Arhive etichetă: parcuri

Orașul Kecskemét, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind  urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale  triburilor nomade de sarmați.

La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda,  a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.

În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.

În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (Katona József Nemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.

Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui  Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.

În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.

Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită  Școala Zrínyi Ilona (Zrínyi Ilona Általános Iskola), după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.

Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află  Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.

La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după  liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos (Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.

Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV,  prima dată atestată documentar în 1476.

După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.

Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote,  rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.  

În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.

În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.

Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.

Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.

Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și  Sf. Ștefan.

În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.

În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii. 

În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.

De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.

Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn,  distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină  aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998  turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.

Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă  ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.

Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat  (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.

Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.

Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare.  Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un  „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.

În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.

Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (A Tudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.

Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.

Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).

La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.

În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.

În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat Muzeul Memorial Katona József, inaugurat în 1970.   

Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.  

În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană Katona József (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș,  având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.

Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.

M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.

În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.

Orașul Vatra Dornei, jud. Suceava

Publicat pe de
1

Orașul Vatra Dornei din jud. Suceava, din anul 2000 declarat municipiu, e situat în Depresiunea Dornelor, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie. O legendă spune că Dragoș Vodă fiind la vânătoare, din greșeală a ucis-o pe păstorița Dorina și a înmormântat-o lângă un râu. În memoria ei a numit râul Dorna și așezarea Vatra Dorinei.

Documentar așezarea e menționată în 1592, în timpul Domnitorului Aron Vodă, ca punct de popas și vamă și în 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca sat, parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc, autonom față de domnii Moldovei.

În 1775 Bucovina fiind anexată Imperiului Austriac, Ținutul Dornelor a intrat sub stăpânire austriacă,  ulterior a Imperiului Habsburgic, când Vatra Dornei a primit statutul de târg. Locuitorii devenind iobagi și fiind oprimați, în decursul timpului s-au răzvrătit de mai multe ori, conflictele terminându-se cu multe decese.  

În zonă existând numeroase izvoare de ape minerale, folosite de localnici de mai mult timp, în 1790 au fost cercetate de chimistul Hacquette de Nürnberg, apoi de doctorul Ignatziu Plusch (1805). Descoperindu-se că apele și nămolul de turbă au efecte terapeutice, s-a dorit amenajarea lor ca băi, în 1833 construindu-se prima clădire, în care s-au amenajat 6 căzi de baie.

Proiectul lor nu s-a putut materializa decât după ce Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei (1870) și primind aprobarea Împăratului Franz Joseph, până în 1898 s-au amenajat 15 izvoare, între care Izvorul Ioan (ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand și Izvorul Sentinela, s-au construit stabilimente balneare, cazinoul, hoteluri, clădiri administrative, o școală, uzina electrică, târgul fiind transformat în stațiune,  prima localitate electrificată din Bucovina, din 1907 a fost declarat oraș al Imperiului Austro-Ungar, apoi inclus în România, cu care Basarabia s-a unit după destrămarea imperiului (1918).

Pentru ca vizitatorii să acceseze mai ușor stațiunea, calea ferată Dărmănești- Câmpulung, creată în 1888, a fost prelungită până la Vatra Dornei, construindu-se prima gară și în 1902, pe malul stâng al râului Dorna, fiind inaugurată a doua gară, Gara Vatra Dornei Băi, azi monument istoric, după Primul Război Mondial ambele fiind preluate de C.F.R.

Am ajuns în oraș spre seară, pe o ploaie mocănească și m-am cazat la Hotelul Silva, din apropierea gării. A doua zi, cum ploaia se oprise, am pornit să explorez orașul.

Traversând podul peste râul Dorna, am ajuns la fostul Cazinou al Băilor, construit în perioada 1896-1898, în stil eclectic, cu influențe din Renașterea Germană, ca loc de agrement, în el fiind amenajate o sală în care se desfășurau concerte, spectacole, baluri, un restaurant, o bibliotecă și încăperi în care turiștii se puteau întâlni. Pentru lărgirea spațiului, în 1936 clădirea a fost extinsă spre sud și est. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost folosită de armata germană care, în timpul retragerii, au deteriorat-o, ulterior fiind reparată de Fondul Bisericesc (1945) și din 1948, prin naționalizare, a trecut în proprietatea statului.

Sub regimul comunist, numit Pavilonul Central, a fost ocupat de un club muncitoresc, un restaurant, unele săli fiind folosite pentru desfășurarea întâlnirilor sindicale, a ședințelor de partid, altele pentru campionatele naționale de șah, etc. În anii 1960 pentru modificarea interiorului în cantină, partea sudică a clădirii a fost extinsă. Când strada paralelă cu râul a fost transformată în bulevard (1986), cantina a fost închisă, clădirea fiind modificată și reparată. Lucrările nefiind terminate, în timpul Revoluției din 1989 a fost vandalizată, marmura, obiectele de lux, candelabrele, etc., fiind furate.  Ulterior a fost restaurată și în 1899 s-a inaugurat Centrul Muzeal Cazinoul Băilor, care a funcționat un timp și după ce clădirea a fost retrocedată Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (2004), În timp clădirea degradându-se, muzeul a fost închis și redeschis în 2023, după ce a fost restaurată.

În stânga Cazinoului se află Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”, construită în perioada 1990-2002, în stil moldovenesc, cu 7 turnuri, unul central înalt, câte 2 pe laterale mai mici și 2 turnuri puțin înclinate, ce flanchează intrarea, prevăzută cu  un pridvor deschis.

La exterior, în partea superioară s-au creat 40 de ocnițe, pictate cu chipurile sfinților Vechiului Testament, Evangeliști, Sfinților Mertiri, etc.

Interiorul e format din pronaos, naos, altar și încăperi adiacente- proscomidiar şi diaconicon. Intrând m-a frapat culoarea aurie predominantă, care mie îmi estompa picturile prezentând scene și personaje biblice, etc. Demisolul clădirii cuprinde un Paraclis, bibliotecă cu sală de lectură, spații liturgice, o expoziție de icoane, etc.

Trecând de catedrală, am intrat în Parcul Central, unde am urmat o alee mărginită de busturi, postate pe socluri din piatră, începând din anul 1964, prezentând personalități ca Mihai Eminescu, Costache Negri, Ciprian Porumbescu, etc..

