Piața Cibeles din Madrid, Spania

Publicat pe 6 mai 2019 de monica frimu

Am ieșit din Parcul Retiro lângă Casa Arabă (Casa Arabe) în care funcționa din 2006 Institutul Internațional pentru Studii Arabe și Lumea Musulmană. În clădirea ridicată între anii 1881-1886 , în stil neo- Mudejar, au funcționat Școlile Aguirre Madrid până în 1911 când a intrat în patrimonial Consiliului Municipal Madrid și a funcționat până în 2006 secția de statistic a orașului.

Ne-am deplasat pe lângă parc spre Poarta Alcala. Într-un rondou cu flori din mijlocul unei intersecții, la granița dintre districtele Salamanca și Retiro, trona statuia Generalului Espartero (Estatua de General Espartero el Pacificador), general care s-a remarcat mai ales în Primul Război Carlist. Statuia din bronz a generalului, îmbrăcat în uniforma plină de decorații și călare pe un cal, a fost construită din bani publici și inaugurată în 1886.

De o parte se întindea parcul, de cealaltă parte clădiri în care funcționau numeroase magazine și bănci. Între ele se afla Biserica Sfântul Manuel și Sfântul Benito (Iglesia de San Manuel y San Benito). A fost construită între anii 1902-1910, pe un teren donat de familia unui om de afaceri, ca reședință pentru Ordinul Sfântului Augustin.

Clădirea în stil neo-bizantin avea o cupolă mare la baza căreia erau reprezentați cei patru evangheliști și un turn clopotniță înalt, în stil italian. Pe lângă rolul de biserică în clădire funcționează școlile Fundației Caviggioli.

Am aruncat o ultimă privire parcului care se termina în dreptul Pieței Independenței.

În mijlocul pieței înconjurată de clădiri din secolele XIX și XX, în centrul giratoriului, se afla Poarta Alacala (Puerta Alcala) care a fost una dintre cele cinci porți de acces în oraș. Era de fapt noua poartă construită în timpul Regelui Carlos III (1778) pe locul vechii porți demolată în restructurările orașului (1770). Avea forma unui Arc de Triumf, primul construit în Europa, prin care trupele învingătoare defilau și unde se desfășurau festivități. În jurul ei s-au construit clădiri care au delimitat Piața Independenței denumită în cinstea eliberării de sub invadatorii francezi. În 1933 poarta a fost restaurată. În continuare în acel loc se desfășoară evenimente politice și culturale.

Urmând cale de Alcala, după nici 10 minute am ajuns în Piața Cibeles (Plaza Cibeles). A fost concepută în stil neo-clasic (1772-1782) în timpul domniei Regelui Carlos III, denumită Plaza de Madrid, apoi Plaza de Castelar (1900) și Placa Cibeles. În dreapta noastră se afla Casa de America, un centru destinat schimburilor culturale între Spania și America în care aveau loc expoziții, conferințe, cursuri, etc. Funcționa în fostul Palat Linares (Palacio de Linares) construit pe locul fostelor fabrici de argint și a unui depozit de cereale (1877-1900). După ce a trecut prin mai mulți proprietari a devenit nefuncțional până în 1992, când restaurat a început să funcționeze ca centru cultural.

Lângă Casa de America se afla un alt palat, Palacio de Ramon Pla Monje, în care funcționau mai multe societăți, un sediu de administrație financiară, un hotel, etc.

În spatele grădinilor Palatului Buenavista, în care funcționa Cartierul General al Armatei Spaniole, se afla clădirea Institutului Cervantes (Instituto Cervantes), o instituție guvernamentală care se ocupă cu studiul limbii și culturii spaniole începând cu anul 1991.

Vis a vis, ocupând un colț spre giratoriu, era clădirea în care funcționa Banca Spaniei (Banco de Espana). A fost fondată în timpul Regelui Carlos III (1782) ca Banco Nacional de San Carlos și a apărut ca Banca Spaniei după fuzionarea Băncii Isabel II cu Banca San Fernando (1847), cu un prim birou al celor cinci bresle majore.

Activitatea băncii crescând a fost nevoie de un spațiu mai mare astfel s-a construit o nouă clădire cu fațade decorate în stil eclectic (1884-1891) care a fost extinsă cu o nouă fațadă situată pe o altă stradă (1927), pe locul Palatelor Santamarca care au fost demolate. În 1962 baca a fost naționalizată și s-a adăugat o mică prelungire (1969). Finalizarea construcției a avut loc în perioada 2003-2006.

În centrul giratoriului, privind spre Institutul Cervantes, se afla Fântâna Cibeles (Fuente de Cibeles). A fost instalată în 1782 ca sursă de apă potabilă, funcțională din 1792 și mutată în centrul pieței în 1895 când i s-au adus mici modificări. Singura restaurare a fost făcută în 1981. Central a fost postată statuia zeiței frigiene Cybele, mamă a pământului și fertilității, cu un sceptru și o cheie în mâini. Ea se afla într-un car tras de doi lei care îi reprezentau pe Atlanta și Hypomenes. Pe postament au fost sculptate o broască, un șarpe și o mască ce acoperea sursa de apă care actual este jumătate îngropată datorită amenajărilor de teren pentru construcțiile înconjurătoare.

Clădirea lângă care ne aflam, Palatul Cibeles (Palacio Cibeles), din 2011 denumit Palacio de Telecomunicaciones, a fost construită pe o suprafață de 30.000 de metri pătrați, în locul fostelor Grădini Buen Retiro. Palatul a fost format din două clădiri pentru a găzdui Societatea Poștei și Telegrafelor din Spania (1907-1919). În decursul timpului s-au efectuat de mai multe ori modificări, reparații și reabilitări, chiar și noi l-am găsit acoperit cu schele. Telegraful ieșind din uz, clădirile au primit alte întrebuințări.

Actual funcționează un complex cultural Centro Centro cu sală de lectură, săli de expoziție și sală de spectacole, Oficiul Poștal Cibeles, sediul central al Primăriei Madrid (Ayuntamiento de Madrid), Delegacion del Gobierno Para la Violencia de Genero, restaurant, terasă, etc. Între clădiri, legând două străzi, am văzut Pasajul lui Alarcon sau Galeria de cristal del Palacio de Cibeles, lung de 130 de metri, acoperit cu o boltă mare din aproximativ 2.500 de metri pătrați de sticlă, construit între anii 2008-2009. Din păcate din cauza schelelor nu am reușit să vedem fațada ornată cu elemente alegorice reprezentând francmasoneria (cavaleri cu săbii, stele, etc.), armatele cuceritoare spaniole care au creat Imperiul Spaniol și scutul Spaniei situat central pe fațadă.

Am ieșit din Piața Cibeles și următoarea clădire impunătoare pe care am văzut-o, aflată lângă Palatul Comunicațiilor, era fostul Palat Godoy (1915), refăcut în stil neo-gotic (1925-1928), care găzduia Statul Major General al Marinei (Cuartel General de la Armada) și Muzeul Naval (Museo Naval).

Am lăsat în urmă Piața Cibeles și am străbătut un mic parc amenajat între arterele de circulație unde era postată Fântâna lui Apollo (Fuente de Apollo). În 1780 a fost creată Fântâna celor Patru Anotimpuri, reprezentate de statui așezate pe un piedestal, lateral de care se aflau două fântâni arteziene. Apa era aruncată prin două măști situate lateral și curgea în trei cochilii suprapuse. În mijlocul piedestalului a fost postată statuia lui Apollo (1803-1804), zeul luminii și artelor.

