Orașul Madrid în ploaie-3

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După ce ploaia s-a domolit am părăsit catedrala și am depășit Palatul Regal. În partea de nord a palatului se întindeau Grădinile Sabatini ( Jardines de Sabatini) pe locul fostelor grajduri regale din 1553 care au fost demolate în secolul XX. În 1933 au fost amenajate după modelul francez, cu un iaz mare înconjurat de patru fântâni situate simetric și statui ale regilor spanioli, grădini private care au fost deschise publicului de Regele Juan Carlos I în 1978. Nu am putut intra din cauza bălților formate.

Vis a vis de grădini, în Piața Marinei Spaniole se afla Palacio del Senado, sediul Senatului, într-o clădire din secolul XVI în care a funcționat o școală a Ordinului Sfântului Augustin , apoi Cadiz Cortes, primul Parlament bicameral oficial din Spania (1835-1923). După ce a fost dizolvat în timpul dictaturii de la Primo de Rivera (1923-1930), sub dictatura lui Franco a devenit sediul Consiliului Național al Mișcării și din 1977, când aceasta a încetat, s-a instalat Senatul Spaniei. În depărtare se vedea Turnul din Madrid (Torre de Madrid), înalt de 142 de metri, care a fost construit într-unul din colțurile Pieței Spania între anii 1954-1957 pentru a găzdui aproximativ 500 de magazine, galerii, cinematograf, etc.

Am trecut pe sub un viaduct rutier și am ajuns în dreptul unei Mânăstiri a Ordinului Carmelitelor Desculțe cu aspect de cetate medievală în care se combinau stilul eclectic și cel modernist. Biserica parohială Santa Teresa și San Jose (Iglesia parroquial de Santa Teresa y San José) avea fațada crenelată și deasupra porții de intrare statuia Sfintei Tereza de Avilla. Din față se vedea doar vârful cupolei cu lanterna pe care era postată o cruce.

Biserica era mare fiind structurată cu trei nave. Am avut norocul să vedem măcar terminarea oficierii unei cununii religioase. Am fost entuziasmată de îmbrăcămintea tradițională a mamei mirelui. Văzută pe viu era mult mai frumoasă decât în muzee.

Ordinului Carmelitelor Desculțe s-a înființat în Madrid într-o mânăstire (1605). Expulzate prin „Confiscarea Godoy” (1798), s-au întors în Madrid (1876) și au funcționat într-o capelă până când a fost construită mânăstirea din Piața Spaniei (1916-1928).

În 1931, în timpul actelor de violență împotriva clericilor, în mod special al catolicilor, mânăstirea a fost incendiată și biserica distrusă parțial. La sfârșitul Războiului Civil Spaniol a fost reconstruită. Între anii 1965- 2016 a fost biserică parohială. Actual în mânăstire pe lângă biserică funcționează o casă de îngrijire medicală.

În spatele mânăstirii am urcat pe niște alei în Parcul de pe munte (Parque de la Montana). Acesta a fost amenajat pe locul gropii principale de gunoi a orașului inițial pe o suprafață de 87 de hectare (1893-1905). Ulterior a fost extins în mai multe faze cuprinzând și locul de depozitare a zgurei din oraș. În timpul Războiului Civil Spaniol în parc s-au săpat tranșee, s-au construit buncăre dintre care unele au rămas vizibile până azi. După încetarea războiului parcul a fost reconstruit, extins de două ori (1956, 1973) și ornat cu statui.

În parc se afla Templul lui Debod (Templo de Debod), o clădire din Egiptul antic, din regiunea Nubia, veche de aproximativ 2.000 de ani, făcută cadou Spaniei în 1968 ca mulțumire pentru ajutorul dat pentru salvarea templelor Nubiei. Locul unde a fost situat templul, în micul oraș Debod, azi se află sub apele Nilului. În secolul II a fost ridicată o capelă dedicată zeilor Amon și Isis. În jurul ei diferiți regi au ridicat camere noi. Construcția a fost terminată după anexarea Egiptului de către Imperiul Roman. Din secolul VI a fost abandonat, clădirile au fost utilizate în scopuri diferite de diferiții cotropitori ai zonei care l-au deteriorat. În 1907 a fost ridicat un baraj, templul a rămas sub apă aproximativ 9 luni. Prin ridicarea unui nou baraj (1961) rămășițele templului au fost transferate prin Portul Alexandria în Spania. Templul a fost restaurat, părțile dispărute reconstruite și în 1972 a fost postat central pe Muntele prințului Pio, pe locul unei foste clădiri militare din secolul XIX care a fost demolată.

În apropierea templului se afla o terasă panoramică, Mirador de la Montana de Principe Pio, de unde am văzut o parte din oraș cu Catedrala Almudena în depărtare.

Ne-am întors pe lângă Biserica parohială Santa Teresa și San Jose și am intrat în Piața Spaniei (Plaza de Espana) denumită anterior construirii Gran Via „Placa de San Marcial”. Am traversat spre Casa Gallardo, o clădire modernistă construită între anii 1891-1899 care se afla vis a vis de clădirea Real Compania Asturiana de Minas.

În 1561, când capitala Spaniei a fost mutată de la Toledo la Madrid, în zona pieței se aflau livezi fructifere. În secolul XVIII Regele Carlos III a construit o mânăstire pentru călugări care însă nu a fost folosită de aceștia apoi, în timpul lui Napoleon Bonaparte a devenit sediul Gărzilor Corpului căruia i s-au anexat barăci de cavalerie și artilerie. Cazarma a fost demolată (1908-1909) și din 1911 a început amenajarea Pieței Spaniei.

Între 1915-1916, pentru a celebra publicarea cărții Don Quijote și 100 de ani de moartea scriitorului, în centru pieței s-a ridicat Monumentul Cervantes (Monumento a Cervantes) format din statuia sa situată la bază. La picioarele sale au fost postate statuile lui Don Quijote și Sancho Panza în fața cărora se afla o fântână. Au fost adăugate două personaje principale ale romanului, Dulcinea și Aldonza Lorenzo. Scriitorul fiind celebru, pe o față au fost reprezentate cele 5 continente cu cititorii lucrărilor sale și pe fața deasupra fântânii literatura spaniolă reprezentată de personaj în haine de epocă cu o carte în mână.

Piața a fost amenajată cu bănci pentru relaxare, plantată cu măslini pentru a evoca câmpurile din La Mancha ce sunt descrise în roman. În spatele statuii era o clădire cu 25 de etaje (117 m înălțime), Clădirea Spania (Edificio Espana). A fost construită în 1953 și a găzduit apartamente de lux și un centru comercial. Cumpărată de firma Metrovacesa a Banco de Santander (2005), a fost reabilitată și a fost folosită până în 2012.

Înconjurând monumentul am ajuns în dreptul unei fântâni arteziene flancată de 2 statui de unde ni s-a schimbat tot planul.

Nenorocire! Prietenei mele i s-au furat toate actele și banii. Am depășit piața și am continuat drumul pe Gran Via spre o Secție de Poliție unde am zăbovit aproximativ 2 ore. Relatând pățania am aflat de la polițiști că furturile erau atât de frecvente în Madrid, mai ales asupra turiștilor, încât doar de la o sumă mai mare de 200 EUR se căutau făptașii.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-2

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Vremea, deși foarte închisă, era schimbătoare cât de cât spre norocul nostru. După puțin timp ploaia s-a oprit șide la Mercado de Cebada am continuat explorarea orașului. În Placa de la Cebada, din cartierul La Latina în care ne aflam, am văzut intrarea în Teatrul la Latina (Teatro La Latina). Acesta a fost creat la începutul secolului XX ca teatru de comedie și de revistă în locul unui fost spital unde a funcționat un cinematograf. Din 1945 clădirea a fost cumpărată succesiv de mai mulți proprietari, ultima fiind actrița Lina Morgan (1978) care a reamenajat interiorul (1984). Până în 2010 când l-a vândut unei companii de teatru a funcționat cu spectacole latine.

Trecând pe lângă Muzeul de Arte și tradiții Populare în nici 5 minute am ajuns la Școala de Dans Mayor (Escuela Mayor de Danza) ce funcționa într-o clădire în stil baroc care începând cu 1935 a fost sediul mai multor instituții. În fața intrării se afla o terasă mare unde se urca pe o scară bogat ornamentată.

Aveam un itinerar în minte pe care doream să-l urmăm dar am urmat o direcție greșită și am ajuns în dreptul unei clădiri cu un turn de 10 etaje, construită în 1950, unde se aflau Galeriile Piquer (Galerias Piquer) sau Galeriile Isla de Cuba.

Ne-am întors spre a vizita Biserica Porumbelului (Iglesia Virgen de la Paloma) denumită și Biserica parohială San Pedro el Real construită la sfârșitul secolului XIX în stil neo-Mudejar. În ea era adăpostită o pictură ce reprezintă Fecioara Îndurerată. Se povestea că niște copii se jucau cu pictura pe strada La Paloma, a fost preluată de Isabel, refăcută și plasată pe ușa de intrare. Făcând multe minuni a început să fie venerată de populație, ulterior de către Casa Regală care a construit o capelă dedicată Fecioarei Îndurerate numită La Paloma (1795).

În timpul invaziei franceze din Războiul de Independență Spaniol (1808-1814) pictura a fost ascunsă de Isabel pentru a nu fi distrusă și fiind timpuri neprielnice, venerarea sa a crescut. Capela devenind neîncăpătoare, între 1891-1912 s-a ridicat o biserică parohială, San Pedro el Real. În interiorul gotic, deasupra altarului a fost plasată pictura. Clădirea a fost restaurată în 1978.

În cinstea ei, începând cu secolul XVIII anual are loc Fiestas de la Paloma, o sărbătoare religioasă care celebrează Fecioara Îndurerată.

Următoarea clădire istorică, tot o biserică catolică, se afla în partea de vest a Pieței San Francisco. Real Basilica de San Francisco el Grande face parte din Mânăstirea Franciscană a lui Isus și Maria, fondată de Sfântul Francisc de Assisi în secolul XIII când a fost construită o capelă dedicată Sfintei Maria. În perioada regelui Filip al II-lea mânăstirea a crescut în bogăție și importanță (1561). În 1760 capela a fost demolată urmând să fie construită o biserică mai mare care a fost finalizată în 1784 și a funcționat până în 1812 când a fost transformată în spital.

Din 1836, când franciscanii au fost expulzați, clădirea a trecut în proprietatea statului și a servit o perioadă de timp ca baracă militară (1838), apoi ca Panteon Național (1869-1874) când a adăpostit rămășițele diferitelor personalități spaniole. Între anii 1879-1889 biserica a fost refăcută, interiorul decorat și din 1926 a fost redată franciscanilor de Regele Alfonso XIII. Pe fațada neoclasică a fost așezată Crucea din Ierusalim, deasupra ei scutul franciscan și coroana regală, pe balustrada de deasupra 4 statui din piatră ce reprezintă sfinți.

De o parte și de alta se înălța câte un turn, cel din sud cu 19 clopote și cel din nord în care au supraviețuit până azi doar 11. Acoperișul prezenta o cupolă de 58 metri înălțime în jurul căreia se aflau 6 domuri mai mici. În interior era structurată cu o capelă centrală și 6 capele laterale situate circular de prima.

Biserica a fost consacrată în 1962, în decursul secolului XX refăcută și redeschisă în 2001.

Lângă fațada de nord se afla capela Cristo de los Dolores (1662-1668).

Lângă Basilică se afla Seminarul Minor din Madrid (Colegio Arzobispal-Seminario Menor de Madrid) un centru educațional mai ales pentru tinerii candidați la preoție și studenții Colegiului Arhiepiscopal.

Lângă el, Seminarul Teologic oficial al Neprihănitei Zămisliri și San Damaso (Seminario Conciliar de Madrid), în care funcționa Facultatea creștină și de literatură clasică din cadrul Universității cu același nume, se afla pe locul fostului palat al ducilor de Osuna, o clădire din secolul XVII. Acesta a fost pierdut de familia ducilor în urma unor datorii mari, cumpărat în 1900 de Arhidieceza Madrid și demolat pentru a se construi seminarul. În 1950 a fost mărit prin construirea a două pavilioane. Clădirea centrală, biserica, separă două curți interioare și a fost construită în stil neo-Mudejar cu decor neo-gotic.

Grădinile din jurul palatului au fost cumpărate de Consiliul Municipal Madrid și amenajate pe o suprafață de 4.400 de metri pătrați, pe zona cea mai înaltă din Madrid, Jardin de las Vistillas. Fiind plantate diferite soiuri de dalii și situată lângă Bazilica San Francisco el Grande a primit denumirea de Dalieda San Francisco. Fiind martie, în plus vremea rea cu care ne confruntam, puteam doar să ne imaginăm frumusețea lor, noi văzând doar un parc cu alei, în unele locuri inundate și statui, aproape fără urme de vegetație.

În partea dreaptă se afla un viaduct pe sub care urma să trecem, Viaductul Segovia (Viaducto de Segovia). În locul unde azi se află strada Segovia curgea râul Manzanares peste care se trecea pe un dig construit în secolul XIV. În locul lui, pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei s-a construit un pod din granit (1582-1584) care a fost înlocuit cu un viaduct din lemn și fier (1872-1874). Deteriorându-se a fost demolat și înlocuit cu un altul din granit (1932-1934) care a fost afectat grav în timpul Războiului Civil Spaniol. Ulterior a fost refăcut având spațiu pentru liniile de tramvai și deschis în 1942. În decursul anilor următori traficul a crescut, mai ales cel de automobile și nu a mai făcut față astfel a fost renovat și adaptat noilor condiții de circulație (1976-1978) când pe laterale s-au creat alei pietonale. Popular poartă numele de podul de sinucidere datorită numărului acestora crescut (4/lună) mai ales în anii 1990. Împotruva acestor acte a fost dotat pe laterale cu parapeți de sticlă groasă (1998).

