Arhive etichetă: palate

Oslo, Norvegia- centrul orașului

Publicat pe de
1

Orașul Oslo, capitala Norvegiei, a fost construit sub domnia regelui Christian IV la nord de Cetatea Akershus după ce vechea locație a ars complet în incendiul din 1624.

În centrul orașului au fost construite Palatul Regal și clădirea Parlamentului. Azi, între ele, în clădirile de epocă funcționează mai multe muzee, teatre,  instituții de stat pe care doream să le vizitez. De la Primăria Oslo m-am îndreptat spre  Teatrul Național (Nationaltheatret).

Primul teatru dramatic a fost fondat în Christiania (1829) ca instituție privată și deschis în 1899. Trecând prin mai multe crize financiare, din 1929 a devenit Teatru Național sprijinit financiar de guvern.

Deasupra intrării fațada era delimitată de coloane în trei sectoare unde erau gravate numele scriitorilor norvegieni Henrik Ibsen și Bjørnstjerne Bjørnson.  Statuile lor erau postate de o parte și de alta, în fața teatrului.

În dreapta teatrului se afla un Pavilion muzical.

M-am îndreptat în direcția Palatului Regal. Am trecut pe lângă un chioșc vechi care comercializa în principal suveniruri. Doar se afla în zona cea mai vizitată de turiști.

Vis a vis de teatru se afla clădirea veche a Universității Oslo (Universitetet i Oslo), construită în stil neoclasic. Prima universitate regală a fost fondată în Christiania (1813) și a purtat numele Regelui Frederik VI al Danemarcei și Norvegiei. După proclamarea independenței Norvegiei (1905) în principal a educat o clasă nouă de funcționari publici, parlamentari, miniștrii. Din 1939 a fost denumită Universitatea Oslo și a fost singura din Norvegia până în 1946. Azi funcționează cu opt facultăți axate mai mult pe cercetare- Științe ale Educației, umanității, ale Naturii, Sociale, Matematică, Medicină, Stomatologie, Drept (Universitat i Oslo- Juridisk Fakultet), ultima funcționând în clădirea veche pe lângă care am trecut eu.

Am traversat Parcul Studenterlunder situat în spatele teatrului.

După câteva minute am ajuns la Stenersenmuseet, un Muzeu de Arte plastice deschis în 1994 cu trei colecții de artă private care au fost donate orașului și mutat în locația actuală în anul 2008 împreună cu Muzeul Munch.

Lateral de el se întindea o parte din parcul care înconjura Palatul Regal (Det Kongelige Slott), reședința regelui Norvegiei. A fost ridicat pe dealul Bellevue pentru Regele Karl III Johan (1825-1849) cu o perioadă în care lucrările au stagnat, Parlamentul refuzând să dea fondurile și subvențiile ca demonstrație împotriva regelui. Pe locul unde a fost pusă piatra de temelie ulterior s-a ridicat Capela Castelului. După moartea regelui (1844) a fost extins cu două aripi laterale, fațada principală a fost decorată cu coloane și palatul a fost finalizat.

În piața palatului a fost postată  statuia lui Karl Johan IV (1875). A fost folosit pe perioade scurte de timp și din 1095 a devenit reședință permanentă a Regelui Haakon VII și a familiei sale. Acesta a instaurat tradiția întâlnirilor săptămânale, în sala tronului, cu Consiliul de Miniștri norvegian, care se păstrează și azi. Sub Regele Harald V palatul a fost renovat total (anii ’90).

Grajdurile renovate au fost deschise publicului în 2017 (Queen Sonja KunstStall) și într-o perioadă din an Colecțiile de Artă Regale se pot vizita în cadrul Art Stall.

În 1751 a fost amenajat Parcul Reginei, o grădină privată în stil rococo, situată azi în afara Parcului Castelului (Slottsparken) care a fost amenajat ulterior pe 24 de hectare în care au fost plantați 2.000 de copaci (1848) și împărțit în zone cu nume diferite, un exemplu fiind Parcul Prințesei Ingrid Alexandra în care se află statui lucrate de ea și de copii norvegieni.

Am ieșit din parc în spatele Palatului Regal și am străbătut o zonă ocupată de mai multe ambasade.

Pe lângă Parcul Uranienborg m-am îndreptat spre Biserica Uranienborg (Uranienborg kirke).

Biserica și Școala aparținând de ea au fost ridicate în 1886.

Clădirea din  cărămidă, în stil gotic, cu un turn înalt, a fost  cea mai scumpă biserică ridicată în Christiania (acum Oslo).

Interiorul a fost decorat cu fresce murale care în timp au dispărut și biserica a fost dotată cu orgă.

În 1930 interiorul a fost refăcut în forma actuală, simplă și dotat cu  aprox 1.000 scaune pentru enoriași.

M-am întors pe același traseu și în după Universitate am cotit spre Teatrul Norvegian (Norske Teatret), fondat în 1912 și deschis un an mai târziu într-o clădire modernă. Pe lângă reprezentațiile dramatice sau muzicale în teatru funcționează diverse ateliere cu activități pentru copii, lecturi de poezie, etc. și se desfășoară  expoziții de artă temporare.

Norway Christian Student federation

Galeria Natională (Nasjonalgalleriet) care expune pictură norvegiană și europeană, din 2003 în cadrul Muzeului Național de Artă, Arhitectură și Proiectare, a fost înființată în 1842, a funcționat în Palatul Regal și în 1882 s-a mutat în clădirea proprie în care funcționează și actual.

La capătul străzii am ajuns în Piața Sfântul Olav (Sankt Olav plass) unde credeam că se află catedrala cu același nume.

Până la Catedrala Sfântul Olav (Sankt Olav domkirke) am mai avut de mers cam cinci minute.  Mi se părea că acea zonă era catolică, lângă catedrala catolică găsindu-se și Biserica Sfântul Joseph, tot catolică.

Prima biserică catolică a fost construită la marginea actualului oraș Oslo, azi situată în apropierea centrului,  din fonduri private, cu ajutorul financiar al Reginei Josephine care era catolică și prima slujbă a avut loc în 1856. A primit numele Sfântului Olav a cărui relicvă, un os din brațul său, a fost păstrată într-o vitrină din incintă încă din 1860.

După înființarea Eparhiei Romano-Catolică din Oslo (1953) biserica a fost ridicată la rang de catedrală.

În apropiere, în cartierul Hammersborg se afla cea mai mare biserică din Oslo, Biserica Trinității (Trefoldighetskirke).

Clădirea în stil neo-gotic a fost construită din cărămidă roșie, prevăzută cu o cupolă și două turnuri.

A fost consacrată în anul 1858.

În stânga ei, o alee urca la poarta de intrare în Christparken.

În cartierul Hammersborg se aflau numeroase clădiri guvernamentale pe lângă care am trecut și eu îndreptându-mă spre centrul orașului.

Finansdepartementet

Norges Hoyesterett-Curtea Supremă

Am trecut pe lângă Teatrul Central (Centralteatret), teatru înființat în 1897, axat pe comedie, revisă, operetă dar și dramă. Din 1959 o parte a clădirii a fost ocupată de un studiou de televiziune.

Am deviat pe o stradă pietonală cu numeroase magazine care la capăt forma o piațetă unde a fost postată statuia lui Christian Krogh (1960), fost pictor realist, autor, jurnalist norvegian, profesor la Academia de Arte din Norvegia (1909-1925).

Am ajuns la Clădirea Parlamentului (Stortinget), construită din cărămidă galbenă într-o combinație de stiluri arhitectonice (1860-1866).

Parlamentul norvegian a fost înființat în 1814. Inițial a funcționat într-o casă privată, din 1854 în sala mare a Universității apoi s-a construit clădirea actuală și s-a mutat împreună cu  alte agenții guvernamentale.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de forțele germane, folosită ca și cazarmă, iar Parlamentul a funcționat în străinătate. După război a fost construită o nouă clădire pentru birouri postată astfel încât curtea din spatele celei inițiale a fost închisă.

În clădirile vechi de pe bulevardul central funcționau numeroase hoteluri de lux.

Grand Hotel Oslo

Karl Johan Hotel

Între Parlament și Teatrul Național se întindea un parc (Eidsvolls plass) care a fost amenajat în locul unei mlaștini în perioada când s- a construit Parlamentul (1864) și denumit  după localitatea Eidsvoll unde a fost redactată Constituția Norvegiei și semnată de Adunarea Constituantă din Norvegia.

În mijlocul său a fost amenajat un bazin de apă cu o fântână situată central (Fontanna Sentrum) (1956) care a fost mărit (1976) și din 1994 e folosit iarna ca patinoar.

În capătul parcului dinspre teatru se afla statuia  lui Henrik Wergeland (Statue av Henrik Wergeland), poet, dramaturg, istoric, lingvist norvegian (1808-1845) care a fost dezvelită de Ziua Constituției norvegiene în anul 1881.

De la la Teatru m-am întors la Primărie încheind cercul vizitei mele din acea zi în Oslo.

Citește și Cetatea Akershus din Oslo, Norvegia

Ultima zi în Stockholm, Suedia

Publicat pe de
Răspunde

Pentru ultima zi în Stockholm, zi de vizitare dar mai mult de cumpărături, am coborât din metrou în centrul orașului.

Am intrat în Grădina Regelui (Kungsträdgården) în apropierea Fântânii Molins (Molins fontän), una dintre cele patru zone distincte ale parcului, celelalte trei fiind Piața Charles XII, Piața Charles XIII și fântâna lui Wolodarski.

Zi de vară și duminică, parcul era aglomerat, fiind o zonă de recreere, relaxare, cu copaci umbroși, zone întinse cu iarbă, terase, cafenele, galerii de artă, unde vara au loc diferite concerte și iarna o parte este folosită ca patinoar.