În parcul cu copaci seculari, întins pe 50 de hectare, azi rezervație dendrologică a Academiei Române, se află mai multe izvoare de apă minerală.

În el trăiesc numeroase veverițe, pe care oamenii le hrănesc, activitate devenită amuzament, după ele parcul fiind numit și Parcul Veverițelor.

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre o altă biserică,  în drum trecând pe lângă cimitirul catolic, în care se află Biserica Catolică Veche, azi capelă mortuară, inițial construită în oraș și, devenită neîncăpătoare, în 1895 mutată.

În câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”, construită în anul 1908 de către comunitatea greco-catolică ruteană și după desființarea cultului (1952) predată ortodocșilor, a căror Biserică de lemn a fost distrusă de un incendiu (1954). Până în 1991 slujbele au fost celebrate de preoții din oraș, apoi s-a înființat Parohia „Sf. Ilie”. În timp biserica a fost reparată și modernizată, ultimele lucrări având loc în anii 2000-2009.

Îndreptându-mă spre râu, am trecut pe lângă clădirea fostei școli, construită în anii1895-1897, în care au studiat elevi de mai multe etnii, până în 1911 predarea fiind în limbile română și germană. În Primul Război Mondial a fost transformată în spital, postbelic redevenind școală, azi Școala Gimnazială nr. 1.

Am cotit pe lângă Biserica Penticostală Betleem și, trecând râul Dorna, m-am îndreptat spre centrul orașului.

La intrarea pe strada principală se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1905 de comunitatea germană ca Biserică Lutherană, în 1947 fiind preluată de ortodocși. În anii 1984-1993 biserica a fost extinsă, creată în stil moldovenesc, primind forma actuală.

În aceeași perioadă s-a construit și clădirea de lângă ea (1901), cu elemente în stil renascentist și moldovenești, pentru „Societatea Culturală Sentinela”, în cele 7 săli de la parter și 8 de la etaj fiind amenajate spații de lectură, expoziționale, locuri de întânire a membrilor, etc. În Al Doilea Război Mondial, în timpul retragerii trupelor germane, clădirea a fost avariată, ulterior refăcută, din 1975 în ea înființându-se o bibliotecă publică, azi Biblioteca Municipală „G.T. Kirileanu”, numită după istoricul literar, folclorist, publicist, din 1948 membru al Academiei Române, născut în județ (1872-1960).

Templul Mare a fost prima sinagogă din Vatra Dornei, construită în perioada 1898-1902 pe un teren dăruit de Biserica Ortodoxă.

În Al Doilea Război Mondial (1941) 2.650 de evrei din oraș și satele înconjurătoare au fost deportați în lagărele din Transnistria. Postbelic puținii supraviețuitori s-au întors, dar au început să emigreze în Israel, mai ales după 1958, când au primit aprobarea guvernului, cea mai mare parte părăsind orașul după 1989, în 2016 existând doar 8 evrei în oraș. Bănuiesc că azi sinagoga e închisă ?…Nu am găsit pe cineva care să-mi dea o explicație…

Azi strada centrală e mărginită de casele de epocă, intercalate de construcții mai noi, din perioada comunismului, ocupate de locuințe, la parterul lor funcționând diverse magazine și firme, altele fiind sediile unor instituții.

Poliția Vatra Dornei

Clădirea Primăriei Vatra Dornei a fost construită în anii 1895-1897 ca sediu administrativ al stațiunii, atunci numit Palatul Comunal.  Clădirea cu 2 niveluri, a fost prevăzută cu un turn înalt de colț. Azi etajul e ocupat de birourile Consiliului Local, săli de protocol, etc. și la parter funcționează Muzeul de Etnografie, înființat în 1987.

În parcul alăturat se află Monumentul Eroilor, inaugurat în 1936, onorând cei 120 de bărbați decedați în luptele Primului Război Mondial, azi inscripționați pe o placă din partea inferioară a obeliscului. A fost modificat după Al Doilea Război Mondial, central fiind așezată o placă pe care s-au notat eroii din acel război, între plăci un basorelief prezentând o caschetă de soldat înconjurată de frunze aurite, în partea superioară, pe cele 4 laturi, câte o cruce și pe obelisc un vultur cu aripile deschise.

Înlocuind Biserica Catolică Veche, devenită neîncăpătoare și mutată în cimitirul catolic, în perioada 1895-1905 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Schimbarea la Față a lui Isus”, în stil roman, cu elemente în stil gotic, cu 3 nave, deasupra altarului principal fiind postat un complex statuar  prezentând personajele principale din scena Calvarului.

După inaugurarea căii ferate Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei, în oraș s-au stabilit numeroși muncitori feroviari de diferite etnii- germană, poloneză, ucraineană. Comunitatea catolică crescând, în 1913 s-a înființat Parohia Vatra Dornei și biserica, până atunci arondată Parohiei Iacobeni, a devenit biserică parohială.

Am părăsit strada centrală și, pe lângă Casa de Cultură „Platon Pardău”, numită după poetul și prozatorul român, născut la Vatra Dornei (1934-2002), m-am îndreptat spre hotel.

Urma să părăsesc orașul și să vizitez alte obiective din județul Suceava, planificate pentru acea zi.

Citește și Prin județul Suceava: Iacobeni, Ciocănești, Cârlibaba

Orașul Bistrița, jud. Bistrița- Năsăud

Publicat pe de
1

Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea.  Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.

Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta  a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.

În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).

În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și  de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.

Centrul Militar Bistrița

Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial,  prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.

Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.

În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.

Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.

Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.

Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.

Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.

Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.

Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.

În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.

Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.

Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite

În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.

Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.

Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.

Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.

Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.

Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..

În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.

Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795).  Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.

În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.

Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea  meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii  1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.

Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca,  reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița. 

Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.    

Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman  protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței. 

La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății. 

În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița. 

Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.  

Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.

Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.  

Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.  

Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.

Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.

Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.

În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).

Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.

Citește și Lacul Colibița și 2 mânăstiri din jud. Bistrița-Năsăud

Bologna, Italia- puțină istorie

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Bologna, capitala și cel mai mare oraș din regiunea Emilia-Romagna, e situat în nordul Italiei, la marginea Câmpiei Po, de la poalele Munților Apenini. Arheologii au descoperit că zona Bologna a fost locuită de etrusci încă din perioada 3000-2001 î.e.n. (cultura Villanovan). La sfârșitul secolului VI î.e.n., pe locul actualului oraș Bologna, aceștia au înființat localitatea Felsina, ocupată în secolul IV î.e.n. de galii din tribul Boii.

