Arhive etichetă: primării

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)

Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.

O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)

La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova. 

Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Actual Darova este locuită în principal de români.

Căminul Cultural

Al doilea sat care aparține administrativ de Darova,  Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit  pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români.  Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost  dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).

În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos).  Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.

Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.

Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)

În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.

Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.

În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.

La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)

Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.

Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.

Căminul Cultural

După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”

După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.

A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.

Primăria

După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)

La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.

Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)

La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.

Biserica Ortodoxă Ucraineană

Satul Visag, aparținător  administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visag a fost atestat documentar din anul 1369.

Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).  

Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.

În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).

Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.

Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Plecând într-o excursie la munte, din Arad am parcurs autostrada până în județul Timiș apoi am continuat pe drumuri județene. Prima oprire a fost în orașul Buziaș cunoscut mai ales pentru numeroasele izvoare cu apă minerală curativă.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde urma să las mașina și să fac o plimbare pentru a-l explora.

Casa de odihnă nr. 17

Dacă drumul până acolo a fost însorit, de cum am pornit la pas s-a înnorat, apoi a pornit o ploaie puternică, cu rafale, dar nu m-a oprit. Am străbătut artera principală unde erau plasate clădirile mai importante din oraș.

Primăria

Casa de Cultură

Prima atestare documentară a localității este din secolul XIV dar săpăturile arheologice au scos la iveală apeducte de lut din timpul romanilor și urme ale unei localități numită atunci Ahibis (1072).

A supraviețuit ocupației otomane apoi, în Evul Mediu, a aparținut fondului religios romano-catolic. Populația fiind de religii diferite, fiecare comunitate și-a construit propria biserică. În 1833 românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

După 50 de ani maghiarii și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1875).

Deteriorată, a fost renovată în anul 2005.

Aflând de fondul bogat în ape minerale, folosite încă din antichitate, balneologul român Gheorghe Ciocârlan a fost primul care a început să le valorifice în scop curativ (1811). În 1816 s-au amenajat primele izvoare.

Pentru bolnavii veniți la tratament și vizitatori s-au construit clădiri. Localitatea a devenit stațiune balneară (1819-1939).

Aflându-se despre proprietățile curative ale apelor, stațiunea a fost invadată de bolnavi din România și din țări de pe toate continentele. Inițial aceștia erau transportați cu căruțe de lemn trase de cei 66 de cai din herghelia locală (1819) apoi de poștalioane.

În stațiune s-a inaugurat un Cazinou (1835) în care, pe lângă jocurile de noroc, se desfășurau spectacole și baluri.

Acolo, în 1911, a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă” în prezența autorului Ion Luca Caragiale și au concertat George Enescu și Béla Bartoc (1929).

Ion Luca Caragiale

Apoi în stațiune s-a inaugurat un ștrand termal, primul din Europa (1874), lângă care au fost construite 38 de cabine. În anul 1893 stațiunea a trecut în proprietatea omului de afaceri Otto Schottola, perioadă când s-a inaugurat calea ferată Buziaș-Timișoara (1896). Doi ani mai târziu Împăratul Franz Josef împreună cu moștenitorul său, Franz Ferdinand, au fost găzduiți câteva zile în vila imperială, construită încă din 1895. După primul Război Mondial acea vilă a devenit sanatoriu  și după naționalizare casă pentru sindicat.

În jurul clădirilor a fost amenajat un parc imens. Azi Parcul dendrologic este întins pe 20 de hectare.

Au fost plantate specii rare de copaci, palmieri și plante exotice. Cele sensibile  în timpul iernii erau mutate într-o seră.

Parcul a devenit locul preferat pentru promenadă.

La sfârșitul secolului XIX, la marginea parcului a fost construită colonada pentru a fi folosită de pacienți la plimbările pe timp ploios. În Europa, doar în Karlovy Vary și Baden-Baden mai există ceva similar.

Într-una din laturile colonadei m-am aciuat și eu o vreme, sperând că ploaia se va domoli.

Colonadei i s-au alăturat trei pavilioane, fiecare construit în jurul unui izvor de apă,   din care până azi au supraviețuit doar două. 

