O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe 2 decembrie 2019 de monica frimu

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante, terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817. Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

O zi prin Timișoara

Publicat pe 17 noiembrie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am intrat în orașul Timișoara, județul Timiș, România și pentru a evita aglomerația m-am abătut din drumul principal pe lângă Biserica Adormirea Maicii Domnului din Calea Aradului spre Gara de Nord, unde am parcat.

Încălțată corespunzător unui drum lung am pornit-o la pas pe Bulevardul General Ion Dragalina unde, înainte de podul care traversează canalul Bega, pe colțul din dreapta am văzut Palatul Gemeinhardt care poartă numele fostului proprietar, arhitectul care l-a construit în stil art-nouveau (1911-1912). În perioada interbelică (1941) a fost transformat și în el a funcționat Hotelul Splendid.

Am trecut Podul General Ion Dragalina (fost Podul Ștefan cel Mare cunoscut și ca Podul Gării) peste canalul Bega în cartirul Iosefin. Pe cealaltă parte a canalului, în colțul din stânga se afla Palatul cu ancoră (1901-1902). Se povestește că a fost construit pe locul unei case mai mici din 1755 care aparținea Căpităniei Portului Timișoara. În ea a funcționat un restaurant care avea o firmă cu ancoră. Era înconjurată de o zonă verde „La Ogorul Verde” (ogor în limba germană arhaică=anger). Când s-a construit palatul restaurantul a continuat să funcționeze la parter, deasupra turnului clădirii a fost postată o ancoră ca simbol al vechii parcele, confundându-se termenul arhaic cu anker=ancoră clădirea a fost denumită palatul cu ancoră.

Pe colțul de vis a vis se afla fostul Palat Karl Weitz (1909-1910) în care a funcționat Hotelul Royal.

Mi-am continuat plimbarea paralel cu canalul Bega. După ce am trecut pe sub Podul Eroilor am urmat Bulevardul Iuliu Maniu unde se afla Sinagoga Iosefin, o clădire în stil eclectic cu elemente maure deschisă în 1895, singura din Timișoara care funcționează și azi.

Nu departe de ea, în fosta Piață Scudier, ocupând un colț, se afla o clădire în stil secession (art nouveau), Palatul Alexandru Pisica (1911-1912). A fost construit de Piszika Sandor, maestru cârnățar, comerciant, om de afaceri, membru al consiliului de cartier Iosefin, al Consililului director al Fabricii de Apă Minerală și al Consiliul director al Băncii Poporale de Acțiuni din Iosefin. În 1911 a înființat o fabrica de prelucrare a cărnii de porc care producea mezeluri, Piszika- Gyar (Fabrica Pisica) și un magazin de desfacere al produselor situat în clădire. Și în ziua de azi parterul funcționează în scop comercial.

Pe colțul opus se afla Palatul Albert Schott (1911-1913) care a fost prima clădire cu 3 etaje ridicată în cartier.

Urmând Calea Șagului am intrat în zona A a cartierului Fratelia, zona B fiind situată spre calea Girocului, pe vremuri fiind separate de o cale ferată, azi stradă numită popular ștrec. Urma să vizitez câteva biserici din zonă. Prima a fost Biserica romano-catolică Fratelia A „Sfântul Iosif”.

A fost construită între anii 1926-1930 în stil neogotic. În 1977 a fost dotată cu un ceas electric primit de la Viena.

A fost renovată succesiv, exteriorul în 1970, interiorul în 1978.

În mijlocul altarului era postată statuia din lemn a Sfântului Iosif.

În apropiere se afla Biserica ortodoxă Fratelia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1963).

După ce am străbătut câteva străduțe am intrat în zona Fratelia B unde se afla o biserică fără turn, Biserica romano-catolică Fratelia B „Adormirea Maicii Domnului” (1928).

Rătăcindu-mă, am ajuns în cartierul Girocului în dreptul unei biserici noi, Biserica ortodoxă „Sfântul Arhidiacon Ștefan” denumită și Biserica Martirilor.

A fost una dintre puținele biserici ortodoxe pe care le-am vizitat în decursul anilor în care se putea intra la orice oră din zi.

Mă îndepărtasem mult de punctul de plecare astfel m-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Observatorul Astronomic situat în Piața Axente Sever, în mijlocul unei zone verzi, înconjurat cu gard. A fost înființat 1962 și funcționează ca Institut de Cercetare așa că nu i-am putut vedea decât exteriorul.

Am intrat în cartierul Elisabetin unde am trecut pe lângă Mânăstirea Ordinului Salvatorienilor, ordin religios catolic care a început să funcționeze în Timișoara din anul 1898 în cartierul Mehala.

Cu ajutorul comunității s-a început construirea unei bisericii, construcție întreruptă de Primul Război Mondial.

Terminată în 1919, a început să funcționeze ca parohie independentă.

Situată în Piața Nicolae Bălcescu, fostă Piața Lahovary, Bis romano-catolică din Elisabetin „Preasfânta Inimă a lui Isus” și-a întrerupt activitatea în perioada comunistă, ordinul fiind interzis în 1949.

Am părăsit piața și m-am întors în cartierul Iosefin în care doream să văd unele clădiri istorice și biserici mai vechi. În Casa Rudolf Menczer, construită în stil eclectic neobaroc (1894-1895), din 1897 și până azi, la parter funcționează o farmacie care păstrează o parte din mobilierul inițial. Restul clădirii este azi Clinica de Obstetrică și Ginecologie Timișoara.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un un complex de clădiri care au aparținut mânăstirii Ordinului Surorilor de Notre Dame funcționa Colegiul Național Bănățean.

Din păcate nu toatele acele case vechi erau întreținute, așa era și Palatul Thomas Ede, o casă ridicată în stil secession (1910-1911), actual foarte deteriorată, care în loc să mulțumească ochii îi întrista.

La capătul străzii, după colț se afla Biserica Notre Dame. În anul 1864 au sosit la Timișoara călugărițe din ordinul Notre Dame, un ordin religios înființat în Bavaria. S-a ridicat biserica și o mânăstire în care locuiau acestea, azi Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” și funcționa o Școală de Fete, azi Colegiul Național Bănățean.