L-am traversat și am ieșit  pe lângă cele două restaurante și barul care aparțineau de Opera Stockholm.

În dreapta mea se afla Biserica „Sfântul Iacob” (Sankt Jacob kyrka) pe care urma s-o vizitez. Pe locul unei capele demolată în 1300 a fost construită o biserică care a funcționat până în 1527 când a fost și ea demolată. La comanda regelui Johan III a început construcția unei biserici noi (1580) care a fost întreruptă după decesul acestuia, terminată și sfințită în 1643.

Extinsă în 1872, interiorul modificat și ferestrele micșorate, biserica a rămas întunecată și s-a folosit iluminarea  pe gaz care a fost înlocuită cu cea electrică (1893). O restaurare majoră a avut loc între anii 1932-1937 când interiorul a fost golit de multe ornamente  și în ultima restaurare exteriorul a fost vopsit roșu, culoarea originală (1968-1969).

Inițial portalurile au fost din gresie sculptată în stil renascentist germano- olandez. Au fost distruse într-un incendiu (1723) și înlocuite cu cele actuale în stil clasicism și baroc târziu când s-a ridicat și un nou turn central cu 4 clopote (1739) dotat cu ceas (1779).

În interior se aflau multe arcade sprijinite de stâlpi masivi. Pe amvon au fost create scene simbolizând botezul, comuniunea, poruncile și Evanghelia. Cele patru vitralii din zona corului prezentau scene despre Moise, predica  pe munte, Învierea și Înălțarea lui Isus. Pe o altă fereastră era reprezentată Răstignirea lui Isus.

În 1644 biserica a fost dotată cu prima orgă care în decursul timpului a fost schimbată cu altele mai performante apoi în 1960 a fost montată a doua orgă, în zona corului.

Pe lângă clădirile de epocă am ocolit Opera pentru a ajunge la intrare.

Handelsbanken

Opera Suedeză Regală (Kungliga Operan) își avea numele scris cu litere de aur pe fațadă, deasupra arcului mijlociu. Prima operă din Stockholm a fost deschisă 1782 când în clădire avea loc și  baluri mascate.  În urma unui asasinat care a avut loc în incintă a fost închisă (1816-1812) apoi clădirea a fost demolată (1892).

A fost ridicată o nouă clădire, în stil neoclasic în care a funcționat Teatrul Regal, denumire schimbată în Operan în momentul înființării  Teatrului Dramatic. Actual are o capacitate de 1200 locuri.

Opera delimita una dintre laturile pieței Gustav Adolf II (Gustav II Adolf torg).

În centrul pieței a fost postată  statuia Regelui Gustav II Adolf, efectuată din bronz (1796).

În clădirile de pe celelalte laturi funcționau majoritar Servicii ale Administrației Locale.

În fostul Palat Gustav Horn (1642-1648) funcționa Muzeu Antichităților Mediteraneene și din Orientul Apropiat (Medelhavsmuseet). Când Castelul Tre Kronor a ars într-un incendiu instanța de judecată a fost mutat în palat apoi a fost cumpărat de o bancă care i-a modificat fațada în stil neo-renascentist și a achiziționat proprietăți vecine în care a amenajat noi spații de birouri (1902-1905). În 1934 elementele de decor ale fațadei au fost eliminate. Muzeul a fost înființat în 1954 prin unirea Muzeului Egiptului cu artefacte din secolele XVIII-XX și Colecția Cipru cu artefacte aduse din expediția suedeză (anii 1920-1930). Fostul palat a fost preluat de stat (1967) și în clădire, din 1982 a început să funcționeze muzeul. Clădirea a fost extinsă pentru birouri guvernamentale (1996-1997).

Vis a vis de Operă se afla Palatul Arvfurstens (Arvfurstens Palats). Terenurile din acea zonă au fost cumpărate de un general de armată care a ridicat un palat  din cărămidă, în stil renascentist germano olandez (1646-1651). A fost cumpărat de prințesa Sophia Albertina, sora regelui Gustav III (1793) și modificat conform cerințelor curții. Din 1892 a fost folosit pentru birourile diferitelor autorități apoi ca reședință regală în care au locuit succesiv mai mulți prinți și viitori regi. Din 1906 în clădire funcționează  Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Apărării pentru care între 1948-1952 a fost extins cu o clădire în curte.

Din piață m-am îndreptat spre Palatul Rosenbad, o clădire art nouveau finalizată în 1902 care a adăpostit diverse instituții, chiar și un restaurant până în 1956.

Actual clădirea e ocupată de birouri guvernamentale (Regeringskansliet) și biroul primului ministru (Statsrådsberedningen).

Fiind ultima zi în Stockholm, o parte din timp l-am dedicat cumpărăturilor  așa că m-am îndreptat spre Drottninggatan, stradă comercială pietonală unde se afla și Muzeul Dansului (Dansmuseet).

Muzeul a fost deschis în 1953 pentru a afișa colecția de artă legată de dansul suedez (1920-1925). În 1966 s-a deschis și o bibliotecă privată care conține literatură despre dansul din Europa de Nord și Vest din anii 1500-1850 și secolul XX, cărți de dans rusesc și mii de filme.

Strada comercială a fost amenajată între anii 1630-1640 ca „Marea Regală” (Stora Kronungsgatan) apoi, în cinstea Reginei Cristina, a fost denumită Drottninggatan.

Pe ea au avut loc atacurile teroriste din 2010 când irakienii au aruncat 2 bombe și 2017 când într-un atac suicid un camion a explodat, a ucis șase oameni și a rănit un număr mare de persoane.

Am ieșit din zona pietonală îndreptându-mă spre unele dintre marketurile mari traversând curtea Bisericii Sfânta Clara (Sankt Klara Kyrka). Se afla pe locul unde în 1280 a existat o mânăstire romano-catolică folosită de membrii Ordinului Sfintei Clara. Mânăstirea a fost demolată o dată cu Reforma Protestantă de Regele Gustav Vasa (1527).

Sub domnia Regelui Johan III a început construcția bisericii actuale (1572) căreia, în timpul lucrărilor de restaurare din anii 1880, i s-a adăugat turnul înalt de 116 metri.

Din 1989 biserica a devenit evanghelică.

În decursul timpului zona cu clădiri vechi a fost extinsă cu clădiri moderne, multe funcționând ca Supermarketuri, o zonă cu acces la metrou, în continuă dezvoltare.

La revedere Stockholm !

Citește și Stockholm, Suedia- o zi prin muzee

 

Stockholm, Suedia- insula Riddarholmen

Publicat pe de
1

Fiind pentru câteva zile în Stockholm, Suedia, în acea zi aveam planificat să vizitez Insula Cavalerilor (Riddarholmen), o mică insulă pe lacul Mälaren. În secol XIII când a fost fondat orașul pe acel loc se afla doar o stâncă (Kidskär) folosită pentru pășunat caprele, loc unde călugării franciscani au ridicat o mânăstire. Datorită îmbrăcăminții lor gri insula a fost denumită Gråmunkeholmen și podul din lemn care o lega de orașul vechi Podul fraților (Munkbron).

M-am deplasat în centru cu autobuzul. Am coborât aproape de Podul Vasa (Vasabron) pe care l-am traversat și am intrat în orașul vechi, Gamla Stan.

Casa Nobilimii și Palatul Bonde

Am ocolit Palatul Bonde (Bondeska palatset) pentru a ajunge la artera principală care ducea spre insulă. Palatul a fost construit de familia Bonde între anii 1662-1673 pentru locuințe de închiriat dar după câțiva ani l-au vândut unui fermier. Clădirea arsă într-un incendiu (1697) a intrat în posesia orașului (1730).

Distrusă de un incendiu devastator (1753), a fost reconstruită adăugându-se cele două aripi sudice și din 1915 în clădire au funcționat Primăria Stockholm și birourile Camerei de Comerț. În 1940 a fost restaurată pentru Curtea Supremă Stockholm, care a înlocuit Primăria și care funcționează și azi.

Vis a vis, într-o piațetă se afla monumentul Dr. Lars Johan Hierta (1801-1872), fost editor de ziar, critic social, om de afaceri și politic, un agitator pentru reforma politică și socială din Suedia secolului XIX care a fost numit și „tatăl presei libere”.

Lângă Palatul Bonde se afla Casa Nobilimii (Riddarhuset), mai corect Casa Cavalerilor, riddar fiind cel mai înalt rang al nobilimii suedeze. Clădirea în stil clasicism olandez a fost construită între anii 1641-1644, refăcută în scurt timp de mai multe ori  și Inițial în clădire a funcționat vechiul Parlament al moșilor și dieta formată din cele 4 state care alcătuiau Suedia. Din 1731 în clădire au avut loc frecvent și concerte publice.

În 1866 Parlamentul s-a mutat în locația actuală, dieta s-a dizolvat, clădirii i s-au construit cele două aripi independente (1870) și a devenit Casa Nobilimii suedeze, un organism care reprezenta nobilimea în guvern.

Din anul 2003 instituția a devenit privată, cel mai exclusiv club din Suedia pentru cele aproximativ 2.000 de familii nobile. Scopul său este de a menține tradițiile și cultura veche suedeze astfel în clădire au loc diverse evenimente culturale, concerte, festivaluri, etc.