Pavilioanele erau legate între ele prin „aleile” colonadei.

Toată structura a fost efectuată din lemn sculptat, în stil oriental.

Azi colonada se află înconjurată de Parcul Central al orașului.

În stațiune au fost deschise două farmacii și în actele vremii este menționată o bucătărie dietetică (1893).

În perioada în care se forau 12 izvoare de adâncime (1903-1907) stațiunea a fost cumpărată de industriașul Jacob Muschong (1906). Acesta a participat la construirea unei fabrici de îmbuteliere a apei minerale, a construit primul spital (1907), ulterior transformat în azil pentru săraci.  

Stațiunea a rămas în proprietatea acelei familii până la naționalizare (1948).

Din 1911 a devenit stațiune balneoclimaterică. Afluxul bolnavilor crescând, în 1914 a fost construită o linie de cale ferată între Buziaș-gară și Băile Buziaș care a funcționat până în anii 1970.

Nicolae Bălcescu

După Unirea Banatului cu România (1918), deși stațiune balneară axată pe tratamentul afecțiunilor cardio-vasculare, a devenit și reședință de plasă.

Mihai Eminescu

În 1937  a fost construit un nou spital care a fost inaugurat de Regina-mamă Elena.

Din 1956 Buziaș a fost declarat oraș care azi este majoritar românesc.

Sala de Sport

Numărul populației crescând, în anul 2004 a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Cum ploaia s-a oprit am deviat din drumul meu 5 kilometri spre vest până în satul Bacova care aparține administrativ de orașul Buziaș. Încă din secolele IV-V pe acel loc a existat o așezare de români care, în decursul timpului, s-au mutat în satele vecine. Satul a fost refăcut prin colonizarea cu unguri, bulgari, slovaci și între anii 1781-1785 coloniști germani. O parte din pădurea înconjurătoare a fost defrișată, au fost construite case de lut și satul a fost numit după comisarul de district, Bachovar.

Un secol mai târziu un alt val de coloniști germani s-a așezat în sat (1820). Aceștia au construit prima biserică romano-catolică (1826) care nu a rezistat mult timp. A fost demolată și ridicată actuala  Biserică Romano-Catolică (1867). Satul a rămas în proprietatea erariului până în 1834.

O parte din coloniști au emigrat în America. Revenind, au adus specii de viță-de-vie nobilă și la Bacova s-a dezvoltat viticultura. Localnicii își avea propria producție de vin dar se producea și pentru comercializare, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. Treptat germanii au migrat, masiv după 1989 și în sat s-au mutat familii de români care și-au construit Capela Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Am revenit la Buziaș și am continuat traseul meu spre sud până în satul Silagiu, ultimă localitate în județul Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin, care din 1968 aparține administrativ de orașul Buziaș. Pentru prima dată a fost consemnat în 1406 ca sat românesc purtând numele Zyluas, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului. Era format de fapt din mai multe cătune mici despre care tradiția orală spune că au fost unificate de haiducul Sălăgeanu.

Satul era situat la limita dintre zonele ocupate de habsburgi și otomani. Sub ocupația otomană a făcut parte din Principatele Transilvaniei apoi a fost ocupat de austrieci, perioadă când s-a numit Sillage (1717). Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1720) care a rezistat până în secolul XIX. A fost demolată și înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1835).

Între anii 1840-1850 satul a fost colonizat cu maghiari și germani romano-catolici, care și-au construit o biserică proprie. După câțiva ani a început catolicizarea forțată și mulți români au trecut la cultul greco-catolic (1863-1864). O parte au revenit la ortodoxie după Unirea Banatului cu România.

Biserica Greco-Catolică

Citește și Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și  în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea  cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară,  s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788).  Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

 Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial,  Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară,  în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII  a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu,  Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre  BCR de unde,  pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la  Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza”  în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Publicat pe de
Răspunde

În a doua zi din excursia prin Tunisia din două variante, decât să rămân la hotel, cum o parte din grup a și făcut, am ales excursia opțională în care se vizitau capitala Tunis, Sidi Bou Said și Cartagina. Din Hammamet ne-am îndreptat spre capitala țării, Tunis. Am străbătut autostrada care trecea pe lângă diverse localități.