Au urmat războaiele romano-etrusce, romanii ocupând treptat zona, în 189 î.e.n. cucerind Felsina și shimbându-i numele în Bononia, până în 27 î.e.n. incluzând întreg teritoriul etrusc în Imperiul Roman, nou creat. În acea perioadă orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare. Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat (sec. V), raiduri de goți au vandalizat și jefuit orașul. A fost reconstruit de Episcopul Petronius, care a fondat și Bazilica Sf. Ștefan, pe locul unui fost templu păgân, din secolul XIII ajungând să fie considerat sfântul patron al Bolognei.

Longobarzii, triburi germanice din nordul Europei, au atacat zona și după mai multe bătălii, în 727 Regele Liutprand a cucerit orașul, incluzând regiunea în Imperiul Longobard. La cererea cererea Papei Adrian I, Regele francilor Carol cel Mare (768) a cucerit Longobardia (774), s-a proclamat regele lor, apoi a ocupat mare parte a Europei Centrale și Europei de Vest, formând  Imperiul Carolingian, devenind împărat (800-814). Bologna, fiind oraș de frontieră, a prosperat și extins.

În 1088 s-a înființat Universitatea Bologna, azi cea mai veche din lume încă funcțională, în care se studia dreptul roman medieval (glosatori) și medicina, Dante, Boccacio, Petrarca, etc,. fiindu-i studenți. 

Trupele Împăratului roman Frederic I au încercat să-i alunge pe longobarzi, dar în Bătălia de la Legnano aceștia au învis (1176) și prin Pacea de la Constance (1183) împăratul a fost nevoit să le acorde autonomie. Bologna a început să se extindă rapid și să se dezvolte economic. S-a săpat un sistem de canale, pe cca. 60 kilometri, care conecta orașul cu râurile Reno și Savena, pe care s-au construit mori de apă. Canalele din oraș se uneau în partea de nord formând canalul Naville, numit Porto di Bologna (portul), pe care navele transportau mărfuri și oameni, în secolul XVIII ajungând să dețină o flotă de 50 de bărci, care făceau cca. 1.000 de transporturi pe an

Canalul Reno

În secolul XX, pentru extinderea orașului și formarea de străzi noi, canalele au fost acoperite  acoperite, rămânând o mică zonă, numită Mica Veneție (Piccola Venezia), în care este vizibil Canalul Moline, o continuare a Canalului Reno, mărginit de case colorate.

În ea se intră prin Turnul Porții Genovese (Torresotto di Porta Genovese) numit și Torresotto dei Piella, unul dintre cele 18 construite în al doilea cerc de ziduri, care a supraviețuit. 

Familiile importante din oraș, rivale, împărțite pro-papă și pro-imperiu, au ajuns să se lupte pentru preluarea controlul orașului. În secolul XII orașul a fost înconjurat cu al doilea cerc de ziduri, lângă porțile căruia s-au construit cca. 100 de turnuri, cele înalte, cu ziduri groase, pentru observație și apărare, cele mai scunde, cu ziduri mai subțiri, folosite pentru locuit, majoritatea demolate în restructurarea orașului din secolul XX, până azi supraviețuind doar 24, dintre care voi enumera doar câteva.

Turnul Prendiparte (Torre dei Prendiparte), de 59,5 metri înălțime, a fost construit de familia de nobili căreia îi poartă numele, dintre care 2 au fost consuli de Bologna în secolul XII. În anii 1400 a fost cumpărat de familia Fabruzzi, în secolul XVI preluat de biserică, 1751-1796, apoi a fost transformat în închisoare. Azi găzduiește o pensiune.

Turnul Uguzzoni (Torre degli Uguzzoni), de 32 metri înălțime, a fost construit de consului Guido Uguzzoni ca reședință. Din 1367 turnul și casele adiacente au fost deținute pe rând de alți proprietari, apoi cumpărat de Rolo Banca, în secolul XX preluat de Credito Romagnolo care, pentru iluminarea birourilor, a construit ferestre noi. L-a deținut până la începutul anilor 2000, apoi a fost cumpărat și transformat în reședință civilă.

Cele mai cunoscute, azi simbol al orașului, sunt Două Turnuri (Due Torri) înclinate, numite probabil după familiile Asinelli și Garisenda care le-au construit, poziționate la intersecția străzilor ce veneau de la cele 5 porți ale cercului de ziduri antic (1109-1119). Turnurile au fost restaurate și consolidate în perioada 1998-2000. Turnul Asinelli, azi de 97,2 metri înălțime, din secolul XIV a fost transformat în închisoare. În jurul lui s-a construit o pasarelă din lemn, de unde se puteau supraveghea împrejurimile, care a rezistat puțin timp, în 1398 fiind distrusă de un incendiu. În Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca punct de observație.

Turnul Garisenda, inițial de 60 metri înălțime, azi doar 48, a fost scurtat în 1351, când fundațiile s-au prăbușit și turnul înclinându-se, era pe care să se dărâme. În secolul XV a fost cumpărat de o breaslă locală, din secolul XIX a fost deținut pe rând de 3 familii și în secolul XX a devenit proprietate municipală.

În secolul XIII orașul a fost înconjurat cu al treilea cerc de ziduri, prevăzut cu 12 porți, prevăzute cu donjon și pod mobil, lângă ele corpul cu camerele gărzilor, toate desființate ulterior. Zidul a fost demolat la începutul secolului XX, în timpul restructurării orașului, azi orașul istoric fiind înconjurat de un cerc de bulevarde, pe care s-au păstrat 9 ruine ale vechilor porți, toate modificate în perioada 1950-1952, restaurate între anii 2007-2009, în perimetrul unora dintre ele fiind vizibile clădiri istorice.

Pentru a le vedea, am pornit din sudul orașului istoric, de la Poarta Castiglione, construită în 1250, din cărămidă, cu un donjon, eliminat la refacerea din 1378. Deoarece la capătul ei intra în oraș Canalul Savena, a fost numită și Poarta Canalelor. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori, la restaurarea din 1850 primind forma actuală.