În față se vedea podul pe care urma să trec pe insulă. În acel loc, primul pod a fost construit de un consilier care avea moșia pe insulă (1630). În urma incendiului Palatului Regal (1697) familia regală s-a mutat în Palatul Wrangel situat pe insulă și  cele două poduri au fost lărgite. Demolate între 1784-1789, au fost înlocuite cu un pod de piatră care a supraviețuit până în 1867 când a fost schimbat cu unul nou, din fontă, pentru a face joncțiunea cu noul drum feroviar. Creșterea traficului și introducerea sistemului de  metrou  (anii 1950) au dus la demolarea podului care a fost înlocuit cu șase poduri provizorii apoi cu  pod actual de beton (1958), Riddarholmbron, care traversează autostrada principală Centralbron.

În secol XVII Regina Cristina a donat mai multor nobili terenuri pe insulă pentru serviciile aduse coroanei. Aceștia au ridicat palate și insula a primit numele de Insula Cavalerilor (Riddarholmen).

La sfârșitul secolului proprietățile au fost cumpărate de oraș, în 1802 o parte din ele au fost distruse într-un incendiu, ruinele au fost demolate și în spațiul larg rămas s-a delimitat o piață în care central se afla Biserica Riddarholm (Riddarholmskyrkan).

Biserica a fost construită în cadrul Mânăstirii Franciscane (1280-1300), în stil gotic, cu un turn înalt.

După Reforma Protestantă a fost închisă (1527) și clădirea a devenit Biserică Protestantă.

În secolul XVII clădirile care aparțineau mânăstirii au fost demolate, din 1807 parohia s-a dizolvat și biserica a fost folosită doar pentru înmormântări regale, în special ale cavalerilor din Ordinul Regal Seraphine, când clopotele sunau continuu o oră.

Pe stâlpii din interior erau postate stemele cavalerilor.

În jurul mânăstirii au fost construite alte clădiri în care actual funcționează birouri administrative. Clădirea din stânga bisericii, fost spital, închisoare a orașului, a devenit reședință privată, când a fost extinsă cu două aripi spre apă (1600). În secolul XVIII a fost reconstruită și din 1834 a devenit sediul Rikens, unde se întâlneau clerul, burghezia și reprezentanții satelor. În 1866, când s-a format Parlamentul bicameral, clădirea a fost etajată și a funcționat ca birou guvernamental până în 1905 (Gamla Riksdagshuset). În 1911 pe fațada dinspre mare au fost înălțate două turnuri. Actual în clădire funcționează Curtea Administrativă din Stockholm.

Casa de lângă ea, Östra Gymnasiehuset, fostul Palat Baner (Banérska palatset) a fost realizat prin demolarea parțială și interpunerea unei străzi între biserică și mânăstire (1640) ca reședință privată.  Din 1821 în ea a început să funcționeze Gimnaziul Östra. Părți ale vechii mânăstiri se află și azi păstrate sub casă.

Vis a vis de intrarea în biserică de afla fostul Palat Sparre (Sparreska palatset) ridicat de sfetnicul regal căruia îi purta numele (1635-1645). A trecut din proprietar în proprietar, în 1775 a fost achiziționat pentru Colegiul Amiralității, apoi clădirea a fost extinsă cu două aripi și în parterul celei de sud a fost amenajată prima maternitate din Suedia (1763). Amiralitatea a funcționat până în 1916, perioadă în care palatul a fost extins și etajat (1802), ulterior a devenit sediul Curții Administrative Stockholm (1967-2009). După renovarea sa, din 2011 și actual   în clădire funcționează Curtea Supremă de Administrație (Kammarrätten).

Lângă ea, aparținând azi de aceeași instituție, se afla Camera Comunelor (Högsta förvaltningsdomstolen).

Pe aceeași latură a pieței se afla fostul Palat Wrangel în care, după reconstrucția în urma unui incendiu (1802) și până azi funcționează Curtea de Apel (Svea hovrätt). Pe acel loc se întindeau fortificațiile de apărare ale lui Gustav Vasa (1530) din care  făcea parte și turnul de sud al conacului existent acolo, conac transformat într-un palat apoi reconstruit și extins pentru mareșalul Wrangel (1652-1670). La sfârșitul secolului a ars într-un incendiu apoi a fost reconstruit și în el s-a mutat familia regală pe perioada renovării Palatului Regal ars și el într-un incendiu (1697-1754), când a purtat numele de Casa Regilor (Kungshuset).  După retragerea familiei regale a găzduit Oficiul de Stat (Statskontoret).

Vis a vis, aproape de pod, se afla Palatul Hessenstein, azi sediul Curții de Apel Svea. Palatul a fost construit de sfetnicul regal căruia îi purta numele (1630-1640), extins și modernizat de nepotul său (1680) și cumpărat de Regele Suediei Frederic I de Hessenstein pentru concubina sa (1731). În secolul XVIII a fost locuit de arhitectul și politicianul Tessin care l-a transformat în centru al elitei culturii suedeze. În 1833 palatul a ajuns în posesia orașului Stockholm și a devenit sediu al  Biroului Național al Datoriilor de Stat (Riksgäldskontoret).

Lângă el, Palatul Stenbock (Stenbockska palatset), construit în aceeași perioadă, a fost modernizat și extins apoi achiziționat de stat (1772) pentru Colegiul de Comerț. Din 1865 în palat au fost mutate Arhivele Naționale care s-au extins și în clădirea alăturată și au funcționat până în 1969 când au fost mutate.

Din 1852 în centrul pieței a fost postată statuia fondatorului orașului.

Imediat ce am ieșit din piață, pe o ridicătură a terenului am văzut primul palat nobiliar ridicat pe insulă, Palatul Rosenhane (Rosenhaneska palatset) (1652-1656) care a funcționat ca și Cancelarie Regală în perioada în care familia regală a locuit în Palatul Wrangel. Ulterior a devenit sediul Marii Loje a Francmasoneriei Suedeze, ordinul fiind condus de regii Suediei (1775-1874), perioadă când a fost extins cu aripile laterale construite pentru săli de ceremonial (1801-1855). Din 1874 a intrat în posesia statului când au funcționat Statul General al Armatei, Școala Militară și Arhivele de Război. Actual aparține Curții de Apel Svea.

Am coborât pe aleea de lângă palat pentru a vedea unde între 1886-1905 a fost postat punctul zero, Ordnance Datum (Normalhöjdpunkten), față de care au post poziționate diferite locații după longitudine, latitudine și altitudine față de nivelul mării. De fapt punctul zero a fost așezat la 11.800 metri deasupra nivelului mării, sub forma unei mici tije de argint situată în peretele unei stânci și închisă cu ușă metalică. Pe baza lui a fost creată o hartă militară secretă. La un moment dat harta a fost făcută publică și după ea au fost create  hărți pentru sudul și nordul Suediei, dar după folosirea de către Europa a celei de la Amsterdam, s-a renunțat la ele.

Am revenit la Palatul Rosenhane, am trecut pe lângă Curtea de Apel și am coborât pe terasa Ever Taub, întinsă pe malul mării.

La unul din capetele ei se afla Statuia Ever Taubs, artist, compozitor și interpret suedez, principalul trubadur al baladei suedeze din secolul XX.

Pe malul opus al apei se înălța Primăria Stockholm.

Am ieșit din terasă și am ocolit insula mergând pe strada paralelă cu malul apei.

În depărtare, mult după malul opus, se vedea o construcție modernă, Centrul de Congrese Waterfront (Waterfront Congress Centre).

Am continuat drumul de-a lungul clădirii Norstedts Akademiska Förlag, sediul celei mai vechi edituri de cărți din Suedia, fondată în 1823 și care funcționează și azi.

Înainte de a părăsi insula doream să mai trec din nou prin piața sa centrală astfel că am urcat pe lângă Arhivele Naționale. O ultimă privire…apoi pe lângă biserică m-am îndreptat spre Riddarholmbron. Vizitarea insulei se încheiase.

După ce am traversat apa am coborât pe podul Munksbron spre a intra pe străduțele vechiului oraș, Gamla Stan.

Kammarraten

Citește și Ultima zi în Stockholm, Suedia

 

 

 

Stockholm, Suedia- Gamla Stan (Orașul Vechi)

Publicat pe de
Răspunde

De lângă Operă, din Piața Gustav Adolf am trecut  podul Norrbro, unul dintre primele poduri din piatră ale orașului, construit cu trei arcade (1795, 1906) pentru a facilita accesul la Palatul Regal situat în orașul vechi, Gamla Stan, podul trecând peste insula Parlamentului (Helgeandsholmen) pe care între secolele XIII-XIV a funcționat un ospiciu.

Azi cele două clădiri ale Parlamentului (Riksdagshuset) ocupă aproape jumătate din insulă. Când în Suedia s-a constituit un Parlament bicameral (1865) pentru sediul acestuia a fost construită o clădire cu două aripi neo-clasice ornate cu coloane corintice și frontalul neo-baroc (1897). Deasupra ușii centrale din bronz a fost postată stema suedeză și pe clădire statuia Svea care reprezintă Suedia.

În 1905 clădirea a fost extinsă pentru a funcționa Banca Națională Suedeză (Sveriges Riksbank) și o sală mare pentru adunări. Din 1971 Parlamentul a devenit unicameral. După cinci ani, pentru renovarea clădirilor, banca s-a mutat definitiv și Parlamentul temporar în casa de Cultură. În timpul renovărilor clădirea fostei bănci a fost extinsă cu o galerie de sticlă semicirculară, urmând să fie ocupată de Parlament.

Clădirea veche a fost unită cu cea mai nou, a băncii, prin două arcade mari ornate și ele cu stema Suediei.

Între ele s-a delimitat o stradă pietonală pe care am străbătut-o și eu alături de mulți alți turiști.