Pe parcursul drumul ghidul tunisian ne-a informat despre istoria Tunisului. Vorbind în limba franceză, un foarte mic rezumat a fost redat de ghida română. Ghinionul celor care nu cunoșteau limba.

Inițial Tunis a fost o așezare berberă, atestată documentar din secolul IV î.e.n. Istoria lui merge paralel cu cea a Cartaginei, construită sub ocupația Imperiului Roman. În acea perioadă, numită Tunes, era o așezare de pescari, țărani și meșteșugari.

În cel de al treilea război Punic (146 î.e.n.) a fost distrus de romani apoi reconstruit de Augustus și s-a dezvoltat devenind un important centru agricol. Creștinizat, a devenit episcopie și prin locația lui, un loc de popas pe drumurile romane ale provinciei cucerită în Africa. În secolul VII, după ce au cucerit regiunea, trupele musulmane arabe s-au stabilit la periferia localității, pe care au numit-o Tunis. În acea perioadă a fost construită medina. Tunis a fost transformat într-o puternică bază militară navală, orașul fiind situat la Marea Mediterană, în apropierea strâmtorii Siciliei.

În decursul timpului au avut loc lupte între diferitele dinastii și  fracțiuni religioase (secol X) ajungându-se să fie distruse orașele de coastă, rămânând „în picioare” doar Tunis și Mahdia (1057). Populația Tunisului a jurat loialitate prințului din Béjaïa (1059) astfel s-a creat un mic regat independent, condus de un guvernator numit de prinț, care în timp a prosperat.

În secolul XII, când toată Tunisia a fost ocupată de arabii berberi și a făcut parte din Califatul Almohad (1151), Tunis a devenit capitală de provincie. Un secol mai târziu guvernatorul a preluat conducerea (1228), a format dinastia Hafsid, cu  capitala la Tunis pe care a îngrădit-o cu ziduri de apărare. A urmat atacul francez în care Cartagina a fost cucerită dar Tunisul a scăpat, apoi spaniolii au recucerit teritoriile, sub care în oraș au început să se stabilească primii musulmani și evrei andaluzi.

În perioadele Almohad și Hafsid Tunis a fost unul dintre cele mai bogate și mai mari orașe din lumea islamică. În secolul XVI au început atacurile corsarilor astfel în 1534 un pirat, aliat cu turcii, a atacat orașul și turcii l-au ocupat. Regele Spaniei a contraatacat dinspre mare. Au avut loc mai multe lupte între spanioli și corsari. Într-un final locuitorii Tunisului au acceptat suzeranitatea Spaniei cu condiția ca fostul lor conducător, refugiat în Spania, să fie repus în funcție.

Luptele au continuat, de data aceea între spanioli și turci (1569-1574), controlul fiind preluat când de unii când de ceilalți. În final Tunisul a fost preluat de otomani. Orașul a fost condus de un bei și a început să înflorească. Două secole mai târziu Tunis a fost cucerit de cretanii musulmani  și a intrat sub stăpânirea dinastiei Husainid (1705). Existând fricțiuni între membrii dinastiei, algerienii au profitat, au capturat Tunisul și au început să conducă Tunisia (1756).

După o perioadă de liniște, în care orașul a prosperat, în secolul XIX au început din nou atacurile, la început venețienii, apoi britanicii și în final francezii care treptat au ocupat orașul. Între aceștia și localnici au existat neînțelegeri care s-au soldat cu o rebeliune în urma căreia s-a creat Protectoratul francez (1811) recunoscut la Congresul de la Berlin în 1878. Sub francezi, în 2-3 decenii orașul a fost europenizat prin construcția de bulevarde, noi cartiere,  introducerea de apă curentă, electricitate, gaze naturale, transport public, etc.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Orașul s-a împărțit în două sectoare- orașul vechi, cu populație arabă tradițională și orașul nou, populat de imigranți care au ajuns să-i egaleze ca număr  pe cei autohtoni. După Primul Război Mondial activitatea economică a crescut, totul mergând la export, în detrimentul industriei tradiționale apoi în cel de Al Doilea Război Mondial forțele aliate ale Axei și-au creat baza din Africa în Tunis (1942-1943). Aceștia retrăgându-se în Sicilia, orașul a fost ocupat de armatele britanică și americană și folosit ca bază a operațiunilor militare împotriva Italiei.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Povestea ghidului tunisian era pe terminate. Din 1954 Tunisia a devenit stat independent cu capitala în Tunis unde între 1979-1990 a avut sediul Liga Arabă constituită din 22 de națiuni arabe apoi între 1982-2003 Organizația de Eliberare a Palestinei. Autocarul a oprit în dreptul unei clădiri interesant decorată, Primăria Tunis. Am fost coborâți în viteză și autocarul s-a „evaporat”.