Spre vest se ajunge la Poarta San Stefano (sec. XIII), fortificată în secolul XV, avariată în timpul unui asediu (1512), când turnul i-a fost distrus, ulterior construindu-se un donjon. În 1843, odată cu amenajarea drumului spre Florența, la ordinul Papei Grigore XVI a fost demolată, pe locul ei construindu-se 2 clădiri mari, unite, cu o poartă mare de fier. După distrugerea zidurilor (1902), poarta de fier a fost repoziționată la intrarea în Giardini Margherita, în timp clădirea fiind folosită ca toaletă publică, sediu al poliției locale și al unor asociații.

În 1868 municipalitatea a achiziționat de la Contele Angelo Tattini terenul situat de-al lungul zidurilor dintre cele 2 porți și între anii 1874-1879 s-a amenajat un parc, numit după Margherita de Savoia, soția primului rege al Italiei, Giardini Margherita. În el s-a desfășurat 1888 Expoziția Emiliană de Agricultură și Industrie

În 1944, în apropierea unei porți de acces în parc, a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, realizat în 1888, înfățișându-l pe primul Rege al Italiei călare, care până atunci s-a aflat în Piazza Maggiore.

Pe marginea bulevardului, între cele 2 porți, vis a vis de parc, se află Biserica Sf. Maria de Baraccano (Chiesa Santa Maria del Baraccano). În 1403, sub o barbacană din  zidurile vechi ale orașului, s-a construit o capelă, altarul ei fiind decorat cu pictura Madonnei del Baraccano. Ulterior a fost extinsă, în 1524 fiindu-i adăugat porticul și în 1682 cupola. 

O legendă spune că în timpul asediului orașului (1512), armata Papei Iulius II a bombardat o porțiune din zidurile de lângă biserică, dar acestea nu s-au distrus, bucățile formând iar zidul intact.

De la Poarta San Stefano mergând spre nord, se trece prin Poarta Maggiore, folosită în trecut de papă și autoritățile cu funcții înalte. Nu departe de ea se află Poarta San Vitale (1286), a cărei fortificație a fost demolată în anii 1950-1952, rămânând doar poarta.

Lângă ea se înalță Turnul San Vitale (Torresotto San Vitale), construit în sec XII, în cadrul celui de al doilea zid de apărare.

Poarta San Donato, din cărămidă, a funcționat temporar, în 1428 fiind zidită, ulterior redeschisă. La lucrările din secolul XX, pentru lărgirea șoselei, o parte din ziduri ce au supraviețuit au fost demolate.

Cotind spre est, se ajunge la Porta Mascarella (1300), inițial prevăzută cu un turn,  numită după fraudele mari care se făceau în piața de lângă satul Mascarella, cauză pentru care de multe ori a fost închisă. A fost fortificată pe cheltuiala localnicilor (1381). În 1511 turnul a fost demolat și s-a creat acoperișul porții.

O altă poartă a celui de al 3-lea zid al orașului azi e situată la capătul nordic al centrului istoric, în apropierea Gării Centrale, în Piazza XX Settembre, creată după demolarea zidurilor (1909). 

Poarta Galliera a fost construită în secolul XIII ca zid de apărare din lemn (palisadă) și reconstruită de Cardinalul Bertrando del Poggetto, o dată cu Castelul Galliera (Castello di Galliera) din apropiere (1330-1333), destinat Papei Ioan XXII, care urma să viziteze orașul.

În timp castelul a fost distrus de 5 ori de populația care a protestat împotriva legaților papali, de fiecare dată reconstruit, ultima revoltă desfășurându-se în anul 1511. Ruinele sale azi pot fi văzute lângă treptele Parcului Montagnola. 

În 1494 în incinta porții s-a creat un canal, care în timp a deteriorat fundațiile, în perioada 1661-1663 poarta fiind demolată și refăcută.

În Revolta din 1848 împotriva austriecilor a fost singura poartă care nu a fost cucerită de populație, prin ea retrăgându-se armatele învinse. Azi o placă, postată în interiorul arcului porții, comemorează bolognezii decedați în revoltă. În 1944 un raid aerian a deteriorat-o grav. Ulterior a fost reparată, a suferit mai multe restaurări, ultima în 2019. Deasupra arcului porții se pot vedea stemele Papei Alexandru VII, ale reprezentanților papali locali, ai orașului Bologna și în fața podețului, care trecea peste canal, 2 sculpturi din bronz, plasate inițial (1910) în fântânile Mercato delle Erbe.

Lângă ruinele fostului castel se află Scările Pincio și Fântâna Uriașului (Scalinata del Pincio e Fontana del Gigante), complex inaugurat în 1896, în prezența Regelui Umberto I și a Reginei Margherita, sărbătorind reunirea Romei cu Italia.

Ansamblul e format dintr-un corp central, plasat pe baza dealului, cu o fântână, numită „Fântâna Uriașului”, după cele 2 statui imense care o decorează, o nimfă căzută de pe cal, sprijinindu-se de el, atacată de o caracatiță. Lateral de ea sunt postate 2 basoreliefuri: Bologna Docet și Bologna Libertas. Deasupra,  o terasă panoramică, accesată de 2 șiruri de scări laterale, mărginite de balustrade din marmură sculptată, prezintă o fațadă decorată cu 3 basoreliefuri, prezentând scene istorice: Expulzarea austriecilor, Revenirea lui Pietro Veronesi după victoria de la Fossalta și Distrugerea Castelului Galliera.

De la terasă alte șiruri de scări urcă în Parcul Montagnola (Parco della Montagnola), deschis publicului în 1664. E situat pe un deal despre care se spune că s-ar fi format prin suprapunerea molozului provenit de la castel. Sub Napoleon parcul a fost refăcut în stil francez (1805-1808), ca grădină publică cu alei circulare, plantată cu platani și alte soiuri de copaci, formă care s-a păstrat până azi. O dată cu Expoziția Emiliană, care se desfășura în oraș (1888), în mijlocul parcului s-a creat un bazin circular cu o fântână arteziană centrală, înconjurată de statuile unor broaște țestoase.

