Arhive etichetă: palate

București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Publicat pe de
1

De la Athénée Palace Hilton București am înaintat pe Calea Victoriei  pe lângă Radisson BLU Hotel.

Am trecut pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” Albă construită în 1827 pe locul unei biserici mai vechi (1715) situată în zona numită atunci Podul Mogoșoaia, pe strada cea mai elegantă a Bucureștiului unde își aveau locuințele cei mai bogați boieri și funcționau cele mai elegante magazine. Picturile murale din interior (1873) au suferit modificări în timpul celor 6 reparații și restaurări efectuate între anii 1924-2014.

Pe o străduță laterală, ascunsă între case, se află Biserica Reformată Calvineum. Am depistat-o cu greu deoarece clădirea nu are turn și de la distanță arată ca o casă obișnuită. Comunitatea reformată s-a format în București în 1815. Prima biserică împreună cu casa parohială și prima școală cu predare în limba maghiară din București au fost construite pe un teren cumpărat în mahalaua Fântâna Boului.  Devenind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu una mai mare (1860-1865). Biserica și terenul au fost cumpărate de Casa Regală pentru a extinde grădina Palatului Regal. Cu banii primiți comunitatea reformată a achiziționa un alt teren pe care au început construcția unei biserici, oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. În 1959 Guvernul a decis demolarea bisericii și reformații au ținut slujbele într-o casă. Totuși, deși sub comuniști, li s-a permis ridicarea actualei biserici (1972-1974 ).

Am cotit pe strada General Berthelot unde se află Catedrala Mitropolitană Romano-Catolică „Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria”. Ctitorul ei a fost Episcopul Ignatius Paoli din Congregația Călugărilor Pasioniști. Biserica a fost construită în stil istoricist, cu elemente romanice și gotice, într-o perioadă lungă de timp (1873-1884), intervenind Războiului de Independență din 1877.  În 1925 i s-a adăugat turnul cu șase clopote.

Deasupra intrării în biserică a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”.

Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara.

Mobilierul de lemn sculptat, tablourile din zona altarului cu scene din viața Sfintei Familii și a Sf. Iosif, au fost create de o firmă din  München.

Aceeași firmă a creat vitraliile care au fost distruse în bombardamentele din 1944 și ulterior înlocuite cu cele actuale.

În 1892 a fost montată o orgă, schimbată cu una mai performantă (1930) care în 2010 a fost restaurată la Brașov.

Ca mai toate clădirile din București și biserica a fost avariată în numeroasele cutremure survenite de-a lungul timpului și în bombardamentele războiului. De fiecare dată a fost reparată parțial. Cele mai mari lucrări de consolidare au avut loc în anul 1991.

În apropierea Catedralei, pe colțul dintre două străzi, se află Universitatea Națională de Arte. A fost  înființată sub domnia lui Al. Ioan Cuza ca Școala Națională de Arte Frumoase (1864) căreia în i s-a alăturat Școala de Arte Decorative nou înființată. Din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. În 1948 a fost înființat Institutul de Arte din București cu Facultățile de Teatru și Muzică, Coregrafie și Arte Plastice, Arte Decorative și Istoria Artei și doi ani mai târziu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”  care din 1990 s-a numit Academia de Arte,  Universitatea Națională de Arte actuală.

Am urmat o străduță liniștită, mărginită pe o parte de zidul unei zone verzi, cu copaci seculari. La capătul ei am intrat pe Calea Victoriei unde se afla Palatul Știrbei, o clădire în stil neoclasic cu elemente grecești. A fost numit după logofătul care l-a ridicat (1835). Ulterior Domn al Țării Românești, Barbu Știrbei a folosit palatul ca reședință de protocol. Moștenitorii săi i-au atașat anexe și grajduri (1869) apoi a fost etajat, în partea de nord-est i s-a adăugat un turn și fațada a fost decorată cu 4 cariatide (1881). Sub comuniști a fost naționalizat și, inițial, transformat în Muzeul de Artă al R.S.R., apoi în Muzeul de Artă Populară (1954-1977) și în final a devenit Muzeul sticlei și ceramicii (1980-1994). Retrocedat, urmașii familiei l-au vândut (2005). Noul proprietar, un om de afaceri român, a demolat o parte din anexele palatului deși făceau parte din zonele istorice protejate.

Mi-am propus să străbat o parte din Calea Victoriei, numită pe vremuri Podul Mogoșoaiei, o stradă lungă, foarte circulată, mărginită de clădiri cu multe magazine și firme între care, din loc în loc, se află diferite case memoriale, muzee, biserici, facultăți, etc.