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-1

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Am vizitat orașul Madrid, capitala Spaniei, în decursul a două zile. Ne-am cazat pe o stradă laterală de Gran Via, una dintre străzile principale care începe la strada Alacala și se termină în Plaza de Espana. Am avut ghinion. Așa o ploaie, care ne-a udat până la piele, nu am mai văzut de ani de zile, dar pe turistul împătimit ca mine nu l-a oprit.

Bulevardul Gran Via a fost creat în trei etape, prin demolarea multor clădiri, închiderea și transformarea multor străzi, pentru a crea o legătură între centrul orașului și axa nord-vest. Între străzile Alcala și Montera (1910-1917) s-au construit clădiri ce adăposteau hoteluri, casinouri, magazine de lux, cafenele, baruri, cluburi de noapte, teatre și cel mai înalt zgârie-nori din Europa acelor vremuri, clădirea Telefonica. Între Plaza de Callao și nordul Pieței Spania, bulevardul a fost finalizat după Războiul Civil spaniol (1925-1932), zonă destinată petrecerii timpului liber cu teatre, cinematografe, cluburi de noapte, librării și în unele clădiri birouri.

Am traversat Gran Via și ne-am îndreptat spre Poarta Soarelui (Puerta del Sol), piața centrală a Madridului unde se afla o placă pe sol care indica Kilometrul Zero (Cero Kilometro), centrul rețelei de drumuri. A fost una dintre porțile ce înconjurau orașul, construită în secolul XV. Orientată spre est, prin ea răsare soarele de unde și proveniența numelui. Între secolele XVII-XIX piața a devenit punctual focal, locul de întâlnire a curierilor străini, de unde se aflau prima dată știrile din alte zone. În 2011, în piață au avut loc demonstrațiile mișcării anti-austeritate din Spania.

În fața noastră se ridica o clădire decorată cu un păianjen imens. Teatrul Calderon (Teatro Calderón), care a fost numit după Pedro Calderón de la Barca, poet, unul dintre cei mai buni dramaturgi ai literaturii mondiale, în anumite perioade soldat și preot romano-catolic, teatru care a fost construit între anii 1915-1917.

În partea estică a pieței, în 1967 a fost înălțată statuia Ursul și Arborele de căpșuni (el Oso y el Madroño), simbolul heraldic al Madridului încă din secolul XIII. Reprezenta un urs din bronz, înalt de aproape 4 metri, situat pe un piedestal din granit, cățărat pe pe un arbore care în partea superioară avea căpșuni.

În partea sudică a pieței se afla statuia regelui Carlos al III-lea (1759-1788). În perioada în care a domnit, a promovat cercetarea științifică și universitară, a facilitat comerțul și agricultura, a încercat să evite războaiele și influența bisericii și a ordonat numeroase lucrări publice, motiv pentru care a fost poreclit „regele primar”.

Cea mai veche clădire din piață este Casa Regală Poștală (Real Casa de Correos). A fost construită începând cu anii 1760 pe locul a 30 de case care au fost demolate (1750) pentru realizarea pieței Puerta del Sol. În două laturi interioare funcționau serviciul de expediere al scrisorilor, grajdurile și dependințele. În 1835, a găzduit guvernul militar, Căpitănia generală și o gardă care lupta pentru apărarea statutului regal. În 1847 a fost reamenajată pentru Ministerul de Interne care a funcționat la etaj, Casa Poștală rămânând la parter. După Războiul Civil spaniol, în perioada dictaturii lui Franco, în clădire a funcționat și Securitatea de Stat. După repetate renovări și adaptări (1985-1986, 1996-1998) a devenit sediul Președinției Comunității Autonome Madrid. În turn a fost instalat un ceas, inaugurat în 1866, care a devenit celebru până azi. Clopotele sale marchează începutul noului an, dar și, conform tradiție spaniole, mâncatul celor doisprezece struguri, câte unul pentru fiecare bătaie de clopot, aceștia aducând prosperitate.

În apropiere se afla o clădire în stil baroc, Palatul Santa Cruz (Palacio de Santa Cruz) care a fost construit în perioada regelui Filip al IV-lea (1629-1636) și a funcționat ca închisoare cu tot aparatul său legislative până în 1767 când a fost transformat în palat și a preluat numele unei biserici din apropiere. În 1791 a ars într-un incendiu, rămânând doar fațada. Refăcut ulterior, din anii 1930 în clădire funcționează Ministerului Afacerilor Externe al Spaniei (Ministerio de Asuntos Exteriores de España).

Biserica Sfintei Cruci (Iglesia de Santa Cruz), o biserică parohială catolică, a fost ridicată pe locul Mânăstirii Sfântul Toma de Aquino, a Ordinului Dominican, fondată în 1583. A fost preluată de un conte, care în 1635 a construit o biserică nouă. Atât mânăstirea cât și biserica au ars complet în incendiul din 1652. Deși au fost reconstruite, au fost distruse de un alt incendiu (1876) și rămășițele au fost demolate.

În 1889 s-a început construcția actualei biserici care a stagnat un an, din lipsa fondurilor. A fost reluată în 1899, finanțată fiind printr-un abonament popular și astfel a fost terminată în 1902. Construcția în stil neo-gotic a fost prevăzută cu un turn înalt de aproximativ 80 de metri.

Interiorul prezintă un naos central și opt capele laterale.

Încă de la începuturi în ea a funcționat Frăția Înmormântării Sacre din Madrid, creată în 1412. De la începutul anilor 1950 i s-a alăturat Frăția Fecioarei de la Araceli din Madrid.

Am intrat în cartierul cu aspect medieval Los Austrias, unde urma să vedem mai multe biserici. Lângă Palatul Arhiepiscopal se afla Bazilica Pontificală Sfântul Miguel (Basilica pontificia de San Miguel), o biserică mică în stil baroc spaniol, construită (1739-1745) pe locul vechii Biserici a Sfinților Justo y Pastor din secolul XIII care a ars într-un incendiu (1690).

Prezenta o fațadă convexă, un fronton curbat și două turnuri cu influență orientală. Fațada era decorată cu grupuri sculpturale ce semnificau Credința, Caritatea, Forța și Speranța. Deasupra ușii de intrare se afla un basorelief cu Sfinții Justo și Pastor, pentru a aduce aminte despre biserica anterioară.

În 1892 a devenit Bazilică Pontificală. Din secolul XX a fost preluată de Opus Dei, o instituție a bisericii catolice care a remodelat interiorul și așa biserica a devenit Bazilica Pontificală San Miguel.

Următoarea biserică catolică, Biserica Colegială San Isidro el Real (Iglesia Collegiata San Isidro el Real), numită popular La Paloma, a fost construită între anii 1622-1633 și terminată în 1664 ca biserică a fostului Colegiu Imperial al Societății lui Isus, actual situat lângă clădirea bisericii, pe locul fostei Biserici Sfinții Petru și Pavel (secolul XVI) care a fost demolată.

Iezuiții au construit-o în stil baroc. Deasupra corpului central au fost înălțate două turnuri și o cupolă falsă.

Pe fațada principală au fost postate patru coloane corintice, iar deasupra lor statuile lui San Isidro și a soției sale.

În 1767, când iezuiții au fost expulzați, a devenit Biserică Colegială și după doi ani a primit hramul Sfântului Isidro. Interiorul, cu o navă centrală și capele laterale, a fost bogat decorat. Altarul principal a fost construit în stil neoclasic. În partea centrală au fost amplasate două sarcofage cu moaștele sfântului Isidro și ale soției sale.