De cealaltă parte a străzii Segovia în vechime se intra în cetate prin Poarta Alvega. În acea zonă actual se afla Parcul Mohamed I numit după Muhammad I de Cordoba care spre sfârșitul anilor 800, învingând Revolta din Toledo, a construit mai multe puncte strategice de apărare dintre care și Mayrit (Magerit) nucleul viitorului oraș Madrid.

În mijlocul parcului era postată o fântână interesantă, în formă de stea, Fuente den estrella.

Lângă parc, pe un deal se înălța semeață Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena. Latura parcului dinspre Cripta Catedralei Almudena era delimitată de un zid de piatră lung de aproximativ 120 de metri, Peretele arab din Madrid (Murala musulmana de Madrid sau Muralla Araba), unul dintre primele și cele mai vechi vestigii descoperit prin săpături arheologice în oraș. A fost construit în secolul IX în aceeași perioadă cu Magerit.

În fața Catedralei se afla Palatul Regal (Palacio Real) care găzduiește Parlamentul Spaniei. Inițial curtea regală a funcționat în al 9-lea Alcazar, o fortăreață musulmană situată în apropierea orașului Magerit. În 1561 Regele Felipe al II-lea a construit un nou Alcazar, pe locul unde azi se află palatul și Madridul a devenit capitala regatului. Alcazarul a ars într-un incendiu (1734) și în locul lui Regele Felipe V a construit un palat (1738-1755). Ultimul rege care a locuit în palat, Carlos al III-lea, a extins clădirea cu două aripi și galerii cu arcade în stil neoclasic care închideau o curte mare dreptunghiulară, Plaza de la Armeria (1760) existentă din 1553 când era delimitată de grajdurile regale. După daunele suferite în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) palatul a fost refăcut după modelul original.

Între anii 1999-2000, în timpul construcției Muzeului Colecțiilor Regale, în Plaza de Armeria s-a descoperit o altă parte a zidului fostei cetăți musulmane, lungă de aproximativ 70 de metri. După Regele Carlos al III-lea palatul a fost ocupat de Președintele celei de a doua Republici când palatul s-a numit Palatul Național. Actual palatul este reședința Familiei Regale Spaniole și este folosit doar pentru ceremonii de stat.

Palacio Real și Cambio de Guardia

Palatul ocupă o suprafață de 135.000 de metri pătrați, e format din 2.318 camere și e considerat cel mai mare din Europa. Fațada principală a fost decorată cu coloane ionice, împodobită cu statui ce reprezintă sfinți, domnitori și regi, un ceas deasupra căruia a fost postată stema regală înconjurată de îngeri și mai sus clopote din anii 1637 și 1761. În interior, la etajul inferior se găsesc Biblioteca Regală cu 20.000 de articole, Farmacia Regală care funcționează și azi și Armureria Regală. La primul etaj se află apartamentele Regelui Carlos al III-lea cu Camera de Gardă, Sala Coloanelor și Sala Tronului, apartamentele Reginei, ale Infatului Luis în care se află camera Stradivarius cu instrumente muzicale, Sala de banchete, Camera Coroanei cu tronul, sceptrul și coroana regelui Carol al III-lea.

Ploaia s-a întețit și ne-am refugiat în catedrală urmând că continuăm vizitarea orașului după ce se mai domolea.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-3

Lipova, județul Arad

Publicat pe 22 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Lipova este un oraș din județul Arad străbătut de râul Mureș, situat la poalele munților Zărandului. Cuprinde și localitățile Radna și Șoimoș. Prima așezare este datată în jurul anului 1000 și făcea parte din Ducatul de Athum. În 1315 purta numele de Lipva care în 1440 a fost declarat oraș liber. Istoria orașului este strâns legată de cetatea de la Șoimoș. Cucerită de turci, a devenit sangeak (1550-1599 și 1616-1669) orașul a devenit un puternic centru comercial și economic. Avea chiar propria monedă „Marca de argint de Lipova” și prima canalizare care funcționează și azi.

În perioada dintre cele două ocupații otomane cetatea a fost cucerită de trupele lui Mihai Viteazul. Dacă până în 1669 Lipova a fost cetate, preluată fiind de Imperiul Habsburgic dar rămânând sub ocupație otomană până în 1718, cetatea a fost dărâmată prin acordul semnat de austrieci și turci în Pacea de la Karlovitz (1700) și Lipova a devenit un oraș fără conotație de apărare. Spre sfârșitul secolului (1784) răsculații lui Horea au ocupat orașul pentru o scurtă perioadă de timp.

Populația a participat la Revoluția Română din 1848 sub conducerea lui Eftimie Murgu apoi Lipova a fost anexată Ungariei împreună cu tot Banatul (1860). În secolul XIX a început dezvoltarea Băilor Lipova (1818) și s-au construit două linii de cale ferată: Arad-Radna-Teiuș (1863-1873), Lipova-Timișoara (1875). În 1918 Banatul s-a unit cu România fapt ce a declanșat lupte între armatele ungare și româno-franceze (1919), ultimele câștigând.

Între anii 1928-1930 s-a introdus curentul electric și străzile au fost pavate. În perioada interbelică a făcut parte din județul Timiș, între 1950-1960 din regiunea Arad, până în 1968 din regiunea Banat apoi până azi din județul Arad.

Am plecat din Arad și după 33 de kilometri am ajuns în Lipova unde am parcat pentru a vizita orașul.

clădirea pompierilor voluntari (1867)

Îndreptându-ne spre centrul orașului am trecut pe lângă Biserica romano-catolică „Sfântul Ioan Nepomuk”.

A fost construită în anul 1727, în stil neogotic. Ultima renovare s-a efectuat între anii 2006-2007.

Am urmat strada Nicolae Bălcescu, strada principală, unde se afla Primăria orașului Lipova care funcționa într-o clădire construită între anii 1928-1930.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii se afla Muzeul Orășenesc Lipova deschis în 1952 în fostul Castel Misici (secolul XIX) în care a locuit Sever Bocu, fostul ministru al Banatului.

Deasupra intrării era postat un fragment din Columna lui Traian.

În 5 săli a fost amenajată secția de istorie cu exponate istorice arheologice din comuna primitivă și perioada sclavagistă a zonei, perioada evului mediu cu activitatea economică a orașului, perioadele răscoalelor din 1514 și 1784, a luptelor de eliberare conduse de Mihai Viteazul, evenimentele Revoluției de la 1848 și în 3 săli secția de etnografie și artă populară de pe Valea Mureșului la care s-a adăugat colecția privată de cărți românești vechi, de artă plastică, decorativă și pictură donată muzeului (1980-1986).

În timpul ocupației otomane a fost ridicat Bazarul turcesc „Sub Dughene” (1638) care este unul dintre puținele vestigii care s-au păstrat din acea perioadă.

Fațada prezenta 8 pilaștrii legați prin arcade care delimitau un pasaj în care erau expuse mărfurile de către negustori din Imperiul otoman, Țările Românești, Europa Centrală și se efectua negoțul. În partea centrală era postat un frontispiciu triunghiular pe care se aflau discuri ceramice figurale.

Sub clădire a fost amenajată o pivniță pentru depozitarea mărfurilor care este folosită și azi de spațiile comerciale private deschise în bazar.

Am traversat un mic parc în mijlocul căruia era postat Monumentul ostașilor români și francezi căzuți în 1919.

Am ajuns la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică ortodoxă pomenită în Lipova datează de pe vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1348).

Biserica a fost construită în trei etape, îmbunătățită cu pronaosul și nava în stil bizantin (1338) prin contribuția cnejilor români din Valea Mureșului. Interiorul a fost decorat cu fresce (secolul XV) care au fost refăcute (1732), perioadă în care iconostasul a fost înlocuit cu cel actual (1785).

În 1797 biserica a fost extinsă, apoi în interior s-au deschis noi galerii și exteriorul refăcut în stil baroc și rococo (1928). Ultima reparație capitală a fost efectuată în 1996.

În 1960 a fost înființată o colecție parohială cu cărți, obiecte de cult și veșminte, majoritatea din secolele XVII-XVIII.

Am părăsit centrul orașului și ne-am îndreptat spre râul Mureș.

Pe malul râului, pe o porțiune a fost amenajat Parcul orașului Lipova pe care l-am străbătut.

În parc a fost postat în 1945 Monument eroilor sovietici ca omagiu adus celor căzuți în luptele din perimetrul Păuliș-Lipova-Cladova în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944).

Ieșind din parc am văzut fosta Casă a Armatei care după o perioadă lungă de degradare a fost recondiționată (2012-2013). În ea se afla Centrul recreativ orășenesc cu cluburi ale pensionarilor, în care se desfășurau diferite evenimente culturale, etc.

Peste râul Mureș se întindea un pod metalic închis circulației.

Podul vechi, lung de 144 metri, a fost construit de autoritățile austro-ungare pentru a face legătura între Lipova și Radna (1896) și a funcționat până la construirea noului pod peste Mureș.

Am lăsat în urmă râul Mureș. Îndreptându-ne spre mașină am trecut pe lângă Biserica română unită greco-catolică. Parohia Greco-Catolică nu a existat în Lipova până în 2007 când a fost înființată datorită numărului mare de enoriași de acest rit care, în lipsa unei biserici, o frecventau pe cea romano-catolică. Ulterior s-a cumpărat o casă în care s-a amenajat biserica.

La 3 kilometri de Lipova, pe cursul pârâului Șiștarovăț era situată stațiunea balneo-climaterică Băile Lipova spre care ne-am îndreptat și noi. Dezvoltarea băilor a început în 1818 în apropierea izvoarelor de apă minerală cu proprietăți curative descoperite de ciobani în mijlocul unei păduri.

În 1892 s-a înființat stațiunea de tratament, din 1902 a început construcția pavilioanelor pentru cazare și în 1905 a celor 4 vane și băile calde.

fostul Sanatoriu pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare

Izvoarele de apă minerală au intrat în proprietatea Băncii Gloria (1900) care au îmbuteliat-o și comercializat-o. În 1928 a fost medaliată cu aur la o expoziție din București. În perioada interbelică Casa regală a României a ales să consume această apă carbogazoasă, feruginoasă, bicarbonatată, bogată în sodiu, magneziu, cu proprietăți curative privind afecțiunile tubului digestiv, hepato-biliare, respiratorii, cardio-vasculare, renale, ginecologice, nevroze.

Tot în acea perioadă a fost construit și bazinul de înot înconjurat de spațiu verde, prevăzut cu garderobe. Stațiunea s-a extins și era foarte căutată, rezervările pentru tratamente fiind făcute din timp.

După Revoluția din 1989 Băile Lipova au ajuns în paragină iar foștii proprietari ai parcului de lângă ștrand au vândut clădirile. Pădurea a început să înainteze printre clădirile lăsate în paragină. Între anii 2000-2005 Parohia misionară Lipova Băi a ridicat Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” iar din 2015 s-au ridicat câteva clădiri noi.

Toată zona era închisă ca proprietate privată, fiind accesibile doar Ștrandul Băile Lipova, campingul de lângă el și câteva izvoare de apă termală. Pentru mine speranța nu moare în veci așa că mă gândeam la o revenire a vremurilor de glorie ale stațiunii, vremuri când purta denumirea de „Perla Văii Mureșului”.

Citește și Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

Publicat pe 27 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ultima zi în Barcelona ne-am propus să vizităm cartierul El Raval astfel ne-am deplasat cu metroul până pe bulevardul La Rambla, care desparte cartierele Barri Gotic și El Raval. Am ieșit lângă Gran Teatre del Liceu. În fosta Mânăstire Montesion, în secolul XIX a fost deschis Liceul Filodramático de Montesión, un liceu de muzică a cărui elevi prezentau spectacole muzicale. Între 1845-1848 pentru teatru s-a construit o clădire nouă pe locul unde a fost demolată Mânăstirea Trinitarienilor care, după doar câțiva ani, a fost în mare parte distrusă într-un incendiu (1861). A fost reconstruită doar într-un an dar în 1893, în atacul anarhist (Bomba del Liceo), a fost din nou avariată. Reprezentațiile erau majoritar spectacole de operă. În 1994 a ars în marele incendiu care a devastat Barcelona. A fost refăcută și teatrul deschis în 1999. În aceeași clădire funcționa Conservatorul de Muzică și o societate civilă, Cercul Liceului.

În mijlocul părții pietonale pe La Rambla am remarcat un mozaic abstract, suprarealist, care a fost creat de pictorul și sculptorul Joan Miro (Joan Miro Mosaico) în 1976.

În dreptul lui era intrarea în Placa Boqueria, o piață cu produse alimentare proaspete.

Pe colț se afla o clădire cu fațadă în stil eclectic și elemente japoneze. Casa Bruno Quadras a fost construită în 1858 și renovată în 1883. A fost avariată în bombardamentele din timpul războiului civil și recondiționată în 1980. La etajul unu, pe colțul clădirii era postat un dragon japonez care ținea un lampadar de care atârna o umbrelă, emblema magazinului care a funcționat la parter.

După ce am vizitat piața am intrat în cartierul El Raval unde se afla Biserica Nouă Sfântul Augustin (Iglesia Santi Agusti Nou), de rit catolic.

Inițial a existat Mânăstirea San Agustin care, o dată cu construirea cetății, a fost distrusă (1718). În locul ei a fost ridicată o nouă mânăstire, în stil neoclasic (1728-1760), care a fost arsă în timpul revoltelor anti-clerice (1835) dar biserica a supraviețuit.

Ea servește Frăției Pontificală și Regală, „Isus al Marii Puteri” și „Sfânta Speranță a Maicii Domnului” Macarena.

Interiorul era sobru și luminos.

Altarul principal era sub forma unui baldachin construit în stil neo-Palladian și central se afla statuia Sfântului Augustin.

Capela San Antonio era una dintre capele laterale.

De la biserică ne-am îndreptat spre Vechiul Spital Santa Cruz (Antiguo Hospital de la Santa Cruz), un complex construit pe rând între secolele XV-XVIII. În fosta capelă a spitalului (sec. XIII) funcționa Muzeul La Capella cu o galerie de artă modernă.

Pe lângă muzeu am pătruns în curtea spitalului care era mărginită de Biblioteca Națională a Cataloniei, Institutul de Studii catalane, fostul Colegiu de chirurgi și o școală de artă, o Școala Massana .