Am trecut un pod pietonal, Podul stabil (Stallbron), care a fost construit din oțel (1879-1904) pe locul celui mai vechi pod de lemn din oraș, înlocuit cu unul din fontă (1843). Podul a fost completat cu partea sa de vest (1982) pentru a acoperi porțiunea de metrou care leagă  clădirea Parlamentului ( Riksdagen) cu Cancelaria Guvernului (Kanslihuset), o clădire a cărui portic era decorat cu patru coloane dorice (1790).

La capătul podului am intrat în piața Mynttorget. Piața a luat numele de la Monetăria Regală (Kungliga Myntet) care era situată în zonă (1696-1850). Fiind aproape de Parlament, în piață au loc frecvent diverse manifestații și proteste, unul dintre ele era în plină desfășurare.

În față, paralel cu o parte din insulă se întindea Palatul Regal (Kungliga Slottet), o clădire în stil baroc în care se aflau apartamentele regale și pentru oaspeți cuprinzând 600 de camere, birourile regelui și personalului format din aproximativ 200 de persoane, săli de festivități, Capela regală, Tezaurul Regal, o bibliotecă și mai multe muzee. A fost construit în locul Castelului Tre Kronor (secolul XIII) distrus într-un incendiu (1697), într-o perioadă mai lungă de timp, construcția stagnând în timpul Marelui Război din Nord. Clădirea a fost finalizată în anul 1754. Din 2011 a început o renovare preconizată să dureze aproximativ 20-22 de ani.

Muzeul Trei Coroane (Tre Kronor museet), situat la parterul aripii de nord a Palatului Regal, era dedicat istoriei fostului castel care a fost ridicat pe locul unde în anii 900 vikingii au construit un baraj din lemn, apoi un fort de apărare (110). Prin trei modele 3D mari era înfățișată dezvoltarea clădirii de la o cetate medievală într-un castel apoi palatul actual. De asemena erau etalate și obiecte din fostul castel care au supraviețuit incendiului.

Am ocolit colțul clădirii spre partea de vest a palatului, lâsând în stânga podul Strombron.

National Museum

Un alt muzeu, Muzeul Antichităților lui Gustav III (Gustav III Antikmuseum), era format din două galerii de piatră plasate exact ca cele inițiale în care erau etalate sculpturile achiziționate din Italia, de regele căruia muzeul îi purta numele și adunate într-o colecție. După moartea lui, colecția cu peste 200 de sculpturi a fost adunată într-un muzeu care a fost deschis publicului în 1794.

Pe malul apei, într-un spațiu larg, se afla statuia Regelui Gustav III.

Pe latura de sud a palatului se afla Muzeul de Arme Regal (Livrustkammaren), cel mai vechi muzeu din Suedia.

A fost înființat de Regele Gustav Adolf (1628) pentru a etala ținutele vestimentare din campania sa în Polonia. În decursul timpului au fost adăugate diverse obiecte, arme care evocă istoria militară și contribuția regalității în istoria Suediei.

Am fost impresionată de gărzile regale aflate în perimetru, persoane nemișcate, ca niște statui.

Trezoreria Regală (Skattkammaren), situată în pivnița de sub Sala Națională a Palatului Regal, a fost deschisă pentru vizitare în 1970 printr-o decizie parlamentară. Printre obiectele etalate se găseau trei coroane salvate din incendiul castelului Tre Kronor, coroane ale altor regi suedezi, sabia lui Gustav Vasa, etc.

În fața Palatului Regal, în 2018, la celebrarea a 200 de ani a dinastiei suedeze Bernadotte, a fost mutată din Slussen statuia regelui Karl Johan XIV. Statuia a fost construită după moartea regelui la comanda fiului său, Regele Oskar I. A fost creată la Roma, trimisă în Suedia (1810), postată în Slussen (1851) și dezvelită după trei ani.  Regele era îmbrăcat în uniformă de mareșal suedez, având pe umărul drept și pe piept însemne reprezentând Ordinul Serafimului. Era postat călare pe un armăsar care la gât purta crucea ordinului regal și pe harnașament trei coroane suedeze.

Vis a vis de palat am văzut fosta Casă de Bal (Lilla Bollhuset) construită în 1627 și folosită 40 de ani pentru sporturi cu mingea, ulterior, până în 1686 de către companiile de teatru.  După înființarea Parohiei finlandeze în Stockholm clădirea a fost transformată în Biserica finlandeză (Finska kyrkan– Suomalainen kirkko) care a început să funcționeze din 1725.

În față se afla fosta Catedrală a orașului, Biserica Sfântul Nicolae-Storkyrkan.  După ce am vizitat-o am urmat strada pietonală unde se aflau o sumedenie de magazine.

Nu lipseau nici pictorii stradali, ca în orice loc din lume aglomerat de turiști.

Era așezat chiar și un telefon public de epocă, Rickstelefon, probabil pentru a lăuda rețeaua de telefonie care s-a înființat în Suedia în 1880.

Am ajuns în Piața Mare (Stortorget), cea mai veche piață din Stockholm care a fost delimitată prin construirea de clădiri pentru populația de atunci, în jur de 6.000 de persoane (1400). În decursul timpului în clădiri au început să funcționeze comercianții și piața a devenit un loc principal de întâlnire, mai ales în jurul fântânii situată în centrul ei (secolul XVIII). În 1856 fântâna a secat, a fost mutată până în 1950 când, readusă, a fost conectată la conducta de apă din oraș. Actual în piață au loc spectacole, demonstrații și Piața de Crăciun din Stockholm.

Pe latura de nord a pieței se afla Muzeul Premiului Nobel (Nobelmuseet), cu acest nume din anul 2019, în care se găseau expoziții, rulau filme, aveau loc piese de teatru, dezbateri științifice despre laureații Nobel și  informații despre fondatorul premiului, Alfred Nobel (1833-1896). Cu numele de Muzeul Nobel a fost deschis în 2001 în fosta clădire, în stil rococo francez, a Bursei de Valori (Börshuset) (1773-1776) care a înlocuit vechea Primărie. În clădire funcționau și Biblioteca Nobel iar la etaj Academia Suedeză.

La capătul străzii pietonale se afla zona care în Evul Mediu era locuită de populația germană. Numărul germanilor crescând, negustorii germani au construit o școală și în 1672 Biserica germană luterană „Sfânta Gertrude” (patroana călătorilor) (Tyska Kyrkan).

Pe turnul bisericii a fost postat un cocoș de aramă care se rotea în direcția vântului.

Când turnul a fost distrus într-un incendiu (1878) și ulterior reconstruit cocoșul a fost schimbat cu unul nou iar piesa originală închisă într-o cutie de sticlă și expusă în holul de la intrare.

Am schimbat direcția pe alte străzi pietonale comerciale înțesate de turiști.

Am ajuns în piața Mälartorget, situată în partea vestică a orașului vechi, în apropierea lacului căruia îi poartă numele.  Piața a părut ca urmare a acoperirii unei porțiuni de apă cu pământ (1866) pentru a se crea un port în care se descărcau produsele agricole din zona lacului.

În zona pieței se afla Statuia „Familia” (Familjen) efectuată de Pye Engström (1972-1973). Interesant era că mama, tatăl și copilul  puteau fi mutate și rotite de-a lungul pistelor din bază.

La capătul străzii am ajuns în zona podului Munkbron unde se afla stația autobuzului cu care urma să mă deplasez.

Citește și Stockholm, Suedia- insula Riddarholmen

 

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Publicat pe de
Răspunde

Timișoara este un oraș foarte aglomerat și cu greu poți găsi un loc de parcare, mai ales în zona centrală. Ca de obicei am avut noroc să găsesc unul lângă Facultatea de Medicină apoi „am luat-o la picior” spre zona centrală amenajată pietonal. Doream să vizitez Piața Unirii, cea mai veche piață istorică a orașului Timișoara. După ce am trecut de Hotelul Intercontinental am cotit la dreapta în zona pietonală care, la capăt se deschidea în piață.

Casa Emmer (1908)

Inițial s-a numit Piața Losonczy, amintind de comitele care a condus oștile în apărarea împotriva otomanilor, ucis de aceștia când au ocupat cetatea (1552). După două secole a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de trupele generalului Eugeniu de Savoia (1716). Intrând sub tutela Imperiului Austriac, după ce porțiunea care făcea parte din fortificațiile cetății a fost demolată și șanțul exterior umplut (1740), piața a devenit o perioadă comercială, Hauptplatz-Piața Principală apoi denumită după Catedrala construită în 1736 Piața Domului (Domplatz).

După Primul Război Mondial Banatul a fost împărțit între cele trei state ale căror etnii locuiau în zonă, România, Iugoslavia și Ungaria, Timișoara intrând sub ocupația sârbă până în 1919 când aceștia s-au retras. Trupele române venite în Timișoara au desfășurat în piață solemnitatea oficială e Unirii și de atunci aceasta a fost numită Piața Unirii. În anii 1988-1989 piața a fost restaurată în forma existentă azi.

În perioada 1731-1738 Banatul a fost devastat de o epidemie de ciumă care a produs numeroase victime, numai în Timișoara 1300 de persoane și-au pierdut viața. Supraviețuitorii, drept mulțumire, au ridicat în mijlocul pieței Coloana Ciumei (1755-1758) numită și Monumentul Sfintei Treimi fiind formată din Tatăl și Fiul care tronează pe coloană și țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei au fost postate statui ce reprezintă mai mulți sfinți- Sf.Nepomuk, Sf. Rozalia, Sf. Barbara, Sf. Rochus, Sf. Sebastian, Sf. Carol Borromeus, Regele David și sculpturi reprezentând războiul, foametea și ciuma. În apropierea lui s-a descoperit un izvor de apă minerală, benefică în afecțiunile gastrice, care a fost deschis publicului din 1894.