În 1885 s-a înființat Dieceza Madrid și biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală, dar asta doar până în 1993, când a fost construită Catedrala Almudena și biserica a redevenit Colegială. În timpul Războiului Civil Spaniol, domul s-a prăbușit și altarul principal a ars. După război a fost restaurată treptat pe parcursul a două decenii.

Din 1978 a devenit sediul Frăției Tatălui nostru Isus cu Mare Putere și a Fecioarei Speranței Macarena.

Biserica Sfântul Petru Bătrânul (Iglesia de San Pedro el Viejo), o biserică catolică, se afla pe locul unei foste moschei din jurul anului 1202. Clădirea din cărămidă, construită la mijlocul secolului XVI, prezenta un turn în stil maur Mudejar, înalt de 30 de metri, cu clopotnița în stil Herrerian. În decursul timpului au fost adăugate diferite clădiri, fără a se ține cont de imaginea de ansamblu. A fost denumită San Pedro el Real până în 1891 când funcția de biserică parohială a fost preluată de Iglesia Collegiata San Isidro el Real.

Am trecut un pasaj pietonal mărginit pe o parte de Palatul Anglona, în care a trăit prințul de Anglona II. A fost construit între anii 1675-1690, dotat cu niște tuneluri secrete ce comunicau cu Palatul Regal. În următoarele secole a fost de mai multe ori renovat, în 1776, între 1802-1803, când a fost transformat neoclasic, ultimele în 1983 și 1986. La ora actuală, la parter funcționează Institutul de Formare din Madrid, iar la etaj sunt locuințe particulare.

Pe lângă Grădinile Prințului de Anglona am ajuns în Piața Paja (Placa de la Paja), unde pe o latură se afla Capela Episcopului (Capilla del Obispo- capilla de Nuestra Señora y san Juan de Letrán). Pe acel loc inițial a fost îngropat Sfântul Isidro Labrador, patronul orașului Madrid. Regele Alfonso XI a construit o mică capelă în memoria sa (secolul XIII). Pe locul ei, între anii 1520-1535 a fost ridicată o altă capelă, foarte decorată în interior, de către fiul familiei de Vargas, Episcop de Plasencia. A primit numele de Capela Fecioarei și a Sfântului Juan de Letran, dar popular a fost cunoscută ca și capela Episcopului. În 1544, corpul sfântului a fost mutat într-o altă biserică, iar capela a fost dedicată familiei de Vargas ale căror rămășițe se află depuse în lateralele altarului.

În spatele ei se afla Biserica Sfântul Andrei (Iglesia San Andres), de rit catolic. O primă biserică a fost construită în secolul XII, pe locul unei foste moschei. Începând să funcționeze în rit catolic, a fost modificată în stil baroc (secolul XVI). În 1656, biserica s-a prăbușit . Ulterior a fost reconstruită în secolul XVII.

Printre clădiri mai noi, unele pictate cu graffiti, ne-am refugiat de ploaia care s-a întețit în Mercado de la Cebada, urmând să continuăm vizitarea orașului după ce rafalele se mai domoleau.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-2

Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena, Madrid, Spania

Publicat pe 19 aprilie 2019 de monica frimu

Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena, sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Madrid, Spania este situată lângă Palatul Regal, cu intrarea pe calle de Bailen. A fost construită într-o perioadă lungă de timp. În 1561 capitala Spaniei a fost transferată de la Toledo la Madrid astfel se impunea și construirea unei catedrale.

Legenda spune că în interiorul zidurilor cetății musulmane cu secole în urmă a fost ascunsă o icoană a Fecioarei Maria. Regele Alfonso VI care a cucerit cetatea (1083) a dorit să o găsească. Rugându-se, o parte din pereți s-a prăbușit dezvelind ochiul stâng. Regele a pus piatra de temelie a unei catedrale dedicată Fecioarei de Almudena, numele în limba arabă „al-mudayna” însemnând „cetatea”. De fapt lângă locul catedralei actuale se afla Biserica Santa Maria de Almudena, o biserică medievală care a fost demolată în timpul restructurărilor orașului (1868) și catedrala i-a preluat hramul.

Pe un teren cedat din Patrimoniul Regal (1879) Regele Alfonso XII a început construirea catedralei în stil gotic (1883) care la final avea să se întindă pe 4.888 de metri pătrați. Prima terminată a fost cripta în stil neo-romanic (1911), perioadă când primii piloni au fost ridicați. În perioada Războiului Civil Spaniol apoi până în 1950 construcția a fost abandonată. Construcția reluată, a durat doar câțiva ani și s-a oprit din lipsa fondurilor (1965). A fost terminată în 1993 și a primit titlul de catedrală, preluat de la cea provizorie, Biserica Colegială San Isidro când a fost consacrată de Papa Ioan Paul al II-lea.

Fațada principală privește spre Palatul Regal. Pe două nivele prezintă colonade, cele inferioare în stil toscan, cele superioare în stil ionic. În mijlocul balconului dintre etaje se află un vitraliu ce reprezintă Fecioara din Lis. De o parte și de alta sunt postate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lor, într-o nișă a fost postată statuia Sfintei Fecioare de Almudena și pe lateralele ei patru sfinți spanioli. În partea de jos a celor două turnuri înalte de 60 de metri pe două panouri sunt reprezentate Casa regală Spaniolă și Papa consacrând catedrala. Sub ele se află statuile Sfinților Petru și Pavel.

Spațiul catedralei este înconjurat de un gard din bare de fier pe care din loc în loc sunt postate statui din bronz ale sfinților spanioli. În spatele acestuia domul creează senzația că străpunge cerul.

Intrarea se face pe o scară imperială, inițial într-o piațetă în care este postată statuia lui Juan Pablo al II-lea, impunătoare, de peste 3 metri înălțime. Piața a primit numele acestuia. În ea se află și patru fântâni.

Pe două rampe laterale se urcă până la intrarea mai des folosită, cea de pe fațada Bailen, pe care, în partea superioară sunt postate două statui ce reprezintă sfinții părinți ai Fecioarei Maria.

De fapt intrarea se face pe două dintre cele 3 uși din bronz sculptat. Cea din stânga reprezintă regele descoperind icoana, cea din dreapta procesiunea anuală din Madrid în cinstea Fecioarei de Almudena și cea centrală ziua în care Papa a sfințit catedrala.

În interior, vis a vis de intrare se înaltă altarul Fecioarei din Almudena la care se urcă pe o scară ce se desparte în alte două scări laterale, toate mărginite cu balustradă de alamă. În centru se află statuia din lemn a Fecioarei cu copilul în brațe, situată pe un soclu de argint din secolul XVII, înconjurată de 18 panouri ce reprezintă scene din viața lui Isus și a Mariei.

Pe laterale sunt postate tablouri ce reprezintă personaje biblice. Sub scările laterale de urcare la altar se află mormântul soției Regelui Alfonso XII decedată în 1878. Moaștele au fost aduse acolo în anul 2000.

În spatele altarului principal se află o sculptură în stil baroc care îl reprezintă pe Isus răstignit pe cruce-Cristo de la Misericordia (1620). În 2004 absida a fost decorată cu picturi murale ce descriu viața atât pământeană cât nepământeană a lui Isus și 7 vitralii dedicate Cuvântului lui Dumnezeu scrise în 7 limbi diferite.

În partea opusă se află o altă sculptură, Cristos legat de o coloană (1698).

Deasupra navei centrale bolta este decorată cu elemente geometrice colorate în stil Mudejar. Picturile domului reprezintă pământul, marea, focul și aerul, situate în colțurile care susțin bolta.

În multe părți din catedrală tavanul este structurat și decorat în același stil.