Bazinul a fost înconjurat de o zonă largă cu gazon, în care s-au postat 2 statui, una prezentând un leu, cealaltă 2 sirene.

Am continuat drumul prin estul orașului istoric, unde sunt situate ruinele altor porți. Am deviat puțin pe o stradă laterală, pentru a vedea Muzeul de Artă Modernă (Museo d’Arte Moderna), inaugurat în anul 2007. Prima galerie de artă modernă a fost amenajată în Villa delle Rose, din cartierul Saragozza, donată de Contesa Nerina Armandi Avogli municipalității din Bologna și deschisă publicului în 1924. În perioada 1941-1946, pentru a nu fi distruse de război, lucrările au fost mutate în depozite, apoi vila a fost transformată în spital, ulterior în ea funcționând un comandament militar. Postbelic istoricul și criticul de artă Francesco Ancangeli a adunat opere de artă contemporană și împreună cu operele depozitate, într-o clădire din Piazza della Costituzion, a format un nou muzeu,  deschis în 1975. În timp devenind neîncăpător, muzeul a fost mutat în actuala locație, clădirea  fostului Cuptor de Pâine (1915), restaurată și deschis în 2007. Azi în subsol funcționează Departamentul de Educație și Sala de Conferințe, la parter o sală în care sunt expuse piese din vechea brutărie, Sala delle Ciminiere, o bibliotecă, un spațiu pentru expoziții temporare și un bar, la mezanin sălile cu Colecția Permanentă a muzeului și ale fostului Muzeu Morandi, sălile din celelalte etaje fiind folosite în scopuri administrative și de depozitare.

Am revenit și, spre sud, m-am îndreptat spre Poarta Lame. Lângă ea    în 1944 a avut loc o luptă aprigă dintre partizani și naziști, motiv pentru care a fost denumită Poarta Războiului (Porta de la Guerra).

În memoria celor căzuți, s-a topit fosta statuie din bronz a lui Mussolini și din ea s-a creat Monumentul Partizanilor (Monumento ai Partigiano e alla Partigiana), azi situat în spațiul verde de lângă poartă.

Poarta San Felice (1334) a fost  situată de-a lungul axei Via Emilia astfel clădirile adiacente au devenit post de pază și sediu al colectorilor de taxe.

Ultima poartădin al 3-lea cerc de ziduri care a supraviețuit, Poarta Saragozza, a fost construită în secolele XII-XIV. Când s-a construit Porticul San Luca (1674), cu 666 de arcade, lung de cca. 4 kilometri, până la Sanctuarul Madonei San Luca, de pe dealul din sud-vest, a devenit poartă de acces a procesiunii ce se desfășura anual, motiv pentru care a fost numită și Poarta Sfântă (Porta Sacra), sau Poarta Pelerinilor (Porta dei Pellegrini).

În 1859 a fost conectată prin 2 arcade crenelate cu cele 2 turnuri cilindrice laterale, primind forma actuală.

Vis a vis de poartă se află Arcul Bonaccorsi (Arco Bonaccorsi), creat ca intrare în portic.

În micul parc de lângă poartă, în 1948 a fost postată statuia Padre Pio. Creată din bronz, înaltă de 3 metri, îl înfățișează pe Padre Pio de Pietrelcina,  preot și călugăr capucin italian, unul dintre sfinții venerați de Biserica Catolică (sec. XX), într-o poziție ce sugerează că întâmpină icoana Maddonei di San Luca, purtată în procesiune.

În secolul XIV Bologna a fost condusă de cardinali, împotriva cărora populația s-a revoltat, având loc  mai multe lupte, terminate în 1376, când Bologna s-a alăturat Florenței în Războiul celor Opt Sfinți, care l-a înlăturat pe Papa Grigore XI, al 7-lea Papă de la Avignon, ducând la sfârșitul papalității.

Încă de la începutul secolului XIV în oraș a existat o comunitate evreiască, acceptată și integrată de populație. În 1555 prin Edictul Papei Paul IV, când toate comunitățile evreiești au fost delimitate și restricționate, s-a format Ghetoul din Bologna (Ghetto Ebraico), o zonă înconjurată de ziduri, numită „menajeria evreilor”, cu 3 porți, care se închideau seara. În el exista o Sinagogă, pe locul ei azi fiind postată o placă comemorativă. Nu după mult timp au încercat să-i expulzeze, reușind abia în 1593. Sub Napoleon comunitatea a început să se refacă și după unificarea Italiei au primit cetățenia italiană. Azi în fostul ghetou funcționează Muzeul Evreiesc, care expune istoria lor.

În secolul XV Bologna autonomă a fost condusă de familia Bentivoglio, o perioadă de milanezi, a rezistat planurilor expansioniste ale lui Cesare Borgia, dar la începutul secolului XVI, prin bula emisă de Papa Iulius II, Bentivoglio a fost detronat și excomunicat, Bologna fiind cucerită de trupele papale, ajutate de un contingent trimis de Regele Franței Ludovic XII.

În timp bisericile vechi au fost refăcute, altele noi construite, orașul ajungând să aibă 96 de mânăstiri. S-au construit clădiri, amenajat piețe noi și orașul s-a extins. În secolele următoare au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, culminând cu Marea Ciumă de la Milano (1629-1631), când Bologna a pierdut cam o treime din populație. În secolul XVIII, prin mutarea rutelor comerciale spre Oceanul Atlantic, urmată de taxele mari impuse de papă, orașul a intrat în declin. Apoi Napoleon a cucerit nordul Italiei (1796), l-a declarat Republica Cispadană, ulterior numită Cisalpină (1797), Republica Italiană, guvernată de Senat, dar subordonată Republicii Franceze. După ce Napoleon a fost învins, prin Congresul de la Viena (1815) Bologna a devenit Stat Papal, administrat de biserică. Provinciile, care doreau să se unească și Bologna să fie capitală, s-au revoltat (1831), dar au fost învinse de armata Papei Grigore VI, cu ajutorul armatei austriece, care a rămas să controleze orașul. 