Acestea au fost amenajate după ce în 1926 au intrat în posesia Consililui Local Barcelona.

Am traversat Grădinile Rubio și Llunch ( Jardins de Rubió i Lluch), amenajate pe vechea terasă a spitalului.

Am părăsit fostul spital trecând pe o străduță scurtă și îngustă unde se afla Academia Regală de Medicină din Catalonia (Real Academia de Medicina) care a fost constituită în 1770 și a primit titlul de regală în 1785. Activitatea i-a fost întreruptă în timpul domniei Regelui Ferdinand al VII-lea (1824-1828) după care a fost reluată. Actual în cadrul Academiei funcționează șase Facultăți de Științe Fundamentale, Medicină, Chirurgie, Igienă și Medicină Socială, Farmacologie și Terapie, Medicină Legală, Psihiatrie și Istoria Medicinii.

Străbătând străzile cu clădiri vechi în care funcționau numeroase restaurante, baruri, magazine, lateral am văzut Muzeul de Artă Contemporană (Museu d’Art Contemporani, MACBA). Clădirea a fost construită pe o suprafață de 14.300 de metri pătrați apoi a fost extinsă (1991-1995).

La capătul străzii, pe colț se afla clădirea în care funcționau două instituții. Centrul aragonez din Barcelona (Centro Aragones) a fost înființat în 1909 pentru persoanele aragoneze din Barcelona și poartă denumirea actual din 1923. Teatrul Goya (Teatre Goya) a fost fondat în 1914 și a fost deschis în 1916. A funcționat ca teatru și cinematograf iar din 1932 doar ca cinematograful Cine Goya. Clădirea a fost renovată (1939-1947), a funcționat ca cinematograf până în 1986 când și-a reluat și activitatea teatrală. În 2004 a fost închis. Închiriat de Grupul Focus, în 2008 a început să funcționeze iar, cu o capacitate de 520 de locuri. Din 2012 poartă numele de Teatrul Goya Codorniu.

Am trecut pe lângă Biserica Sfântul Petru Nolasc (Iglesia de Sant Pere Nolasc, Mercedaris). Pe acel loc, ocupat anterior de o Mânăstire a Ordinului Paul, în 1940 s-a construit o biserică. În timpul războiului francez clădirea a devenit spital (1808), cu două perioade scurte în care a funcționat o fabrică de tutun. În 1942 a fost transferată Consiliului Local care a restaurant-o (1945) și a predat-o Ordinului Mercy (1947).

În 1969 a fost ridicată o capelă și dedicată Sfântului Petru Nolasc, fondatorul Ordinului Mercedaris. Ultima restaurare a avut loc între anii 1998-1999.

Ne-am îndreptat spre Piața Universității (Placa de la Universitat) care s-a delimitat în 1874 prin construirea cartierului după demolarea zidurilor orașului. În partea de nord se afla Universitatea Barcelona (Universitat de Barcelona) a cărei clădire principală, în stil neo-gotic, a fost construită între anii 1863-1889.

După 30 de minute printre magazinele, restaurantele, cluburile, băncile, firmele de pe bulevardul Gran Via de les Corts Catalanes am ajuns la Piața Spaniei (Placa d’Espanya) situată la poalele muntelui Montjuic. A fost construită cu ocazia Expoziției Internaționale (1915-1929) și este un important nod de mijloace de transport fiind situată la întretăierea mai multor artere principale.

În centrul pieței și al unui imens giratoriu se afla o fântână monumentală împodobită cu numeroase statui și lampadare. Ele simbolizau râurile ce se varsă în trei mări, activitatea de bază-pescuitul și navigația, religia și artele din Spania.

Piața era mărginită de mai multe clădiri istorice construite la începutul secolului XX. Arena Barcelona (Placa de Toros de las Arenas) a fost construită în 1900, în stil neo-Mudejar, pentru luptele de tauri. În timpul războiului civil spaniol a fost transformată în baracă militară pentru armata republicană. Și-a reluat activitatea până în 1977 când a avut loc ultima coridă.

A rămas nefolosită până a intrat în posesie privată (1999) când a fost extinsă și transformată în centrul comercial „Arenas de Barcelona” (2005-2011), păstrându-se fațada originală.

Având capacitatea de aproape 15. 000 de locuri, în arenă se desfășoară numeroase evenimente sportive, concerte, chiar petreceri iar în centru comercial își desfășoară activitatea un Mall, un cinematograf, Muzeul Rock Music.

O altă clădire era Plaza Hotel, unul dintre hotelurile din zonă care au fost construite cu ocazia Expoziției Internaționale.

Tot atunci au fost ridicate la marginea pieței o pereche de turnuri din cărămidă roșie, înalte de 47 de metri, numite Turnuri venețiene (Torres Venecianes), deoarece au fost modelate după campanilele Bazilicii Sfântul Marcu din Veneția. Ele marcau intrarea în cartierul expozițional.

Au fost construite din material ieftine urmând a fi demolate după încheierea Expoziției. Fiind păstrate, au suferit repetate reparații și restaurări (1984-1985, 2009, 2013).

O altă clădire găzduia Fira de Barcelona, o instituție comercială construită în 1932, încorporată în organele guvernamentale în 2000, care reunește 30.000 de companii, organizează și găzduiește peste 120 de expoziții, congrese, alte evenimente.

Cu Turnurile Venețiene de o parte și de cealaltă se deschidea bulevardul Regina Maria (Avinguda Reina Maria) cu Muzeul Național de Artă în fundal.

Am străbătut bulevardul spre a vizita Muzeul de Artă catalonă.

Am trecut pe lângă Palatul Congreselor din Catalunia (Palau de Congressos de Catalunya), deschis în anul 2000. Clădirea cu cinci etaje ocupă peste 30.000 de metri pătrați și poate găzduit până la 8.000 de persoane având un hol central, o sală pentru expoziții sau banchete și o sală de spectacole care funcționează și ca cinematograf.

Părăsind bulevardul, în dreapta am văzut Centrul Cultural Caixa Forum care funcționa în fosta fabrică de prelucrare a textilelor (pături și prosoape) Casaramona. Fabrica a fost închisă în 1918, redeschisă în 1929. Din 1940 a funcționat ca sediu de Poliție până în 1963 când a fost cumpărată de Fundația „La Caixa”. După o perioadă de restaurare și modificarea a spațiilor pentru activități culturale, în 2002 a fost deschisă ca Centru Cultural.

Acesta cuprinde camerele cu expoziții de artă temporare care ocupă fostele ateliere de tricotat și filare, pe o suprafață de aproape trei hectare, două aule și o sală de spectacole cu capacitatea de 350 de persoane. În fostele depozite funcționează o bibliotecă media.

Ne-am întors spre bulevardul Regina Maria pentru a urca la Muzeul Național de Artă. Toate elementele de pe dealul Montjuic care se aflau în fața Palatului Național au fost construite cu ocazia Expoziției Internațională.

Primul șir de scări urcau la Fântâna Magică Montjuic (Font Magica de Montjuic) situată în Placa de Josep Puig i Cadafalch. Fântâna a fost ridicată în 1929 pe locul coloanelor care au fost demolate în 1928. În timpul Războiului Civil din Spania a fost grav avariată (1936-1939). A fost reparată și repusă în funcție în 1955. În anii 1980 au fost realizate spectacole cu jocuri de lumini și muzică care de atunci au loc în fiecare sfârșit de săptămână la intervale de 30 de minute. A fost complet restaurată cu ocazia Jocurilor Olimpice de vară. Din păcate degeaba am așteptat mai mult de o oră. Fântâna nu funcționa.

În spatele fântânii se aflau patru coloane ionice pe lângă care, de o parte și de alta, urca un al doilea șir de scări. Cele patru coloane (Les Quatres Columnes) au fost ridicate în 1919 pentru a simboliza cele patru dungi din stema catalană. În perioada de restaurare a Spaniei, sub regimul dictatorial al prim-ministrului Miguel Primo de Rivera Y Orbaneja (1923-1930), au fost demolate (1928) pentru a se evita simbolismul lor în perioada Expoziției Internaționale. În 2010 copii ale coloanelor au fost postate în spatele fântânii, aproape de locul original.

Am urcat scările în Piața Cascadelor (Placa de les Cascades). Dezamăgire. Nici acestea nu funcționau.

Era ultima oprire înainte a ajunge la sediul central al Muzeului Național de Artă catalană (Museo Nacional d’Art de Catalunya, MNAC), deschis în 1929, în Palatul Național (1926-1929), cu o colecție peste 5.000 de piese despre istoria artei catalone, pe secțiuni de stiluri, începând cu secolul XI până în prezent când a adunat în jur de 250.000 de lucrări.

Palatul în stil clasicist ocupa 32.000 de metri pătrați. Era format din două corpuri laterale, o porțiune posterioară, una centrală deasupra căreia se înălța un dom în stil roman și câte o cupolă mai mică pe laterale. Muzeul a fost deschis în 1934. Între 1995-2004 palatul a fost extins și renovat.

Cu toate că se înserase nu doream să părăsim minunile Barcelonei astfel, deși exista funicular, am urcat dealul pe străzi și prin parcuri până la castelul ce se afla în vârful lui.

Teatre Lliure

Casteul Montjuic (Castell de Montjuïc) era o veche fortăreață a cărei construcție a început prin ridicarea meterezelor (1640) și care în 1641 a participat la luptele din timpul revoltei catalane. În 1694 a fost completată cu bastioane și amenajată ca și castel. În asediul Barcelonei din 1705 a fost capturat de trupele lui Napoleon, fără nici o luptă, fortul demolat (1751), castelul reamenajat (1779-1799) și dotat cu 120 de tunuri. Până în secolul XX pe anumite perioade a fost folosit ca închisoare.

În timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939) prizonierii politici închiși acolo au fost torturați și împușcați astfel a devenit un simbol negativ în istoria Spaniei. Din 1963 în castel funcționează Muzeul Armamentului Militar.

Deși nu l-am putut vizita a meritat urcușul pentru a viziona panorama Barcelonei noaptea.

Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

Publicat pe 22 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la hotelul situat în cartierul Eixample din Barcelona am ieșit pe unul dintre bulevarde, am trecut pe lângă o biserică catolică, Parroquia de Nostra Senyora del Rosari și ne-am îndreptat spre una dintre fostele arene de tauri.

În 1914 a fost construită clădirea arenei în stil neo-renascentist și a fost numită Plaza de El Sport. Până în 1916 a fost extinsă la o capacitate de aproximativ 19.500 de locuri, fațada modificată în stil Mujedar și a devenit Placa de torros, El Monumental, o arenă în care au avut loc renumitele lupte cu tauri. În 2010 Parlamentul Cataloniei a dat o lege prin care a interzis luptele astfel, din 2012 arena a fost folosită pentru evenimente sportive, muzicale, de circ.

Era deschis și un muzeu, Museo Taurino, în care erau expuse documente istorice, obiecte legate de luptele cu tauri, capetele unor tauri celebri și îmbrăcămintea toreadorilor.

Am părăsit acel bulevard și ne-am îndreptat spre Parcul Ciutadella. În drum am trecut pe lângă Gara de Nord (Estacio del Nord) care a fost prima gară din Barcelona. A fost construită pe etape, începând cu anul 1861, pe locul unei fortificații militare, Fort Pienc, cu o fațadă în stil neoclasic. Între anii 1910-1915 clădirea a fost extinsă și a fost construită o fațadă nouă sub forma unui arc de sticlă pe marginile căruia a fost decorată cu elemente de modernism catalan și secession. În 1972 gara a fost închisă apoi abandonată până în 1987 când o parte a fost modificată și a funcționat ca sală de sport în cadrul Jocurilor Olimpice de Vară (1992), sala Poliesportiu Estacio del Nord. După jocuri și până în prezent în ea au funcționat sala de sport, o stație de autobuze și o Secție de Poliție.

Am străbătut câteva străduțe cu magazine, firme și numeroase restaurante.

Am ajuns în dreptul Arcului de Triumf (Arc de Triomf) construit ca poartă de acces pentru Târgul Mondial de la Barcelona (1888). Construcția, în stil neo-Mudejar, prezenta pe partea superioară două sculpturi de piatră. Spre stradă apărea textul „Barcelona salută națiunile” și spre promenada ce se continua până la Parcul Ciutadella, pe unde treceau participanții la expoziție, „Recompensa”. Laturile arcului au fost decorate cu alegorii din diferitele domenii reprezentate la târg ca agricultura, industria, comerțul, arta.

Esplanada și împrejurimile erau ticsite de o mare de oameni. Semi-maratonul Mitja marato de Barcelona, pe o distanță de 21 kilometri, era în plină desfășurare, esplanada fiind locul de retragere al celor care terminau cursa.

În partea stângă se afla clădirea Palatului de Justiție (Palacio de Justicia) în care funcționa Tribunal Superior de Justicia (TSJC). Construcția a început în anul 1887, a funcționat din 1908 dar finalizarea clădirii a fost în 1915.

Era format din două corpuri cu cupole și turnuri. Erau decorate cu 22 reliefuri cu teme juridice și istorice, 48 de cifre legate de lege iar pe frontispiciu „Moise cu Tabletele Legii”.

Până se elibera zona am mers să vedem Palatul de Muzică Catalană (Palau de la Musica Catalana).Clădirea în stil art nouveau- modernist catalan a fost construită între anii 1905-1908 pentru o societate corală fondată în 1891 (Orfeo Catala). Partea din față a clădirii se afla pe o străduță îngustă astfel cu greu am putut vedea detaliile unui mozaic situat în partea superioară care reprezenta membrii coralei.

Sub el erau mai multe coloane acoperite de gresie multicoloră cu motive florale pe care erau așezate busturile unor compozitori clasici renumiți, care se terminau într-un balcon.

Fațada părea a fi susținută de coloane arcate, decorate și ele, pe unde se intra pe niște uși moderne a căror formă se potrivea în decor. În sala de concerte, cu o capacitate de 2.200 de persoane, singura din Europa care este luminată natural întreaga zi, aveau loc spectacole de muzică simfonică, de cameră, jazz și muzică catalană Cançó. La etajul doi se afla Sala Lluis Millet, denumită după unul dintre membrii coralei, în care spectatorii se puteau retrage în pauze.