Capela centrală este dedicată Sfântului Isidro Labrador fiind decorată cu scene din viața acestuia. În Capela Presfântului Sacrament se află statuia Fecioarei de pe Munte (secolul XIII).

Capelele laterale sunt situate pe un culoar lateral pentru a putea fi accesate și în timpul slujbelor. Majoritatea au fost decorate cu picturi și statui moderne create de artiști contemporani.

Orga catedralei a fost construită în 1999 și este de o mare tehnicitate.

Catedrala Almudena este locul unde se desfășoară multe ceremonii de stat.

Citește și Orașul Madrid în ploaie-1

Orăștie, județul Hunedoara

Publicat pe 5 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Municipiul Orăștie din județul Hunedoara este străbătut de râul Orăștie, numit de localnici Râul Apa Orașului, cu afluentul său Sibiștel. Este atestat documentar din 1224 ca cea mai vestică zonă de colonizare a sașilor din Transilvania, când purta denumirea de Oroșteiu- „Orașul Sașilor”. Zona a fost înconjurată de ziduri de apărare, distrusă de tătari (1241) s-a refăcut rapid. În secolul XV a suferit atacurile năvălitorilor turci.

După înfrângerea de la Mohacs din1526 orașul a fost ocupat de trupele imperiale, din nou în 1602 de trupele generalului Basta care au jefuit și au ucis numeroase persoane. În secolul XVIII pe lângă obligațiile ce constau în încartiruiri, aprovizionare cu alimente și atelaje, etc., s-a declanșat ciuma (1717-1718 și 1738), toate acestea ducând la ruinarea orașului care s-a refăcut cu greu.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost pe rând ocupată de cele două forțe ostile, austriecii și maghiarii, după încetarea ei, orașul a devenit sediul Prefecturii Militare Orăștie. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin reprezentanții ei politici, orașul a jucat un rol important în mișcarea națională românească. S-a înființat Banca „Ardeleana”, numeroase ziare românești, asociații culturale și economice. Din 1995 Orăștie a devenit municipiu.

De la Șebeș Alba, în drumul nostru spre cetățile dacice, la intrarea în municipiul Orăștie am văzut primul element ce evoca acele vremuri. Pe un suport situat în mijlocul unui scuar se afla un balaur cu cap de lup cu gura deschisă și trup de șarpe. El reprezenta Steagul dacic al cărui corp, în acele vremuri, era confecționat dintr-un material care se umfla în bătaia vântului și imita urletul lupilor îngrozind dușmanii.

Am făcut o scurtă oprire în centrul orașului lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, o biserică considerată unicat datorită combinației de stiluri arhitectonice romanic, gotic, bizantin și faptului că e prevăzută cu un singur turn, în stil gotic, cu 5 clopote din bronz.

A fost construită între anii 1936-1943 pe terenul Pieței Maria cedat de autorități cultului ortodox. Interiorul a fost pictat în manieră neo-bizantină. Un rol important l-a avut preotul Ioan Moța, tatăl legionarului cu același nume care a fost „mâna dreaptă” a lui Zelea Codreanu. În perioada comunismului, când instituțiile bisericești erau oprimate, multe clădiri de cult dărâmate, această biserică a fost recondiționată cu ajutorul unor legionari anonimi.

Vis a vis de Catedrală, în mijlocul unui spațiu verde se afla Monumentul Palia, un grup statuar dezvelit în 1974 ridicat pentru a aduce aminte de prima traducere în limba română a Vechiului Testament (1582), Palia de la Orăștie, care a fost tipărită cu finanțarea unor nobili reformați. În acea perioadă a început să funcționeze și o școală reformată iar de la începutul secolului XVIII școli primare românești ortodoxă și greco-catolică. Monumentul a fost creat pentru a ilustra etapele tipăririi cărții astfel pe o parte sunt traducătorii, pe a doua parte meșterii tipografi și pe a treia parte folosirea cărții de către români.

Pe lângă Biblioteca Municipală am intrat pe o stradă pietonală încadrată de clădiri vechi, vara plină de terasele cafenelelor și restaurantelor și ne-am îndreptat spre fosta cetate în incinta căreia se aflau două biserici.

În secolele XIII-XIV a fost ridicată o biserică în jurul căreia s-a dezvoltat fortificația. În secolul XIX a fost grav avariată în urma unui cutremur. Sașii rămași fără loc de rugăciune în urma alungării de către maghiari au construit o nouă biserică, în stil neogotic (1830), actuala Biserică Reformată (calvină). Lângă ea, între anii 1820-1823 a fost ridicată, aproape identică, Biserica Evanghelică Luterană. Cele două biserici au conviețuit până la desființarea Bisericii Române Unite (1948).

Am trecut pe lângă Muzeul de Etnografie și Artă Populară fondat în 1952 pe care l-am remarcat datorită unei plăci inscripționată situată la intrare și ne-am îndreptat spre Primăria Municipiului Orăștie situată în Piața Aurel Vlaicu. Deși în majoritatea orașelot României sediile Primăriilor sunt locate în clădiri impunătoare, vechi sau noi, în Orăștie Primăria se afla într-o clădire obișnuită, zugrăvită cu gust și bine întreținută.

Ne-am întors la parcare și ne-am continuat drumul spre cetatea dacică de la Costești.

Citește și Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Alba Iulia, județul Alba

Publicat pe 3 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Teiuș ne-am îndreptat spre Alba-Iulia, municipiul județului Alba, un oraș situat pe albia râului Mureș înconjurat de dealuri și munții Metaliferi în partea de vest. Am intrat în localitatea Bărăbanț, componentă a orașului Alba-Iulia, pentru a vedea Biserica catolică veche din 1302.

Alba Iulia este datată din timpul ocupației romane ca Apulum, capitala provinciei Dacia Apulensis și sediul Legiunii a III-a Gemina (106). În jurul anului 830 a făcut parte dintr-un ducat bulgar și a purtat numele de Bălgrad însemnând Castelul alb. În a doua jumătate a secolului X a fost capitala ducatului maghiar din Transilvania condus de Gyula sau Ștefan I după ce s-a botezat catolic. După ce a fost distrusă de invazia tătară (1241-1242), sub Ioan Hunyadi, voievodul Translivaniei, cetatea a fost fortificată pentru apărare împotriva otomanilor (1442) iar după împărțirea Regatului Ungariei (154o) a fost sediul principilor Transilvaniei.

După victoria de la Șelimbăr, voievodul Țării Românești Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia și a devenit voievod al Transilvaniei, a unit cele trei principate, Țara Românească, Moldova, Ardealul și orașul a devenit capitală. În 1601 Mihai Viteazul a fost ucis, uniunea principatelor s-a destrămat, iar Alba Iulia a devenit parte a Imperiului Habsburgic (1690), s-a numit Gyula Fehérvár, ulterior Karlsburg (1715) și din secolul XVIII numele actual. În 1687 prin Tratatul de la Blaj a fost cedată pentru încartiruirea armatelor austriece care luptau împotriva otomanilor. În 1785 Horia, Cloșca și Crișan, conducătorii rebeliunii țărănești din Transilvania, au fost executați la Alba Iulia.

Primăria Alba Iulia

În 1918, după Primul Război Mondial, Adunarea Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria a proclamat la Alba Iulia Uniunea Transilvaniei cu Regatul României, la care au aderat după un an și sașii din Transilvania apoi Ferdinand I al României a fost încoronat simbolic ca rege al României (1922). De la începutul secolului XIX orașul a devenit important și prin deschiderea gării de cale ferată.