În clădirea Primăriei, construită în 1998, funcționează Consiliul Municipal format din 60 de membri. În fața ei se deschidea o piață largă.

Piața Kasbah a fost creată prin demolarea zidurilor cetății și  a mai multor clădiri din zonă (1950). Central, cu fața spre Primărie, a fost postat Monumentul Național Kasbah (1989).

În clădirile din jurul pieței funcționează mai multe instituții publice.

Mausoleul Farhat Hached a fost  inaugurat în 2002, realizat în memoria celui  care a fost un lider naționalist, sindicalist,  conducător în lupta pentru eliberare de sub protectoratul francez, asasinat în 1952.

În dreapta Primăriei se află Colegiul Sadiki, cea mai veche instituție de învățământ din țară (1875). 

În stânga Primăriei am văzut doar zidul înconjurător al Ministerului Apărării pe care, rapid, l-am fotografiat cu frică să nu fiu prinsă. Ni se explicase că în acea zonă fotografiatul era oarecum interzis, iar acea clădire chiar deloc.

Piața se continua cu Piața Guvernului mărginită de multe instituții ale adminsitrației statului.

Ministerul Finanțelor

În piață de-a lungul timpului au avut loc numeroase demonstrații politice.

De fapt chiar atunci se desfășura greva sindicatului sanitar. Deși manifestare pașnică, era monitorizată de multe forțe polițienești mobilizate acolo.

Dorind să văd dacă polițiștii erau cooperanți, i-am solicitat unuia dintre ei să se pozeze cu mine ca amintire. A acceptat. Acea fotografie azi îmi aduce aminte de pățania ulterioară.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Anina, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După o zi de neuitat în care am văzut o mânăstire, numeroase mori de apă, două cascade și două lacuri, părăsind Lacul Buhui, după 6 kilometri am ajuns la Pensiunea Anina, situată aproape de  centrului orașului, unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.

După ce mi-am lăsat bagajele și am consumat un ceai am pornit să vizitez orașul Anina.

Orașul, numit după copacul arin sau anin, s-a format după descoperirea zăcămintelor de cărbune, cu coloniști austrieci (1774). După câțiva ani au sosit și coloniști slovaci.

Piața Agroalimentară

Numărul populației a crescut o dată cu minele deschise pe rând, devenind o localitate preponderent minieră, polietnică- germani, slovaci, maghiari, români.

Industria mineritului luând amploare, în 1863 a fost construită prima cale ferată montană din România, Oravița-Anina, apoi la începutul secolului XX au fost construite Uzinele de Fier Anina.

În 1888 a fost înființată Parohia Romano-Catolică. Slujbele s-au ținut într-o capelă până când, pe unul dintre dealurile localității, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1901). Turnul bisericii a fost dotat cu trei clopote, unul de la vechea capelă și două turnate la Timișoara, numite Sf. Varvara și Sf. Florian.

Nu se știe exact când biserica și-a schimbat hramul, probabil după unirea Banatului cu România (1918), devenind  Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”.

Pentru a o vedea am urcat un șir de trepte din parcul care era amenajat pe dealul respectiv.

Câțiva ani mai târziu a început construcția unei biserici ortodoxe, în stil neobizantin, care a durat mulți ani (1908-1939).

În timp biserica a devenit Catedrala Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Picturile interioare au fost refăcute în perioada 2004-2008.