În 1948 ordinul a fost interzis, mânăstirea a fost confiscată și a fost retrocedată Episcopiei Romano-Catolice doar în 2010. Clădirile mânăstirii au fost cumpărate de Primăria Timișoara (2016) pentru Liceu și Colegiu iar biserica este folosită de comunitatea catolică a bulgarilor bănățeni.

Am înaintat până la Biserica Romano-Catolică „Nașterea Fecioarei Maria”.

Clădirea în stil baroc a fost construită în secolul XVIII și reparată în secolul XIX.

Pe colțul opus se afla fostul Palat al Băncii de Economii (1898) în care de-a lungul timpului la parter au funcționat diverse magazine, actual Banca Românească. Citisem că în etajele superioare erau păstrate colecții de monede și hârtii bancare vechi dar nu am avut ocazia să le văd.

Casa de Economii Iosefin, Palatul Johann Hochstrasser (1912-1914), a fost a doua clădire cu trei etaje construită în cartierul Iosefin. Pe clădirea în stil art-nouveau, între decorații a fost postat simbolul băncilor, un stup de albine stilizat. Din păcate decorațiile s-au deteriorat și au dispărut în timp.

Am trecut pe lângă o clădire în stil neobaroc în curs de renovare, fostul Palat al Teatrului de Păpuși, Palatul János Kassay (1897-1898), în care la parter a funcționat Casa de Economii Cetățenești. Actual în clădire funcționează Teatrul de Copii și Tineret „Merlin”.

Înconjurată de case și foste palate, în față se deschidea Piața Mocioni numită și Piața Sinaia unde în partea sudică, parte din cartierul Elisabetin, am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” Iosefin (1931-1936). Biserica a fost construită pentru enoriașii din cartierul Iosefin. A fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 24 metri, lângă ea clopotnița înaltă de 33 metri, dotată cu șase clopote.

În curtea ei a fost amenajat un mic parc în care au fost postate busturile celor cinci ctitori ai bisericii. Între anii 1939-1946 a servit ca și catedrală astfel este cunoscută și cu denumirea de Catedrala Ortodoxă Veche.

Interiorul spațios, cu o capacitate de 1000 de persoane, a fost pictat în stil fresco bono.

Între anii 1983-1985 s-au adăugat 70 de picturi reprezentând scene biblice.

Pictura a fost restaurată în 1958.

De acolo am înaintat spre canalul Bega. În vecinătatea Pieței Maria am trecut pe lângă Palatul Comunității Reformate, în stil neogotic (1901-1902), cu Parohia și Biserica Reformată.

În acea zonă s-a declanșat așa numita „revoluție din 1989”.

Lângă palat se afla Monumentul Fecioarei Maria (1906) format dintr-un baldachin situat pe șase piloni în care se afla statuia Fecioarei cu Pruncul în brațe, sculptată în marmură de Carrara. Legenda spune că în acel loc a fost executat Gheorghe Doja și în acel moment niște călugări au văzut chipul Fecioarei Maria în fum, un miracol pentru care ulterior, pe acel loc i-au postat icoana pusă într-o cutie cu geam de sticlă. A fost distrusă accidental (1837), înlocuită cu o statuie din lemn, în 1865 cu una din piatră apoi cu una adusă de călugărițele Ordinului Surorilor Notre Dame. Monumentul a fost refăcut în forma actuală în 1906.

În clădirea situată în Piața Maria, vis a vis de monument, funcționa Institutul Intercultural Timișoara. Palatul a fost construit în stil secession (1902-1905), la parter și primul etaj a funcționat Cazinoul din Iozefin, Cazinoul Délvidéki, un gen de club privat al celor înstăriți în care aveau acces doar membrii săi și unde ținuta era obligatorie. Pe lângă mesele de joc avea o sală de concerte, actuala Sală Lira, locuri amenajate pentru întâlniri literare, o bibliotecă. Între cele două războaie mondiale cazinoul s-a închis și în clădire a funcționat o Casă de Modă apoi a devenit Casa de Cultură a Timișoarei.

Toate casele de pe acel bulevard, majoritatea în stil secession sau neobaroc, au fost construite la începutul secolului XX.

Casa Herman Winckler

În sfârșit am ajuns la capătul bulevardului, în apropierea canalului Bega. Pe un colț, Palatul Marsall era în renovare. Pe celălalt colț, Palatul Apelor (1900-1901), reabilitat între anii 2010-2018, se înălța semeț. Inițial palatul a fost proiectat cu un singur etaj dar a fost etajat după zece ani. A fost construit pentru Societatea de Hidroameliorări Timiș Bega, între anii 1948-2007 în el a funcționat și Regionala C.F.R. Timișoara și actual Direcția Apelor Banat.

Am cotit pe lângă Spitalul C.F.R. , o clădire în stil secession construită între anii 1900-1902.

Mergând paralel cu Bega am trecut pe lângă Biserica Baptistă Betel.

Pentru a vedea și o altă zonă din Timișoara am trecut Podul Metalic, cunoscut ca Podul de la fabrica de lanțuri. A fost construit (1917) din porțiunile demontate de la Podul Mare (1871) ca pod pietonal. Despre el circulă și o legendă în care se spune că a fost construit pe baza unui desen original al lui Gustav Eiffel. Întotdeauna m-au distrat aceste legende care, neapărat, trebuie să ridice în rang diverse.

Am străbătut strada Andrei Mureșanu, studiind zidul plin de graffiti, spre locul de unde am pornit plimbarea mea prin Timișoara, Gara de Nord. În altă zi voi reveni pentru a explora în continuare orașul, Timișoara fiind aproape de Arad, locul meu de baștină.

Citește și O scurtă raită prin Timișoara

Toledo, Spania-final de excursie

Publicat pe 31 iulie 2019 de monica frimu

Răspunde

După ce am vizitat Catedrala Santa Maria de Toledo, pe străduțele întortocheate, am urcat la Alcázar, fortăreața situată pe stânci, simbol al orașului Toledo, la cărei nume provine prescurtat din arabă Al-Quasaba, însemnând cetate sau reședință domnească. A fost construit în secolul III ca palat roman în care stătea pretorul sau magistratul. În 568 a devenit capitala regelui vizigot Leovigildo. În secolul IX a intrat în posesia musulmanilor care au continuat construcția. Între secolele XI-XIII a fost restaurat și extins combinând cele trei culturi- evrei, arabi și creștini- ca stiluri arhitectonice și a fost dotat cu cele patru turnuri situate la colțurile clădirii.