Cetatea Alba Carolina a fost construită în timpul împăratului Habsburg Carol al VI-lea (1716-1738) de doi arhitecți elvețieni care au dărâmat vechiul oraș medieval și l-au mutat în estul cetății (actualul oraș de jos), păstrând cele două bastioane din secolul XVII. Au transformat cetatea într-o fortăreață în stil Vauban folosindu-se de munca a 20.000 de iobagi.

Cetatea, sub formă de stea, prezenta 3 linii de fortificații, raveline, 7 bastioane- Sfântul Carol VI (1715), Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Capistrano, Sfânta Elisabeta, a Trinitarienilor (cel mai mare) contragărzi prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, tunele cu metereze pentru trageri, încăperi pentru trupe, depozit, grajduri, terase pentru artilerie.

Bastionul Trinitarienilor

Era prevăzută cu 6 porți, 3 spre est și 3 spre vest, ultimele făcând legătura cu terenurile de instrucție. Unele porțiuni au fost terminate treptat (1747, 1812, 1849).

Am intrat în cetate prin Piața Tricolorului, situată în partea de vest, spre Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sfânta Treime”, Catedrala Încoronării.

Clădirea în stil bizantin cu elemente populare românești a fost construită între anii 1921-1922 cu sprijinul Casei Regale a României. Azi ea include colecția muzeală a Arhiepiscopiei Ortodoxe și o Biserică de lemn ridicată pe ruinele Catedralei din 1597.

În curtea ei au fost încoronați Regele Ferdinand I și Regina Maria (1922).

În 1948 s-a organizat o ceremonie în care preoții greco-catolici au depus jurământul de credință Patriarhului ortodox, Biserica Română Unită cu Roma fiind interzisă. Tot atunci biserica a primit denumirea de „Catedrala Reîntregirii Bisericii ortodoxe Române”.

Din 1975 este Catedrala Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia.

Perimetrul catedralei era bine delimitat prin ziduri în afara cărora am ieșit.

Vis a vis de zidurile Catedralei ortodoxe se afla Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” și Arhiepiscopia romano-catolică care a fost înființată după ce Ștefan I a trecut la catolicism.

Construcția catedralei a început în secolul XI dar a fost distrusă de invazia tătară din 1242. Actuala catedrală a fost ridicată între anii 1247-1291 în stil romanic cu elemente baroce, gotice și renascentiste.

A servit Episcopiei Transilvaniei apoi Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

În 1442, în timpul domniei voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi), a fost extinsă.

În interior se aflau sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, fiul său Ladislau de Hunedoara, Ioan Sigismund (Zápolya) și soția sa Isabella Jagiellon.

Am urmat artera principală (strada Mihai Viteazul) care era organizată în scop turistic având în vedere că în cetate se desfășoară numeroase spectacole, evenimente, festivaluri, reuniuni, etc.

În spatele Catedralei romano-catolice se deschidea o piață în mijlocul căreia se afla statuia lui Mihai Viteazul călare pe un cal, cu sceptrul în mână, dezvelită în 1968.

Clădirea galbenă din spatele ei era fostul Palat Voievodal sau Palatul Principilor Ardealului. Clădirea a fost construită în secolul XV, în stil gotic, renascentist și baroc, ca sediu pentru clericii catolici care se ocupau de actele bisericii. Din secolul XVI a devenit reședința principilor Transilvaniei și a domnitorului Mihai Viteazul între 1599-1600. A fost grav avariată în invaziile turcilor și tătarilor (1658, 1662), sub Imperiul Habsburgic transformată în cazarmă de artilerie și arsenal (secolul XVIII) și din 1918 sediul Comenduirii Regimentului 21 infanterie.

La capătul străzii se afla Poarta III. Era împodobită cu statui și scene de bătălie din războaiele austro-turce, ca de altfel toate porțile cetății.

Pe partea de intrare, la mijloc se afla sculptat un vultur bicefal, stema Imperiului Habsburgic.

Am ieșit, traversând un pod de lemn, pe o terasă în mijlocul căreia se afla Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan care a fost dezvelit în 1937.

De pe platou am admirat panorama orașului.

Spre stânga cobora un drum care trecea printre 4 stâlpi din piatră pe care se aflau statui de atlanți și lei, Poarta II.

La Poarta I se termina cetatea și începeau construcțiile orașului.

Ne-am întors pe strada Mihai Viteazul unde pe dreapta se deschidea Piața Cetății.

În fundal se afla Universitatea „1 Decembrie 1918”, în fostul Palat Apor, lângă care era Muzeum Pricipia inaugurat în 2015. Palatul, în stil renascentist, a fost ridicat împreună cu clădirea Bibliotecii Bathyaneum, acesta pe locul unei Mânăstiri a Trinitarienilor pentru contele Ștefan Apor (1670-1690) În secolul XVIII palatul a fost decorat în stil baroc și a fost reședința prințului Steinville, conducătorul armatei austriece iar în 1780 a fost amenajată biblioteca. Sub regimul comunist clădirea a fost abandonată până în 1991 când a fost amenajată Universitatea ce poartă numele Marii Uniri și în 2007 clădirea renovată. De fapt în Alba Iulia existase o academie între anii 1613-1629 înființată de prințul Gábor Bethlen. În Universitate funcționează cinci facultăți cu departamentele lor- Istorie și filologie, Științe Economice, Științe și inginerie, Drept și Științe Sociale, Teologie ortodoxă.

În Piața Cetății se afla Monumentul Custozza ridicat în memoria celor căzuți în timpul războiului austro-italian (1866).

Am ocolit clădirile și am ieșit din piață pe strada Muzeului unde se aflau două clădiri istorice importante din cadrul Muzeului Național al Unirii inaugurat în 1929. Muzeul de istorie, arheologie și etnografie a fost inaugurat în 1888 cu sediul într-o locație. După Marea Unire (1918) a funcționat în cadrul Catedralei ortodoxe și din 1967 până azi în clădirea Babilon. Muzeul deține mari colecții de piese preistorice, medievale, romane, numismatică, peste 130.000 de lucrări de ară, obiecte de științe naturale și cărți.

În fața lui era o mulțime de oameni care urmăreau spectacolul de teatru în aer liber care era în curs de desfășurare.

A doua clădire, Sala Unirii, se afla vis a vis. Ea a fost amenajată după Marea Unire (1918) între anii 1921-1922 într-o clădire în care a funcționat un Cazinou Militar (1895). Intrarea, sub forma unui arc de triumf, avea central o inscripție cu datele importante ale unirii iar pe cele două laterale picturi ale Regelui Ferdinand I și Reginei Maria.

În Sala Unirii a avut loc mitingul celor 1228 de delegați români din Transilvania și s-a elaborat Declarația de Unire a Transilvaniei cu România. În muzeu se păstrează scrisorile lui Avram Iancu ce conțin documentele Unirii din 1918, eșarfele tricolore purtate de delegați, manuscrisul cuvântării lui Vasile Goldiș în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și piese despre Revoluția din 1848. Clădirea a fost restaurată în 1994.

Încărcate de istoria neamului ne-am întors spre zona amenajată cu vânzare de produse. O cafea era bine-venită înainte de a pleca la drum.

Am ieșit pe lângă Catedrala romano-catolică, prin Poarta IV.

De pe podul de lemn am aruncat o ultimă privire spre semețele clădiri ale cetății.

Au urmat poarta V, poarta VI și vizita cetății s-a încheiat.

Îmbarcarea și la drum !

Citește și Orașul Sebeș, județul Alba

Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

Publicat pe 22 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la hotelul situat în cartierul Eixample din Barcelona am ieșit pe unul dintre bulevarde, am trecut pe lângă o biserică catolică, Parroquia de Nostra Senyora del Rosari și ne-am îndreptat spre una dintre fostele arene de tauri.

În 1914 a fost construită clădirea arenei în stil neo-renascentist și a fost numită Plaza de El Sport. Până în 1916 a fost extinsă la o capacitate de aproximativ 19.500 de locuri, fațada modificată în stil Mujedar și a devenit Placa de torros, El Monumental, o arenă în care au avut loc renumitele lupte cu tauri. În 2010 Parlamentul Cataloniei a dat o lege prin care a interzis luptele astfel, din 2012 arena a fost folosită pentru evenimente sportive, muzicale, de circ.

Era deschis și un muzeu, Museo Taurino, în care erau expuse documente istorice, obiecte legate de luptele cu tauri, capetele unor tauri celebri și îmbrăcămintea toreadorilor.

Am părăsit acel bulevard și ne-am îndreptat spre Parcul Ciutadella. În drum am trecut pe lângă Gara de Nord (Estacio del Nord) care a fost prima gară din Barcelona. A fost construită pe etape, începând cu anul 1861, pe locul unei fortificații militare, Fort Pienc, cu o fațadă în stil neoclasic. Între anii 1910-1915 clădirea a fost extinsă și a fost construită o fațadă nouă sub forma unui arc de sticlă pe marginile căruia a fost decorată cu elemente de modernism catalan și secession. În 1972 gara a fost închisă apoi abandonată până în 1987 când o parte a fost modificată și a funcționat ca sală de sport în cadrul Jocurilor Olimpice de Vară (1992), sala Poliesportiu Estacio del Nord. După jocuri și până în prezent în ea au funcționat sala de sport, o stație de autobuze și o Secție de Poliție.

Am străbătut câteva străduțe cu magazine, firme și numeroase restaurante.

Am ajuns în dreptul Arcului de Triumf (Arc de Triomf) construit ca poartă de acces pentru Târgul Mondial de la Barcelona (1888). Construcția, în stil neo-Mudejar, prezenta pe partea superioară două sculpturi de piatră. Spre stradă apărea textul „Barcelona salută națiunile” și spre promenada ce se continua până la Parcul Ciutadella, pe unde treceau participanții la expoziție, „Recompensa”. Laturile arcului au fost decorate cu alegorii din diferitele domenii reprezentate la târg ca agricultura, industria, comerțul, arta.

Esplanada și împrejurimile erau ticsite de o mare de oameni. Semi-maratonul Mitja marato de Barcelona, pe o distanță de 21 kilometri, era în plină desfășurare, esplanada fiind locul de retragere al celor care terminau cursa.

În partea stângă se afla clădirea Palatului de Justiție (Palacio de Justicia) în care funcționa Tribunal Superior de Justicia (TSJC). Construcția a început în anul 1887, a funcționat din 1908 dar finalizarea clădirii a fost în 1915.

Era format din două corpuri cu cupole și turnuri. Erau decorate cu 22 reliefuri cu teme juridice și istorice, 48 de cifre legate de lege iar pe frontispiciu „Moise cu Tabletele Legii”.

Până se elibera zona am mers să vedem Palatul de Muzică Catalană (Palau de la Musica Catalana).Clădirea în stil art nouveau- modernist catalan a fost construită între anii 1905-1908 pentru o societate corală fondată în 1891 (Orfeo Catala). Partea din față a clădirii se afla pe o străduță îngustă astfel cu greu am putut vedea detaliile unui mozaic situat în partea superioară care reprezenta membrii coralei.

Sub el erau mai multe coloane acoperite de gresie multicoloră cu motive florale pe care erau așezate busturile unor compozitori clasici renumiți, care se terminau într-un balcon.

Fațada părea a fi susținută de coloane arcate, decorate și ele, pe unde se intra pe niște uși moderne a căror formă se potrivea în decor. În sala de concerte, cu o capacitate de 2.200 de persoane, singura din Europa care este luminată natural întreaga zi, aveau loc spectacole de muzică simfonică, de cameră, jazz și muzică catalană Cançó. La etajul doi se afla Sala Lluis Millet, denumită după unul dintre membrii coralei, în care spectatorii se puteau retrage în pauze.

Colțul clădirii era decorat cu un grup statuar ce reprezenta cântecul catalan.

Între anii 1982-1989 clădirea a fost restaurată și extinsă cu o clădire nouă cu șase etaje. S-au folosit materiale de construcție asemănătoare celor din clădirea veche.

Petit Palau a fost deschis în 2004. În el se afla o sală cu capacitatea de 538 de locuri unde se desfășurau concerte sau expuneri publice, dotată cu tehnologie audiovizuală modern.

Funcționau de asemenea o arhivă, diverse saloane și o bibliotecă.

Fiind mari consumatoare de ciocolată nu puteam rata să vedem Muzeul de Ciocolată (Museu de la Xocolata) la care am ajuns după aproximativ 10 minute străbătând străduțele întortocheate. Muzeul, privat, a fost deschis în anul 2000 la parterul unei foste cazarme militare. Am intrat într-o cofetărie cu vânzare de dulciuri. Am plătit intrarea la casă și am pătruns într-o lume nebănuită de afară, clădirea nefiind una semnificativă.

În vitrine erau expuse produsele din ciocolată unele reprezentând imagini din diferite povești, clădiri din lume, animale gigante și altele.

Un sector era destinat personajelor din filmele SF.

Erau expuse și diferitele tipuri de ustensile folosite în fabricarea ciocolatei.

După ce ne-am desfătat, și la propriu, cu produsele ciocolatierilor , ne-am întors spre esplanadă, care se golise între timp, maratonul fiind terminat, pentru a vizita Parcul Ciutadella (Parc de la Ciutadella). Parcul se întinde pe 280.000 metri pătrați pe locul unde anterior a existat o cetate fortificată (sec. XVIII) care a fost demolată împreună cu clădirile înconjurătoare (1869). În 1888, cu ocazia Expoziției Internaționale, parcul a fost înfrumusețat cu opere de artă și în 1892 a fost creată Grădina Zoologică.

În dreapta intrării în parc se afla o clădire din cărămidă roșie care era în renovare parțială. Castelul celor Trei Dragoni (Castell dels Tres Dragons) a fost construit în 1888 pentru a servi expoziției. Din 1920 a funcționat ca Muzeu de Zoologie.

De la castel ne-am îndreptat spre Cascada Monumental, situată aproape de zidul exterior, în colțul de nord al parcului.

A fost construită în etape, inițial fără sculpturi, situată în spatele unui lac (1881), apoi a fost adăugată fântâna, scările, quadriga, decorurile, statuile, etajată cu două nivele, lacul delimitat în două porțiuni, cea dinspre cascadă străjuită de dragoni și a fost terminată în 1888.

În centru se afla statuia zeiței Venus. Stătea pe o scoică deschisă care mi-a creat senzația de trăsură, la baza ei fiind statuile unor cai. Era însoțită de statui feminine și masculine. Deasupra ei, în vârful monumentului, trona Quadriga de aur.

Urcând scările laterale se ajungea într-un mic spațiu din spatele statuii Venus de unde complexul se prelungea posterior.

De sus rațele și lebedele de pe lac păreau minuscule.

În apropierea fântânii se afla statuia gigantă a unui Mamut, rămasă singura dintre multele preconizate să umple parcul.

În apropierea lui era un lac, înconjurat de vegetație exotică, pe care pluteau și se desfășurau stoluri, stoluri de păsări, majoritatea pescăruși.

În spatele lacului, era delimitat de pomi aliniați un mic parc dreptunghiular, Placa de Joan Fiveller. În partea stângă se afla Institutul Verdaguer, fostul palat al guvernatorului, lângă care era o biserică Iglesia de la Ciutadella. Pe cealaltă parte a pieței se aflau clădirile Parlamentului Cataloniei și a Bibliotecii Parlamentului.

În depărtare am văzut turlele Bisericii parohială militară (Cavalerisses de la Guardia Urbana). Doar clădirile din acea zonă s-au păstrat din 1872, restul fiind eliminate o dată cu crearea parcului. În spațiul din spatele pieței se întindea Grădina Zoologică.

După vacarmul maratonului, parcul cu liniștea întreruptă doar de glasurile păsărilor a fost minunat dar, mai aveam puțin timp și atât de multe de văzut. Ne-am îndreptat spre o ieșire laterală și am ajuns la Umbracle, o seră de plante tropicale. Construcția din cărămidă și lemn a fost ridicată între anii 1883-1887 și a fost folosită ca sală pentru conferințe și evenimente în cadrul Expoziției Internaționale (1888). Ulterior a fost restaurată și amenajată ca seră în care se găsesc plante tropicale și subtropicale din 20 de țări.

Ieșind din parc am intrat în cartierul Ribera și am ajuns în piața Mercat del Born, unde se găsea Centrul Cultural El Born (El Born Centre Cultural).

A fost piața centrală a orașului (1874-1971), o piață închisă, una dintre cele mai mari din Europa, în jurul căreia s-au construit cafenele, magazine, restaurante, iar zona a fost locuită de mulți imigranți.

Între anii 1977-1981 a fost restaurată dar a rămas nefolosită. În 2002, în timpul lucrărilor pentru amenajarea ei pentru a fi folosită ca bibliotecă, au fost făcute descoperiri arheologice. Ruinele din fostul cartier Ribera, demolat pentru construirea cetății fortificate (sec. XVIII), s-au păstrat, au fost amenajate vizitării (2013), iar spațiul înconjurător destinat vânzării cu amănuntul.

Am ocolit piața și ne-am îndreptat spre Muzeul Picasso (Museo Picasso de Barcelona). Acesta a fost amenajat în cinci palate alăturate, cu o colecție permanentă ce cuprinde 4.251 de lucrări ale pictorului Pablo Picasso și deschis în 1963, fiind unicul muzeu creat în timpul vieții acestuia.

În apropiere era sediul Fundației Gaspar (Fundacio Gaspar). Purta numele celui care a promovat mișcarea artistică de avangardă și a deschis expoziții pentru mulți artiști ca Pablo Picasso, Salvador Dali, etc.

În fundalul unui gang de intrare am văzut o scară cu o balustradă sculptată în stil baroc, care descria răpirea Europei și triumful lui Neptun. Era susținută de un arc și deasupra ei se înălțau 3 coloane sculptate care, la rândul lor, susțineau două arcuri. Aparținea Palatului Dalmases (Palau Dalmases), o clădire privată.

Pe acel loc, în secolul XVI au existat trei case care aparțineau Catedralei. Ulterior au intrat în posesie privată și au fost extinse. În timpul asediului Barcelonei din 1697 complexul de case a fost bombardat și a rămas nerefăcut. Ruinat, în 1698 a fost vândut, recondiționat și a funcționat pentru Academia de Desconfiats. În secolul XIX și începutul secolului XX (1907) a suferit transformări majore și a fost extins. Între anii 1962-1982 în palat a funcționat Institutul de Studii Catalane după care a intrat în proprietate privată și s-a deteriorat în timp.

Am trecut printre multiplele magazine cu suveniruri deschise în acele case vechi.

Am ajuns într-o piață unde se afla Biserica Sfânta Maria a Mării (Basilica Santa Maria del Mar), o clădire în stil gotic catalan. În acel loc a existat prima biserică cu acest hram atestată documentar din 998. Clădirea pe care am văzut-o noi a fost construită între anii 1329-1350. La câțiva ani (1379) a fost afectată de un incendiu apoi refăcută și terminată în 1383.

În timpul cutremurului din 1428 a fost avariată și refăcută în 1459. I s-au adăugat pe rând cele două turnuri, primul în 1496, al doilea a fost terminat doar în 1902.

În secolul XVIII s-a construit un altar în stil baroc târziu format din douăsprezece coloane care înconjurau statuia Fecioarei Maria și în secolul XIX a fost adăugată Capela Sfântului Sacrament.

În 1923 a primit titlul de basilică minor.

În timpul Războiului civil spaniol (1936) luptătorii anti-clerici au incendiat-o timp de 11 zile dar biserica a supraviețuit.

Ne-am îndreptat spre Piața San Juste unde se afla Basilica Fecioarei Milostivirii și Sfântului Mihail Arhanghelul (Basílica de la Mare de Déu de la Mercè), a doua din Barcelona care a primit titlul de basilică minor, în 1918, când s-au comemorat 700 de ani de la apariția Fecioarei în fața Sfântului Nolasco, fondatorul Ordinului Maicii Domnului de Mercy. Inițial a fost construită o biserică în cadrul Mânăstirii Ordinului Mercy (1249-1267) care a fost confiscată în 1835, folosită ca școală apoi, până azi, Sediul Căpităniei Generale a Regiunii Militare a patra. Lângă ea, între anii 1765-1775 s-a construit actuala biserică, în stil baroc, la care s-a adăugat o cupolă (1888) pe care a fost postată statuia din bronz a Maicii Domnului de Mercy, distrusă în războiul civil și reconstruită în 1956.

Următoarea piață în care am intrat, Placa del Duc de Medinaceli, se afla pe locul unde în 1276 a fost construită Mânăstirea din San Francisco pentru Ordinul Frișilor Minori. În secolul XVI, în fața mânăstirii, s-a amenajat Piața San Francisco. Mânăstirea a fost confiscată și demolată în 1837 iar terenul a revenit proprietarului său, Ducele de Medinaceli. Între anii 1844-1849 pe acel loc s-a amenajat piața care-i poartă numele.

Central se înălța Monumentul Galceran Marquet, ridicat în 1851 în cinstea vice-amiralului care a luptat cu genovezii în 1331. Din mijlocul unei fântâni, pe un soclu înconjurat de tritoni, se ridica o coloană de fier de 18 metri înălțime, decorată cu motive marine, pe care trona statuia pe jumătate a unui războinic, cu mâna sprijinită pe o sabie și jumătate consilier municipal care ține în mână un pergament, funcții deținute de cel căruia îi era dedicată. Monumentul a fost restaurant în anii 1929 și 2007.

Am înaintat spre Portul Barcelona și am trecut pe lângă o clădire neoclasică care adăpostea Inspectoratul General al armatei (El Gobierno Militar de Barcelona). Pe locul Mânăstirii San Francisco, demolată în 1837, s-a ridicat o clădire proprietate privată (1855), la rândul ei demolată în 1927 pentru a se ridica actuala clădire, pentru Guvernul militar, care a fost terminată în 1932. În timpul războiului civil spaniol clădirea a fost bombardată și în 1939 restaurată. Deasupra clădirii, pe margine au fost postate opt statui dintre care șapte erau nuduri, singurele din Barcelona. Ele reprezentau viața, Dedal (tatăl lui Icar), Marina, forța, La Paz, pacea, eroul și altarul patriei.

În față se afla Columna lui Columb (Mirador de Colom) situată în mijlocul unui giratoriu, la capătul bulevardului La Rambla. A fost construită în cadrul Expoziției Internaționale (1888) pentru a celebra prima călătorie a lui Columb în America.