Până la mijlocul anilor 1840 industria tradițională a dispărut, comerțul a scăzut, ducând populația la pragul disperării, izbucnind Revoluția din 1848, când austriecii au fost alungați, dar în final armatele înăbușind-o. A urmat ce de Al Doilea Război de Independență Italian (1859), când trupele franceze și piemonteze i-au expulzat pe austrieci de pe teritoriile italiene, Italia s-a unificat, formând Regatul Italiei, la care Bologna a aderat. Orașul a început să prospere, mai ales după construirea căilor ferate Napoli-Roma (1863) și Bologna-Florența (1864).

După Primul Război Mondial au avut loc revoltele socialiste, când tradiționaliștii s-au alăturat bolognezului Benito Mussolini, deci fracțiunii fasciste. Devenind Ministru al Justiției, al Afacerilor Externe și Președinte al Parlamentului, Benito a investit mult în dezvoltarea orașului, exemplu fiind Fabrica de Tutun, înființată în 1937.

Fiind nod feroviar între nordul și centrul Italiei, în Al Doilea Război Mondial a devenit ținta forțelor aliate, care l-au bombardat frecvent, până la sfârșitul războiului fiind distruse, sau avariate, 43% din clădiri și omorâtă multă populație. În 1943 Bologna a devenit centrul mișcării de rezistență italiană, în 1944 o bătălie între partizani și fasciști având loc în jurul Porții Lame. În Bătălia de la Bologna (1945), câștigată de aliați, orașul a fost eliberat.

Postbelic Bologna a devenit un centru industrial înfloritor și un bastion politic al Partidului Comunist Italian. Centrul istoric fiind un adevărat „muzeu”, orașul a devenit una dintre principalele atracții turistice ale Italiei.

Citește și Bazilica Sf. Ștefan

Békéscsaba, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.

Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.  

Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind  permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.

Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.

În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”  (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.

Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.

În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.

Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.

În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.  

Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.

În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.

Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.

Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.

După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.

Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.

Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.

În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.

Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.

În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.

În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.

Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional,  am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.

La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.  

După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.

Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)

Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum),  fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.

Nu departe de el, trecând canalului  Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022. 

Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.

După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.  

În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și  Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899.  După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.

Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia. 

Békéscsaba

Arad

În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.

Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.

După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.

În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată  în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.  

Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).

Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.

În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.

În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care  au supraviețuit puțini copaci.

Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.

În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.

Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál  (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)

La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.

E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.

București- de la Palatul Parlamentului la Parcul Carol I

Publicat pe de
Răspunde

Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția.  În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.

Institutul Național de Statistică

Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.

Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala  Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României,  3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.

Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia. 

Poliția Locală a Municipiului București

Serviciul Român de Informații

Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.

A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. 

Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.

Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă,  până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.

Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.

Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.

Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.

Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie  1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.

În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi  a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000  fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.

În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru,  clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.

În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.

Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.

Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.

La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.

Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.

Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită  pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.

statuie Theodor Neculuță (1859-1914)

Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată  în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.

Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte. 

Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.

statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)

În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.

Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.  

Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.

Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.

În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.

Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.

Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.

În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.

Nagarkot, Nepal

Publicat pe de
1

Nagarkot, din 2015 parte a municipalității Nagarkot, Nepal, este situat în provincia Bagmati, la marginea nordică a Văii Khatmandu.

Fiind poziționat la altitudinea de 2195 metri, de unde sunt vizibile 8 lanțuri din estul munților Himalaya, din cele 13 ce mărginesc Nepalul, fiind o poziție strategică, pe vremuri s-a construit un fort, din care se puteau urmări și depista eventualele atacuri externe.

În perioada medievală a făcut parte din Regatul Bhaktapu. Fiind situat la 32 kilometri de capitala Kathmandu, pe timpul verii a devenit loc de relaxare pentru familia regală. Treptat pentru populația din zonă s-au construit temple și altare, atât hinduse cât și budiste.

În secolul XIX mulți ofițeri britanici din India colonizată se refugiau vara la Nagarkot, astfel treptat a început să fie cunoscut ca un loc pitoresc, răcoros și au apărut tot mai mulți vizitatori, la mijlocul secolului XX devenind o „stațiune” populară, amenajată cu hoteluri, magazine, etc.

După ce am vizitat capitala Kathmandu, Lalitpur și Bhaktapur, cele 3 orașe mari, încărcate de istorie, ultima noapte din excursia prin Nepal am petrecut-o la Nagarkot, în Hotelul Himalayan Villa.

În jurul localității sunt amenajate trasee montane, un loc de unde se poate sări cu parapanta, se pot vizita templele, urmări unele festivaluri religioase, etc.

Mulți turiști se retrag acolo doar pentru relaxare, dimineața, la răsăritul soarelui, priveliștea munților, între care și renumitul Munte Everest, fiind copleșitoare și liniștea locului propice mediației.

O mică drumeție am făcut și noi a doua zi, coborând treptat spre locul unde ne aștepta autocarul.

Mi-am putut face o impresie asupra vieții localnicilor, ale căror ocupații de bază sunt agricultura și creșterea animalelor, în special capre, crescute pe lângă casele oamenilor, carnea și laptele lor fiind unul din elementele de bază ale alimentației.

Urmărind panorama superbă, am remarcat că dealurile înconjurătoare erau terasate și cultivate cu orez, grâu și diverse soiuri de plante.

Trecând printre casele rudimentare din Lamindada, am avut senzația că m-am teleportat în urmă cu câteva secole…găini, câini, capre, rufe spălate în lighean, întinse pe sârme la uscat…

diverse cereale, expuse pe terase, pentru a se usca la soare…

peste tot capre…

chiar și căței liberi, prietenoși, unii conducându-ne pe o porțiune de drum, ceea ce acasă, în Europa, nu se mai întâmplă de mult (mai bine mă abțin de la comentarii pe temă)…

Localnicii produc și băuturi alcoolice din orez, ca tonba și berea rakshi, berea din orz chang, romul kukri. Pentru cei care doreau să achiziționeze, am făcut un mic popas la una din manufacturi.

Am dorit neapărat să mă fotografiez cu localnica care servea, pentru a-mi aminti de munca grea depusă pentru supraviețuire, majoritatea muncilor agricole, casnice, etc., din zonă fiind făcute de femei și a o da de exemplu celor care se plâng, deși viața lor e mult mai confortabilă.

Cu toată viața grea, trecând pe lângă ei, oamenii erau prietenoși și ne zâmbeau.

După cca. 1 kilometru am trecut pe lângă Centrul de Meditație Om Shanti din Academia Brahma Kumaris Gyan Sarovar, un complex de clădiri, o curte cu terase, spații verzi, o fântână, înconjurate cu un gard de piatră.  Prin meditație și incantații, cei retrași acolo, budiști și hinduși, invocă pacea interioară, „om” reprezentând sunetul universal și „shanti” pacea profundă, absolută. 

Excursia s-a terminat la Buddha Peace Park, Shantidada-Nagarkot, lângă care era parcat autocarul.

Urcând mai multe șiruri de scări, se ajunge pe platforma superioară, unde central, pe un soclu înalt, este postată statuia de aur a lui Buddha. 

Buddha e prezentat în poziție de meditație, cu mâna dreaptă îndreptată spre baza de susținere („pământul”), pe care o atinge cu degetul mijlociu, simbolizând momentul iluminării sale. Statuia poate fi accesată, urcând desculț un șir de trepte.

Legenda spune că pe acel loc, meditând sub un Copac Bodhi, „copacul trezirii”, sau „copacul iluminării”, Buddha a fost hărțuit de demonul Mara, asociat cu moartea, renașterea și dorința. Pentru a scăpa de ea, a atins pământul și sesizându-l, Phra Mae Thorani, zeița pământului, i-a venit în ajutor, trimițând un potop, care a alungat demonul și Buddha a putut să-și încheie călătoria spirituală.

Adio Nepal !

Comuna Săvârșin cu 8 sate aparținătoare și Domeniul Regal, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.

Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).  

Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă  au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.

În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.

În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind  vândută satului Temeșești.  

Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.

În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.

În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.

Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi. 

După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.

În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.

După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat. 

Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..

Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.

În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.

De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.

De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.

Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.

Continuând drumul spre nord, după  8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.

Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.

În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată  din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă  turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.

În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.

În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.

Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului,  până azi, nu a avut biserică.

Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi.  În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.

La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.

Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).

Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.

Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Stațiunea balneoclimaterică Slănic este situată în partea central-nordică a județului Prahova, pe valea pârâului Slănic, în Subcarpaţii de Curbură, zonă bogată în zăcăminte de sare, după care a primit și numele, în limba slavonă slanu însemnând sărat și Slaniku târg de sare.

Fiind într-o excursie prin țară, îmi rezervasem cazarea la un hotel din centrul stațiunii, urmând ca a doua zi să vizitez Ocna de sare Slănic, apoi să continui drumul de întoarcere spre casă, la Arad.  

Hotel Teju

Din păcate am aflat că intrarea la ocnă se face începând cu ora 9 dimineața și cei care nu au rezervare formează o coadă imensă la bilete, încă cu câteva ore înainte de deschidere. Dezamăgită (mai ales pentru ocnă mă oprisem acolo), după ce am luat masa pe terasa hotelului (altele nu am mai văzut în centrul stațiunii),am pornit să cutreier prin stațiune.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1532, ca sat de moșneni, a căror ocupație de bază era extragerea sării. Dorind să înființeze o mină (ocnă), în 1685 Spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat moșia Slănic, act în care sunt menționate și vechile ocne de la Teișani, de mică adâncime, situate la 5 kilometri de Slănic. Prima exploatare s-a deschis pe Valea Verde (1688), urmată de cea de la Baia Baciului  (1689-1691), apoi spătarul a donat moșia și ocnele Mânăstirii Colțea din București (1713).

În decursul timpului, intrând în proprietatea statului, s-au amenajat Ocna din Vale (1819-1865), Ocna din Deal (1838-1865), Mina Carol (1881), care a funcționat până în 1935, simultan cu mina Mihai (23 August), deschisă în 1912. A început exploatarea de mare adâncime, sub minele Carol și Mihai fiind creată mina Unirea, care a funcționat până în 1970, apoi în mina Victoria și din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din zona de sud-est a zăcământului de sare din Slănic. 

Azi în stațiune se află mai multe lacuri saline, cu fundul acoperit de nămol cu proprietăți terapeutice. Trei dintre ele,  Lacul Miresei (1.300 metri pătrați), Baia Porcilor (1.500 metri pătrați) și Baia Baciului  (6.100 metri pătrați), sunt încorporate într-un complex, amenajat ca ștrand, care „bineînțeles” că la ora 18 era închis, doar era august, în plin sezon estival…

Baia Baciului

Am luat viteză spre Muzeul Sării Slănic, sperând ca măcar pe acela să-l pot vizita. Am avut noroc cu o doamnă, care tocmai îl închidea. Amabilă, mi-a oferit un scurt timp, cât dânsa își încheia actele zilei.

Muzeul funcționează într-o casă din secolul XVIII, azi pe lista monumentelor istorice, numită atunci Casa Cămărăștiei. După ce a fost restaurată, interiorul a fost amenajat și în 2003 muzeul deschis spre vizitare.

În muzeu sunt expuse documente, planșe geologice, cristale de sare.

Folosind  manechine, unelte și utilaje, s-au reconstituit unele din fazele prelucrării sării la Slănic.

De asemenea sunt descrise flora și fauna din zonă.

Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului, cea mai importantă persoană din administrația ocnei, numită direct de domnitorul țării, care angaja muncitorii și era responsabil de extracția și vânzarea sării. Cel mai renumit cămăraș a fost boierul grec Biv-vel- Clucer  Ion Hagi Moscu, numit în 1791 de Domnitorul Mihai Șuțu, revenit pe tron după pacea de la Șistov, când turcii și austriecii au părăsit Țările Române. Moscu și-a menținut funcția până în 1814.  

Din 1793 devenit domnitor, Alexandru Moruzi i-a arendat  Ocna Slănic, cu condiția să ridice o biserică pentru funcționarii și lucrătorii salinei și să suporte întreținerea ei.

În perioada 1797-1800 Moscu a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, fapt atestat de pisania, scrisă cu litere chirilice, de pe placa de piatră postată deasupra ușilor altarului, în care  primii slujitori au fost călugări greci, ale căror morminte sunt situate în pridvorul bisericii.

Clădirea în stil bizantin, azi monument istoric, a fost creată din cărămidă arsă, acoperită cu șiță și interiorul pictat în frescă.

În acel timp localnicii foloseau Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, din cimitir. Fiind demolată, din 1893 au primit aprobarea de a folosi Biserica Sf. Trei Ierarhi”.