Din secolul XIV, sub dinastia Trastamara a devenit reședință regală și în secolul următor regii creștini au restaurat fațada. Din 1526, sub Carlos I a funcționat Cortes de Toledo, clădirea a fost modificată cu arcuri susținute de coloane corintice și închisă în jurul unei curți rectangulare. A fost deteriorată în timpul Războiului de Succesiune (1710), restaurată (1774) și instalată Casa Regală de Caritate.

În timpul Războiului de Independență a fost bombardată de trupele lui Napoleon și a rămas intactă doar clădirea principală. Sub regina Elisabeta (1833-1868) a început reconstrucția pentru a găzdui Colegiul de Infanterie. În acea perioadă a fost postat în unul din turnuri un telegraf optic, al 10-lea din linia Andaluziei pentru mesajele Madrid-Cadiz (1848-1857).

Regina fiind detronată lucrările au încetat aproape în totalitate. În 1887 în urma unui incendiu a fost distrus aproape în totalitate.

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936) a fost ocupat și distrus aproape total de trupele Republicane, ulterior reconstruit. Din 1998 a devenit sediul Bibliotecii din Castilla-La Mancha.

În 2010 în Sala Regală din Alcatraz s-a deschis Muzeul Armatei (Museo del Ejercito) creat prin fuziunea mai multor muzee militare create în secolele XIX și XX. Se evocă numeroase bătălii, sunt expuse piese de artilerie, inginerești, etc.

Din nefericire a început să plouă mărunt. Am ajuns în dreptul Arcului de sânge (Arco de la Sangre) care a purtat și denumirea arabă Bab-al-Yayl însemnând Poarta Cailor. În fața lui era postată statuia lui Miguel Cervantes.

Prin arc, singura poartă de intrare, am ajuns în Piața Zocodover (Plaza Zocodover), fosta piață centrală a orașului în care se desfășurau festivitățile, jocurile cucaña, treceau cursele cu tauri, iar în perioada Inchiziției aveau loc execuțiile publice. În 1589 piața a fost distrusă de un incendiu astfel în secolul XVII o serie de case au fost demolate și piața a fost reconstruită cu o singură poartă de acces. În 1854 a fost transformată într-un dreptunghi mărginit pe o parte de arcade.

Pe laturile pieței se aflau numeroase magazine, cofetării, restaurante, bănci și Centrul de Informare turistică. Toledo e supranumit și patria marțipanului. Pe lângă cel tradițional, se fabrică și diferite sortimente de ciocolată care sunt bine cotate de vizitatori. Ne-am refugiat de ploaie într-unul din magazine și după ce am studiat marfa ne-am dat seama că obiectele expuse erau din…CIOCOLATĂ!

După ce ploaia s-a oprit am început coborârea îndreptându-ne spre gară. Am ieșit din piață pe lângă Muzeul Santa Cruz (Museo de Santa Cruz) cu secții de arheologie, arte frumoase, arte decorative și o expoziție permanentă El Greco.

Muzeul funcționa în vechiul Spital Santa Cruz fondat în secolul XV pentru orfanii și copiii fără adăpost din oraș care a început să funcționeze într-o clădire din secolul XVI ridicată în stil maur și flamenco.

L-am ocolit pe lângă Mânăstirea Concepției Imaculate (Convento de las Concepcionistas), ordin romano-catolic.

Mânăstirea a fost fondată în 1484, a fost preluată de ordinul Concepționiștilor care au transformat-o combinându-se stilurile renascentist și gotic.

Pe locul de lângă ea a existat un templu Mozarabic (1332-1338) care a funcționat timp de trei secole. A fost preluat împreună cu mai multe clădiri de Ordinul Muntele Carmel care a construit o mânăstire. Aceasta a fost complet distrusă de trupele lui Napoleon (1809-1812), ulterior rămășițele demolate.

În 1865 Consiliul Municipal a achiziționat terenul, a plantat copaci și alte soiuri de plante și locul în care a existat mânăstirea a fost transformat într-un pasaj de trecere, Paseo del Carmen.

Am coborât până la râul Tagus pe care urma să-l trecem. În fața noastră se ridica Poarta Alcantara (Puerta de Alcántara), loc de acces în orașul istoric încă din secolul X. „Poarta” erau de fapt două porți de o parte și de alta a râului unite printr-un pod. Poarta propriu-zisă a suferit modificări în decursul timpului azi arătând ca un arc potcoavă între două turnuri crenelate, formă militară hispano-musulmană. Din secolul XVI până în 1911 poarta a fost închisă.

Am intrat pe „poarta” dinspre oraș pentru a traversa râul.

Podul Alcantara (puente de Alcántara) a fost construit în perioada romană (secolul II), fiind foarte avariat a fost reconstruit în secolul X. Sub domnia regilor catolici (secolele XV-XVIII) a fost decorat și turnul estic transformat în arc de triumf stil baroc.

De pe pod în partea dreaptă se vedea un alt pod folosit pentru circulația rutieră și lângă el clădirea unui punct de observație, Ronda de Juanelo.

Parcă nu doream să părăsim Toledo. După ce am trecut podul ne-am oprit pentru a admira pentru ultima dată, poate nu, orașul cu Alcatrazul proiectat parcă spre nori.

Și pentru a pleca și mai încântate, în spatele gării se profila un curcubeu care parcă ne îndemna să revenim.