Partea religioasă rezolvată, în 1865 s-a creat o asociație culturală care, cu o trupă de mineri, a participat de-a lungul anilor la diferite evenimente culturale. În 1920 a fost construită Casa de Cultură în care a funcționat un Club Minier și din 2004 a intrat în patrimoniul Primăriei Anina.

În 1945 majoritatea germanilor din localitate au fost deportați la muncă silnică în fosta U.R.S.S. Lucrul în mine s-a îngreunat datorită lipsei forței de muncă astfel, sub regimul comunist, localitatea a fost populată cu români care au fost angajați imediat ca mineri.

Numărul populației crescând, în 1952 Anina a primit statutul de oraș.

Pentru a elogia mineritul în centrul orașului a fost postat Monumentul Minerului (1960).

Din 1996 minele au început să fie închise pe rând și orașul a intrat în declin.

Spitalul Anina

Situația s-a agravat după evenimentele din 1989 când orașul a intrat în recesiune economică.

Primăria Anina

Totuși, deși greu, localnici s-au adaptat situației și nu au părăsit zona.

În anul 2011 în apropierea Primăriei a fost realizat Monumentul Minerilor format dintr-un vechi cărucior de mină situat pe o porțiune de șine și o placă inscripționată ca memorial al minerilor care în decursul timpului au decedat în mină.

De acolo, de-a lungul străzii principale, m-am întors la pensiune unde, o pisică, parcă pe mine mă aștepta.

Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi

Publicat pe de
1

După ce am vizitat zona catedralei din Pécs, Ungaria, m-am îndreptat spre centrul orașului unde se află  piața centrală Széchenyi tér în care se deschid mai multe străzi. În epoca romană piața era situată la marginea de nord a localității.

A devenit importantă o dată cu construirea Bisericii Sf. Bartolomeu (sec. XIII), azi situată în nordul pieței. Sub stăpânirea otomană (sec. XVI) piața, numită Bazar,  a devenit comercială, au fost construite două fântâni și o baie turcească. Clădirile pieței au fost  distruse în campania din 1664. Ulterior din pietrele ruinei bisericii a fost ridicată  Moscheea lui Pașa Gázi Kászim.

În timpul luptelor de eliberare, soldate în final cu  alungarea turcilor, moscheea a fost deteriorată și minaretul, căzut, a fost demolat (1753-1766).  În acea perioadă fostul Bazar a fost transformat în piață publică unde până în secolul XIX au avut loc execuțiile.

În timp clădirea a fost refăcută  și transformată în Biserică Romano-Catolică, Pașa Qasim Belvárosi templom, renovată în 1939.

Lângă ea a supraviețuit până azi Clopotnița Bisericii  Sf. Bartolomeu (Középkori Bertalan templom).

În fața bisericii se află Memorialul Primului Război Mondial (Világháborús emlékmű), mai precis al regimentului 19 infanterie, ridicat în 1932.

La începutul secolului XVIII orașul a trecut printr-o mare epidemie de ciumă  în care mulți oameni au murit. În memoria lor în piață a fost ridicată  statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor) și piața a fost numită după ea (1710-1713).  În decursul timpului s-a distrus și a fost înlocuită cu actuala statuie (1908).

Tot central, la 500 de ani de la moartea lui (1956), a fost postată statuia lui Iancu de Hunedoara (János Hunyadi- szobor).

Piața este delimitată de mai multe clădiri importante. Din păcate nu am putut să o văd în ansamblu, fiind ridicate corturi pentru desfășurarea unui eveniment. Lângă biserică, pe latura de nord-est, a existat o baie turcească care în timpul luptelor pentru eliberare (1664-1686) a fost avariată și în timp s-a ruinat. Terenul a rămas neocupat mai mult de un secol.

Situată pe colț, în 1891 a fost construită o clădire în stil eclectic în care actual funcționează  Judecătoria  Pécs (Pécsi Jarasbirosag).

Lângă ea, spre sud, se află Hotelul Nádor (Nádor szálló) a cărui primă clădire a fost construită în 1846  apoi a fost  demolată  și reconstruită sub actuala  formă (1902). Până în  1980 fațada s-a deteriorat grav. Hotelul a fost închis pentru recondiționarea care a durat 15 ani, perioadă în care a fost construit și un garaj subteran.