Într-o mică zonă verde am văzut statuia Alergătorii care prezintă 3 atleți ajunși aproape de linia de terminare a cursei, cu mâinile întinse pentru a o trece și a deveni câștigători. Statuia este o copie (1913) a celei originale sculptată de Alfred Boucher în perioada în care arheologii germani au descoperit în  Grecia locul unde se desfășurau Jocurile Olimpice antice. Inițial a fost postată în fața Ateneului Român apoi în 1950 a fost mutată pe Calea Victoriei.

Muzeul Colecțiilor de Artă se află pe locul unde la începutul secolului XIX boierul Faca a început să construiască un palat. Murind, moștenitorii au vândut construcția neterminată vistiernicului grec Romanit care a definitivat-o și în interior a amenajat spații luxoase. După moartea sa Palatul Romanit a fost închiriat și pentru doi ani a devenit cancelaria Domnitorului Al. D. Ghica (1834) apoi a fost preluată de stat care a amenajat birourile Curții Administrative. Pentru a putea fi ocupat de Ministerul de Finanțe, la jumătatea secolului XX palatul a fost extins cu două corpuri, întregul complex preluând forma literei U. Începând cu 1927 a fost transformat în actualul muzeu care găzduiește 44 de colecții de artă românească, grafică, sculptură, obținute din donații. Între anii 1999-2009 a fost deschis parțial publicului apoi a fost închis pentru restaurare și redeschis în 2013.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae; Sf. Ioan Iacob Hozevitul” Tabacu  a fost construită, în stil tradițional muntenesc (1864), pe locul unde în secolul XVII a existat o Biserică de lemn.

Deteriorată, acea biserică a fost refăcută (1710) de cei doi localnici cărora mahalaua în care se găsea le-am purtat alternativ numele, Dima Tabacu și popa Cozma. La rândul ei a fost schimbată cu actuala biserică de zid.  

Interiorul ei a fost pictat în anul 1900. În decursul timpului a fost refăcută de mai multe ori. În timpul cutremurului din 1940 turla cea mare s-a prăbușit și nu a mai fost reconstruită.

Casa Vernescu a fost construită inițial pentru vornicul Lenș (1820). După moartea lui a fost transformată în unitate militară, ulterior a funcționat Ministerul de război și în 1886 a intrat în posesia politicianului Guță Vernescu care a restaurat-o și transformat-o în stil eclectic. Sub comuniști a fost naționalizată. Din 1990 a fost concesionată pe 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România.  Prin hotărâre de Guvern Ministerul Culturii a încercat  să o preia dar Uniunea a avut câștig de cauză. Apoi clădirea a fost închiriată de un operator de cazinouri care a refăcut-o, modernizat-o, la parter a deschis un restaurant de lux, la etaj un cazinou deschis în 1995 și  numele palatului a fost schimbat în Casino Palace.

Vis a vis de Casa Vernescu, situată pe colț, se află Casa Grădișteanu-Ghica, numită după familia boierească Grădișteanu, de proveniență din actualul județ Giurgiu, ai căror membrii au deținut înalte funcții pe o perioadă de 4 secole, care au construit-o în stil eclectic cu elemente renascentiste (1884). După moartea lor, neavând copii, casa a fost moștenită de sora lui Constantin, numită după căsătorie Ghica (Ghika), casa primind atunci și al doilea nume. În perioada în care a fost deținută de ultimul proprietar, Șerban Grigore, Ghica (1882-1952), la sfârșitul secolului XIX a fost restaurată.

Din 1948 a fost naționalizată și abia după legea retrocedărilor a reintrat în posesia urmașilor. Azi, numită Casa Dunării, a fost amenajată pentru a etala istoria fluviului și a popoarelor care trăiesc pe malurile sale. La subsol există o sală dedicată împăratului Traian, parterul este ocupat de saloanele regale, iar etajele de saloanele vieneze și orientale.  

Casa Gheorghe Manu este una dintre puținele case construite înainte de Revoluția din 1848 care s-au păstrat până azi nemodificate. A fost construită în 1843 de logofătul Florescu, vândută unui agă și din 1868 a intrat în posesia Generalului Gh. Manu (1833-1911), erou al Războiului de Independență, fost Primar al Bucureștiului, ministru de război, membru al Partidului Conservator, care a ocupat la un moment dat funcțiile de Prim-Ministru și Președinte al Camerei Deputaților. Casa a fost renumită pentru seratele muzicale și dansante la care participa și corpul diplomatic, în unele ocazii chiar cuplul regal. După naționalizarea din 1948 o perioadă a funcționat ca Grădiniță.