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

Orașul Madrid în ploaie-2

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Vremea, deși foarte închisă, era schimbătoare cât de cât spre norocul nostru. După puțin timp ploaia s-a oprit șide la Mercado de Cebada am continuat explorarea orașului. În Placa de la Cebada, din cartierul La Latina în care ne aflam, am văzut intrarea în Teatrul la Latina (Teatro La Latina). Acesta a fost creat la începutul secolului XX ca teatru de comedie și de revistă în locul unui fost spital unde a funcționat un cinematograf. Din 1945 clădirea a fost cumpărată succesiv de mai mulți proprietari, ultima fiind actrița Lina Morgan (1978) care a reamenajat interiorul (1984). Până în 2010 când l-a vândut unei companii de teatru a funcționat cu spectacole latine.

Trecând pe lângă Muzeul de Arte și tradiții Populare în nici 5 minute am ajuns la Școala de Dans Mayor (Escuela Mayor de Danza) ce funcționa într-o clădire în stil baroc care începând cu 1935 a fost sediul mai multor instituții. În fața intrării se afla o terasă mare unde se urca pe o scară bogat ornamentată.

Aveam un itinerar în minte pe care doream să-l urmăm dar am urmat o direcție greșită și am ajuns în dreptul unei clădiri cu un turn de 10 etaje, construită în 1950, unde se aflau Galeriile Piquer (Galerias Piquer) sau Galeriile Isla de Cuba.

Ne-am întors spre a vizita Biserica Porumbelului (Iglesia Virgen de la Paloma) denumită și Biserica parohială San Pedro el Real construită la sfârșitul secolului XIX în stil neo-Mudejar. În ea era adăpostită o pictură ce reprezintă Fecioara Îndurerată. Se povestea că niște copii se jucau cu pictura pe strada La Paloma, a fost preluată de Isabel, refăcută și plasată pe ușa de intrare. Făcând multe minuni a început să fie venerată de populație, ulterior de către Casa Regală care a construit o capelă dedicată Fecioarei Îndurerate numită La Paloma (1795).

În timpul invaziei franceze din Războiul de Independență Spaniol (1808-1814) pictura a fost ascunsă de Isabel pentru a nu fi distrusă și fiind timpuri neprielnice, venerarea sa a crescut. Capela devenind neîncăpătoare, între 1891-1912 s-a ridicat o biserică parohială, San Pedro el Real. În interiorul gotic, deasupra altarului a fost plasată pictura. Clădirea a fost restaurată în 1978.

În cinstea ei, începând cu secolul XVIII anual are loc Fiestas de la Paloma, o sărbătoare religioasă care celebrează Fecioara Îndurerată.

Următoarea clădire istorică, tot o biserică catolică, se afla în partea de vest a Pieței San Francisco. Real Basilica de San Francisco el Grande face parte din Mânăstirea Franciscană a lui Isus și Maria, fondată de Sfântul Francisc de Assisi în secolul XIII când a fost construită o capelă dedicată Sfintei Maria. În perioada regelui Filip al II-lea mânăstirea a crescut în bogăție și importanță (1561). În 1760 capela a fost demolată urmând să fie construită o biserică mai mare care a fost finalizată în 1784 și a funcționat până în 1812 când a fost transformată în spital.

Din 1836, când franciscanii au fost expulzați, clădirea a trecut în proprietatea statului și a servit o perioadă de timp ca baracă militară (1838), apoi ca Panteon Național (1869-1874) când a adăpostit rămășițele diferitelor personalități spaniole. Între anii 1879-1889 biserica a fost refăcută, interiorul decorat și din 1926 a fost redată franciscanilor de Regele Alfonso XIII. Pe fațada neoclasică a fost așezată Crucea din Ierusalim, deasupra ei scutul franciscan și coroana regală, pe balustrada de deasupra 4 statui din piatră ce reprezintă sfinți.

De o parte și de alta se înălța câte un turn, cel din sud cu 19 clopote și cel din nord în care au supraviețuit până azi doar 11. Acoperișul prezenta o cupolă de 58 metri înălțime în jurul căreia se aflau 6 domuri mai mici. În interior era structurată cu o capelă centrală și 6 capele laterale situate circular de prima.

Biserica a fost consacrată în 1962, în decursul secolului XX refăcută și redeschisă în 2001.

Lângă fațada de nord se afla capela Cristo de los Dolores (1662-1668).

Lângă Basilică se afla Seminarul Minor din Madrid (Colegio Arzobispal-Seminario Menor de Madrid) un centru educațional mai ales pentru tinerii candidați la preoție și studenții Colegiului Arhiepiscopal.

Lângă el, Seminarul Teologic oficial al Neprihănitei Zămisliri și San Damaso (Seminario Conciliar de Madrid), în care funcționa Facultatea creștină și de literatură clasică din cadrul Universității cu același nume, se afla pe locul fostului palat al ducilor de Osuna, o clădire din secolul XVII. Acesta a fost pierdut de familia ducilor în urma unor datorii mari, cumpărat în 1900 de Arhidieceza Madrid și demolat pentru a se construi seminarul. În 1950 a fost mărit prin construirea a două pavilioane. Clădirea centrală, biserica, separă două curți interioare și a fost construită în stil neo-Mudejar cu decor neo-gotic.

Grădinile din jurul palatului au fost cumpărate de Consiliul Municipal Madrid și amenajate pe o suprafață de 4.400 de metri pătrați, pe zona cea mai înaltă din Madrid, Jardin de las Vistillas. Fiind plantate diferite soiuri de dalii și situată lângă Bazilica San Francisco el Grande a primit denumirea de Dalieda San Francisco. Fiind martie, în plus vremea rea cu care ne confruntam, puteam doar să ne imaginăm frumusețea lor, noi văzând doar un parc cu alei, în unele locuri inundate și statui, aproape fără urme de vegetație.

În partea dreaptă se afla un viaduct pe sub care urma să trecem, Viaductul Segovia (Viaducto de Segovia). În locul unde azi se află strada Segovia curgea râul Manzanares peste care se trecea pe un dig construit în secolul XIV. În locul lui, pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei s-a construit un pod din granit (1582-1584) care a fost înlocuit cu un viaduct din lemn și fier (1872-1874). Deteriorându-se a fost demolat și înlocuit cu un altul din granit (1932-1934) care a fost afectat grav în timpul Războiului Civil Spaniol. Ulterior a fost refăcut având spațiu pentru liniile de tramvai și deschis în 1942. În decursul anilor următori traficul a crescut, mai ales cel de automobile și nu a mai făcut față astfel a fost renovat și adaptat noilor condiții de circulație (1976-1978) când pe laterale s-au creat alei pietonale. Popular poartă numele de podul de sinucidere datorită numărului acestora crescut (4/lună) mai ales în anii 1990. Împotruva acestor acte a fost dotat pe laterale cu parapeți de sticlă groasă (1998).