Am intrat în piață pe lângă Casa Bruck care ocupa unul dintre colțurile străzii și o parte din latura de sud a pieței. A fost construită de farmacistul căruia îi poartă numele (1910-1911) pe locul unde din 1828 se aflase Farmacia „Crucea de Aur”. A fost modificată din stil baroc vienez în stil art nouveau și secession cu motive folclorice maghiare. La parterul ei a fost deschisă din nou o farmacie, care funcționează și acum, în care sunt păstrate vitrinele originale și o parte din mobilierul de epocă. Clădirea a fost renovată în anul 2012.

Pe aceeași latură, în 1758 a fost ridicată casa maistrului sticlar Mathias Simon, o casă cu parter și un etaj. În prima jumătate a secolului al XIX-lea în ea a funcționat hanul și ospătăria „La Elefant” și clădirea a primit numele de „Casa la Elefant”. Un secol mai târziu i s-a adăugat un etaj (1960) și a adăpostit Trustul de Construcții Timișoara apoi, între 1980-1981 fațada a fost reconstruită în stil eclectic, istoricist.

Pe latura estică, vis a vis de Banca de Scont, se afla Palatul Episcopal Ortodox Sârb (“Vicariatul”), o clădire construită inițial în stil bizantin (1744-1747) care a fost refăcută în stil baroc (1905-1906). Pe lângă sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe clădirea adăpostește colecții de bibliofilie și de artă religioasă ortodoxă din secolele XVII-XIX, ultima deschisă publicului în 1967.

A fost construit o dată cu noua biserică ridicată din banii credincioșilor pe locul uneia mai vechi care a fost distrusă de un incendiu (1728). Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului”  (1744-1748) a fost construită în stil baroc la care s-au adăugat două turnuri cu cinci clopote (1791). Spre piață era orientată partea din spate a clădirii astfel am ocolit pe străduțe pentru a o putea vizita.

Până în secolul XIX biserica a fost folosită de comunitatea ortodoxă mixtă.

După separarea celor două biserici, cea română de cea sârbă, proces care a fost îndelungat (1865-1873), biserica din Piața Unirii a rămas să funcționeze pentru comunitatea sârbă.

Am revenit în piață și m-am îndreptat spre latura ei nordică.

În partea spre vest au fost construite patru case cu o fațadă unică (1758) care s-a păstrat până în 1844, numite azi „Casele Canonicilor”. Clădirea de pe colț, în stil baroc austriac,  i-a aparținut din 1828 celui căruia îi poartă numele, Casa Szervinatz. În decursul timpului ea a devenit sediul ospătăriei „La Trei Husari” (1847), apoi Fabrică de oțet (1852). Deteriorată  în timpul asediului din 1849, a fost refăcută în stil clasicist. Ultima restaurare a avut loc în 1980.

Lipită de ea se afla o altă casă din grupul „Casele Canonicilor”. Casa Krautwaschl, construită în aceeași perioadă, a adăpostit ospătăria „La Struț” (1844) apoi, de-a lungul timpului a fost sediu pentru diverse bănci, redacții, sedii politice.

Pe latura estică, vis a vis de Catedrala Ortodoxă Sârbă, după alungarea otomanilor, la inițiativa Împăratului la Carol al VI-lea a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Gheorghe”  numită și Domul. Construcția începută în 1736 a fost de lungă durată fiind oprită pe perioada epidemiei de ciumă, reluată în 1740 și a început să funcționeze în 1754 când s-a ținut prima liturghie.

Turnurile au fost dotate treptat cu șapte clopote dintre care cel mai vechi a fost turnat la Buda (1762), în timp reînnoite, ultimul fiind turnat în 2012. În cripta din subsolul bisericii au fost înmormântate personalități bisericești, militare și nobili. Consacrarea solemnă a avut loc abia în 1803 a doua zi după sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Clădirea a fost renovată de mai multe ori (1926, 1986, 2003-2006, 2011).

În interior au fost realizate 9 altare în stil baroc și rococo, ultimul construit în 1900. În centrul altarului principal a fost postată o pictură reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Orga veche din secolul XVIII a fost înlocuită cu una nouă (1908) la care se cântă în cadrul concertelor de orgă ce sunt susținute în catedrală datorită acusticii foarte bună. Liturghiile sunt ținute în mai multe limbi- română, maghiară, germană, bulgară, etc.

Lângă ea, pe locul unei clădiri vechi (1812) a fost construită clădirea în stil secession (1904) în care a funcționat Banca Economică din Ungaria de Sud, denumită în 1920 Banca Șvăbească. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată dar banca a continuat să funcționeze până azi.

Lipită de ea se afla Casa Prenner (1812) care a intrat în posesia celui căruia îi poartă numele în 1828. Era o casă cu un etaj în parterul căreia funcționa un atelier de dulgherie și unul de lăcătușărie. În anul 1900 a fost completată cu al doilea etaj.

Am revenit pe latura de sud a pieței unde se afla Palatul Baroc ridicat în 1733 în care au funcționat Oficiul Minier și casieria Militară apoi Palatul Administrativ al Banatului (până în 1778), Prefectura, Comitatul Timiș  (până în 1848), Guvernul Voivodinei Sârbești și a Banatului Timișan (până în 1860). A fost refăcut în anul 1886 când a fost înălțat cu un etaj și au continuat să funcționeze Prefectura județului Timiș- Torontal (până în 1944), Comandamentul Sovietic Militar (1944-1958), Institutul Agronomic.

Sub conducerea comunistă clădirea s-a deteriorat. Restaurarea ei a avut loc în anii 1980 și într-o aripă a fost mutată Secția de Artă a Muzeului Banatului (1986). După o restaurare și extindere clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Timișoara, desprins de Muzeul Banatului în anul 2016.

Pe lângă muzeu am ieșit din Piața Unirii urmând să mă îndrept spre Hotel Intercontinental apoi la Facultatea de  Medicină unde îmi era parcată mașina. Am trecut pe lângă Casa Ormos (1891), clădire în stil eclectic secessionist. A fost achiziționată de membrul fondator al Societății de Istorie și Arheologie și fost prefect al Comitatului Timiș, căruia îi poartă numele, care a transformat-o în muzeu. Ulterior în clădire au funcționat Biblioteca Comunală (1941) și Biblioteca Academiei Române- filiala Timiș din 1953 până azi. Din decorațiile exterioare s-a păstrat doar statuia zeiței Minerva.

Pe colțul următor era Casa „La Trompetist” (1747) numită după hanul și ospătăria care funcționau în ea, deținute de un maior, fost trompetist în Armata Imperială. În 1899 a fost adăugat al doilea etaj, clădirea a fost transformată din stil baroc în stil eclectic istoricist apoi hanul a devenit Hotelul Trompetă, hotel de lux cu 50 de camere și băi cu apă curentă, cu clienți din înalta societate.

Următoarea clădire, Episcopia Romano-Catolică, a fost construită începând cu 1743, în stil baroc cu elemente rococo. În ea a funcționat Casa Camerală Nouă, alte sedii administrative și în colțul de nord-est era locuită de episcopul catolic. Din 1780 Regina Maria Theresia a atribuit-o prin decret imperial Episcopiei. Clădirea cu forma literei „U” a fost completată în secolul XIX, curtea interioară a fost complet închisă iar în noua construcție a fost amenajată arhiva episcopală (1890).

În jurul anilor 1920-1930 parterul a fost închiriat unor magazine, bănci, ateliere meșteșugărești. În perioada comunistă, când ordinele catolice au fost interzise,  palatul, arhive, biblioteca au fost confiscate de autorități (1950) dar, în urma unui proces câștigat a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic (1954). Din 1990 episcopia a reînceput să funcționeze legal, palatul a fost reamenajat și deschis în 1994.

Cam atât din Timișoara am reușit să vizitez în acea zi. Eu locuind în Arad, la mică distanță, urma să mai explorez orașul și cu alte ocazii.

O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

 

O zi prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Am intrat în orașul Timișoara, județul Timiș, România și pentru a evita aglomerația m-am abătut din drumul principal pe lângă  Biserica Adormirea Maicii Domnului din Calea Aradului spre Gara de Nord, unde am parcat.

Încălțată corespunzător unui drum lung am pornit-o la pas pe Bulevardul General Ion Dragalina unde, înainte de podul care traversează canalul Bega, pe colțul din dreapta am văzut Palatul Gemeinhardt care poartă numele fostului proprietar, arhitectul care l-a construit în stil art-nouveau (1911-1912). În perioada interbelică (1941) a fost transformat și în el a funcționat Hotelul Splendid.

Am trecut  Podul General Ion Dragalina (fost Podul Ștefan cel Mare cunoscut și ca Podul Gării) peste canalul Bega în cartirul Iosefin. Pe cealaltă parte a canalului, în colțul din stânga se afla Palatul cu ancoră (1901-1902). Se povestește că a fost construit pe locul unei case mai mici din 1755 care aparținea Căpităniei Portului Timișoara. În ea a funcționat un restaurant care avea o firmă cu ancoră. Era înconjurată de o zonă verde „La Ogorul Verde” (ogor în limba germană arhaică=anger). Când s-a construit palatul restaurantul a continuat să funcționeze la parter, deasupra turnului clădirii a fost postată o ancoră ca simbol al vechii parcele, confundându-se termenul arhaic cu anker=ancoră clădirea a fost denumită palatul cu ancoră.

Pe colțul de vis a vis se afla fostul Palat Karl Weitz (1909-1910) în care a funcționat Hotelul Royal.

Mi-am continuat plimbarea paralel cu canalul Bega. După ce am trecut pe sub Podul Eroilor am urmat Bulevardul Iuliu Maniu unde se afla Sinagoga Iosefin, o clădire în stil eclectic cu elemente maure deschisă în 1895, singura din Timișoara care funcționează și azi.