Palatul Cantacuzino, o clădire în stil Beaux Arts (1898-1906), a fost construit pentru Gh. Grigore Cantacuzino, fost Primar al Capitalei, şef al Partidului Conservator, Președinte al Consiliului de Miniștri, care fiind foarte bogat a fost poreclit „Nababul”.

A fost structurat pe patru niveluri, cu un subsol înalt, un  parter cu ferestre în arc de cerc și balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Intrarea a fost prevăzută cu o scară cu trepte din marmură, străjuită de doi lei din piatră și acoperită cu o marchiză în formă de scoică.

Deasupra intrării, pe frontonul circular, a fost postată stema princiară a Cantacuzinilor.

După moartea „Nababului” palatul a intrat în posesia fiului său care a decedat de tânăr  (1929) și, neavând copii, i-a revenit soției sale. După10 ani aceasta s-a căsătorit cu George Enescu (1939) și familia nouă a trăit în fosta casă a administrației, situată în spatele palatului, azi Casa memorială „George Enescu”.

După Primul Război Mondial, în Palatul Cantacuzino s-a semnat Pacea de la București când România a preluat Cadrilaterul (1913) apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial a devenit sediul  Consiliului de Miniștri. Postbelic, în palat s-a mutat Institutul de Studii Româno-Sovietice (1947). A funcționat până după moartea lui George Enescu (1955) când soția a donat palatul statului cu condiția înființării în el a unui muzeu dedicat fostului compozitor. Muzeul George Enescu a fost inaugurat în 1956 și din 1990 a devenit Muzeu Național. În cele trei săli mari ale palatului sunt expuse manuscrise, instrumente muzicale, fotografii, etc. ale fostului compozitor.

Citește și București- pe Bulevardul Lascăr Catargiu la Piața Romană

București- de la Gara de Nord la Piața Revoluției

Publicat pe de
Răspunde

După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.

Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.

Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu,  le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).

În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.

În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.

Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă.  Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții  până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.

Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.

Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.

Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană,  de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin. 

De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.

Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.

Mă apropiam de Piața Revoluției.

Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa  Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.

Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.

Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.

Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.

Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.

Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989  numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.

Pe o latură a pieței se află  clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.

Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I.  În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.

Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.

În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit,  au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.

Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.

În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.

O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.

Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară,  800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.

Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.

Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri  intercalate cu unele mai noi.

În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.

După ce am văzut  muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.

Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).

S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.

La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.

În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.

La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află Hotelul Athénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului  Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.

Citește și București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei

Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs  (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.

Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).

M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.

Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.

Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu  în mijlocul căruia se găsea statuia lui  Vilmos  Zsolnay  (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în  Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.

În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind  închise.

În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.

Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.

Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.

De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.

Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid  de apărare.

Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care  împroșca apă.

Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.

La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.

În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal.  În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.

Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane  (2010).

Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.

Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).

Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.

Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui   a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.  

In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.

Unele zone au fost zugrăvite  în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.

La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.

Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.

Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.

În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit.  În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.

După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.

Citește și Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvaria

 

Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi

Publicat pe de
1

După ce am vizitat zona catedralei din Pécs, Ungaria, m-am îndreptat spre centrul orașului unde se află  piața centrală Széchenyi tér în care se deschid mai multe străzi. În epoca romană piața era situată la marginea de nord a localității.

A devenit importantă o dată cu construirea Bisericii Sf. Bartolomeu (sec. XIII), azi situată în nordul pieței. Sub stăpânirea otomană (sec. XVI) piața, numită Bazar,  a devenit comercială, au fost construite două fântâni și o baie turcească. Clădirile pieței au fost  distruse în campania din 1664. Ulterior din pietrele ruinei bisericii a fost ridicată  Moscheea lui Pașa Gázi Kászim.

În timpul luptelor de eliberare, soldate în final cu  alungarea turcilor, moscheea a fost deteriorată și minaretul, căzut, a fost demolat (1753-1766).  În acea perioadă fostul Bazar a fost transformat în piață publică unde până în secolul XIX au avut loc execuțiile.

În timp clădirea a fost refăcută  și transformată în Biserică Romano-Catolică, Pașa Qasim Belvárosi templom, renovată în 1939.

Lângă ea a supraviețuit până azi Clopotnița Bisericii  Sf. Bartolomeu (Középkori Bertalan templom).

În fața bisericii se află Memorialul Primului Război Mondial (Világháborús emlékmű), mai precis al regimentului 19 infanterie, ridicat în 1932.

La începutul secolului XVIII orașul a trecut printr-o mare epidemie de ciumă  în care mulți oameni au murit. În memoria lor în piață a fost ridicată  statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor) și piața a fost numită după ea (1710-1713).  În decursul timpului s-a distrus și a fost înlocuită cu actuala statuie (1908).

Tot central, la 500 de ani de la moartea lui (1956), a fost postată statuia lui Iancu de Hunedoara (János Hunyadi- szobor).

Piața este delimitată de mai multe clădiri importante. Din păcate nu am putut să o văd în ansamblu, fiind ridicate corturi pentru desfășurarea unui eveniment. Lângă biserică, pe latura de nord-est, a existat o baie turcească care în timpul luptelor pentru eliberare (1664-1686) a fost avariată și în timp s-a ruinat. Terenul a rămas neocupat mai mult de un secol.

Situată pe colț, în 1891 a fost construită o clădire în stil eclectic în care actual funcționează  Judecătoria  Pécs (Pécsi Jarasbirosag).

Lângă ea, spre sud, se află Hotelul Nádor (Nádor szálló) a cărui primă clădire a fost construită în 1846  apoi a fost  demolată  și reconstruită sub actuala  formă (1902). Până în  1980 fațada s-a deteriorat grav. Hotelul a fost închis pentru recondiționarea care a durat 15 ani, perioadă în care a fost construit și un garaj subteran.

Tot pe latura de est se află Primăria Pécs (Polgármesteri Hivatal). Prima Primărie, construită în 1698, a fost distrusă sub ocupația otomană.

După alungarea turcilor a fost reconstruită (1710), în timp, deteriorată, a fost înlocuită cu altă clădire (1831-1832) și în 1907 cu actuala clădire în stil baroc.

Pe unul din colțurile clădirii a fost ridicat un turn cu ceas.

La sud de ea, în epoca turcească a existat o clădire care ulterior a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire, în stil romantic (1882), numită după proprietarul ei Palatul  Lóránt (Lóránt Palota). La parterul ei din 1961 funcționează o farmacie.

Pe latura de vest a pieței, între clădirile de epocă, cea mai importantă este cea în care funcționează  Consiliul Județean (Megyeháza). Clădirea în stil eclectic (1897), prevăzută cu o cupolă, a fost decorată cu ceramică realizată în Fabrica Zsolnay. Acoperișul clădirii a ars în incendiul din 1954. Ulterior a fost refăcut fără cupolă.

În sudul pieței Ordinul Capucinilor a ridicat o biserică (1727-1731) preluată de Ordinul Milostivirii (1795).

În fața ei a existat o fântână turcească care a fost demolată în 1892. Ulterior lângă ea a fost ridicată  fântâna Zsolnay  (Szolnay-kút), decorată cu stemele orașului și  Fabricii de porțelan Zsolnay.

A fost refăcută ca Biserica Sf. Sebastian (Szent Sebestyén templom) (1887-1891). Pe fațadă într-o nișă cu arcadă a fost așezată statuia Fecioarei Maria (Szent Mária szobor). Altarul a fost executat din lemn încrustat. Central a fost postată o pictură reprezentând martiriul Sfântului Sebastian.

Deasupra, la nivelul ușii de intrare, a fost montată o orgă.

Interiorul a fost renovat în anul 1908.

Citește și Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

Pécs, Ungaria- Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

Publicat pe de
1

După ce am văzut descoperiri arheologice din jurul  Catedralei Pécs am intrat în  Piața Domului (Dom tér), formată în momentul în care zidurile castelului medieval au fost demolate (1822-1891).  Doi ani mai târziu în piață a fost postată statuia lui Ignác Szepesy (Szepesy Ignác-szobor), episcopul care a participat la dezvoltarea orașului înființând o tipografie, fondând Academia de Drept și îmbogățind biblioteca cu aproximativ 4.000 de exemplare.

Pe latura de vest a pieței se află Palatul Episcopal (Püspöki Palota). Inițial a fost format din trei aripi, nordică, estică, sudică, care limitau o curte interioară și o grădină. În secolul XVI palatul a fost reclădit în locația actuală apoi în decursul timpului a fost modificat. În secolul XVIII a fost extins cu aripa bibliotecii, etajat și fațada decorată în stil baroc.

La etaj a fost postată statuia Franz Liszt (secol XIX), amintind de vizita compozitorului (1846) în momentul consacrării Episcopului de Esztergom, când a compus o liturghie dedicată acestuia. A fost așezat cu fața spre catedrală pentru „a se inspira” din sunetele clopotelor.

Pe latura estică se află clădirea care găzduiește Arhivele Episcopale (Püspöki levéltár). Inițial acestea se aflau în partea de sud-est a palatului, în actualul Salon  Mare (1751-1777). În timp s-au extins și au ocupat spațiile bibliotecii, vicariatului și biroului episcopal, mutate în alte locații.

Lângă Arhive, pe o străduță spre est, se află Trezoreria Episcopală (Püspöki Kincstár) într-o clădire construită ca și casă canonică (1843). Ulterior a fost numită Casa Martyn după pictorul care s-a mutat și a trăit în ea. În fața clădirii se află două sculpturi efectuate de el. Trezoreria funcționează și ca muzeu în care se pot vedea comorile adunate în timp de Episcopia Pécs- obiecte din aur, numismatice și o expoziție de artă ecleziastică.

În apropiere se află una dintre fântânile turcești (Török-kút) care au supraviețuit în oraș, azi loc de întâlnire al amorezilor .

Lacătele iubirii le-am întâlnit și pe o alee în parcul din zonă.

În apropierea fântânii se află Muzeul de Artă Modernă (Csontváry Múzeum) care a fost deschis în fostul sediu al TIT cu expoziția Tivadar Kosztka Csontváry (1973).

Pe lângă el am pătruns în Piața Sf. Ștefan (Szent Istvan tér) care inițial a fost o piață de grâu (1712) din care a făcut parte și zona Pieței Domului. Din secolul XVIII în piață a existat o fântână sub formă de cascadă. În 1975 în timpul reparațiilor sistemului de curgere au fost depistate niște ruine astfel cascada a fost eliminată rămânând doar o fântână arteziană (szökőkút), în centrul unui parc.

Săpăturile arheologice efectuate au scos la iveală un Mausoleu creștin (Ókeresztény Mauzóleum) din secolul IV, o capelă funerară, una dintre cele mai mari clădiri din fosta localitate Sopianae. Avea două etaje, cel superior folosit ca și cameră de înmormântare și inferior o criptă în care erau îngropate persoanele.

Inițial a existat un singur mormânt, cu un sarcofag sculptat, situat într-o cameră pictată cu fresce apoi  spațiul a fost mărit spre vest pentru alte două sarcofage.

În 1946 pe partea de est a pieței a fost postată statuia Două surori (Két testvér szobor).

Pe strada care mărginește piața se află Biserica Mânăstirii Maicii Domnului (Miasszonyunk-zárdatemplom), romano-catolică, construită inițial în stil baroc (1727) și o dată cu ridicarea mânăstirii modificată în stil clasicism (1847-1851).

Lângă ea a fost construită o clădire care în decursul timpului a fost extinsă, conectată de clădirea principală a mânăstirii și din 1907 a funcționat ca școală a Ordinului Notre Dame.

Din 1941 a aparținut universității, postbelic a fost etatizată și transformată în Gimnaziul  Leőwey Klára (Leőwey Klára Gimnázium), numit după participanta  la Revoluția și Războiul de Independență din 1848.

După un an, lateral de clădire a fost postată statuia Sf. Francisc de Assisi (Szent Ferenc szobor).

Ocolind gimnaziul am ajuns în dreptul Bisericii „Sf. Francisc” (Szent Ferenc templom), aparținând franciscanilor. Aceștia au apărut pentru prima dată în oraș în 1256. La începutul secolului următor, cu ajutorul unei familii înstărite, au ridicat o biserică cu două turnuri și o parte din mânăstire (1301).

Au funcționat până în perioada ocupației otomane când biserica a fost demolată și o parte din ea transformată în Moscheea Memi Pasa (secol XVI). În fața intrării principale și în spatele fostului altar a fost creată baia cu hamamul Memi Pasa  (Memi pasa fürdője) și mânăstirea a fost transformată în locuințe.

După ce turcii au fost alungați zona a intrat iar în posesia franciscanilor (1687) care inițial au ținut slujbele în moschee apoi au dărâmat-o și în mai multe etape au construit actuala biserică (1718-1780). Baia Memi Pasa a supraviețuit până în anii 1880 când a fost demolată o dată cu modificările efectuate la biserică. UN secol mai târziu biserica a fost iar modificată și a primit forma actuală (1926-1930).

Lângă biserică am văzut un tramvai vechi care avea postat pe geam un orar. Nu mi-am dat seama pentru ce, neînțelegând limba maghiară.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri în care funcționau numeroase magazine și firme. În capătul ei, la intersecția unor străzi, se afla fosta Casă Sipőcz în care încă din 1764 a funcționat o farmacie. Actual în clădire, pe lângă funcția sa de bază, funcționează Muzeul Farmaciei „Saracen” (Saracen gyógyszertári múzeum). Pe lângă ea am intrat în piața centrală a orașului, locul meu de întâlnire cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi 

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Piața Regele Ferdinand din cartierul Olosig, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, urma să cutreier prin cartierul Olosig, situat pe celălalt mal al râului Crișul Repede.

În acea zonă, accesul în cartier se face trecând Podul Sfântul Ladislau. Inițial cele două părți ale orașului, situate de o parte și cealaltă a râului Crișul Repede, au fost unite printr-un pod de lemn (1750), în rest legătura dintre ele se făcea traversând râul cu barca.

În decursul timpului a fost înlocuit cu un pod metalic, sub forma unui arc fără piloni de susținere în apă, care a fost distrus de raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial. După război a fost înlocuit cu actualul pod (1954) pe care, traversându-l, am intrat în Piața Regele Ferdinand, din care voi descrie clădirile istorice mai importante.

În partea dreaptă, pe malul râului se află Casa Levay, o clădire cu formă de L, construită în stil clasic cu elemente eclectice, în care azi funcționează numeroase magazine (1892-1894).

Piața Regele Ferdinand, fostă Piața Bemer, este delimitată de clădiri și foste palate construite în secolele XIX- XX. Pe latura de vest, se afla o clădire în stil eclectic, inițial construită pentru locuințe, în care din 1861 s-a mutat Casa de Economii a comitatului Bihor (1861). Azi în ea funcționează banca BRD.

Lipit de ea, în stil eclectic cu elemente neo-clasice, fostul Hotel Pannonia, ulterior Hotelul Transilvania, dispunea de 60 camere și o cafenea foarte renumită (1903-1904). Din 1907 în subsolul hotelului a funcționat una dintre cele mai vechi săli de cinema din Oradea.

Pe aceeași latură a pieței, pe următorul colț, în apropierea teatrului a fost construit Palatul Sztarill (1902), o clădire în stil neogotic cu elemente secession, cu două etaje în care se aflau apartamente de închiriat și care numai după doi ani a fost extins. La parter funcționa Cafeneaua Emke, locul de întâlnire a intelectualilor vremii care dispunea de o sală de biliard, o sală de jocuri de noroc și la etaj un club exclusivist, loc de întâlnire a personalităților orașului, numit „Castelul bufniței”.

În 1930 palatul a fost transformat în Hotelul Astoria care a păstrat cafeneaua, devenită locul de întâlnire a jurnaliștilor și literaților. Pe terasa ei, fiind în apropierea teatrului, după terminarea spectacolelor se aduna protipendada orașului. În fața hotelului orchestra sau câte un solist interpretau muzică și se beneficia de automobile, taxiurile de azi, pentru deplasarea de acolo.

Hotelul a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial când la etaj au fost amenajate locuințe și cafeneaua a fost transformată în mercerie, ulterior ca spațiu pentru expoziții. În 1975 s-a redeschis ca hotel, azi numit Hotel Grand Astoria și în locul cafenelei funcționează un restaurant.

Teatrul Regina Maria fost ridicat în doar 15 luni pe un loc în care au fost demolate mai multe clădiri, vechiul bazar aflat acolo, modificat și a fost terminat în anul 1900. Fațada a fost decorată cu elemente neoclasice și 6 coloane ionice, 2 centrale și câte două laterale în fața ultimelor fiind postată câte o statuie reprezentând Drama și Comedia. Deasupra, pe un fronton triunghiular central, au fost postate statui care simbolizează muzica, comedia, tragedia, figura centrală reprezentând-o pe Hunnia.

În 2019 în zona teatrului se efectuau lucrări de reparații și recondiționare.

La capătul străzii care separă teatrul de hotel, Emil Adorján, avocat, scriitor și jurnalist, în aceeași perioadă cu Palatul Vulturul Negru a ridicat și două palate care azi îi poartă numele (1903-1905). Speram ca în timpul lucrărilor să fie incluse în program și cele două palate.

Palatul Adorján I

Palatul Adorján II (gri-albăstrui)

Pe un colț, pe latura de sud a pieței, se află Palatul Poynar (1910-1911) la parterul căruia azi funcționează mai multe magazine.