De cealaltă parte a străzii Segovia în vechime se intra în cetate prin Poarta Alvega. În acea zonă actual se afla Parcul Mohamed I numit după Muhammad I de Cordoba care spre sfârșitul anilor 800, învingând Revolta din Toledo, a construit mai multe puncte strategice de apărare dintre care și Mayrit (Magerit) nucleul viitorului oraș Madrid.

În mijlocul parcului era postată o fântână interesantă, în formă de stea, Fuente den estrella.

Lângă parc, pe un deal se înălța semeață Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena. Latura parcului dinspre Cripta Catedralei Almudena era delimitată de un zid de piatră lung de aproximativ 120 de metri, Peretele arab din Madrid (Murala musulmana de Madrid sau Muralla Araba), unul dintre primele și cele mai vechi vestigii descoperit prin săpături arheologice în oraș. A fost construit în secolul IX în aceeași perioadă cu Magerit.

În fața Catedralei se afla Palatul Regal (Palacio Real) care găzduiește Parlamentul Spaniei. Inițial curtea regală a funcționat în al 9-lea Alcazar, o fortăreață musulmană situată în apropierea orașului Magerit. În 1561 Regele Felipe al II-lea a construit un nou Alcazar, pe locul unde azi se află palatul și Madridul a devenit capitala regatului. Alcazarul a ars într-un incendiu (1734) și în locul lui Regele Felipe V a construit un palat (1738-1755). Ultimul rege care a locuit în palat, Carlos al III-lea, a extins clădirea cu două aripi și galerii cu arcade în stil neoclasic care închideau o curte mare dreptunghiulară, Plaza de la Armeria (1760) existentă din 1553 când era delimitată de grajdurile regale. După daunele suferite în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) palatul a fost refăcut după modelul original.

Între anii 1999-2000, în timpul construcției Muzeului Colecțiilor Regale, în Plaza de Armeria s-a descoperit o altă parte a zidului fostei cetăți musulmane, lungă de aproximativ 70 de metri. După Regele Carlos al III-lea palatul a fost ocupat de Președintele celei de a doua Republici când palatul s-a numit Palatul Național. Actual palatul este reședința Familiei Regale Spaniole și este folosit doar pentru ceremonii de stat.

Palacio Real și Cambio de Guardia

Palatul ocupă o suprafață de 135.000 de metri pătrați, e format din 2.318 camere și e considerat cel mai mare din Europa. Fațada principală a fost decorată cu coloane ionice, împodobită cu statui ce reprezintă sfinți, domnitori și regi, un ceas deasupra căruia a fost postată stema regală înconjurată de îngeri și mai sus clopote din anii 1637 și 1761. În interior, la etajul inferior se găsesc Biblioteca Regală cu 20.000 de articole, Farmacia Regală care funcționează și azi și Armureria Regală. La primul etaj se află apartamentele Regelui Carlos al III-lea cu Camera de Gardă, Sala Coloanelor și Sala Tronului, apartamentele Reginei, ale Infatului Luis în care se află camera Stradivarius cu instrumente muzicale, Sala de banchete, Camera Coroanei cu tronul, sceptrul și coroana regelui Carol al III-lea.

Ploaia s-a întețit și ne-am refugiat în catedrală urmând că continuăm vizitarea orașului după ce se mai domolea.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-3

Lipova, județul Arad

Publicat pe 22 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Lipova este un oraș din județul Arad străbătut de râul Mureș, situat la poalele munților Zărandului. Cuprinde și localitățile Radna și Șoimoș. Prima așezare este datată în jurul anului 1000 și făcea parte din Ducatul de Athum. În 1315 purta numele de Lipva care în 1440 a fost declarat oraș liber. Istoria orașului este strâns legată de cetatea de la Șoimoș. Cucerită de turci, a devenit sangeak (1550-1599 și 1616-1669) orașul a devenit un puternic centru comercial și economic. Avea chiar propria monedă „Marca de argint de Lipova” și prima canalizare care funcționează și azi.

În perioada dintre cele două ocupații otomane cetatea a fost cucerită de trupele lui Mihai Viteazul. Dacă până în 1669 Lipova a fost cetate, preluată fiind de Imperiul Habsburgic dar rămânând sub ocupație otomană până în 1718, cetatea a fost dărâmată prin acordul semnat de austrieci și turci în Pacea de la Karlovitz (1700) și Lipova a devenit un oraș fără conotație de apărare. Spre sfârșitul secolului (1784) răsculații lui Horea au ocupat orașul pentru o scurtă perioadă de timp.

Populația a participat la Revoluția Română din 1848 sub conducerea lui Eftimie Murgu apoi Lipova a fost anexată Ungariei împreună cu tot Banatul (1860). În secolul XIX a început dezvoltarea Băilor Lipova (1818) și s-au construit două linii de cale ferată: Arad-Radna-Teiuș (1863-1873), Lipova-Timișoara (1875). În 1918 Banatul s-a unit cu România fapt ce a declanșat lupte între armatele ungare și româno-franceze (1919), ultimele câștigând.

Între anii 1928-1930 s-a introdus curentul electric și străzile au fost pavate. În perioada interbelică a făcut parte din județul Timiș, între 1950-1960 din regiunea Arad, până în 1968 din regiunea Banat apoi până azi din județul Arad.

Am plecat din Arad și după 33 de kilometri am ajuns în Lipova unde am parcat pentru a vizita orașul.

clădirea pompierilor voluntari (1867)

Îndreptându-ne spre centrul orașului am trecut pe lângă Biserica romano-catolică „Sfântul Ioan Nepomuk”.

A fost construită în anul 1727, în stil neogotic. Ultima renovare s-a efectuat între anii 2006-2007.

