Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România