După decesul ultimului preot plătit de salină, din 1898 în biserică a slujit preotul fostei Biserici „Sf. Gheorghe”, când la altar slujba se ținea în grecește, la strană și în limba română.

Biserica a fost restaurată între anii 1928-1929, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, când s-a consolidat clădirea, s-au construit bolțile din beton armat, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, s-au înlocuit turla clopotelor și ușile de la intrare.

În perioada 1958-1961 picturile care s-a păstrat în pridvor, pe catapeteasmă și cele 2 icoane cu Maica Domnului situate la exterior, în dreptul ferestrei altarului, au fost restaurate.

Pereții goi, cca. 600 metri pătrați, au fost pictați.

De la biserică m-am întors în centrul orașului, unde în 1948 a fost postat Monumentul Eroilor, un soldat cu pușca în mâini, în poziție de atac și o femeie cu mâinile ridicate, ținând coroana și drapelul, situate pe un soclu, pe care sunt postate două plăci, una  amintind eroii și una cu o scenă din război.

De acolo am urmat artera centrală, pe lângă Gara Slănic și hotelul în care mă cazasem.

În nici 5 minute am ajuns la Primăria veche Slănic, construită la începutul secolului XX , o dată cu Judecătoria, Banca „Comoara,  prima bancă populară din oraș, o școală de fete și una de băieți, perioadă în care  Maiorul Niță Nedelcovici, participant la Războiul de Independență (1877-1878), decorat cu Steaua României, a fost numit primarul orașului (1903-1911).

În timpul Răscoalei de la 1907 primarul s-a alăturat demonstrației muncitorilor salinei și țăranilor, din fața administrației. În amintirea lui, în curtea Primăriei vechi, a fost postată  statuia Maior Niță Nedelcovici.

Lângă Primăria veche se află un parc, amenajat în aceeași perioadă, azi întins pe cca. 4.000 metri pătrați, din 2010 numit Parcul Maior Niță Nedelcovici.

Plimbându-mă pe alei, am trecut pe lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, o placă inscripționată cu numele eroilor din Slănic, surmontată de o cruce.

De la parc, trecând râul Slănic, se ajunge la Baia Verde, amenajată ca ștrand cu taxă, pe care nu am putut-o vedea, și ea fiind închisă. De asemenea în stațiune mai există și Baia Roșie, pe care nici măcar nu am mai căutat-o. M-am întors la hotel, urmând ca a doua zi să părăsesc stațiunea. Nu doream să pierd timpul la cozi interminabile, ocna urmând să o vizitez în altă excursie, când voi lua bilet din timp.

Citește și Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Parcul Memorial „Constantin Stere”- Bucov, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Traversând județul Prahova, am ajuns în apropierea orașului Ploiești, unde am oprit pentru a vizita Parcul Memorial „Constantin Stere”, întins pe teritoriul administrativ al comunei Bucov, pe malul stâng al râului Teleajăn. La începutul secolului XX aparținea domeniului familiei Ionescu-Quintus, întins pe 1.000 de hectare, cu păduri, terenuri agricole, bălți, 3 mori de apă, o cărămidărie și o fabrică de spirt. După Primul Război Mondial, prin reforma agrară, o mare parte a fost preluată de stat.

A fost numit după Constantin Stere, scriitor, jurist și om politic  născut în Basarabia, luptător împotriva ideilor țariste. Dorind eliberarea Basarabiei și unirea ei cu Românis, a fost surghiunit. În 1892 s-a stabilit la Ploiești unde s-a împrietenit cu scriitorul evreu  C-tin Dobrogeanu-Gherea, autor al programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, alături de care s-a implicat în viața politică, susținându-și în continuare  ideile.  S-a căsătorit cu Aneta Radovici, descendenta familiei Ionescu-Quintus, moștenitoarea domeniului, cu care a avut un fiu, Ion Stere. În 1930, retrăgându-se din viața politică, s-a stabilit la Conacul de la Bucov, unde 6 ani mai târziu a decedat.

Moșia a fost moștenită de fiul lor. Preluând ideile revoluționare, acesta s-a înrolat voluntar și a luptat pe frontul de est, pentru eliberarea Basarabiei. Postbelic s-a stabilit la Paris, perioadă în care comuniștii au etatizat moșia, apoi s-a mutat în S.U.A., revenind în țară doar după 1990, când și-a vizitat fostul domeniu.

Prin legea retrocedărilor, după lungi procese (10 ani), conacul și doar 50 hectare au intrat în posesia soției sale Suzana, care le-a donat Fundației „Constatin Stere”, înființată de ea în 2002. Fundația a încheiat un contract cu Consiliul Județean Prahova și cu implicarea Primăriei Bucov, Primăriei Ploiești, a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, fostul conac a fost amenajat ca Muzeu Memorial „Constantin Stere”. Pe teritoriul fostei moșii s-au amenajat alei, un lac de agrement, terase, locuri de joacă, etc. și Grădina Zoologică, cu peste 50 specii, întinsă pe 16 hectare.

Central a fost creată „Aleea Scriitorilor”, mărginită de busturile unor scriitori renumiți- Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Octavian Goga, George Topârceanu, Alexie Mateevici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Pantelimon Halippa, Garabet Ibrăileanu, etc.

Începând cu anul 2018, în continuarea ei s-au postat 14 busturi ale regilor și unora dintre politicienii implicați în făurirea Marii Uniri din 1918- Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Ioan Popescu (Sanitarul), General Gh. Mărdărescu, Nicolae Titulescu, Vasile Goldiș, Episcopul de Cluj-Gherla Iuliu Hossu, ministrul pentru Basarabia în 4 guverne Daniel Giugureanu, Miron Cristea, Al. Marghiloman, Iuliu Maniu, Ion I.C.Brătianu, etc.,  ultimele două busturi, ale Mareșalilor Al. Averescu și C-tin Prezan, fiind postate în 2023, porțiunea fiind numită “Aleea Unirii”.

În capătul ei tronează Ansamblul sculptural „Armonia Unirii”, cu bustul lui Constantin Stere și drapelul României, înălțat spre cer, fluturând liber.

Citește și Mânăstirea Zamfira și Mânăstirea Mălăiești, jud. Prahova