Nu departe de ea, în fosta Piață Scudier, ocupând un colț, se afla o clădire în stil secession (art nouveau), Palatul Alexandru Pisica (1911-1912). A fost construit de  Piszika Sandor, maestru cârnățar, comerciant, om de afaceri, membru al consiliului de cartier Iosefin, al Consililului director al Fabricii de Apă Minerală și al Consiliul director al Băncii Poporale de Acțiuni din Iosefin. În 1911 a înființat o fabrica de prelucrare a cărnii de porc care producea mezeluri, Piszika- Gyar (Fabrica Pisica) și un magazin de desfacere al produselor situat în clădire. Și în ziua de azi parterul funcționează în scop comercial.

Pe  colțul opus se afla Palatul Albert Schott (1911-1913) care a fost prima clădire cu 3 etaje ridicată în cartier.

Urmând Calea Șagului am intrat în zona A a cartierului Fratelia, zona B fiind situată spre calea Girocului, pe vremuri fiind separate de o cale ferată, azi stradă numită popular ștrec. Urma să vizitez câteva biserici din zonă. Prima a fost Biserica romano-catolică Fratelia A „Sfântul Iosif”.

A fost construită între anii 1926-1930 în stil neogotic. În 1977 a fost dotată cu un ceas electric primit de la Viena.

A fost renovată succesiv, exteriorul în 1970, interiorul în 1978.

În mijlocul altarului era postată statuia din lemn a Sfântului Iosif.

În apropiere se afla Biserica ortodoxă Fratelia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”  (1963).

După ce am străbătut câteva străduțe am intrat în zona Fratelia B unde se afla o biserică fără turn, Biserica romano-catolică Fratelia B „Adormirea Maicii Domnului” (1928).

Rătăcindu-mă, am ajuns în cartierul Girocului în dreptul unei biserici noi,  Biserica ortodoxă „Sfântul Arhidiacon Ștefan” denumită și Biserica Martirilor.

A fost una dintre puținele biserici ortodoxe pe care le-am vizitat în decursul anilor în care se putea intra la orice oră din zi.

Mă îndepărtasem mult de punctul de plecare astfel m-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Observatorul Astronomic situat în Piața Axente Sever, în mijlocul unei zone verzi, înconjurat cu gard. A fost înființat 1962 și funcționează ca Institut de Cercetare așa că nu i-am putut vedea decât exteriorul.

Am intrat în cartierul Elisabetin unde am trecut pe lângă  Mânăstirea Ordinului Salvatorienilor, ordin religios catolic care a început să funcționeze în Timișoara din anul 1898 în cartierul Mehala.

Cu ajutorul comunității s-a început construirea unei bisericii, construcție întreruptă de Primul Război Mondial.

Terminată în 1919, a început să funcționeze ca parohie independentă.

Situată în Piața Nicolae Bălcescu, fostă Piața Lahovary, Bis romano-catolică  din Elisabetin „Preasfânta Inimă a lui Isus” și-a întrerupt activitatea în perioada comunistă, ordinul fiind interzis în 1949.

Am părăsit piața și m-am întors în cartierul Iosefin în care doream să văd unele clădiri istorice și biserici mai vechi. În Casa Rudolf Menczer, construită în stil eclectic neobaroc (1894-1895), din 1897 și până azi, la parter funcționează o farmacie care păstrează o parte din mobilierul inițial. Restul clădirii este azi Clinica de Obstetrică și Ginecologie Timișoara.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un un complex de clădiri care au aparținut mânăstirii Ordinului Surorilor de Notre Dame funcționa Colegiul Național Bănățean.

Din păcate nu toatele acele case vechi erau întreținute, așa era și Palatul Thomas Ede, o casă ridicată în stil secession (1910-1911), actual foarte deteriorată,  care în loc să mulțumească ochii îi întrista.

La capătul străzii, după colț se afla Biserica Notre Dame. În anul 1864 au sosit la Timișoara călugărițe din ordinul Notre Dame, un ordin religios înființat în Bavaria. S-a ridicat biserica și o mânăstire în care locuiau acestea, azi Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” și funcționa o Școală de Fete, azi Colegiul Național Bănățean.

În 1948 ordinul a fost interzis, mânăstirea a fost confiscată și a fost retrocedată Episcopiei Romano-Catolice doar în 2010. Clădirile mânăstirii au fost cumpărate de Primăria Timișoara  (2016) pentru Liceu și Colegiu iar biserica este folosită de comunitatea catolică a bulgarilor bănățeni.

Am înaintat până la Biserica Romano-Catolică „Nașterea Fecioarei Maria”.

Clădirea în stil baroc a fost construită în secolul XVIII și reparată în secolul XIX.

Pe colțul opus se afla fostul Palat al Băncii de Economii (1898) în care de-a lungul timpului la parter au funcționat diverse magazine, actual Banca Românească. Citisem că în etajele superioare erau păstrate colecții de monede și hârtii bancare vechi dar nu am avut ocazia să le văd.

Casa de Economii Iosefin, Palatul Johann Hochstrasser (1912-1914), a fost a doua clădire cu trei etaje construită în cartierul Iosefin. Pe clădirea în stil art-nouveau, între decorații a fost postat simbolul băncilor, un stup de albine stilizat. Din păcate decorațiile s-au deteriorat și au dispărut în timp.

Am trecut pe lângă o clădire în stil neobaroc în curs de renovare, fostul Palat al Teatrului de Păpuși,  Palatul János Kassay (1897-1898), în care la parter a funcționat Casa de Economii Cetățenești. Actual în clădire funcționează Teatrul de Copii și Tineret „Merlin”.

Înconjurată de case și foste palate, în față se deschidea Piața Mocioni numită și  Piața Sinaia unde în partea sudică, parte din cartierul Elisabetin, am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” Iosefin (1931-1936). Biserica a fost construită pentru enoriașii din cartierul Iosefin. A fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 24 metri, lângă ea clopotnița înaltă de 33 metri, dotată cu șase clopote.

În curtea ei a fost amenajat un mic parc în care au fost postate busturile celor cinci ctitori ai bisericii. Între anii 1939-1946 a servit ca și catedrală astfel este cunoscută și cu denumirea de Catedrala Ortodoxă Veche.

Interiorul spațios, cu o capacitate de 1000 de persoane, a fost pictat în stil fresco bono.

Între anii 1983-1985 s-au adăugat 70 de picturi reprezentând scene biblice.

Pictura a fost restaurată în 1958.

De acolo am înaintat spre canalul Bega. În vecinătatea Pieței Maria am trecut pe lângă Palatul Comunității Reformate, în stil neogotic (1901-1902), cu Parohia și Biserica Reformată.

În acea zonă s-a declanșat așa numita „revoluție din 1989”.

Lângă palat se afla Monumentul Fecioarei Maria (1906) format dintr-un baldachin situat pe șase piloni în care se afla statuia Fecioarei cu Pruncul în brațe, sculptată în marmură de Carrara. Legenda spune că în acel loc a fost executat Gheorghe Doja și în acel moment niște călugări au văzut chipul Fecioarei Maria în fum, un miracol pentru care ulterior, pe acel loc i-au postat icoana pusă într-o cutie cu geam de sticlă. A fost distrusă accidental (1837), înlocuită cu o statuie din lemn, în 1865 cu una din piatră apoi cu una adusă de călugărițele Ordinului Surorilor Notre Dame. Monumentul a fost refăcut în forma actuală în 1906.

În clădirea situată în Piața Maria, vis a vis de monument, funcționa Institutul Intercultural Timișoara. Palatul a fost construit în stil secession (1902-1905), la parter și primul etaj a funcționat Cazinoul din Iozefin, Cazinoul Délvidéki, un gen de club privat al celor înstăriți în care aveau acces doar membrii săi și unde ținuta era obligatorie. Pe lângă mesele de joc avea o sală de concerte, actuala Sală Lira, locuri amenajate pentru întâlniri literare, o bibliotecă. Între cele două războaie mondiale cazinoul s-a închis și în clădire a funcționat o Casă de Modă apoi a devenit Casa de Cultură a Timișoarei.

Toate casele de pe acel bulevard, majoritatea în stil secession sau neobaroc, au fost construite la începutul secolului XX.

Casa Herman Winckler

În sfârșit am ajuns la capătul bulevardului, în apropierea canalului Bega. Pe un colț, Palatul Marsall era în renovare. Pe celălalt colț, Palatul Apelor (1900-1901), reabilitat între anii 2010-2018, se înălța semeț. Inițial palatul a fost proiectat cu un singur etaj dar a fost etajat după zece ani. A fost construit pentru Societatea de Hidroameliorări Timiș Bega, între anii 1948-2007 în el a funcționat și Regionala C.F.R. Timișoara și actual Direcția Apelor Banat.

Am cotit pe lângă Spitalul C.F.R. , o clădire în stil secession construită între anii 1900-1902.

Mergând paralel cu Bega am trecut pe lângă Biserica Baptistă Betel.

Pentru a vedea și o altă zonă din Timișoara am trecut Podul Metalic, cunoscut ca Podul de la fabrica de lanțuri. A fost construit (1917)  din porțiunile demontate de la Podul Mare (1871) ca pod pietonal. Despre el circulă și o legendă în care se spune că a fost construit pe baza unui desen original al lui Gustav Eiffel. Întotdeauna m-au distrat aceste legende care, neapărat, trebuie să ridice în rang diverse.

Am străbătut strada Andrei Mureșanu, studiind zidul plin de graffiti, spre locul de unde am pornit plimbarea mea prin Timișoara, Gara de Nord. În altă zi voi reveni pentru a explora în continuare orașul, Timișoara fiind aproape de Arad, locul meu de baștină.