Tot pe colț, pe latura de est a pieței, încă din 1792 familia Kolozsváry un magazin de bijuterii prețioase- diamante, briliante, etc și de obiecte din argint- sfeșnice, tacâmuri, etc. La începutul secolului XX urmașul familiei a demolat clădirea și a ridicat o clădire cu trei etaje, Palatul Kolozsváry (1910-1912). La parter a continuat să funcționeze magazinul de bijuterii lângă care s-a deschis magazinul de modă Markovits și Weinberger și la mezanin s-a amenajat un salon de modă. Celelalte etaje erau ocupate de locuințe de lux care au fost dotate cu electricitate. Clădirea a fost naționalizată sub regimul comunist.

Trebuia să văd și o altă clădire interesantă aflată în zonă așa că am ieșit din piață spre est și după două minute am ajuns în dreptul Casei Darvas-La Roche (1909-1912), o casă în stil art-nouveau și secession, cu o arcadă centrală deasupra căreia era un balcon cu un parapet metalic decorat cu motive florale și mărginit de o statuie care poartă în brațe un vas cu decoruri ceramice. Pe corpurile laterale, inițial se aflau vitralii cu motive din natură- plante, animale, din păcate azi înlocuite cu geamuri termopan, delimitate de niște benzi de zid care imită coloanele, decorate și ele cu elemente din ceramică cu motive florale.

 

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.

 

 

 

Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor, este situat în centrul orașului, cartierul Orașul Nou. Pe locul unde a fost construit palatul în 1714 exista o clădire la parterul căreia funcționa o berărie, numită Hanul „Vulturul”, care găzduia spectacole de teatru, balet, întruniri politice și alte evenimente publice. În alte trei încăperi, până în 1861 a funcționat Primăria Orașului.

La începutul secolului XX zona situată lângă Piața Mare a fost reorganizată și formată Piața Mică sau Piața Sf. Ladislau. Avocații Adorjan și Kenéz-Kurländer au cumpărat un spațiul și au demolat clădirea veche cu Hanul „Vulturul” în scopul ridicării unui palat (1906), azi numit Palatul „Vulturul Negru”. Petru construcție au fost necesare 4 milioane de cărămizi, prețul pe piață a crescut și ei și-au deschis propria Fabrică de cărămidă „Vesta” apoi, când băncile au ridicat dobânzile și-au deschis propria bancă.

Palatul în stil secession a fost ridicat rapid (1907-1908). A fost format din corpuri de clădiri situate în așa fel încât în interior să formeze trei galerii care să se deschidă pe trei străzi.

Două dintre ele se intersectează în unghi drept, sub o cupolă mare. Pentru iluminare, galeriile au fost acoperite cu vitralii.

Una dintre ele, situată spre fosta Piață Mică, azi Piața Unirii, se află între două corpuri de clădire mari, inegale, care formează fațada principală asimetrică.

La intrarea din piață, în partea superioară a galeriei a fost postat un vitraliu (1909) reprezentând un vultur negru în zbor, emblema palatului.

În pasaj, la acea vreme funcționau 35 de magazine.

Fiind cu deschidere spre Piața Unirii, azi la parterul clădirii funcționează numeroase cafenele, baruri și restaurante.

Din 1908 într-o porțiune a palatului, situată pe două străzi, a fost deschis Hotelul „Vulturul Negru”. Dispunea de 75 de camere, două săli de spectacole, cafenea și cofetărie. Hotelul a fost restaurat începând cu anul 2011.

A treia galerie străbate partea de palat situată pe a treia stradă,  în care din 1909 a funcționat Cinematograful „Urania”.

Din 1911 la etaj a fost deschis Cinematograful „Vigadó”.

Pe aceeași stradă se afla o clădire, legată de palat printr-o galerie scurtă,  în care funcționa hanul „Arborele Verde”, apoi Cabaretul „Bonbonniere” și azi Teatrul „Arcadia”.

 

 

 

Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am străbătut Grădinile Turia din Valencia, Spania, am ajuns la capătul sud-estic al fostei albii a râului Turia unde am intrat în districtul Quatre Carreres pentru a vedea Orașul Artelor și Științelor (Ciutat de les Arts i les Ciències).

În 1994, după ce s-a ales din mai multe proiecte, au început lucrările pentru construirea unui complex modern pentru care au fost numiți arhitectul și inginer Santiago Calatrava care a căutat să îmbine structura cu mișcarea și  Félix Candela care se ocupa cu proiecte din beton armat.

Între 1996-1998 în centrul zonei alocate pe o suprafață de 13.000 metri pătrați  a fost construită prima clădire, L’Hemisfèric, în care funcționează Teatrul IMAX. Datorită formei sale a fost numită și „ochiul cunoașterii”  deoarece seamănă cu pleoapă care se deschide pentru a privi bazinul cu apă înconjurător care, având fundul de sticlă, împreună formează imaginea unui ochi.

Pe o jumătate de sferă din beton a fost construită „Pleoapa” din copertine din aluminiu lungi, pliate superior. Sub ea a fost așezată clădirea , „irisul”.

A doua clădire, terminată în anul 2000, Muzeul de Științe „Principe Felipe” (Museu de les Ciències Principe Felipe), ocupă o suprafață de aproximativ 40.000 metri pătrați.

A fost construită din beton, oțel, sticlă, imitând scheletul unei balene.

În clădirea înălțată cu trei etaje, o parte mare a parterului este ocupată de un teren de baschet.

Primul etaj privește către Grădina Turia.

În al doilea etaj se află expoziția „Moștenirea științei”.

Al treilea etaj a fost numit „Pădurea cromozomilor” datorită formei sale care imită secvențele de ADN. Este ocupat de mai multe expoziții- „Zero Gravity”, „Space Academy” și „Marvel Superheroes”.

În anul 2001 în partea de sud a fost terminat L’ Umbracle, conceput ca intrare în complex.

Sera deschisă, lungă de 320 metri și lată de 60 metri, a fost amenajată cu palmieri, portocali, diverși arbuști, specii de plante indigene alese dintre cele care își schimbă culoarea în funcție de anotimp și peste 100 de specii de plante aromatice.

A fost deschisă și o galerie de artă, în aer liber, cu sculpturi ale artiștilor contemporani.

Construcția la a treia clădire, pe o suprafață de 40.000 metri pătrați, a durat mai mult. Început în 1995, Palatul Artelor „Regina Sofia” (Palau de les Arts Reina Sofia) a fost inaugurat în anul 2005 de Ziua Comunității Valenciene de către Regina Sofia a Spaniei. În el funcționează Opera din Valencia.

Într-o porțiune a fost înconjurat cu apă peste care au fost create alei de acces.

Restul zonei a fost amenajată cu zone verzi, alei și mici lacuri.

Clădirea, susținută de o structură de beton, a fost ridicată cu 14 etaje și la subsol au fost create încă trei nivele. A fost acoperită cu două cochilii din oțel laminat care cântăresc 3.000 de tone. La exterior a fost dotată cu scări și ascensoare care conectează platformele existente la diferite nivele. În interior au fost create sala principală cu 1470 de locuri în care scena creează posibilitatea susținerii spectacolelor, în principal de operă, consecutiv.

Deasupra sălii principale, Auditoriul, cu 140 de locuri, este folosit în diverse scopuri- concerte, mitinguri, ședințe, etc. O altă sală, Aula Magistral, cu 400 de locuri, este utilizată pentru spectacole de muzică de cameră și conferințe.

În clădire a fost amenajat și Teatrul Martí i Soler, cu o capacitate de 400 de persoane, folosit pentru producții teatrale și ca centru de instruire. A fost cel mai avariat în timpul inundațiilor din 2007 care au afectat tot complexul.

Între Palatul Artelor și restul clădirilor complexului a existat un pod vechi care traversa partea nordică a Grădinii Turia.

În 2007, lipit de el, a fost construit un pod nou format din mai multe curbe pentru a crea aspectul unui animal.

Podul vechi a fost prelungit și împreună au format Podul Montolivet (Pont de Montolivet).

În spatele Muzeului de Științe complexul este traversat de Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or), pod rutier și pietonal, datorită formei sale cunoscut ca Podul Harpă și poreclit de localnici „lumânarea”.

Construcția sa a început o dată cu cea a complexului, între 2004-2005 lucrările au fost oprite apoi reluate și podul terminat în anul 2008. S-a realizat un pod lung de 180 metri, la un capăt susținut de 29 de cabluri ancorate cu contragreutăți de un stâlp curbat și în cealaltă parte de patru cabluri.

În zona situată de cealaltă parte a podului în 2003 a fost construit L’ Oceanografic, cel mai mare acvariu din Europa. Ocupând o suprafață de 110.000 metri pătrați și folosind 42 milioane de litri de apă, găzduiește peste 500 de specii de ființe marine și unele specii de păsări care trăiesc în zonele umede.  

Tot pe acea parte a podului, în apropierea lui, în 2009 a fost construită  L’Àgora.

Clădirea dispune de un perimetru liber, ambele fiind folosite pentru spectacole, concerte, expoziții, evenimente sportive, etc.

Pe lângă frumusețea și ineditul clădirilor, complexul a fost benefic pentru populația orașului, raportul economic din 2019 arătând că el a generat 3509 locuri de muncă.