Tot pe latura de est se află Primăria Pécs (Polgármesteri Hivatal). Prima Primărie, construită în 1698, a fost distrusă sub ocupația otomană.

După alungarea turcilor a fost reconstruită (1710), în timp, deteriorată, a fost înlocuită cu altă clădire (1831-1832) și în 1907 cu actuala clădire în stil baroc.

Pe unul din colțurile clădirii a fost ridicat un turn cu ceas.

La sud de ea, în epoca turcească a existat o clădire care ulterior a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire, în stil romantic (1882), numită după proprietarul ei Palatul  Lóránt (Lóránt Palota). La parterul ei din 1961 funcționează o farmacie.

Pe latura de vest a pieței, între clădirile de epocă, cea mai importantă este cea în care funcționează  Consiliul Județean (Megyeháza). Clădirea în stil eclectic (1897), prevăzută cu o cupolă, a fost decorată cu ceramică realizată în Fabrica Zsolnay. Acoperișul clădirii a ars în incendiul din 1954. Ulterior a fost refăcut fără cupolă.

În sudul pieței Ordinul Capucinilor a ridicat o biserică (1727-1731) preluată de Ordinul Milostivirii (1795).

În fața ei a existat o fântână turcească care a fost demolată în 1892. Ulterior lângă ea a fost ridicată  fântâna Zsolnay  (Szolnay-kút), decorată cu stemele orașului și  Fabricii de porțelan Zsolnay.

A fost refăcută ca Biserica Sf. Sebastian (Szent Sebestyén templom) (1887-1891). Pe fațadă într-o nișă cu arcadă a fost așezată statuia Fecioarei Maria (Szent Mária szobor). Altarul a fost executat din lemn încrustat. Central a fost postată o pictură reprezentând martiriul Sfântului Sebastian.

Deasupra, la nivelul ușii de intrare, a fost montată o orgă.

Interiorul a fost renovat în anul 1908.

Citește și Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

Bátaszék și Mohács, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Baja am continuat drumul spre est și după 21 kilometri,  în județul Tolna m-am oprit în orașul Bátaszék. Pe marginea șoselei se înălța o biserică impresionantă pe care doream să o imortalizez. Numele orașului provine de la două mânăstiri care au existat acolo.

În secolul XII localitatea se numea Széké. Acolo s-au stabilit călugări cisticercieni și au construit o mânăstire (1142) care un secol mai târziu a fost distrusă de invazia tătară (1242).

Călugării, cu ajutorul unei familii de moșieri, în 100 de ani au reușit să reconstruiască biserica (1347) însă mânăstirea a fost demolată. În timp în locul cisticercienilor s-au mutat călugări benedictini care au ridicat biserica la rangul de abația Székély pe care regele a unit-o cu Mânăstirea Báta și locația a primit numele de Bátaszék.

Sub ocupația otomană a fost transformată în cetate. Biserica a fost reconstruită și din 1718 a devenit biserică parohială.  Fiind ruinată, împreună cu clădirile abației au fost demolate (1889). Până în 1903 a fost construită actuala Biserica Parohială Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Nagyboldogasszony templom).

Fiind o biserică mare, în locurile principale fundația clădirii a fost săpată cu o adâncime de 8-10 metri. Clădirea a fost ridicată în stil neogotic cu un turn înalt de 30 metri.

În partea superioară a fațadei a fost postată statuia unui înger care suflă din trombon.

În 1995 ruinele fostei biserici au fost descoperite și reconstruite până în anul 2001.

În aceeași zonă se află și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Din drumul spre Pécs, punctul final al excursiei, m-am abătut spre sud și după 30 kilometri în  județul Baranya am intrat în  orașul Mohács, oraș-port pe malul drept al fluviului Dunăre, cunoscut mai ales după marea Bătălie de la Mohács în care trupele maghiare au fost înfrânte de otomani.  Am parcat lângă Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Treime” (Szentháromság-templom), în fostul cartier sârbesc, construită de sârbii refugiați din fața invaziei otomane (1732), în stil baroc, cu un turn înalt de 48 metri.