Citește și O scurtă raită prin Timișoara

 

 

 

Plimbare prin Toledo, Spania

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes)  am continuat itinerarul nostru prin Toledo. O dată cu restaurarea mânăstirii (în jurul anului 1881) când s-a conservat Conventul Sfânt Ana și s-a reconstruit partea de mânăstire distrusă de trupele franceze a fost ridicată și Școala de arte și meserii (Escuela de Artes y Oficios Artisticos de Toledo).

Pe fațadă, deasupra intrării era postată o inscripție care amintea că a fost ridicată în timpul domniei lui Alfonso XI. În timp școala a fost extinsă cu o nouă clădire.

În partea de sud era închisă în sticlă și fier o seră cu forme gotice.

Am intrat în fostul cartier evreiesc unde, la mică distanță una față de cealaltă, am văzut două sinagoge. Sinagoga de Santa Maria la Blanca a fost construită în 1260, pe teritoriul creștin, de conducătorii mauri, în stil Mudejar și a fost în principal finanțată de comunitatea evreiască din Toledo.

A purtat denumirea de Sinagoga Mare și a funcționat până la progromul din 1391 când a fost transformată în biserică a Ordinului Calatrava (1411) și a primit denumirea de Biserica Santa Maria la Blanca.

În 1550 a devenit sediu pentru femeile care se pocăiau, între anii 1600-1701 a fost nefolosită apoi a devenit sediul garnizoanei Toledo. În timpul invaziei trupelor lui Napoleon (secolul XIX) a fost transformată în depozit.

Interiorul a fost împărțit în cinci nave separate de 32 de stâlpi decorați Almohad cu influențe romanice.

După Războiul Civil Spaniol guvernul a cedat clădirea Bisericii Catolice.

Actual nu mai au loc activități religioase. Clădirea funcționează în scop turistic, ca muzeu și centru pentru activități culturale.

Sinagoga del Transito sau Sinagoga Samuel ha-Levi a fost construită de cel căruia îi poartă numele (1357-1363), un personaj important care, deși era interzisă construirea de sinagoge,  a primit permisiunea lui Petru I în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat de evreii din Toledo pentru recuperarea orașului cucerit de Enrique II de Castilla. În 1492 evreii au fost expulzați, clădirea a suferit modificări și a fost folosită o parte ca Biserică a Ordinelor militare Calatrava și Alcantara și dependințele ca spital și azil pentru călugări.

Numele de „Tranzit” a început să fie folosit în secolul XVII după ce altarul a fost împodobit cu o cutie de tranzit a Maicii Domnului. Până în 1877 clădirea s-a deteriorat treptat. În anii 1960 a fost restaurată și din 1964 în ea funcționează Muzeul Sefardi (Museo Sefardi) cu exponate despre cultura spaniolă evreiască și Sefardică.

Lângă muzeu era postată statuia lui Samuel ha-Levi.

Am traversat micul parc Traseo del Transito la o terasă de unde se vedea panorama dealurilor înconjurătoare și fluviul Tajo care curgea domol printre ele.

Un alt muzeu, Museo del Greco, format din două clădiri, una din secolul XVI și una din secolul XX, despărțite de o curte, a fost deschis în 1911 pentru a afișa operele de artă ale artistului El Greco și ale altor artiști spanioli din secolul XVII.

După un mic urcuș am ajuns la Biserica Sfântul Toma (Iglesia Santo Tome) care a fost construită în secolul XII pe locul unei moschei din secolul XI.

A fost transformată în biserică creștină (secolul XIV) când minaretul a fost transformat în turn clopotniță încrustat cu faianță în stil Mudejar.

Lipită de ea se afla Biserica Sfântului Mântuitor (Iglesia del Salvador) și aceasta construită pe locul unei foste moschei din secolul XI, extindere a uneia mai vechi (secolul IX) care a fost ridicată pe locul unei clădiri vizigote. A fost terminată în 1159 și a funcționat ca biserică creștină până la sfârșitul secolului XV când a devenit biserica unui cimitir, secol când a ars într-un incendiu și a fost refăcută total. Din alt incendiu (1842) a fost salvată doar Capela Santa Catalina iar în 1842 a fost închisă.  Până azi s-a păstrat un singur pilastru din epoca vizigotă pe care sunt scene din viața lui Cristos.

Pe latura unei mici piațete se ridica Biserica San Marcos (Iglesia San Marcos). Inițial a făcut parte din Mânăstirea Sfintei Treimi a ordinului Trinitarios Calzados apoi a fost refăcută (1628) în stil Mudejar cu interiorul în stil baroc spaniol.

În secolul XX a fost extinsă cu un spațiu care și azi găzduiește Arhiva municipală Toledo și Centrul de Artă San Marcos.

Am înaintat pe străduțele înguste cu magazine de suveniruri, baruri, restaurante, hoteluri și am coborât pe lângă Adoracion Eucaristica Perpetua.

Am ajuns în Piața Primăriei (Plaza del Ayuntamiento) unde pe o latură se afla Palatul Arhiepiscopului (Palacio Arzobispal), o clădire extinsă treptat în care s-au adunat mai multe stiluri arhitecturale (secolele XIII-XVI). În secolul XV a fost construit un palat pentru a-l lega de catedrala vecină.

Azi o parte din palat funcționează ca Muzeu de Artă.

Primăria (Ayunamiento de Toledo) se afla vis a vis de Catedrala Santa Maria de Toledo. Construcția clădirii a avut loc în mai multe etape astfel lucrările au început în secolul XVI și cu mai multe întreruperi a fost terminată în 1703. Clădirea e formată în jurul unei curți centrale. În ea funcționează numeroasele birouri ale Consiliului Municipal.

Ne-am întrerupt plimbarea pentru a vizita Catedrala Santa Maria de Toledo.

 

Toledo Spania

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toledo din Spania se află în regiunea Castilla-La Mancha la 70 km sud de Madrid. Este  situat pe o colină și o parte înconjurat de fluviul Tajo (Tagus), cel mai lung din peninsula Iberică. Cu trenul de viteză am ajuns în 30 minute la stația terminală, Gara Toledo (Estacion Toledo). Prima linie de cale ferată ce lega Madridul de Toledo și gara aferentă, la est de oraș, au fost construite în 1858. Între 1916-1917 clădirea a fost înlocuită cu una nouă în stil Mudejar care a intrat în funcțiune în 1919. O dată cu crearea liniei de mare viteză între Madrid și Toledo (2005) clădirea a fost restaurată.

Clădirea formată dintr-un pavilion central și două aripi laterale era decorată cu arcade și turnulețe. Prezenta cinci uși de acces în sala mare bogat ornamentată cu mozaicuri și vitralii.

Peretele cu fostele case de bilete era format din lemn sculptat. În fața lui se aflau grilaje de fier forjat. Lateral de sala mare era amenajat un spațiu modern de unde se puteau obține informații și cumpăra biletele de călătorie.

În partea dinspre oraș se ridica turnul cu ceas. În fața gării se întindea un spațiu mare de parcare și o stație de autobuze. Am preferat să parcurgem drumul spre oraș pe jos.

Pe malul fluviului Tajo, pe o altă colină se ridica Castelul de San Servando (Castillo de San Servando). A fost construit ca mânăstire de călugări (1088) apoi ocupat de Cavalerii Templieri care au transformat-o  într-o cetate pentru apărarea împotriva musulmanilor (secolul XII). Când musulmanii au fost expulzați din Peninsula Iberică și Ordinul cavalerilor Templieri s-a dizolvat (1312) cetatea a rămas fără utilitate și în timp s-a degradat. În secolul XXI castelul a fost refăcut și funcționează ca hostel pentru tineret.

Am mers paralel cu orașul care se înălța în stânga noastră. Pe rând a fost municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, cucerit de mauri sub Califatul de Cordoba când în oraș au coabitat evrei, creștini și musulmani, apoi condus de arabi când s-a numit Tulaytulah și recucerit pentru Spania de Alfonso VII (1085). În timpul Evului Mediu a devenit un important centru industrial cunoscut pentru producția de săbii și Oraș Imperial sub domnia lui Carol V (secolul XVI), unul dintre cele mai importante centre culturale. După ce Filip al II-lea a mutat curtea regală la Madrid orașul a început să decadă. În 1986 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am trecut fluviul și am început urcușul pe lângă zidurile fostei cetăți Toledo până la Poarta Nouă Bisagra (Puerta Nueva de Bisagra), una dintre porțile prin care se intra în cetate. A fost construită de mauri, reconstruită (1540-1576) din două corpuri separate între care s-a format o curte. În partea exterioară, între două turnuri circulare mari se afla un arc semicircular pe care era postată stema împăratului Carol V, un vultur cu două capete și deasupra, central, o statuie de înger. Spre interior pereții porții erau drepți și lateral se înălțau două turnuri pătrate.

Am pătruns în fostul cartier musulman. Între Poarta Bisagra Nouă și Poarta Bisagra Veche se afla o biserică catolică, Iglesia de Santiago del Arrabal, construită pe locul unde se aflase o moschee (secolul XIII), la marginea orașului vechi. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori.

Am coborât puțin până la poarta veche, Puerta Antigua de Bisagra sau Puerta Alfonso VI (Poarta balamalelor veche). A fost construită în secolul X, în stil Mudejar, ca poartă principală de intrare în oraș. A fost închisă o dată cu construirea porții noi și folosită doar pentru anumite ocazii până în 1905 când a fost restaurată și redeschisă publicului.