Am urmat strada Nicolae Bălcescu, strada principală, unde se afla Primăria orașului Lipova care funcționa într-o clădire construită între anii 1928-1930.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii se afla Muzeul Orășenesc Lipova deschis în 1952 în fostul Castel Misici (secolul XIX) în care a locuit Sever Bocu, fostul ministru al Banatului.

Deasupra intrării era postat un fragment din Columna lui Traian.

În 5 săli a fost amenajată secția de istorie cu exponate istorice arheologice din comuna primitivă și perioada sclavagistă a zonei, perioada evului mediu cu activitatea economică a orașului, perioadele răscoalelor din 1514 și 1784, a luptelor de eliberare conduse de Mihai Viteazul, evenimentele Revoluției de la 1848 și în 3 săli secția de etnografie și artă populară de pe Valea Mureșului la care s-a adăugat colecția privată de cărți românești vechi, de artă plastică, decorativă și pictură donată muzeului (1980-1986).

În timpul ocupației otomane a fost ridicat Bazarul turcesc „Sub Dughene” (1638) care este unul dintre puținele vestigii care s-au păstrat din acea perioadă.

Fațada prezenta 8 pilaștrii legați prin arcade care delimitau un pasaj în care erau expuse mărfurile de către negustori din Imperiul otoman, Țările Românești, Europa Centrală și se efectua negoțul. În partea centrală era postat un frontispiciu triunghiular pe care se aflau discuri ceramice figurale.

Sub clădire a fost amenajată o pivniță pentru depozitarea mărfurilor care este folosită și azi de spațiile comerciale private deschise în bazar.

Am traversat un mic parc în mijlocul căruia era postat Monumentul ostașilor români și francezi căzuți în 1919.

Am ajuns la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică ortodoxă pomenită în Lipova datează de pe vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1348).

Biserica a fost construită în trei etape, îmbunătățită cu pronaosul și nava în stil bizantin (1338) prin contribuția cnejilor români din Valea Mureșului. Interiorul a fost decorat cu fresce (secolul XV) care au fost refăcute (1732), perioadă în care iconostasul a fost înlocuit cu cel actual (1785).

În 1797 biserica a fost extinsă, apoi în interior s-au deschis noi galerii și exteriorul refăcut în stil baroc și rococo (1928). Ultima reparație capitală a fost efectuată în 1996.

În 1960 a fost înființată o colecție parohială cu cărți, obiecte de cult și veșminte, majoritatea din secolele XVII-XVIII.

Am părăsit centrul orașului și ne-am îndreptat spre râul Mureș.

Pe malul râului, pe o porțiune a fost amenajat Parcul orașului Lipova pe care l-am străbătut.

În parc a fost postat în 1945 Monument eroilor sovietici ca omagiu adus celor căzuți în luptele din perimetrul Păuliș-Lipova-Cladova în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944).

Ieșind din parc am văzut fosta Casă a Armatei care după o perioadă lungă de degradare a fost recondiționată (2012-2013). În ea se afla Centrul recreativ orășenesc cu cluburi ale pensionarilor, în care se desfășurau diferite evenimente culturale, etc.

Peste râul Mureș se întindea un pod metalic închis circulației.

Podul vechi, lung de 144 metri, a fost construit de autoritățile austro-ungare pentru a face legătura între Lipova și Radna (1896) și a funcționat până la construirea noului pod peste Mureș.

Am lăsat în urmă râul Mureș. Îndreptându-ne spre mașină am trecut pe lângă Biserica română unită greco-catolică. Parohia Greco-Catolică nu a existat în Lipova până în 2007 când a fost înființată datorită numărului mare de enoriași de acest rit care, în lipsa unei biserici, o frecventau pe cea romano-catolică. Ulterior s-a cumpărat o casă în care s-a amenajat biserica.

La 3 kilometri de Lipova, pe cursul pârâului Șiștarovăț era situată stațiunea balneo-climaterică Băile Lipova spre care ne-am îndreptat și noi. Dezvoltarea băilor a început în 1818 în apropierea izvoarelor de apă minerală cu proprietăți curative descoperite de ciobani în mijlocul unei păduri.

În 1892 s-a înființat stațiunea de tratament, din 1902 a început construcția pavilioanelor pentru cazare și în 1905 a celor 4 vane și băile calde.

fostul Sanatoriu pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare

Izvoarele de apă minerală au intrat în proprietatea Băncii Gloria (1900) care au îmbuteliat-o și comercializat-o. În 1928 a fost medaliată cu aur la o expoziție din București. În perioada interbelică Casa regală a României a ales să consume această apă carbogazoasă, feruginoasă, bicarbonatată, bogată în sodiu, magneziu, cu proprietăți curative privind afecțiunile tubului digestiv, hepato-biliare, respiratorii, cardio-vasculare, renale, ginecologice, nevroze.

Tot în acea perioadă a fost construit și bazinul de înot înconjurat de spațiu verde, prevăzut cu garderobe. Stațiunea s-a extins și era foarte căutată, rezervările pentru tratamente fiind făcute din timp.

După Revoluția din 1989 Băile Lipova au ajuns în paragină iar foștii proprietari ai parcului de lângă ștrand au vândut clădirile. Pădurea a început să înainteze printre clădirile lăsate în paragină. Între anii 2000-2005 Parohia misionară Lipova Băi a ridicat Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” iar din 2015 s-au ridicat câteva clădiri noi.

Toată zona era închisă ca proprietate privată, fiind accesibile doar Ștrandul Băile Lipova, campingul de lângă el și câteva izvoare de apă termală. Pentru mine speranța nu moare în veci așa că mă gândeam la o revenire a vremurilor de glorie ale stațiunii, vremuri când purta denumirea de „Perla Văii Mureșului”.

Citește și Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

A treia zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 25 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ziua a treia în Dublin era ultima zi pe care o petreceam în acel oraș minunat. Ne planificasem să urmăm lungul râului Liffey și să vizităm o parte din zona Docklands. De la Memorialul O’Connell am trecut pe lângă Irish Life Assurance, una dintre clădirile companiei de asigurări de viață și pensii înființată în 1939 și ne-am îndreptat spre râu.

Depășind Podul Butt am ajuns în dreptul clădirii Custom House (Teach a Chustaim), o clădire neoclasică, construită între anii 1781-1791, care a funcționat ca și Casă Vamală. Când Portul Dublin s-a mutat în aval a fost folosită ca sediu al Consiliului Local pentru Irlanda. Clădirea a ars în timpului Războiului de Independență (1921), apoi a fost reconstruită. Ultima restaurare importantă a fost făcută în 1980.

Pe cealaltă parte a râului, în George’s Quay Plaza, se aflau clădirile Complexului Ulster Bank Group, unele de aproximativ 60 metri înălțime. Banca Ulster s-a înființat în Belfast (1836), fiind achiziționată a devenit o filială a Băncii Naționale Westminster (1917). În anul 2000 a devenit parte din Royal Bank of Scotland Group, cu 146 de sucursale în Republica Irlanda și 90 în Irlanda de Nord.

După următorul pod, Talbot Memorial Bridge, se intra în zona Docklands (Ceantar Dugaí Átha Cliath) , care se întindea până la zona portuară 3 Arena. Pe malul apei era ridicat un complex de clădiri moderne, International Financial Services Centre (IFSC), o zonă economică întinsă pe aproximativ 37 hectare, care funcționează ca centru financiar european și centru de afaceri din Dublin.

Pe malul apei erau înșirate mai multe statui cu figuri umane suferinde, Dublin Famine Memorial, un Memorial pentru Marea Foamete din Irlanda (1845-1849), dezvăluit în 1997.

În apropiere, pe malul apei era amarată nava Jeanie Johnston Tall Ship, o navă cu trei catarge, copie a celei construite în Quebec, Canada, în 1847. Nava originală a funcționat ca navă de marfă traversând între Tralee, Irlanda și America de Nord. În Marea Foamete din Irlanda a transportat 193 de emigranți din Irlanda în America. În 1858 a fost avariată, echipajul salvat dar nava s-a pierdut. Copia a fost construită de o echipă internațională, lansată în anul 2000 și a funcționat transportând călători. În 2005 a intrat în posesia Autorității de Dezvoltare Dublin Docklands și a efectuat aproximativ 980 de transporturi de călători între Irlanda, Marea Britanie și Spania, până în 2010 când a fost transformată în muzeu de istorie a navigației și a emigrației din secolul XIX.

În spatele ei, peste râu se întindea, suspendat prin cabluri, podul Samuel Beckett Bridge (Droichead Samuel Beckett). Construcția crea imaginea unei harpe, simbolul național al Irlandei încă din secolul XIII. Era prevăzut cu posibilitatea de a se deschide și ridica pentru traficul naval. A funcționat oficial din anul 2009.

Imediat după pod se afla Spencer Dock unde se afla o clădire interesantă, CCD sau Centrul de Convenții Dublin (The Convention Centre Dublin-Ionad Comhdhála, Baile Átha Cliath). Construcția ei a început în anul 1998 și a fost deschisă în 2010. Ea găzduiește 22 de săli de reuniuni cu o capacitate până la 8.000 de persoane, un spațiu pentru banchete și o expoziție întinsă pe 4.500 metri pătrați.

Traversând podul, înapoi am văzut CCD.

Lângă ea se afla clădirea în care își avea sediul o filială a PricewaterhouseCoopers (PwC), o companie cu sediul în Londra care s-a format prin unirea unor două firme vechi din secolul XIX. În continuare se aflau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme.

Pe cealaltă parte a râului, vis a vis de PwC se întindeau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme. Pe cealaltă parte a râului, pe malul apei era postat, roșu, un Clopot de scufundări (Diving Bell). Utilajul este unul dintre cele mai vechi echipamente de scufundări subacvatice pentru lucrări sau explorări. Pentru prima dată a fost descris în secolul IV î.Hr. de către Aristotel.

Ne-am întors spre centrul orașului mergând pe malul apei. Vedeam vis a vis clădirile pe lângă care tocmai trecusem. Pe partea pe care ne aflam se înșirau mai multe clădiri noi în care funcționau alternând cu case de locuit.

Peste râul Liffey traversa un pod pietonal, Sean O’Casey Bridge (Droichead Sheain Uí Chathasaigh). Era de fapt o punte mobilă, de 100 metri lungime, construită în 2005 pentru a lega cheiurile sudice cu cele nordice. Cele două brațe se putea deschide pentru a facilita trecerea bărcilor. A fost denumit după numele dramaturgului irlandez, un socialist membru al Armatei Cetățenești irlandeze (1880-1964).

Pe malul apei am văzut o statuie din bronz, un bărbat ce manevra o parâmă cu mare efort. The Linesman simboliza munca asiduă efectuată de muncitorii portuari. Statuia a fost dezvelită în anul 2000.

Am trecut pe lângă Biserica Inimii Neprihănite a Mariei (Church of the Immaculate Heart of Mary – Eaglais Chroi Mhuire gan Sma). A fost construită între anii 1861-1863 pentru muncitorii din docuri, marinari și comercianți, aparținând Bisericii Sf. Andrei și a fost cunoscută ca Biserica Semanilor. În 1908 a devenit biserică independentă și din 1989 funcționează sub ordinul romano-catolic Misionarii lui Steyler.

Lângă ea se afla o clădire a cărei fațadă era pictată multicolor, St. Mary’s Pre School, în care funcționau o creșă și o grădiniță.

La podul din apropiere, Talbot Memorial Bridge, se termina zona Docklands.

Am depășit clădirile Ulster Bank lângă care se afla stația de tren Tara.

Cu trenul ne-am deplasat în zona Tallaght, la Hotel Maldron, unde eram cazate.

Lângă hotel se afla Stadionul de fotbal Tallaght Stadium care era înconjurat de multiple forțe de ordine. Lumea se aduna pentru începerea unui meci internațional.

De la etajul cinci, la care ne aflam, am avut oportunitatea să urmărim acel meci direct din cameră.

Și, ca tot turistul, am găsit o cale de a mă abate de la regulă, fumatul fiind interzis în hotel. Mi-am băut ceaiul, cu țigara alăturată, pe o terasă care am găsit-o la capătul holului de la etajul nostru.