Colțul clădirii era decorat cu un grup statuar ce reprezenta cântecul catalan.

Între anii 1982-1989 clădirea a fost restaurată și extinsă cu o clădire nouă cu șase etaje. S-au folosit materiale de construcție asemănătoare celor din clădirea veche.

Petit Palau a fost deschis în 2004. În el se afla o sală cu capacitatea de 538 de locuri unde se desfășurau concerte sau expuneri publice, dotată cu tehnologie audiovizuală modern.

Funcționau de asemenea o arhivă, diverse saloane și o bibliotecă.

Fiind mari consumatoare de ciocolată nu puteam rata să vedem Muzeul de Ciocolată (Museu de la Xocolata) la care am ajuns după aproximativ 10 minute străbătând străduțele întortocheate. Muzeul, privat, a fost deschis în anul 2000 la parterul unei foste cazarme militare. Am intrat într-o cofetărie cu vânzare de dulciuri. Am plătit intrarea la casă și am pătruns într-o lume nebănuită de afară, clădirea nefiind una semnificativă.

În vitrine erau expuse produsele din ciocolată unele reprezentând imagini din diferite povești, clădiri din lume, animale gigante și altele.

Un sector era destinat personajelor din filmele SF.

Erau expuse și diferitele tipuri de ustensile folosite în fabricarea ciocolatei.

După ce ne-am desfătat, și la propriu, cu produsele ciocolatierilor , ne-am întors spre esplanadă, care se golise între timp, maratonul fiind terminat, pentru a vizita Parcul Ciutadella (Parc de la Ciutadella). Parcul se întinde pe 280.000 metri pătrați pe locul unde anterior a existat o cetate fortificată (sec. XVIII) care a fost demolată împreună cu clădirile înconjurătoare (1869). În 1888, cu ocazia Expoziției Internaționale, parcul a fost înfrumusețat cu opere de artă și în 1892 a fost creată Grădina Zoologică.

În dreapta intrării în parc se afla o clădire din cărămidă roșie care era în renovare parțială. Castelul celor Trei Dragoni (Castell dels Tres Dragons) a fost construit în 1888 pentru a servi expoziției. Din 1920 a funcționat ca Muzeu de Zoologie.

De la castel ne-am îndreptat spre Cascada Monumental, situată aproape de zidul exterior, în colțul de nord al parcului.

A fost construită în etape, inițial fără sculpturi, situată în spatele unui lac (1881), apoi a fost adăugată fântâna, scările, quadriga, decorurile, statuile, etajată cu două nivele, lacul delimitat în două porțiuni, cea dinspre cascadă străjuită de dragoni și a fost terminată în 1888.

În centru se afla statuia zeiței Venus. Stătea pe o scoică deschisă care mi-a creat senzația de trăsură, la baza ei fiind statuile unor cai. Era însoțită de statui feminine și masculine. Deasupra ei, în vârful monumentului, trona Quadriga de aur.

Urcând scările laterale se ajungea într-un mic spațiu din spatele statuii Venus de unde complexul se prelungea posterior.

De sus rațele și lebedele de pe lac păreau minuscule.

În apropierea fântânii se afla statuia gigantă a unui Mamut, rămasă singura dintre multele preconizate să umple parcul.

În apropierea lui era un lac, înconjurat de vegetație exotică, pe care pluteau și se desfășurau stoluri, stoluri de păsări, majoritatea pescăruși.

În spatele lacului, era delimitat de pomi aliniați un mic parc dreptunghiular, Placa de Joan Fiveller. În partea stângă se afla Institutul Verdaguer, fostul palat al guvernatorului, lângă care era o biserică Iglesia de la Ciutadella. Pe cealaltă parte a pieței se aflau clădirile Parlamentului Cataloniei și a Bibliotecii Parlamentului.

În depărtare am văzut turlele Bisericii parohială militară (Cavalerisses de la Guardia Urbana). Doar clădirile din acea zonă s-au păstrat din 1872, restul fiind eliminate o dată cu crearea parcului. În spațiul din spatele pieței se întindea Grădina Zoologică.

După vacarmul maratonului, parcul cu liniștea întreruptă doar de glasurile păsărilor a fost minunat dar, mai aveam puțin timp și atât de multe de văzut. Ne-am îndreptat spre o ieșire laterală și am ajuns la Umbracle, o seră de plante tropicale. Construcția din cărămidă și lemn a fost ridicată între anii 1883-1887 și a fost folosită ca sală pentru conferințe și evenimente în cadrul Expoziției Internaționale (1888). Ulterior a fost restaurată și amenajată ca seră în care se găsesc plante tropicale și subtropicale din 20 de țări.

Ieșind din parc am intrat în cartierul Ribera și am ajuns în piața Mercat del Born, unde se găsea Centrul Cultural El Born (El Born Centre Cultural).

A fost piața centrală a orașului (1874-1971), o piață închisă, una dintre cele mai mari din Europa, în jurul căreia s-au construit cafenele, magazine, restaurante, iar zona a fost locuită de mulți imigranți.

Între anii 1977-1981 a fost restaurată dar a rămas nefolosită. În 2002, în timpul lucrărilor pentru amenajarea ei pentru a fi folosită ca bibliotecă, au fost făcute descoperiri arheologice. Ruinele din fostul cartier Ribera, demolat pentru construirea cetății fortificate (sec. XVIII), s-au păstrat, au fost amenajate vizitării (2013), iar spațiul înconjurător destinat vânzării cu amănuntul.

Am ocolit piața și ne-am îndreptat spre Muzeul Picasso (Museo Picasso de Barcelona). Acesta a fost amenajat în cinci palate alăturate, cu o colecție permanentă ce cuprinde 4.251 de lucrări ale pictorului Pablo Picasso și deschis în 1963, fiind unicul muzeu creat în timpul vieții acestuia.

În apropiere era sediul Fundației Gaspar (Fundacio Gaspar). Purta numele celui care a promovat mișcarea artistică de avangardă și a deschis expoziții pentru mulți artiști ca Pablo Picasso, Salvador Dali, etc.

În fundalul unui gang de intrare am văzut o scară cu o balustradă sculptată în stil baroc, care descria răpirea Europei și triumful lui Neptun. Era susținută de un arc și deasupra ei se înălțau 3 coloane sculptate care, la rândul lor, susțineau două arcuri. Aparținea Palatului Dalmases (Palau Dalmases), o clădire privată.

Pe acel loc, în secolul XVI au existat trei case care aparțineau Catedralei. Ulterior au intrat în posesie privată și au fost extinse. În timpul asediului Barcelonei din 1697 complexul de case a fost bombardat și a rămas nerefăcut. Ruinat, în 1698 a fost vândut, recondiționat și a funcționat pentru Academia de Desconfiats. În secolul XIX și începutul secolului XX (1907) a suferit transformări majore și a fost extins. Între anii 1962-1982 în palat a funcționat Institutul de Studii Catalane după care a intrat în proprietate privată și s-a deteriorat în timp.

Am trecut printre multiplele magazine cu suveniruri deschise în acele case vechi.

Am ajuns într-o piață unde se afla Biserica Sfânta Maria a Mării (Basilica Santa Maria del Mar), o clădire în stil gotic catalan. În acel loc a existat prima biserică cu acest hram atestată documentar din 998. Clădirea pe care am văzut-o noi a fost construită între anii 1329-1350. La câțiva ani (1379) a fost afectată de un incendiu apoi refăcută și terminată în 1383.

În timpul cutremurului din 1428 a fost avariată și refăcută în 1459. I s-au adăugat pe rând cele două turnuri, primul în 1496, al doilea a fost terminat doar în 1902.

În secolul XVIII s-a construit un altar în stil baroc târziu format din douăsprezece coloane care înconjurau statuia Fecioarei Maria și în secolul XIX a fost adăugată Capela Sfântului Sacrament.

În 1923 a primit titlul de basilică minor.

În timpul Războiului civil spaniol (1936) luptătorii anti-clerici au incendiat-o timp de 11 zile dar biserica a supraviețuit.

Ne-am îndreptat spre Piața San Juste unde se afla Basilica Fecioarei Milostivirii și Sfântului Mihail Arhanghelul (Basílica de la Mare de Déu de la Mercè), a doua din Barcelona care a primit titlul de basilică minor, în 1918, când s-au comemorat 700 de ani de la apariția Fecioarei în fața Sfântului Nolasco, fondatorul Ordinului Maicii Domnului de Mercy. Inițial a fost construită o biserică în cadrul Mânăstirii Ordinului Mercy (1249-1267) care a fost confiscată în 1835, folosită ca școală apoi, până azi, Sediul Căpităniei Generale a Regiunii Militare a patra. Lângă ea, între anii 1765-1775 s-a construit actuala biserică, în stil baroc, la care s-a adăugat o cupolă (1888) pe care a fost postată statuia din bronz a Maicii Domnului de Mercy, distrusă în războiul civil și reconstruită în 1956.

Următoarea piață în care am intrat, Placa del Duc de Medinaceli, se afla pe locul unde în 1276 a fost construită Mânăstirea din San Francisco pentru Ordinul Frișilor Minori. În secolul XVI, în fața mânăstirii, s-a amenajat Piața San Francisco. Mânăstirea a fost confiscată și demolată în 1837 iar terenul a revenit proprietarului său, Ducele de Medinaceli. Între anii 1844-1849 pe acel loc s-a amenajat piața care-i poartă numele.

Central se înălța Monumentul Galceran Marquet, ridicat în 1851 în cinstea vice-amiralului care a luptat cu genovezii în 1331. Din mijlocul unei fântâni, pe un soclu înconjurat de tritoni, se ridica o coloană de fier de 18 metri înălțime, decorată cu motive marine, pe care trona statuia pe jumătate a unui războinic, cu mâna sprijinită pe o sabie și jumătate consilier municipal care ține în mână un pergament, funcții deținute de cel căruia îi era dedicată. Monumentul a fost restaurant în anii 1929 și 2007.

Am înaintat spre Portul Barcelona și am trecut pe lângă o clădire neoclasică care adăpostea Inspectoratul General al armatei (El Gobierno Militar de Barcelona). Pe locul Mânăstirii San Francisco, demolată în 1837, s-a ridicat o clădire proprietate privată (1855), la rândul ei demolată în 1927 pentru a se ridica actuala clădire, pentru Guvernul militar, care a fost terminată în 1932. În timpul războiului civil spaniol clădirea a fost bombardată și în 1939 restaurată. Deasupra clădirii, pe margine au fost postate opt statui dintre care șapte erau nuduri, singurele din Barcelona. Ele reprezentau viața, Dedal (tatăl lui Icar), Marina, forța, La Paz, pacea, eroul și altarul patriei.

În față se afla Columna lui Columb (Mirador de Colom) situată în mijlocul unui giratoriu, la capătul bulevardului La Rambla. A fost construită în cadrul Expoziției Internaționale (1888) pentru a celebra prima călătorie a lui Columb în America.

Pe un piedestal au fost postate perechi de grifoni, deasupra lor patru statui ale zeiței Victoria, pe contraforturi patru statui ce reprezintă domeniile Spaniei-Principatul Cataluniei, Regatele León, Aragon și Castilia, între ele alte statui.

La mijloc se înălța o coloană de 40 metri înălțime în interiorul căreia a fost instalat un lift pentru vizitatori, care urcă până la o platformă sub soclu. Pe soclu erau opt basoreliefuri care reprezentau diferite scene și locații din călătoria spre America. Pe coloană a fost postată o statuie de bronz înaltă de 7 metri. Tot monumentul se afla pe o bază rotundă pe care se urca pe scări postate din patru direcții, pe lateralele cărora se aflau câte o statuie reprezentând un leu.

Lateral de columnă se afla Administrația Financiară (Agencia Estatal d’Administracio Tributaria).

În Barcelona funcționează trei porturi: Portul Barcelona, Portul Olimpic și Portul Forum Sant Adria. Prima activitate portuară s-a desfășurat în partea de nord a orașului Montjuic, pe râul Llobregat, în secolul I, când romanii au fondat colonia Barcino. În Evul Mediu târziu Barcelona fiind situată la granița dintre regiunile creștine și islamice, a devenit un punct comercial și cea mai mare putere maritimă din Marea Mediterană.

În 1477 s-a construit un dig, în următoarele secole s-au amenajat docuri și în 1882 un dig plutitor unde, între 1929-1931, cu ocazia Expoziției Internaționale, a fost înălțat Turnul Jaume I ca pilon și stație de cablu suspendată pentru cabinele ce rulau de la Portul Vell la Montjuic. Portul s-a extins cu port interior pe malul râului Llobregat.

Actual portul se întinde pe 7,86 kilometri pătrați și este împărțit în trei zone-Portul vechi sau Portul Vell, portul comercial și industrial și portul logistic.

Luând ca reper columna, în partea dinspre mare se afla Administrația Portului Barcelona (Port Authority).

Clădirea a fost construită între anii 1903-1907 și a funcționat ca stație maritimă și birou vamal.

Ca o continuare a bulevardului La Rambla a fost construită peste mare o pasarelă din lemn de 380 de metri lungime, Rambla de Mar, care pornea din dreptul clădirii Administrației până la Piața Odissea (Placa del l’Odissea) unde se aflau centrul comercial Maremagnum și Acvariul. Maremagnum, format din două clădiri în care au funcționat magazine, restaurante, baruri și cluburi de noapte, un cinematograf, o parcare, se întinde pe aproximativ 18.000 de metri pătrați. A fost construit în timpul Jocurilor Olimpice (1992) și a fost deschis în 1995 o dată cu Acvariul. În 2009 cluburile de noapte au fost închise și în locul lor, în 2012 a fost deschis restaurantul „La terraza”

Zona Portului Vell cuprinde două porturi de agrement pentru iahturi, un port de pescuit, o stație maritimă pentru feriboturi și lângă el se află stații pentru vasele de croazieră.

Ne-am întors la Mirador de Colom și am intrat pe La Rambla unde am văzut Muzeul de Ceară (Museo de Cera), un muzeu privat cu o colecție de peste 200 de personaje din ceară. Clădirea a fost construită în 1867, în stil neoclasic. A găzduit Banca Barcelonei și averile burgheziei din Barcelona (bijuterii, efecte bancare). Din 1972 proprietarul clădirii a transformat-o în Muzeul de Ceară.

Vizitarea Barcelonei pentru acea zi s-a încheiat. Restul timpului l-am petrecut pe La Rambla.

Citește și Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

A doua zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 22 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

A doua zi în Dublin am continuat itinerarul nostru urmând să alternăm vizitarea bisericilor cu a câtorva parcuri. Am pornit de la Piața Merrion ( Merrion’s Square- Cearnóg Mhuirfean), o piață georgiană aflată la sud de centrul orașului, lângă Muzeul Național al Irlandei. A fost construită începând cu 1762 și extinsă prin numeroase construcții până în secolul XIX, cu o grădină privată centrală, deschisă doar proprietarilor, zona fiind un cartier rezidențial. Din anul 1960 parcul a devenit public iar clădirile au fost ocupate treptat de diferite instituții.

The Fitzwilliam Casino and Card Club

Ne-am îndreptat spre un alt parc, mai mic, Fitzwilliam Square, construit între anii 1789-1792 de cel căruia îi purta numele.

Ne-am învârtit printre casele georgiene, sperând să nu ne rătăcim, până am găsit intrarea în Parcul St. Stephen’ s Green (Faiche Stiabhna), un parc întins pe 22 hectare unde am zăbovit mai mult decât ne-am planificat. În secolul XII acel loc se afla la marginea Dublinului. Era un loc mlăștinos și folosit pentru pășunat. În 1663 mlaștina a fost asanată, perimetrul înconjurat cu gard (1664) și a început construcția de case care, până în secolul XVIII, au fost înlocuite cu altele în stil georgian. În 1814 zidurile au fost înlocuite cu balustrade, zona închisă a devenit o zonă de agrement cu accesul limitat doar proprietarilor locali dar, în 1877, printr-o lege a Parlamentului, deschisă publicului.

Nu ne puteam imagina cu a arătat acel parc în timpul Revoltei de Paști (1916) când s-au săpat șanțuri defensive și s-a creat o blocadă din automobile și alte obiecte. Ce vedeam noi era foarte meticulos amenajat. În partea de nord am trecut pe lângă un lac mare înconjurat de diferite forme de vegetație și populat cu numeroase soiuri de păsări de apă.

În colțul de nord-vest era amenajată o grădină pentru persoanele nevăzătoare, cu plante aromate ce aveau notate denumirile în alfabetul Braille. Exista și un loc de joacă pentru copii.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Sfântul Patrick (St. Patrick’s Cathedral –Ard-Eaglais Naomh Pádraig), Catedrala Națională a Bisericii Irlandei. În 1191 a fost fondată o biserică parohială și colegială dedicată Sf. Patrick. A fost construită între anii 1192-1270, în stil gotic englezesc timpuriu, cu un turn înalt de 43 metri. Era a doua catedrală din Dublin astfel, în 1300, s-a semnat un acord între cele două instituții religioase. După Reforma Engleză a devenit Biserică Anglicană. În următorii ani, sub domnia diferiților regi și regine, a schimbat cultul de la anglican, la catolicism. Sub Edward al VI-lea a fost retrogradată, devenind biserică parohială, o parte din clădire transformată pentru locuit, altă parte a funcționat ca Școala de Gramatică nou înființată. În 1555 a redevenit catedrală, a fost restaurată și dotată cu unul dintre primele ceasuri publice.

Când Irlanda a fost cucerită de Oliver Cromwell, catedrala ,fiind anglicană, a fost pângărită. Doar după restaurarea monarhiei (1660) a fost reparată, i s-a anexat o capelă care a fost folosită de imigranții hughenoți (protestanți francezi) și a primit denumirea de L’Eglise Française de St. Patrick.

În secolul XVII a fost restaurată și în secolul XVIII a servit cavalerii din Ordinul Sfântului Patrick. În 1870 a fost desemnată ca și catedrală națională a întregii Irlande și a devenit independentă. Din acel moment în Dublin au funcționat în mod egal două catedrale, cu mici perioade în care acestei catedrale i s-a retras titulatura.

În continuare am vizitat Castelul Dublin (Dublin Castle – Caislean Bhaile Atha Cliath) actual complex guvernamental și centru de conferințe. După invazia normandă (1169), în 1204, sub Regele Ioan al Angliei a fost construit un castel pentru apărare cu o piață centrală înconjurată de ziduri înalte, patru turnuri circulare situate în cele patru colțuri și șanțuri înconjurătoare. Castelul a fost grav avariat într-un incendiu (1684). A urmat reconstrucția în care a suferit modifică fiind transformat în palat georgian.

The Gate of Justice

Până în 1922, când Irlanda a devenit stat independent, castelul a fost sediul administrației guvernului britanic, ulterior au funcționat temporar (10 ani) cele patru tribunale. Clădirile ce înconjurau curtea erau majoritatea construite în secolul XVIII. Au funcționat ca apartamente de stat, o sală de bal, Sala Patriotului, care actual funcționa pentru inaugurările prezidențiale, Camera tronului care păstra mobilierul și aranjamentul din secolul XVIII, Sala patriarhului în care a funcționat din 1871 Ordinul Sf. Patrick. De asemenea în clădiri funcționau Garda Siochana, Muzeul Garda în clădirea Trezoreriei, Muzeul de Venituri, Biblioteca Chester Beatty, o cafenea.

Cea mai importantă clădire, în stil Palladian, Sala Bedford, funcționa ca Centrul de Conferințe Hibernia.

În curtea castelului aveau loc concerte, festivaluri. Noi am găsit-o ocupată cu opere de artă din nisip.

Din cele patru turnuri inițiale au supraviețui două. Turnul Bermingham, situat în colțul de sud-vest al castelului, prezenta o arhitectură modernă. Turnul de înregistrare, situat în colțul de sud-est, era singurul supraviețuitor din structura cetății medievale (1228-1230). Am ieșit din curtea castelului pe lângă acel turn. Lipită de el era fosta Capela Regală actual centru de artă.

De la castel am mers să vedem a doua catedrală din Dublin, Catedrala Bisericii lui Cristos sau Catedrala Sfintei Treimi (Christ Church Cathedral), căreia i-am alocat câteva ore. Inițial a fost construită o biserică din lemn care, în 1180, a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, ca mânăstire benedictină. În secolul XIII a fost extinsă prin construirea unei noi capele. Regele Henric al VIII-lea a transformat-o în catedrală (1539) fiind a doua catedrală din Dublin.

În 1597 turnul clopotniță a fost distrus într-o explozie ce a avut loc pe un chei din apropiere. Din 1670 până în 1878 numărul clopotelor din turn a crescut de la șase la douăsprezece, fiind adăugate treptat și în perioada 1871-1878 s-au efectuat lucrări de renovare și reamenajare. Între anii 1980-1982 a fost din nou renovată și în 1999 s-au adăugat 19 clopote ajungându-se la un total de 19. Catedrala era în renovare și pe parcursul vizitei noastre, când era înconjurată cu schele (2015).

Interiorul era grandios.

În unele capele se oficiau slujbe, în centrul catedralei un cor intona cântece bisericești.

Am vizitat cripta catedralei în care erau îngropate diferite somități ale epocilor trecute.

Pe culuarele laterale erau postate statui ale oamenilor politici și bisericești care au avut rol important în istoria Irlandei și a catedralei.

În cimitirul catedralei se păstra mormântul Sfântului Patrick. Într-o parte a catedralei, în sala de sinoade (Synod hall) era găzduită Dublinia, un muzeu istoric despre perioada vikingă și medievală a orașului. A fost deschis în 1993 și reamenajat în 2010.

După orele de reculegere, restul zilei l-am petrecut printre cele „lumești”.

Citește și A treia zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Publicat pe 19 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Orașul Dublin (Duibhlinn), capitala Irlandei, este situat în provincia Leinster și este străbătut de râul Liffey. Inițial a fost o așezare vikingă, a devenit un oraș important după invazia normandă (sec. XII), al doilea ca mărime în Imperiul Britanic și din 1922 capitala Statului liber irlandez.

În prima zi ne-am îndreptat, cu mijloacele de transport în comun, spre centrul istoric al orașului. Era ziua pe care am dedicat-o în cea mai mare parte câtorva muzee. Am trecut pe lângă Parcul Phoenix unde am văzut Monumentul Wellington (Leacht Wellington), un obelisc înalt de 62 metri construit în memoria primului duce de Wellington, Arthur Wellesley, cel care l-a învins pe Napoleon în bătălia de la Waterloo (1815). Construcția a început între anii 1817-1820, a stagnat și a fost finalizată în 1861.

Am coborât din autobuz în Parnell Square în apropiere de Galeria Municipală de Artă Modernă (City Gallery The Hugh Lane) de unde urma să urmăm itinerarul pe care îl aveam în minte. Galeria se afla în Casa Charlemont, construită în 1763. A fost fondată în 1908 ca prima galerie de artă modernă din lume. Între anii 2004-2006 a fost reamenajată. Etalează lucrări ale artiștilor contemporani irlandezi, o colecție de artă franceză (Renoir, Manet, Pissaro) și expoziții temporare.

În apropiere se înălța o biserică protestantă, în stil gotic, Abbey Presbyterian Church, construită în 1864. Era cunoscută și ca „Biserica lui Findlater” după numele comerciantului care a finanțat-o.

Am trecut strada pentru a vedea o grădină memorială, Garden of Remembrance (Gairdin Cuimhneachain), dedicată eroilor ce s-au sacrificat pentru libertatea Irlandei. Ea a fost creată pe locul în care, în 1913, s-au înființat Voluntarii Irlandezi și a fost deschisă în 1966, când s-au celebrat 50 de ani de la Rebeliunea de Paști (1916).

Am ocolit grădina și am trecut pe lângă Teatrul Porții (The Gate Theatre) fondat în 1928. A fost recondiționat și extins cu un studio în anii 1990-2000.

Am străbătut strada comercială O’ Connell Street Upper cu numeroasele ei restaurante, cafenele, magazine, spre Spira din Dublin sau Monumentul Luminii (An Tur Solais), care se înălța în depărtare. Pe acel loc, în 1809 a fost ridicată o coloană de granit pe care a fost postată statuia lui Horatio Nelson, amiralul britanic care a învins flota franco-spaniolă la Trafalgar. A fost avariată grav în 1966 de republicanii irlandezi, apoi distrusă total. În locul ei, în 2002 a fost așezată o spiră din oțel inoxidabil, care a fost completată în 2003, până la înălțimea de 120 metri. Noaptea baza monumentului este iluminată și, deasupra ei, până la înălțimea de 10 metri, prin peste 11.000 de găuri, strălucesc diodele montate în interior.

În dreapta Spirei se afla ultima dintre clădirile georgiene ridicate în Dublin (1814-1817), Oficiul Poștal General (Ard-Oifig un Phoist). Poșta Generală din Irlanda a funcționat din secolul VII în mai multe sedii. În 1818 a fost ridicat sediul actual care, în timpul Revoltei de Paști (1916) a fost distrus. Clădirea a fost refăcută în 1929 păstrându-se doar fațada originală prevăzută cu 6 coloane ionice și cele trei statui situate deasupra și a continuat să funcționeze, chiar actual, ca Oficiu Poștal. În clădire funcționa și un mic muzeu despre viața irlandezilor.

Ne-am îndreptat spre râul Laffey. Pe mijlocul străzii, din loc în loc, erau postate statui ale unor personalități-Jim Larkin, John Gray, William Smith O’Brien iar de o parte și de alta se înșiruiau magazine, restaurante, cafenele, firme.

La capătul străzii era postat Monumentul O’Connell (James Connolly Memorial), un lider politic din secolul XIX care a militat pentru emanciparea catolică și eliberarea Irlandei din Uniune.

Am trecut râul pe Podul O’Connell, construit între anii 1791-1794, când purta numele de Podul Carlisle. A fost extins între anii 1860-1882, când a primit numele actual, o dată cu dezvelirea Monumentului O’Connell.

Pe stânga ne-a atras atenția o clădire cu fațada din sticlă, parcă adăugată unei construcții mai vechi. Colegiul Tehnologiei Informației (College of Computind Technology Dublin – CCT) a fost înființat în 2005 și funcționează ca furnizor de programe în domeniul informaticii și afacerilor.

Pe cealaltă parte, situată pe două străzi, arcuită, era Banca Irlandei (Bank of Ireland), cea mai veche bancă ce a funcționat continuu cu excepția atacurilor bancare, o bancă comercială, de depozit și de credit. Clădirea a fost construită în 1729 și a găzduit Parlamentul irlandez. A fost cumpărată de Banca Irlandei în 1803 și a fost sediul central bancar, în special al guvernului irlandez, până în anii 1970, când s-a mutat în altă locație.

Nu puteam să ratăm Muzeul Irlandez de Whisky (Irish Whiskey Museum) care se afla în zonă. În 2013 existau 5 centre de vizitatori deschise pe lângă 4 distilerii care, pe parcursul timpului s-au înmulțit. În 2014 a fost deschis Muzeul Irlandez de Whisky, primul din lume, independent de distilerii, în care se află o colecție veche din 1800 și sortimente noi, care pot fi degustate. De fapt, prima dată, whisky-ul a fost produs de călugări în secolul XII. Intrarea se făcea printr-un gang în care, de o parte și de alta, se aliniau butoaie cu whisky. Se urca la etaj unde, după plata biletului, se vizitau 5 camere tematice despre istoria producerii băuturii, epoca sa de aur și sortimentele diferite.

Ne-am îndreptat spre Colegiul Sfintei Treimi (Trinitty College– Coláiste na Tríonóide) situat peste drum de Banca Irlandei. A fost fondat în 1592, de Regina Elisabeta I, în afara zidurilor orașului, în clădirile Prioratului Tuturor Sfinților, pentru protestanți. În decursul secolelor, orașul extinzându-se, colegiul a ajuns să se situeze în zona centrală. Din 1793 au fost admiși catolicii doar pentru a studia, neputând ocupa funcții. Deși restricțiile au fost ridicate în 1873, până în 1970, pentru a se înscrie la Colegiu, catolicii aveau nevoie de permisiunea Bisericii Catolice. Din 1904 au fost admise și femei iar în 1934 a fost numit primul profesor de sex feminin. Colegiul se întinde pe 190.000 metri pătrați. Am intrat în Piața Parlamentului (Parliament Square) prin Regent House, clădirea în care funcționa Uniunea Studenților din Colegiul Trinity.

În 1798 a fost finalizată Capela Colegiului (College Chapel) de același arhitect care a construit în partea ei opusă Teatrul Public (Public Theatre), azi Examination Hall, două clădiri aproape identice. Capela este încă funcțională pentru membrii colegiului romano-catolic.

Din Piața Parlamentului se intra în Piața Bibliotecii (Library Square). În mijloc se înălța un turn clopotniță înconjurat de coloane corintice, Campanila, construit în 1853. Legat de ea exista o superstiție a studenților care afirmau că cel ce trece sub campanilă va eșua la examene. Chiar o legendă relata cum clopotele vor suna când sub campanilă se va afla o fecioară.

În dreapta ei se afla o clădire lungă, Biblioteca Colegiului Trinity (Trinity College Library– Coláiste na Tríonóide Leabharlann, Baile Átha Cliath), înființată în 1592, în care, de-a lungul timpului s-au adunat peste 4 milioane de manuscrise istorice, tipărituri vechi și cărți.

Din 1969 mai multe departamente au fost grupate în facultăți și anume Științe Umane și Litere, Studii Economice și Sociale, Inginerie și Științe ale Sistemelor, Științe ale Sănătății. În 1977 a fost înființată Școala de Farmacie, în Colegiu a fost transferată Facultatea de Medicină Veterinară și în 2005 s-a creat Institutul de matematică Hamilton. Restul clădirilor colegiului se află răspândite în tot orașul.

În partea opusă bibliotecii se afla Clădirea Memorială a Absolvenților (The Graduates Memorial Building-GMB), o clădire victoriană neo-gotică și în apropierea ei statuia fostului președinte, George Salmon. Găzduia cele mai vechi societăți studențești ale colegiului- Societatea Filosofică Universitară (Phil), Societatea Istorică a Colegiului (Hist) și Societatea Teologică Colegială (Theo). Acestea anterior (1897) funcționau în una din cele trei case ale complexului Rotten Row care a fost demolat în 1899. Pe acel loc a fost construită actuala clădire, finanțată de studenți și deschisă în 1902. În spatele ei se afla terenul de tenis Botany Bay.

Din Library Square, înaintând, se ajungea în Piața Nouă (New Square) în dreapta căreia se aflau un muzeu, mai multe biblioteci și alte clădiri studențești. Restul terenului era ocupat de un teren de rugby și un parc. Am ieșit spre Galeria Douglas Hyde (The Douglas Hyde Gallery), o galerie de artă contemporană deschisă în 1978.

Am depășit parcul colegiului și am cotit pe lângă centrul cultural Alliance Francaise.

Am trecut pe lângă Colegiul Regal al Medicilor din Irlanda (The Royal College of Physicians-RCPI), înființat în 1654, pentru a reglementa practica medicală. A fost cunoscut cu numele de Colegiul Regelui și Reginei Medicilor din Irlanda până în 1890 când, prin Carta Reginei Victoria, a primit numele actual și a devenit independent de Colegiul Trinity. A funcționat succesiv în mai multe clădiri, în cea actuală din 1864.

Lângă el se afla Biblioteca Națională a Irlandei ( Leabharlann Náisiúnta na hÉireann) înființată în 1877 în una din aripile Casei Leinster, în care s-au adunat colecțiile Societății Regale din Dublin. A fost inclusă în Departamentul de Știință și Artă și condusă de un Consiliu format din 12 administratori. Din 2005 a devenit instituție culturală autonomă în care se află cărți, manuscrise, ziare, fotografii, acte muzicale care pot fi consultate gratuit dar nu împrumutate. De asemenea existau expoziții de artă și o arhivă a ziarelor irlandeze.

Casa Leinster (Teach Laighean), sediul Președintelui și celor două camere ale Parlamentului (Casa Oireachtas) din 1922, a fost ridicată între anii 1745-1748 ca și Casa Kildare, numele fiind preluat de la cel ce a construit-o. Când proprietarul a devenit duce de Leinster (1766) și casa și-a schimbat numele în Leinster House. A fost vândută Societății Regale din Dublin (1853) și a găzduit Expoziția Industrială Mare. În secolul XIX a fost extinsă cu două aripi în care se află Biblioteca Națională a Irlandei și Muzeul Național al Irlandei. Spațiul fiind insuficient pentru funcționarea Parlamentului, ultima extindere s-a făcut în anul 2000.

Muzeul Național al Irlandei (National Museum of Ireland) a fost deschis publicului în 1834 în altă aripă a Casei Leinster. A trecut de la o denumire la alta până la cea actuală primită după ce Irlanda a devenit stat independent. În el au fost adunate colecțiile mai multor instituții culturale și muzeale din secolele XVII și XIX începând cu cele geologice, mineralogice și colecția Muzeului Industriei Irlandeze din 1847. Spațiul devenind insuficient a fost construită clădirea în care se află Muzeul de Istorie Naturală.

După atâtea muzee vizitate ne-am oprit din explorarea Dublinului pentru a continua a doua zi.

Citește și A doua zi în Dublin, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Berlin, Germania- ziua 3

Publicat pe 14 noiembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am început ziua pornind de la Brandeburger Tor. Lateral de poartă se afla clădirea în care funcționează Parlamentul german, Deutcher Bundestag-Reichstag. Când Confederația germană a fost dizolvată (1815-1866) și s-a înființat Imperiul german (1871), s-a format Parlamentul (Reichstag) care a funcționat în capitala Regatului Prusiei, Berlin. În timpul lui Wilhelm I a început construcția unei clădiri care să găzduiască Parlamentul. Acesta a funcționat și în timpul Republicii Weimar, din 1919 până în 1933 când clădirea a fost incendiată, an când Adolf Hitler a fost numit cancelar al guvernului federal. Sub guvernarea nazistă clădirea nu a fost reparată nici folosită, iar în 1945 a fost una dintre țintele importante în bombardamentele Armatei Roșii, datorită semnificației sale.

Până în 1999, când s-a mutat la Berlin, Parlamentul vest-german, creat prin Constituția din 1949, a funcționat la Bonn. Fosta clădire, ruinată, a fost reconstruită între anii 1961-1964, când regimul comunist era la putere și a fost folosită ocazional pentru întruniri, evenimente și ca expoziție permanent despre istoria germană. În 1990, în clădire a avut loc ceremonia oficială a reunificării Germaniei și până în 1999 clădirea a fost reconstruită adăugându-i-se și domul central din sticlă care se poate vizita contra cost. Totodată au fost renovate și clădirile auxiliare Reichstagului.

Lateral de Parlament se afla una dintre clădirile auxiliare, Paul Lobe Haus, care poartă numele președintelui primului Parlamentul german înființat. A fost construită începând cu 1997 și deschisă în 2001. Cuprinde 1700 de camere dintre care 1000 sunt birouri, restul camere pentru consiliu, comisii, personal, vizitatori externi, etc.

Lângă ea se afla Cancelaria Federală, Bundeskanzleramt, clădire ce găzduiește birourile personale ale Cancelarului Germaniei și ale personalului său, cea mai mare clădire din lume cu acest scop (de 10 ori mai mare decât Casa Albă). Se poate vizita doar în anumite zile ale anului.

Am traversat parcul Platz der Republik și am trecut pe lângă Casa Culturilor Lumii, Haus der Kulturen der Welt. Clădirea a fost proiectată în 1957, de un arhitect american, ca parte dintr-o Expoziție Internațională de construcții și a purtat numele de Kongresshalle (sala de conferințe). În 1980 acoperișul s-a prăbușit, a fost reconstruit în stilul original și clădirea a fost redeschisă în 1987. Numele actual relevă activitățile ce se desfășoară în clădire și anume expoziții de artă contemporană, conferințe academice cu tematică culturală, spectacole, filme, cu accentul pe culturi non-europene.

Am străbătut aleile parcului Grosser Tiergarten, aproape paralel cu râul Spree.

Pe latura nordică a parcului se afla Palatul Bellevue, Schloss Bellevue, prima clădire neoclasică construită în Germania (1786), ca reședință de vară pentru fratele Regelui Friedrich II al Prusiei, înconjurată de un parc de aproximativ 20 de hectare. A fost locuit de familia de Hohenzollern până la Revoluția germană (1918-1919) când a intrat în posesia statului liber Prusia. A fost folosit ca Muzeu de Etnografie (anii 1930), apoi ca și casă de oaspeți pentru naziști (1938). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat , refăcut în anii 1950 și reamenajat între anii 1986-1987. Din 1994 a fost reședința Președintelui Germaniei și a fost extinsă după reunificare, în 1998, construindu-se o anexă pentru Bundesprasidialamt (Oficiul președintelui federal). Renovat între anii 2004-2005 a devenit doar locul oficial al președintelui, fără ca acesta să mai locuiască în palat.

Am ajuns la Colona Victoriei, Siegessaule. A fost construită în anul 1873, în centrul Pieței Republicii (Platz der Republik), pentru a comemora victoria prusacă în războaiele împotriva danezilor (1848), austriecilor (1866) și francezilor (1870-1871). Pe o bază din patru blocuri masive de gresie a fost ridicată o platformă cu coloane, din mijlocul căreia se ridică coloana, pe care tronează zeița Victoria, o sculptură de aproximativ 8 metri înălțime, poleită cu aur. A fost mutată în 1939 în locul actual, a fost adăugat un inel cu ghirlande (1938-1939), fundația a fost decorată cu patru reliefuri din bronz reprezentând războaiele purtate, decoruri care au fost înlăturate în 1945 și coloana avariată. A fost restaurată în 1987.

Am străbătut parcul pe Hofjagerallee și l-am ocolit pe Tiergartenstrase, „strada ambasadelor”. Prima pe care am văzut-o a fost Ambasada Arabiei Saudite (Botschaft des Konigreichs Saudi Arabien). Încă din 1929 a fost semnat un tratat de pace între cele două țări. Din 1954 au fost stabilite relații diplomatice între Regatul Arabiei Saudită și Republica Federală Germania și ambasada a avut sediul la Bonn. După reunificarea Germaniei, guvernul acesteia mutându-se la Berlin, ambasada trebuia să se mute și ea. Între anii 2006-2008 a fost construită o nouă clădire pentru ambasadă în Berlin, clădire pe lângă care am trecut și noi.

Următoarea clădire a fost Ambasada Japoniei (Botschaft von Japan), construită între anii 1938-1942, foarte avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, refăcută între anii 1998-2000 și perimetrul ei extins cu o grădină japoneză.

Lângă ea se afla Ambasada Italiei (Italienische Botschaft). Normal că erau alăturate, așa cum au fost și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial aliate Reichului nazist. Prima clădire, construită în stil neoclasic, între anii 1939-1941, a fost grav avariată în război. După reunificarea Germaniei, când ambasada s-a mutat înapoi la Berlin, a fost construită actuala clădire (1999-2003) care este reședința ambasadorului Italiei.

De o parte era parcul Tiergarten, de cealaltă Ambasadele Turciei, Republicii Sud-Africane, Indiei, Austriei și altele. Am ieșit din zona ambasadelor și am ajuns în dreptul Muzeului de Instrumente Muzicale, Musikinstrumente Museum. Nu l-am putut vizita fiind închis.

A fost înființat în 1888 în cadrul Academiei Regale de Muzică și etala 34 de instrumente muzicale. În doi ani muzeul a cumpărat și a ajuns la sute de exponate. În 1936 a fost construită o nouă clădire și muzeul a deținut circa 4.000 de instrumente. Atât clădirea cât și exponatele au fost distruse în cel de Al Doilea Război Mondial, după război supraviețuind doar 700 de instrumente. Între 1979-1984 s-a construit actuala clădire în care funcționează Muzeul de Instrumente Muzicale și Institutul pentru cercetare în Muzică. Actual în muzeu există 3.200 de instrumente muzicale, unele folosite în diverse reprezentații în sala de concerte a muzeului și circa 800 de exponate.

Ne-am îndreptat spre Piața Potsdam, Potsdamer Platz. Inițial, aceasta nu era o piață ci, împreună cu Leipziger Platz, zona unde se întretăiau drumurile comerciale, care treceau prin Poarta Potsdam. Potsdamer Platz era situată în afara zidurilor de apărare, iar Leipziger Platz în interiorul lor. Între anii 1823-1824 a fost reconstruită poarta cu două clădiri, una ca punct vamal, cealaltă locație pentru garda militară, iar în 1866 demolată împreună cu majoritatea porților orașului. În sec. XIX, în zona exterioară s-au construit vile și case pentru funcționarii publici și bancheri. S-a dezvoltat o dată cu introducerea căii ferate (1838) când s-a înființat și stația Potsdamer Banhof.

După ce Berlinul a devenit capitala Imperiului German (1871) s-au ridicat hoteluri, magazine, cafenele, restaurante, teatre, cluburi, etc. și zona a devenit cunoscută pe plan internațional. S-au ridicat clădiri pentru autorități și Parlamentul german, Reichstag, a funcționat în una dintre clădiri până în 1894. Din 1880 a fost traversată de linii de tramvai, inițial trase da cai, apoi electrice. Apogeul pieței a fost intre anii 1920-1930 când a devenit cel mai aglomerat loc de trafic din Europa și se spune că primul semafor din Europa a fost plasat în piață.

În perioada nazistă Cancelaria lui Hitler a funcționat în apropiere astfel piața a fost distrusă în atacurile armatei sovietice. După război piața s-a aflat la limita dintre sectoarele american, britanic și sovietic astfel, acolo s-a desfășurat „piața neagră” . În anii 1950 ruinele Porții Potsdam au devenit din nou o barieră ce împărțea Berlinul de Est de Berlinul de Vest. În 1961, prin ridicarea Zidului Berlinului, Potsdamer Platz a fost divizată în două părți, una în est și una în vest și până în 1976 multe clădiri au fost demolate. În 1989, când zidul „a căzut”, a fost primul loc pe unde cetățenii au „sărit” ilegal între cele două părți ale Germaniei și, în 1990, în Potsdamer Platz a avut loc renumitul concert „The Wall”. După reunificare piața a fost refăcută și azi este ocupată de clădiri impresionante, din sticlă.

Am trecut pe lângă clădirile Companiei Sony în care funcționează mai multe firme de cinematografie ca CineStar Original und IMAX, Berlinul X-treme Cinema cu 3500 de locuri, 19 ecrane și un salon privat pentru recepții. Am intrat într-o piațetă închisă de blocuri turn din sticlă, acoperită cu o cupolă foarte interesantă.

În mijlocul ei de afla o fântână arteziană, pe margini diferite cafenele, restaurante, etc.

Jur împrejur funcționau, pe mai multe etaje, cinematografe, Cinemateca germană cu Muzeul de Film și Televiziune și o bibliotecă științifică în care sunt păstrate filme, documentare, cărți pe tema filmului și televiziunii, Arsenal-Institutul pentru Film și Video Artă, un teatru cu 1.750 de locuri, etc.

Compania Sony a ridicat și Turnul Bahn, înalt de 103 metri, cu 26 de etaje, în care funcționează din anul 2000 Deutsche Bahn AG. (în dreapta fotografiei) Bulevardul a fost denumit Boulevard der Stars, fiind încadrat între clădirile de sticlă.

În piață s-au ridicat 19 clădiri în care funcționează birourile Daimler-Benz și berliner Volksbank, Turnul Kollhoff, cu firme de avocatură, în care se poate urca până la o platformă cu restaurant, cafenea, „Panoramapunkt”, situată la 100 de metri înălțime. (în dreapta fotografiei) De asemenea s-au construit clădiri pentru Centrul Beisheim și Parcul Kolonnaden.

La est de Potsdamer Platz se afla piața Leipziger Platz, care și-a primit denumirea în 1814 când prusacii l-au învins pe Napoleon Bonaparte în bătălia de la Leipzig. Avea forma unui octogon pe marginile căruia se aflau numeroase clădiri dintre care mai importante au fost Palatul Mosse, Hotelul Palast și Ministerul agriculturii prusace. În timpul celui de Al doilea Război Mondial clădirile au fost bombardate și după terminarea lui, demolate. Sub comuniști piața a fost divizată între Berlinul de Est și Berlinul de Vest și jumătatea de nord-vest a primit denumirea de „fâșia morții”, datorită deceselor ce aveau loc o dată cu încercările de trecere frauduloasă în partea de vest.

După reunificarea Germaniei a fost refăcut Palatul Mosse (1998), în 2005 a fost inaugurată clădirea Ambasadei Canadei și Comitetul Evreiesc american și în 2015 a fost deschis Muzeul german de spionaj din Berlin.

Am părăsit piața și am trecut pe lângă centrul comercial Mall, un colos cu 270 de magazine, deschis în 2014. Pe partea cealaltă a străzii era clădirea Bundesrat, din 2000 locul sesiunilor parlamentare ale Consiliului Federal din Germania. Între anii 1850-1918 a fost Casa Lorzilor (Herrenhaus) în care a funcționat Parlamentul prusac. Aceasta a fost dizolvată o dată cu Revoluția germană din 1918-1919, când monarhia a căzut și a fost înlocuită cu Consiliul de Stat (Staatsrat). Între 1989-1904 a fost construită clădirea actuală, în stil neo-renascentist, ca sediu al Parlamentului Imperiului german (Reichstag). A fost legată printr-o aripă comună de o clădire în care funcționau deputații. Din 1933 a funcționat ca și fundația „Casa Prusacă” a lui Hermann Goering. Bombardamentele din 1945 au avariat-o grav. A fost refăcută după război și din 1946 a funcționat ca Academia de Științe a Germaniei de Est.

Învârtindu-ne pe străduțe am ajuns în dreptul unor rămășițe din Zidul Berlinului (The remains of Berlin Wall), un zid construit în 1961 pentru a separa Berlinul de Est de Berlinul de Vest.

Am ajuns în dreptul unor automobile mici, pictate colorat. Erau automobile Trabant, supranumite și „bujie cu acoperiș”, simbol al vieții din fosta Germania de Est. Erau situate în fața Muzeului Trabantului (Trabi Museum).

Nu departe era Checkpoint Charlie, renumitul punct de trecere a Zidului Berlinului, între estul și vestul orașului, pentru străini și forțele aliate, pe unde foarte mulți germani din est au emigrat ilegal în vest.

După război locul a devenit obiectiv turistic astfel în vecinătatea Zidului, lângă Casa de Pază, în 1963 s-a deschis Muzeul „Haus am Checkpoint Charlie”, Mauermuseum, muzeu privat e administrat de asociația „Grupul de lucru 13 august 2017”. În el sunt expuse fotografii, documente, se vizionează documentare despre tentativele de emigrare cu mașini, baloane cu aer, telescaune, etc.

În imediata apropiere, pe trotuar erau expuse ținute militare din acea perioadă, măști de gaze, etc., se vindeau suveniruri.

Într-un alt muzeu, deschis în 2012, Asisi Panorama Berlin, se putea viziona panoramic perioada Războiului Rece (1947-1989), în special divizia germană, viața zilnică din Berlinul comunist și Berlinul capitalist, activitatea polițiștilor de frontieră.

Trecând pe lângă clădiri ale Administrației Locale, Bauakademie, clădiri noi intercalate cu clădiri vechi, am ajuns în Gendarmenmarkt, azi cea mai populară Piață de Crăciun din Berlin. Piața a fost construită începând cu 1688 și reconstruită în 1773, când a primit numele de la cavaleria blindată care își avea grajdurile acolo. În timp s-au ridicat cele trei clădiri impresionante, Sala de concerte, Domul german și Domul francez.

Prima, construită între anii 1701-1705, a fost Franzosischer Dom (Domul francez), de cult protestant francez (reformat). În 1785 i s-a adăugat turnul. Actual, pe lângă biserică funcționează un muzeu și un restaurant.

În mijloc trona Konzerthaus Berlin(Sala de Concerte), construită în 1821, când a funcționat ca teatru. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, reconstruită până în 1984 și transformată în sală de concerte.

În fața ei se afla statuia lui Friedrich von Schiller (Schillerbrunnen), poet și dramaturg german considerat unul dintre „părinții poeziei germane”.

În sudul pieței, în 1708 s-a construit Deucher Dom (Biserica germană) de cult luteran. A fost reconstruită în 1708 când i s-a adăugat turnul. Distrusă complet în bombardamentele din 1945, a fost reconstruită după reunificarea Germaniei, terminată în 1993 și deschisă ca Muzeu de Istorie germană în 1996.

Ne-am îndreptat spre Memorialul Holocaustului (Denkmal fur die ermordeten juden) construit între anii 2003-2004 și inaugurat în 2005, pe fosta locație a Zidului Berlinului, care a împărțit orașul în două după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. Este compus din 2.711 plăci de beton inscripționate („stelae”) așezate pe rânduri perpendiculare, ușor oblic pe o suprafață de 19.000 metri pătrați. Au fost multe păreri vizând semnificația monumentului. Pentru mine cea mai plauzibilă a fost aceea prin care se considera că memorialul arată imposibilitatea de vizualizare a numărului de evrei decimați de către naziști în timpul războiului, prin orientarea în spațiu a acelor plăci în „derivă”.

Am depășit zona pline de tristețe și am intrat în Tiergarten, cel mai mare parc al Berlinului întins pe 2,1 km pătrați. A fost creat în 1742 pe locul zonei de vânătoare existente din 1527, cu alei, labirinturi, bazine, sculpturi, în stil baroc. Între anii 1833-1840 a fost modificat în stil englezesc cu zone de relaxare, căi de echitație, peluze largi, lacuri cu mici insule. Traversând Parcul Steppengarten, am ajuns la lacul Goldfischteich, acoperit de nuferi.

Am ocolit lacul și ni s-a înfățișat Memorialul Bethoven-Haydn-Mozart, construit în timpul Kaiserului Wilhelm II (1904). Grav avariat în timpul Războiului de Eliberare a Berlinului (1945), a fost restaurat în 2007.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Tiergarten a fost bombardat repetat de raidurile aeriene. După încetarea războiului a fost folosit temporar ca pistă de zbor. Ulterior copacii au fost tăiați și folosiți ca și combustibil iar terenul a fost arat și semănat. Parcul a fost refăcut între anii 1949-1959. După ridicarea Zidului Berlinului a devenit principala zonă de agrement a Berlinului de Vest. În parc erau postate mai multe statui, cu diferite semnificații, mai multe lacuri și o zonă dedicată Reginei Luise, Luiseninsel.

În mijlocul unui rondou cu flori era postată o statuie din bronz, Amazoana călare (Amazone zu Pferde), încă din 1893.

Se însera. Am ieșit din parc și ne-am îndreptat spre Brandenburgen Tor dorind ca pentru ultima seară, deși eram obosite, să vedem Unter den Linden pentru ultima oară. Un ultim obiectiv pe traseul nostru a fost Memorialul sovietic, Sowjetisches Ehrenmal, un memorial situat în Tiergarten, în Parcul Treptower, ridicat în 1949. Acesta comemorează cei 7.000 de soldați sovietici căzuți în bătălia pentru eliberarea Berlinului din 1945. E compus din grupul statuar central și un „cimitir” în care au fost înmormântați 5.000 de soldați din Armata Roșie. Între anii 2003-2004 statuia centrală a fost renovată.

La revedere Berlin !

Citește și Berlin, Germania- ziua 1

Berlin, Germania- ziua 1

Publicat pe 23 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am petrecut un sfârșit de săptămână în orașul Berlin, capitala Germaniei. Ne-am deplasat spre Poarta Brandenburg (Brandenburgen Tor), un Arc de Triumf , în stil neoclasic, singura care a supraviețuit dintre cele 18 porți ale Berlinului. Pe acel loc, în 1670 a fost construită prima poartă. În 1734 a fost construit zidul vamal și o dată cu el o poartă poștală, pe drumul dintre Berlin și Havel. În 1788 a fost demolată și, sub indicațiile Regelui Friedrich al II-lea William, s-a construit o poartă nouă, cu două aripi laterale, cu colonade dorice și, deasupra, a fost postată zeița Victoriei, cu cască, suliță și două scuturi, într-o Quadrigă. În timpul războaielor franco-prusace, după pierderea celui de al patrulea război (1806), Napoleon a mutat Quadriga la Paris, în Muzeul Louvre. În 1814 prusacii s-au eliberat, au învins și au înaintat până în Paris. Quadriga a fost readusă la Berlin, recondiționată și repusă la locul ei. Semnul victoriei a fost schimbat cu o coroană din frunze de stejar, ce înconjurau o cruce de fier, pe care stătea un vultur încoronat cu aripile întinse.

În 1868 poarta a fost înfrumusețată cu două statui ce au fost postate în pereții exteriori, zeița Minerva și zeul Marte. Deteriorându-se în timp, în 1913 au început lucrări de renovare, încetinite de Primul Război Mondial și care s-au terminat în 1926. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripile au fost distruse, ulterior colonadele reconstruite de diferiți sculptori și Quadriga deteriorată grav, păstrându-se doar capul unui cal care, azi, este păstrat în Muzeul Markisches. În 1958 vulturul și crucea de fier au fost îndepărtate datorită simbolisticii lor. În 1961 s-a construit Zidul Berlinului care trecea de o parte și alta a porții. Aceasta a fost cuprinsă într-o zonă restrânsă, de pază, a graniței dintre cele două părți ale Germaniei, devenite două state independente. După schimbările politice din 1989, zidul a fost dărâmat, Germania s-a reunit și poarta a fost redeschisă circulației. În anii următori Quadriga a fost dezmembrată, refăcută, crucea de fier și vulturul repostate și, în 2002, a fost dezvăluită solemn.

Poarta a fost poziționată cu fața spre Pariser Platz. Piața a fost construită între anii 1732-1734. A primit numele Pariser în 1814 când trupele prusace au învins armatele lui Napoleon și l-au silit să se întoarcă la Paris. Din 2002 piața a fost transformată în zonă pietonală.

Din piață am înaintat pe Bulevardul Unter den Linden (bulevard cu tei) construit în 1647, pe locul unei căi ferate ce lega orașul de terenurile de vânătoare Tiergarten. Copacii au fost tăiați în anii 1934-1935, o dată cu construcția unui tunel de metrou, iar cei rămași au fost distruși în cel de Al Doilea Război Mondial. Au fost replantați în 1950. Am trecut pe lângă clădirea Operei (Staatsoper) denumită și Lindenoper, care era în renovare. Aceasta a funcționat între anii 1742-1843 ca operă de curte (Hofoper), când a fost distrusă de un incendiu. Reconstruită până în 1844 s-a numit Operă Regală (Konigliches Opernhaus) și din 1918 a fost denumită Staatsoper Unter de Linden. În 1945 clădirea a fost distrusă și refacerea ei a durat până în 1955 când a fost denumită Opera de Stat din Germania de Est. Din anul 2004 aparține Fundației Opera din Berlin. A fost închisă pentru renovare în anul 2009 și redeschisă în 2017.

Următoarea clădire, importantă istoric, pe care am văzut-o, a fost Biblioteca de Stat (Staatsbibliothek zu Berlin), una dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Inițial a funcționat ca bibliotecă regală. În 1658 Regele Friedrich Wilhelm a pus la dispoziția publicului colecția sa de cărți și, în 1661, la Colln (actualul Albertin) s-a deschis Biblioteca Elector care, din 1701, a fost denumită Biblioteca Regală (Konigliche Bibliothek). În 1770, deși era bibliotecă regală, Friedrich cel Mare i-a acordat o mai mare independență și între anii 1775-1785 s-a construit o nouă clădire, în stil neo-baroc, în Bebelplatz. Până în 1914 a devenit una dintre cele mai mari biblioteci din lume, cu 1,2 milioane de cărți și și-a mutat sediul pe Unter den Linden. În fostul sediu, actual funcționează Facultatea de Drept. Sub regimul nazist, pentru a putea fi salvate, au fost mutate peste 3 milioane de cărți în mânăstiri, castele, în zonele aliate, etc. Însă multe au fost distruse, în special în acțiunea din Bebelplatz. Clădirea a fost grav avariată și biblioteca s-a închis. Redeschisă în 1946, a purtat succesiv mai mute nume ca Biblioteca Științifică Publică, Biblioteca Germană de Stat în care au fost returnate colecțiile ascunse anterior. În anii 60’, sub regimul comunist, o parte din ele au fost transferate în Berlinul de Vest iar după reunificarea Germaniei cele două instituții s-au reunit sub denumirea de Biblioteca de Stat din Berlin. Între anii 2000-2012 a fost renovată.

În fața ei, lateral, se afla statuia Regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei.

Lângă bibliotecă se afla o parte din Universitatea Humboldt. Aceasta a fost înființată de către Regele Friedrich Wilhelm III, în 1809, la inițiativa lui Wilhelm von Humboldt, într-un palat construit între anii 1748-1766 și a purtat numele regelui până în 1945. Funcționau facultățile de drept, teologie, filosofie și medicină. În 1810 în cadrul ei s-a adunat o colecție de istorie naturală care, mărindu-se, în 1889 a fost mutată în altă clădire și a devenit Muzeul de Istorie Naturală (Museum fur Naturkunde). În 1881 a fost fondată Universitatea Agricolă care, ulterior, a fost afiliată Universității Friedrich Wilhelm. În 1934 s-a înființat Facultatea de Medicină Veterinară (Grundstock der Veterinärmedizinischen Fakultät). Sub regimul nazist aproape o treime din personal a fost eliminat, unii deportați iar din Biblioteca Universității au fost arse, în Opernplatz (actual Bebelplatz), ostentativ, peste 20.000 de cărți, pentru a se elimina factorul antinazist. Universitatea a fost închisă și redeschisă în 1946, în Berlinul de Est, sub numele de Universitatea Humboldt.

Sub regimul comunist necomuniștii au fost persecutați. Pentru a se păstra tradiția ei, în 1948, în Berlinul de Vest a fost înființată Universitatea Liberă din Berlin. După reunificarea Germaniei multe cadre din est, considerate nepotrivite pentru că au lucrat în regim comunist, au fost înlocuite cu altele din vest. De asemenea multe facultăți ca filosofia, economia, istoria, au fost închise, considerându-se că au fost afectate de comunism. Actual, Universitatea este împărțită în nouă facultăți situate în trei campusuri, Campus de Nord, Campus Mitte și campus Adlershof, clădirea principală fiind situată pe Unter den Linden. Multe somități au învățat, lucrat, au făcut descoperiri epocale în universitate, de exemplu Albert Einstein.

Înaintând pe bulevard, pe partea stângă am văzut o clădire pe a cărei fațadă erau multe coloane, Neue Wache (New Guardhouse), „Memorialul Central al Republicii Federale Germania pentru Victimele Războiului și Dictaturii”. Sub domnia regelui FriedrichWilhelm III al Prusiei în 1818 s-a inaugurat o nouă clădire construită pentru garda regală. După eliberarea Prusiei, în 1931 a fost reproiectată ca un memorial pentru comemorarea celor căzuți în Primul Război Mondial. În perioada nazistă în clădire s-au oficiat sărbătorile naționale, Heldengedenktag, de către partidul nazist și Wehrmacht însă, spre șfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost grav avariată. Din 1957 comuniștii au reconstruit-o și din 1960 a funcționat ca „Memorial al Victimelor Fascismului și Militarismului”. La intrare era o gardă permanentă, formată din doi soldați și schimbul gărzii a fost o atracție turistică. Numele actual l-a primit după reunificarea Germaniei, în 1933.

În interiorul gol, central, sub oculus, a fost postată sculptura „Mama cu fiul ei”, care simbolizează suferința civililor în perioada războiului.

Ieșind din Neue Wache, peste drum am văzut două clădiri istorice alăturate. Palatul Prințeselor Coroanei (Kronprinzenpalais) a aparținut casei de Hohenzollern până la sfârșitul Primului Război Mondial când monarhia s-a dizolvat. Inițial a fost construită o reședință privată (1663-1669) apoi, între anii 1706-1732, a fost reședința guvernatorului Berlinului. A fost transformată în stil baroc, în 1780 în stil neoclasic, în 1811 s-a construit o legătură cu Palatul Regal pentru comunicarea regelui cu prințesele. După dizolvarea monarhiei din 1919 a găzduit Galeria Națională, cu colecții de artă modernă, care sub naziști a fost închisă, apoi, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, (1945) distrusă. După război, partea de clădire rămasă intactă a fost folosită ca școală de balet apoi, în 1961, dărâmată. Sub regimul comunist, între anii 1968-1969 a fost reconstruită asemănător cu cea original și folosită ca și casă de oaspeți oficiali ai Berlinului de Est. După reunificarea Germaniei a funcționat pentru evenimente culturale și expoziții.

Lână ea era Alte Kommandantur, o clădire ridicată inițial în stil baroc , în secolul VII, extinsă în 1795 și remodificată în stil neo-renascentist în 1873. După distrugerea ei în cel de Al Doilea Război Mondial a fost reconstruită pentru Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Est. Din nou demolată (1995), a fost reconstruită și terminată în 2003.

Între Neue Wache și râul Spree se afla Muzeul de Istorie German (Deutsches Historische Museum) DHM. Clădirea principală, Zeughaus, a fost construită între anii 1695-1730, în stil baroc, pentru arsenalul de artilerie și în 1875 transformată în Muzeu Militar. După ce a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, între anii 1949-1965 a fost restaurată și în 1952 s-a deschis Muzeul de Istorie Germană al RDG, în care se evoca istoria mai recentă a Germaniei, în special cea de sub regimul comunist.

După reunificarea Germaniei a fost reamenajat și, în 1994, s-a deschis Expoziția Permanentă, denumită ulterior „Istoria germană în imagini și mărturii”, cu peste 2.000 de exponate. Între anii 1994-1998 a fost închisă în scopul restaurării și extinderii sale.

Muzeul cuprinde pe lângă expoziția permanentă mai multe expoziții temporare și o bibliotecă cu peste 225.000 de volume despre istoria germană.

Am trecut râul Spree pe Schlossbrucke, am traversat parcul din fața Domului, Lustgarten Park, spre a vedea Altes Museum (Muzeul Vechi). Între anii 1823-1830 a fost construită clădirea, în stil neoclasic, în care s-a păstrat colecția de artă regală. A fost denumit Muzeul Regal (Konogliches Museum) până în 1845 când a primit denumirea de Altes Museum, datorită construirii unui alt muzeu, Neue Museum. Din 1904 a găzduit doar Colecția de antichități clasice. Pe lângă rolul de muzeu, în timpul socialismului național a fost și loc de propagandă, manifestările având loc atât în interior cât și în parcul din fața sa, Lustgarten. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat, ulterior, a fost primul muzeu reconstruit între 1951-1966. Din 1988 în muzeu s-au deschis în plus o colecție grecească, iar la etaj o colecție de artă și arheologie a etruscilor și Imperiului Roman.

Am ocolit clădirea și am trecut în Insula Muzeelor (Museum Insel) până în fața clădirii Alte Nationalgalerie , limitată de un „coridor” format din coloane.

A fost înființată în 1861și a expus colecția formată din 262 de picturi, donată de un bancher căruia i-a preluat numele-Wagener. Funcționa în cadrul Academiei de Arte (Akademie der Kunste). Între 1867-1876 a fost construită actuala clădire, cu scopul de a colecta artă prusacă, devenind un fel de depozit de artă modernă. Din 1896 s-a îmbogățit cu opere impresioniste și a devenit cel mai important muzeu al artei franceze moderne. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost închis, spre sfârșitul războiului clădirea grav avariată, în 1948 reconstruită, deschisă parțial în 1949 și reconstruită total până în 1966. După război , colecția a fost împărțită între Est și Vest și reunită după unificarea Germaniei. Colecția din Berlinul de Est a primit denumirea de Alte Nationalgalerie, iar cea din Berlinul de Vest, deschisă din 1968, de Neue Nationalgalerie. Între anii 1998-2001 muzeul a fost închis și renovat complet.

Clădirea muzeului a fost construită sub formă de templu în fața căruia se afla statuia din bronz a regelui Frederich Wilhelm IV. Exteriorul a fost păstrat cel original. În interior s-au făcut modificări astfel, în cele trei etaje se află sculpturi clasiciste, colecțiile de pictură neoclasică, romantică, impresionistă și modernist timpurie .

Lateral se afla Neues Museum (Muzeul Nou). Clădirea a fost construită între anii 1843-1855, cu trei aripi principale care înconjoară două curți acoperite cu sticlă, cea grecească și cea egipteană. În el au fost adunate colecții preistorice și timpurii, artefacte egiptene, colecții de gravuri, de ghips. Muzeul a fost închis în 1939 și distrus prin bombardamente în 1943. Reconstrucția a început abia în 1986 dar s-a oprit o dată cu reunificarea Germaniei. Între 2003-2009 a fost restaurat și deschis din nou.

Am ieșit pe podul care traversa brațul râului în partea stângă a insulei.

Mergând paralel cu râul Spree am văzut o parte din Muzeul Pergamon (Pergamonmuseum), muzeu în care se află colecția de antichități, Muzeul de artă islamică și Muzeul din orientul Mijlociu. A fost cel de al doilea muzeu construit pe insulă pentru a se putea expune multiplele obiecte și artefacte găsite prin săpături arheologice și aduse din vechiul Babilon, Milet, Egiptul antic, etc. Construcția a început în 1910 și a fost finalizată în 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe exponate au fost ascunse sau îngropate pentru a nu fi distruse, iar clădirea a fost grav avariată. În 1945, dintre cele rămase, multe au fost luate ca pradă de război de către Armata Roșie (rusă) și nereturnate nici până în ziua de azi.

Primul muzeu construit pe insulă, în stil neo-baroc, Muzeul Bode (Boden Museum), a fost la propunerea lui Wilhelm von Bode (1840). A fost deschis în 1904 cu numele Kaiser Friedrich Museum. Se întinde pe o suprafață de 6.000 metri pătrați, la capătul de nord-vest al insulei, între două brațe ale râului Spree peste care au fost ridicate câte un pod.

Clădirea prezintă o bază, două etaje, un torrisalit cu coloane corintice, o cupolă de aproape 40 m înălțime și, spre interior, cinci curți, dintre care patru sunt deschise publicului.

În anii 1950 a fost renovat și denumit Muzeul Bode (Bode Museum) în cinstea inițiatorului construcției sale. La acel moment în el au funcționat Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie și Istorie Timpurie și Munzkabinett. A fost restaurant în 1987 și 1998. Actual, în incintă funcționează 66 de săli de expoziție, o colecție de sculpturi italiene și pentru public sunt deschise o cafenea, un magazine de suveniruri și o galerie pentru copii.

Am traversat podul peste al doilea braț al râului Spree și ne-am îndreptat spre Neue Synagoge, Noua Sinagogă. A fost construită în stil maur, între anii 1859-1866, pentru comunitatea evreiască din Berlin, fiind cea mai mare sinagogă din Germania, cu 3.000 de locuri în sala principală. În 1938, în timpul progromului din noiembrie, i s-a dat foc dar a fost slavată de un polițist care, urmând riguros legile, a chemat pompierii. A fost restaurată de către congregația evreilor și a funcționat până în 1940 pentru rugăciuni, concerte, prelegeri, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ruinată rămânând în picioare o parte din sala centrală și fațada, avariată. Sub comuniști, puținii evrei supraviețuitori nu au putut să o refacă, din contră, în 1950 au fost puși să demoleze zidurile ruinate. Între anii 1988-1993 „Centrul Evreiesc” a reconstruit sinagoga. Pe lângă scopul ei religios, cea mai mare parte a clădirii găzduiește birouri și un muzeu.

Ne-am întors spre râu traversând Parcul Monbijou. Acesta a fost construit în anii 1960 pe locul palatului cu același nume care a fost demolat în 1959. Între anii 2006-2007 a fost extins și modernizat. În parc au loc frecvent diferite concerte.

Am ajuns pe o alee din Parcul James Simon, care trecea paralel cu al doilea braț al râului Spree și am văzut o altă latură a Muzeului Pergamon.

Am traversat râul Spree pe podul Friedrichsbrucke. Primul pod a fost construit în 1703 și a preluat numele clădirii Promeranzenhaus de pe Spreeinsel. Între anii 1769-1792, în onoarea regelui Frederich al II-lea, podul a fost schimbat cu unul din cărămidă, boltit. Datorită creșterii traficului, inclusive al celui maritim, între anii 1872-1875, apoi 1891-1893 acesta a fost extins, ridicat pentru trecerea navelor, renovat și a purtat numele de Kaiser Friedrich Brucke. În timpul Bătăliei de la Berlin din cel de Al Doilea Război Mondial, a fost distrus de trupele naziste, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii. În 1981 a început reconstrucția sa folosindu-se beton. Până în 2014 a fost aproape finalizat, conservându-se și elementele istorice precum obeliscurile.

De pe pod se vedea Domul din Berlin pe care urma să-l vizităm într-una din zile.

Citește și Berlin, Germania- ziua 2

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: parcuri

Orașul Madrid în ploaie-3

Orașul Madrid în ploaie-2

Lipova, județul Arad

Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

A doua zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda

Berlin, Germania- ziua 3

Berlin, Germania- ziua 1