Ne-am întors și am urmat drumul pe lângă Schitul Maicii Domnului de la Steaua (Ermita de la Virgen de la Estrella) ridicat în 1611 de ordinul religios cu același nume cu ajutorul breslei grădinarilor. Ulterior capela a fost demolată și în secolul XVII ridicată actuala construcție în stil baroc. Într-o nișă se afla postată o statuie a Fecioarei cu Copilul în brațe.

A treia poartă și cea mai veche din oraș, Poarta Soarelui (Puerta del Sol), construită în secolul XII pe locul unui turn de apărare din secolul X, a fost deteriorată în timpul războaielor civile iar cea pe care am văzut-o a fost reconstruită în stil Mudejar (secolul XIV). În secolul XVI deasupra arcului porții a fost postat un medalion cu sfântul Idelfonso, patronul orașului Toledo și pe lateralele lui au fost pictate soarele și luna, de la care și numele porții.

În vestul ei era o altă poartă veche construită în secolul X, Puerta de Valmardón sau Poarta Bab al-Mardum, situată lângă o moschee. Mardum în limba arabă însemnând blocat, probabil că a fost înlocuită ca funcționalitate cu Puerta del Sol.

Fiecare clădire, poartă, biserică, moscheie, aflate unele lângă celelalte, își aveau povestea lor. Moscheea Cristo de la Luz (Mezquita del Cristo de la Luz), denumită anterior Bab-al- Mardum, era situată în zona orașului Medina unde locuiau musulmanii bogați. În 999 Ahmad ibn Hadidi, din bani proprii, a ridicat o clădire mică pătrată și a decorat fațada cu turnuri de ceramică. Legenda spune că aceasta a fost construită pe locul spre care l-a îndrumat un fascicul de lumină și  a găsit îngropată o figurină a lui Isus, pentru ca Allah să-i ofere un loc în Paradis.

Ulterior a fost adăugat un perete semicircular în stil Mudejar. După ce Alfonso VIII a cucerit Toledo (1186) a cedat clădirea Cavalerilor Ordinului Sfântului Ioan care au modificat interiorul, au adăugat absida și au transformat-o în Capela Sfintei Cruci (Ermita de la Santa Cruz) iar moscheea a primit actuala denumire.

Pe prima străduță la dreapta se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (Convento de los Carmelitas Descalzos), un complex construit între anii 1653-1655.

În secolul XVIII nava centrală și capelele au fost acoperite cu panouri azulejo (plăci ceramice decorate).

Normal că nu puteam să cuprindem în vizita noastră toate clădirile istorice ale orașului mai ales datorită faptului că ne-am încurcat pe numeroasele străduțe înguste, scurte, ca un labirint.

Am ajuns la o clădire circulară care aparținea de o biserică veche (Iglesia de San Vicente) ridicată în secolul XII de Alfonso VI după ce a cucerit Toledo. În decursul timpului a suferit reconstrucții și transformări.

În 1842 biserica a încetat să funcționeze. Azi găzduiește o fracțiune a Muzeului de Artă Toledo, Circulo de Arte și sub vechea capelă există cafenea, restaurant, club de noapte cu concerte de muzică life.

Clădirea din apropierea ei găzduia o parte din  Universitatea Castilla-La Mancha (Vicerrectorado de Relaciones Internacionales y Formación Permanente- Universidad Castilla-La Mancha).

Ne-am învârtit pe străduțele ca niște ganguri care se deschideau din loc în loc în câte o piațetă. În Plaza Amador de los Rios se afla Muzeul Tolmo amenajat în Oratorio de San Felipe Neri, o biserică în stil gotic construită în secolele XV-XVI pe locul unei biserici iezuite demolată. De asemenea se puteau vizita Băile romane a căror intrare noi nu am depistat-o.

.

După alte străduțe și o piață am ajuns la Biserica Iezuiților San Idelfonso (Iglesia de los Jesuitas-San Ildefonso) dedicată sfântului patron al orașului Toledo.

Pe locul de naștere al Sfântului Ildefonso în 1569 se aflau casele contelui de Orgaz care au fost cumpărate de iezuiții din Toledo (1629) și au început construcția unei biserici în stil baroc. Terminată în 1765, s-au bucurat de ea doar doi ani fiind expulzați de Regele Carlos III.

De o parte și de alta a ușii de intrare, păstrată cea originală, se aflau câte două coloane înalte și deasupra ei o fereastră cu vitralii flancată și ea de patru coloane corintice între care erau postate statuile lui Pedro și Estefania Manrique și scutul familiei lor.

În interior, de-a lungul navei erau postate statuile celor 12 apostoli și în spatele altarului o frescă ce reprezenta coborârea Fecioarei asupra Sfântului Ildefonso. Biserica a intrat din nou în posesia iezuiților abia în secolul XX.

Urmând strada Alfonso XII am început să vizităm mânăstirile din acea zonă, aflate una lângă cealaltă. Mânăstirea Maicii Domnului (Antiguo Convento Madre de Dios) a fost fondată în secolul XV. În decursul timpului clădirile mânăstirii s-au deteriorat, unele chiar ruinat, fiind părăsite de călugărițe.  În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori și reabilitată după ce a intrat în posesia Universității Castilla-La Mancha care a construit în interiorul mânăstirii și o clădire pentru Biblioteca San Pedro Martir.

Următoarea a fost o mânăstire dominicană, Convento San Pedro Martir. Fiind situată în afara zidurilor cetății în 1407 a fost mutată în interior pe locul unor case donate și extinsă în jurul a trei terase. Biserica actuală a fost construită în secolul XVII. Din 1991 a intrat în posesia Universității din Castilla-La Mancha.

În Plaza San Roman am văzut statuia lui Lope de Vega, unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi spanioli.

Pe o latură a pieței se afla Casa Santa Teresa de Jesus– Casa de Mesa. De-a lungul timpului casa a fost locuită de nobili din Toledo dintre care familia Malagon (secolul XVI), protectoare a Sfintei Teresa care a locuit acolo în timpul șederii în Toledo când a scris cartea sa biografică și familia Mesa (secolul XVIII) căreia îi poartă numele. A fost restaurată în 1972 și azi găzduiește Academia Regală de Arte Frumoase și Științe Istorice din Toledo.

În stânga clădirii se afla o altă biserică, Iglesia de San Roman, construită în secolul XIII pe locul unei bazilici vizigote ridicată la rândul ei pe locul unei vile romane. În biserică a fost încoronat Regele Alfonso VIII de Castilla. Turnul său în stil Mudejar era vizibil de la depărtare.

În clădire funcționează Centrul Vizigot și Muzeul Culturii (Museo de los Concilios y la Cultura Visigoda).

În continuare am trecut pe lângă două școli. Prima a fost Școala de limbi străine EOI Raimundo de Toledo– Escuela oficial de Idiomas care purta numele călugărului francez benedictin, Arhiepiscop de Toledo (1125-1152). În conjunctura coabitării mai multor nații el a creat Școala de Traducători care au recuperat textele vechi și a promovat studiile filosofice, școlile de medicină, matematică și astronomie.

Colegiul de fete nobile (Colegio de Doncellas Nobles) a fost fondat în 1551 pentru a educa tinerele mame atât din familii nobile cât și din cele sărace. A funcționat în clădirea prințului Melito care a fost restaurată (secolele XVII, XVIII) și extinsă pe locul a două case vechi (1900, 1903) când a fost transformată în stil neo-Mudejar păstrând portalurile în stil baroc. Aparține și ea Universității.

În altă piațetă, Plaza de Padilla, central trona statuia lui Juan de Padilla. În spatele lui se afla o altă școală, Colegio Mayor Gregorio Marañón și pe o laterală Centrul Cultural San Clemente.

Lângă Colegiu, despărțite de o străduță îngustă, se afla Mănăstirea Sfântului Dominic de Silos (Vechiul)  (Convento de Santo Domingo el Antiguo) cu Parroquia de Santa Leocardia. Construită în secolul VI în stil Mudejar, după cucerirea orașului de Regele Alfonso VI (1085)  a fost reconstruită și ocupată de călugărițe care în 1159 au adoptat reforma cisterciană. În secolul XVI a fost demolată și reconstruită cu o extindere pe locul unde s-a născut Sfânta Leocardia, pentru îngroparea Mariei Silva, o doamnă portugheză din alaiul reginei Isabel a Portugaliei, care și-a dedicat viața mânăstirii. De atunci mânăstirea poartă numele dublu a Sfântului Dominic și Sfintei Leocardia. În 1800 a fost transformată în stil neoclasic.

În Plaza Santa Teresa de Jesus am văzut Mânăstirea Carmelitelor Desculțe din San Jose (Convento de las Carmelitas Descalzas de San José). În Toledo comunitatea Carmelitelor Desculțe a fost fondată de Sfânta Teresa de Ávila. În 1607 călugărițele au cumpărat o casă neterminată (1572) și au construit  mânăstirea (1626-1643). În secolul XVIII interiorul a fost decorat cu panouri azulejos (plăci ceramice glazurate).

Am ajuns la poarta de vest a orașului, Puerta del Cambron, care inițial a purtat numele de „Poarta evreilor” pentru că de acolo începea cartierul evreiesc. În 1576 a fost refăcută în stil renascentist și deasupra arcului porții a fost postată statuia Sfintei Leocardia.

Pe lângă Palatul La Cava (Palacio de La Cava) construit în secolele XVI-XVIII, azi proprietate privată, am intrat în Plaza San Juan de los Reyes unde trona biserica din Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes) pe care urma să o vizităm.

Și așa a trecut dimineața fără să remarcăm. După vizitarea mânăstirii urma să continuăm plimbarea noastră prin alte zone ale orașului Toledo.

 

O dimineață în Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX.  Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă  în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate,  în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu