi a Festivalului Navaratri în fața templului se efectua un ritual, în care se sacrificau un bivol și capre, urmărit de familia regală și mare masă de oameni. Din 1975 fiind interzis, a continuat să fie practicat în incinta palatului, la el luând parte doar familia regală și rudele apropiate. Apoi s-a renunțat total la animale, azi ofrandele fiind vegetale.

Cea mai impozantă poartă este Ganesh Pol, o construcție cu 3 niveluri (1621-1627), decorate cu numeroase mozaicuri, fresce și sculpturi, numită după zeitatea hindusă despre care se crede că înlătură toate obstacolele din viață, al cărei chip a fost pictat deasupra intrării principale.

Prin ea se accesau părțile private ale palatului. La nivelul superior se aflau încăperile doamnelor, având ferestrele acoperite cu zăbrele și perdele, de unde puteau urmări desfășurarea audiențelor publice.

În curtea a doua, pe o platformă înălțată, se afla Sala de Audiență Publică (Diwan-i-Aam), în care regele primea petiții publice, întâlnea oficialii și se țineau diferite festivități, ca sărbătorirea unei victorii, ziua de naștere a împăratului, etc.

A fost prevăzută cu 27 de colonade, ce susțin acoperișul, fiecare cu capitelul în formă de elefant, cele de la exterior, cuplate în perechi, din piatră de nisip roșie, cele interioare din marmură crem. Partea din sud găzduia Secretariatul Guvernului, care administra statul Amber. În timpul domniei lui Raja Sawai Ram Singh II o parte din sală a fost amenajată ca sală de biliard.  

În a treia curte se află două clădiri, construite pe platforme înalte, situate față în față și despărțite de o grădină scufundată, amenajată de Mirza Raja Jai Singh (1623-68), cu canale înguste, căptușite cu marmură și o piscină centrală în formă de stea, înconjurate de vegetație.

Palatul Oglinzii (Shees Mahal) a fost început în secolul XVI  de Regele Man Singh  și terminat în 1727, anul înființării statului Jaipur.

A fost numit după panourile de sticlă încrustate și tavanele cu numeroase oglinzi conxeve, colorate, care străluceau la lumina lumânărilor. Pereții au fost decorați cu panouri din marmură sculptată în relief, decorați cu elemente din sticlă, cu motive vegetale, dispuse geometric.

Deteriorate în timp, în perioada 1970-1980 au fost restaurate.

Sala Plăcerii (Sukh Niwas) era accesată prin uși din lemn de santal și fildeș. Era străbătută de un canal cu apă rece, care ieșea prin hol și se vărsa în grădină, astfel sala era mereu răcoroasă.

Pereții au fost decorați cu încrustații din marmură.

Se spune că acolo se întâlnea regele cu reginele sau concubinele lui, ceea ce sugerează și numele ei.

Pe latura opusă Palatului Oglinzii se află Sala Audienței Private (Diwan e-Khaas), în care regele se întâlnea cu oaspeți din alte state, prieteni, unii miniștri, etc.

Între Shees Mahal și Palatul Man Singh se află una dintre cele 100 de latrine descoperite în complex, probabil folosită de rege și familia regală. Erau aprovizionate cu apă rece și caldă și noaptea luminate cu torțe.

Palatul lui Man Singh I (Man Singh Mahal), situat în partea veche a fortului, a fost construit în decursul a 25 de ani și finalizat în timpul domniei lui Raja Man Singh I (1589-1614).

A fost decorat cu gresie și fresce colorate.

În curtea centrală a palatului se află Baradari, un pavilion cu arcade susținute de stâlpi, în care se întâlneau maharajahul și soțiile lui (maharani). Pentru intimitate, era acoperit cu perdele.

În curtea a patra, situată la capătul fortului, de unde se putea ieși în Amer, s-a construit un complex, Zenana, locuit doar de femeile familiei regale, soții și concubine. Raja Man Singh a avut 12 soții, fiecare cu camera personală. Erau situate la etajul clădirii, cu ușile spre un hol comun, la Palatul regelui. Camerele aveau ferestre cu grilaj, prin care femeile puteau urmări activitățile ce se desfășurau la palatul regelui.

Raja Jai Singh a avut o singură soție, pentru care a amenajat o cameră mare, unind 3 foste camere.

Fortul Amber a fost conectat prin pasaje subterane cu Fortul Jaigharh, pentru ca locuitorii să se poată refugia în caz de atacuri, tunelul din partea de vest a Palatului Man Singh putând fi accesat de suita regală, din dormitoarele femeilor (Zenani Deorhi) și din Sala Audienței Private (Diwan-i-Khaas).

Citește și Jaipur, Rajasthan, India- Palatul Orașului Jaipur

Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Publicat pe de
2

Sikandra este un oraș din districtul Kanpur Dehat, statul Uttar Pradesh, India, suburbie nord-vestică a orașului Agra. Satul a fost fondat în secolul XV de Sultanul Sikandar Khan Lodi (1458-1517), conducătorul Dinastiei Lodi și al Sultanatului Delhi, care în 1495 și-a construit acolo un pavilion deschis (Baradari), din gresie roșie, pe care l-a folosit pentru relaxare. După moartea sa, Agra și Sikandra au fost deținute de fiul său, sultanul Ibrahim Lodi, până în 1526, când a fost  ucis în prima Bătălie de la Panipat.

În secolul XVI Sikandra a fost inclus în Imperiul Mughal. Sub Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul (1556-1605), imperiul s-a extins de la Kabul la Assam, Kashmir la Ahmednagar și localitățile s-au dezvoltat.

Încă în viață, Akbar a început construirea propriului mormânt, pe locul fostului Baradi (500 metri pătrați), acesta fiind finalizat după moartea sa (1605- 1612) de fiul său Jahangir. Soția sa preferată Mariam-uz-Zamamani l-a înconjurat cu o grădină scufundată, cu alei înălțate. A fost singura soție care ulterior a fost îngropată în apropierea lui Akbar, la aproximativ 1 kilometru distanță.

Mausoleul  e situat într-o incintă de 105 metri pătrați, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu 4 porți, din care 3 false, fiind accesat doar prin Poarta din sud, construcție cu 2 etaje, cu pavilioane semi-deschise în formă de cupolă (chhatri).

Poarta, din gresie roșie, este mărginită de 4 minarete conice din marmură albă.

A fost decorată cu mozaicuri de marmură albă și panouri încrustate cu motive florale și geometrice.

Trecând prin poartă, până la Mausoleul lui Akbar se străbate o alee largă, prin grădina realizată de soția sa. Ansamblul prezintă clădirea centrală, cu 4 etaje, surmontată de un pavilion de marmură albă.  

E înconjurat pe 4 laturi de construcții cu arcade, în care funcționează mânăstiri.

Intrarea în clădire se face printr-o poartă monumentală din gresie roșie, decorată cu încrustații din marmură albă și gresie neagră.

În ea se află mormântul fals al lui Akbar, cel adevărat fiind plasat la subsol și pietrele funerare ale celor două fiice ale sale.

Pereții interiori și tavanele au fost decorați cu bogate motive geometrice, florale, picturi colorate și înscrieri arabe.

Nu departe de mausoleu se află Kanch Mahal, o clădire din cărămidă și gresie roșie, cu 2 etaje, construită în perioada 1605-1919, când era înconjurată de o grădină cu canale de apă, rezervoare și era frecventată de doamne. Ulterior Împăratul Jahangir a transformat-o în cabană de vânătoare (Shikargarh). Avea 3 fațade, din care s-a păstrat până azi doar cea din nord, cu portalul imens, superior încrustat cu mozaicuri, frize decorate cu sculpturi în gresie, ferestrele acoperite cu câte o cupolă cu țigle colorate, structură care i-a conferit numele de palat.

Citește și Agra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul Taj Mahal