Deși a început să plouă în rafale m-am îndreptat spre promenada de pe malul Dunării. Spre norocul meu rafalele au fost trecătoare și ploaia s-a oprit.

Portul din  Mohács este folosit în principal ca port de croazieră, mai ales pentru cursele Pécs- Villány.

După ce dorința mea de a vedea Dunărea s-a împlinit, m-am îndreptat spre centrul orașului. Lângă o intersecție am văzut statuia Sfintei Treimi (Szentháromság szobor) postată pe un soclu de piatră înalt.

Pe lângă ea am înaintat până la Piața Széchenyi (Széchenyi tér), prevăzută central cu o parcare. Piață mare, înconjurată de clădiri de epocă și o Biserică Memorială Votivă, a fost creată în 1896, a primit forma actuală în 1940 și a fost renovată în 2007.

În partea de vest a pieței se află Școala Primară Széchenyi (Széchenyi István Általános Iskola) construită între anii 1896-1897.

A fost folosită în special de copiii  burgheziei orașului.

În fața școlii a fost postat un grup statuar (1987) în amintirea eliberării de sub ocupația otomană prin a doua Bătălie de la Mohács.

Lângă școală, într-o clădire modernă funcționează Centrul de tineret MTÁMK și Centrul Cultural AMI (MTAMK es AMI Ifjusagi Centrum).

Pe latura de sud a pieței se află mai multe elemente comemorative. În 1926  a fost ridicată Biserica Romao-Catolică Memorială „Fecioara Maria” (Magyarok Nagyasszonya plebaniatemplom) pentru comemorarea a 400 de ani de la Bătălia de la Mohács.

La baza clădirii a fost amplasat un kilogram de pământ memorial din curțile a 3.000 de sate maghiare, 52 de orașe și 25 de primării județene.

Biserica, în stil bizantin, a fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 30 metri și lată de 20 metri și ferestre cu vitralii.

Poate găzdui în jur de 3.600 de persoane.

Deasupra intrării a fost postată o orgă.

Lateral de biserică a fost creat un monument din metal reprezentând victoria.

Lângă el, pe o serie de colonade am găsit postată o placă memorială  în amintirea Arhiepiscopului din Kalocsa și a conducătorului Tomori Pal (1526) postată în 1996 de Asociatia Aparatorilor orasului Mohács.

Vis a vis de colonade se află clădirea în care funcționează Consiliul Județean (Mohácsi Járási Hivatal Kormányablak), construită în anul 1926.

Lângă ea, în partea de est a pieței, se află Primăria Mohács (Polgármesteri Hivatal).

Clădirea a fost construită în stil maghiar cu elemente maure (1924-1926). Corpurile laterale au fost prevăzute cu câte o cupolă.

Fațada principală a fost prevăzută la rândul ei cu două cupole. Între ele, central, a fost postată stema orașului. Deasupra intrării a fost creat un balcon mărginit superior de arcade decorate și anterior sculptat în piatră.

În fața Primăriei, pe marginea parcării se află două statui. Una dintre ele reprezintă laurii victoriei înconjurând stema din secolul XVIII a orașului, la rândul ei ținută în brațe de leul învingător.

Statuia celor 3 fete (Három leány szobra) a fost construit pentru a comemora eliberarea de ocupația sârbă (1932). Fetele, îmbrăcate în costume populare maghiare, șvabe și croate,  ultimele două susținând stema maghiară, simbolizează prietenia între cele trei naționalități care populau orașul în pofida Tratatului de la Trianon.

Latura de nord a pieței este delimitată de o stradă cu numeroase magazine, firme, etc.

Am urmat-o spre un parc situat la marginea centrului orașului.

În Parcul Eroilor (Hősök parkja) se află o poartă înaltă cu patru coloane, vizibilă de departe, inițial ridicată ca Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial cărora le-au fost adăugate numele celor din Al Doilea Război Mondial și ai Revoluției din 1956, devenind Memorialul Eroilor  (Hősi Emlékmű).  Din păcate la momentul vizitei mele în jurul lui se făceau săpături, probabil pentru amenajarea parcului.

Citește și Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.