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Publicat pe 16 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre Kildare și, după 1 oră, la periferia orașului am ajuns în Tully, zona unde se afla Studiul Național Irlandez (Irish National Stud), întins pe 958 de acri. Din păcate vremea nu ținea cu noi. A început să plouă mărunt. Am cumpărat bilete și am intrat pe lângă Lower Lake.

Am depășit o casă înconjurată de o mulțime de flori.

Județul Kildare este cel mai important din Irlanda în creșterea cailor de rasă și a celor pentru consum. Am trecut pe lângă pajiștile pe care, pașnici, pășteau superbii cai Thoroughbred.

Am văzut și câteva exemplare, închise în țarcurile lor, ferite de ploaie, care au câștigat multe curse și concursuri hipice. Centrul de cai a fost înființat la Tully în 1945, fiind în proprietatea guvernului irlandez. Puii de rasă erau crescuți prioritar pentru curse dar și pentru dresaj, polo, vânătoare, etc. De asemenea se încearcă îmbunătățirea rasei sau crearea unor rase noi. Exista și Muzeul cailor (Irish Horse Museum) în care erau etalate trofeele obținute, chiar și scheletul calului celebru Arkle.

Grădina Sf. Fiachra (St. Fiachra’s Garden) a fost construită în 1999 și denumită după sfântul patron al grădinarilor.

Într-o porțiune împădurită se aflau alei care treceau pe lângă mici lacuri, cursuri de apă, podețe din lemn și cascade.

În centrul grădinii am văzut Schitul călugărului, o construcție din piatră cu trei bolți.

În spatele lui se afla un lac în care curgea o mică cascadă. Pe o prelungire din piatră era postată statuia călugărului.

Grădinile japoneze (Japanese Garden) au fost create între anii 1906-1910 de către un colonel scoțian bogat, cu ajutorul unui meșter japonez, Tassa Eida. În 1915 colonelul a plecat în Anglia, a donat grădinile Studiului Național Britanic, care le-a lăsat în paragină. Din 1943 au intrat în posesia guvernului irlandez, a fost formată Compania Națională de Studiu Irlandez și au fost reamenajate. Ele reflectă viața omului, trecerea sufletului de la naștere la moarte, apoi în eternitate. Îmbină cultura religioasă, filosofică și artistică estică cu cea vestică.

Traseul începe printre copaci, reprezentând sufletul călător. Ajunge la o mică cavernă- locul nașterii.

Urmează un traseu ușor și scurt-copilăria, la capătul căruia se află o movilă din piatră prin cu un tunel- trecerea de la ignoranță la cunoaștere. La jumătatea lui se iese spre un deal- învățarea, cu o porțiune de neatins-vigilența. Coborârea are variante. Spre stânga este ambiția, spre dreapta calea cea bună, a vieții austere, la centru, spre o insulă mică, o viață plină de bucurii. Toate căile duc însă spre ispită trecând un pod de piatră, apoi un pod de bambus, Podul vieții (Bridge of Life).

Se ajunge la Casa gheișei– ispita.

Dincolo de poduri și casa gheișei se urcă un deal mai abrupt-dealul ambiției și se ajunge la fântâna înțelepciunii.

Se trece apa pe niște pietre postate în loc de pod într-o grădină- a mulțumirii de unde se urcă pe dealul doliului urmând ca sufletul să plece în eternitate.

Am fi rămas acolo o veșnicie dar ploaia s-a întețit. Am părăsit frumusețea de loc și ne-am deplasat spre Dublin, unde urma să înnoptăm.

Citește și Trei zile în Dublin, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Praga, Cehia- croazieră pe Vltava

Publicat pe 18 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am făcut o croazieră pe Vltava în ultima seară a unui sejur în Praga, Cehia. S-a plecat de la un debarcader aflat în apropierea Podului Cehov (Cechuv most), până sub podul Palackeho (Palackeho most), de unde ne-am întors. Pe o parte și pe cealaltă am văzut clădirile istorice, unele muzee, biserici, restaurante care funcționau în vase sau pe pontoane aflate pe malul apei, chiar un hotel de trei stele. Las imaginile să „vorbească”.

Podul Cechuv

Academia Strakova- sediul Guvernului din 1993

Rudolfinum cu Filarmonica Cehă

Podul Manesuv

Marina Ristorante

Muzeul Frantz Kafka

Podul Carol cu Turnul Orașului Vechi

Podul Carol și Biserica Sf. Salvator

Podul Carol și Muzeul Bedricha Smetana

în stânga Teatrul Național și în față insula Strelecky ostrov

Muzeul Kampa

statuia Socha Harmonie

Înainte de Podul Legii am așteptat o perioadă de timp destul de lungă pentru a putea trece pe sub el. Nu am înțeles acea coadă formată. Oricum eram prea preocupate de viziona frumusețile aflate pe malurile râului.

În față era o altă insulă pe lângă care am trecut, Detsky ostrov, unde era postată o statuie (Berounka).

Podul Jiraskuv

Casa care dansează (Tancici dum)

Am trecut pe sub Podul Palackeho și, în depărtare, pe stânga am văzut turlele Mânăstirii Emaus (Emauzske opatstvi)- (1347)

Vasul s-a întors, urma ruta înapoi spre locul de unde am plecat. Începuse înserarea. Pe partea stângă, pe malul apei se afla un vapor enorm, frumos decorat, în care funcționa un hotel de trei stele, Botel Admiral Hotel, cu restaurant, terase și toate dotările accesorii.

Casa care dansează (Tancici dum)

Noaptea a sosit. Malurile Vltavei erau luminate, la fel și clădirile istorice aflate acolo.

Podul Carol

Rudolfinum

Astfel ne-am încheiat turul, cu ultimele imagini ale acelui oraș minunat, Praga, în care cu singuranță aveam să revenim.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: poduri

O scurtă raită prin Timișoara

O zi prin Timișoara

Toledo, Spania-final de excursie

Sibiu- trei piețe istorice

Orașul Madrid în ploaie-2

Lipova, județul Arad

A treia zi în Dublin, Irlanda

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda

Praga, Cehia- croazieră pe Vltava