Pe un piedestal au fost postate perechi de grifoni, deasupra lor patru statui ale zeiței Victoria, pe contraforturi patru statui ce reprezintă domeniile Spaniei-Principatul Cataluniei, Regatele León, Aragon și Castilia, între ele alte statui.

La mijloc se înălța o coloană de 40 metri înălțime în interiorul căreia a fost instalat un lift pentru vizitatori, care urcă până la o platformă sub soclu. Pe soclu erau opt basoreliefuri care reprezentau diferite scene și locații din călătoria spre America. Pe coloană a fost postată o statuie de bronz înaltă de 7 metri. Tot monumentul se afla pe o bază rotundă pe care se urca pe scări postate din patru direcții, pe lateralele cărora se aflau câte o statuie reprezentând un leu.

Lateral de columnă se afla Administrația Financiară (Agencia Estatal d’Administracio Tributaria).

În Barcelona funcționează trei porturi: Portul Barcelona, Portul Olimpic și Portul Forum Sant Adria. Prima activitate portuară s-a desfășurat în partea de nord a orașului Montjuic, pe râul Llobregat, în secolul I, când romanii au fondat colonia Barcino. În Evul Mediu târziu Barcelona fiind situată la granița dintre regiunile creștine și islamice, a devenit un punct comercial și cea mai mare putere maritimă din Marea Mediterană.

În 1477 s-a construit un dig, în următoarele secole s-au amenajat docuri și în 1882 un dig plutitor unde, între 1929-1931, cu ocazia Expoziției Internaționale, a fost înălțat Turnul Jaume I ca pilon și stație de cablu suspendată pentru cabinele ce rulau de la Portul Vell la Montjuic. Portul s-a extins cu port interior pe malul râului Llobregat.

Actual portul se întinde pe 7,86 kilometri pătrați și este împărțit în trei zone-Portul vechi sau Portul Vell, portul comercial și industrial și portul logistic.

Luând ca reper columna, în partea dinspre mare se afla Administrația Portului Barcelona (Port Authority).

Clădirea a fost construită între anii 1903-1907 și a funcționat ca stație maritimă și birou vamal.

Ca o continuare a bulevardului La Rambla a fost construită peste mare o pasarelă din lemn de 380 de metri lungime, Rambla de Mar, care pornea din dreptul clădirii Administrației până la Piața Odissea (Placa del l’Odissea) unde se aflau centrul comercial Maremagnum și Acvariul. Maremagnum, format din două clădiri în care au funcționat magazine, restaurante, baruri și cluburi de noapte, un cinematograf, o parcare, se întinde pe aproximativ 18.000 de metri pătrați. A fost construit în timpul Jocurilor Olimpice (1992) și a fost deschis în 1995 o dată cu Acvariul. În 2009 cluburile de noapte au fost închise și în locul lor, în 2012 a fost deschis restaurantul „La terraza”

Zona Portului Vell cuprinde două porturi de agrement pentru iahturi, un port de pescuit, o stație maritimă pentru feriboturi și lângă el se află stații pentru vasele de croazieră.

Ne-am întors la Mirador de Colom și am intrat pe La Rambla unde am văzut Muzeul de Ceară (Museo de Cera), un muzeu privat cu o colecție de peste 200 de personaje din ceară. Clădirea a fost construită în 1867, în stil neoclasic. A găzduit Banca Barcelonei și averile burgheziei din Barcelona (bijuterii, efecte bancare). Din 1972 proprietarul clădirii a transformat-o în Muzeul de Ceară.

Vizitarea Barcelonei pentru acea zi s-a încheiat. Restul timpului l-am petrecut pe La Rambla.

Citește și Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

Aiud și Teiuș, județul Alba

Publicat pe 13 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Rimetea, după 26 km am ajuns la Aiud, o localitate din județul Alba ce datează din 1293 și poartă numele Sfântului Egidiu (Saint Gilles), un sfânt din evul mediu. În acea perioadă populația era majoritar germană- sași. În timpul reformei protestante mulți dintre aceștia au trecut la calvinism, treptat au adoptat limba și cultura maghiară și orașul a devenit unul dintre principalele centre culturale și de învățământ calvine din Transilvania.

Am parcat în centrul localității lângă clădirile în care se aflau Colegiul Național Bethlen Gabor și Muzeul de Științele Naturii, în apropierea Primăriei orașului. Colegiul a fost fondat în Alba Iulia (1622) de către principele de Transilvania căruia îi poartă numele. În 1658, distrus de invazia turco-tătară, s-a mutat la Cluj și în 1662 la Aiud. Devastat de armata austriacă (1704), a fost reconstruit cu ajutor financiar din Anglia (1711). Clădirile au supraviețuit până în prezent deși interiorul a fost devastat de revoluționarii români (1849). Până în 1859 în colegiu au funcționat trei facultăți-filologie, drept, teologie și o școală normală. Facultățile mutându-se la Cluj colegiul a funcționat ca gimnaziu superior, din 1976 ca liceu industrial cu predare în română și maghiară, în 1990 din nou liceu teoretic și din 1993 Colegiu Național. Lângă el se afla Muzeul de Științe Naturale, înființat în 1796, care funcționa în fostul Palat voievodal Bethlen construit între anii 1612-1629.

Vis a vis se înălța Cetatea Aiudului. Aceasta a fost ridicată în două faze pe locul unei așezări daco-romane din secolul III. În secolul XIV s-a construit o biserică fortificată apoi în secolele XVI-XVII restul cetății, ocupând o suprafață totală de 3.500 metri pătrați.

Zidurile de apărare au fost extinse și s-au construit 9 turnuri care au fost numite după breslele meșteșugărești din zonă: turnul măcelarilor (sec. XIV), turnul croitorilor, turnul blănarilor, turnul olarilor (sec. XIV), turnul dogarilor, turnul cizmarilor din secolul XVIII, fost turn al lăcătușilor care a fost distrus în 1706 și refăcut de breasla cizmarilor în 1734, turnul fierarilor (sec. XVIII), turnul Kalendas pentru breasla frânghierilor, ulterior donat asociației „Kalendas” sau „Sfântul Spirit” și turnul Porții (sec. XIV) prin care se făcea accesul în cetate.

Până la sfârșitul secolului XVIII șanțul cu apă care înconjura cetatea a fost utilizat. Pentru a intra, se trecea un pod de lemn mobil, ce se termina la poarta aflată în porțiunea inferioară a turnului Porții.

Am ocolit cetatea trecând pe lângă clădirea în care funcționa Detașamentul de pompieri Aiud.

În cetate de găseau două biserici pe care doream să le vizităm.

Am intrat pe lângă Biserica Evanghelică (luterană), situată lateral, spre Biserica Reformată (calvină), ambele situate în interiorul zidurilor cetății.

Biserica reformată a fost construită în secolele XV-XVI, în stil gotic, cu un turn înalt care era vizibil de la depărtare.

Am avut norocul să putem intra. Se oficia slujba. Am rămas dezamăgite de interiorul sobru, în stil baroc, care era foarte deteriorat. Oare de ce nu s-a restaurat și el o dată cu exteriorul ?

Am înconjurat biserica pe lângă zidul de apărare în dreptul turnului măcelarilor.

În spatele ei, în vestul turnului Porții, se afla clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie Aiud. Spre interiorul cetății, în fața zidului clădirii era postat bustul unei doamne, Miksa Zsuzsanna, care a donat o sumă considerabilă la fondarea Asociației de Cultură Maghiară din Transilvania (1885).

Tot în acea zonă se afla o placă datată cu cifre romane (1869), decorată cu niște ornamente despre care nu am putut afla ce reprezentau.

În sud-estul cetății, în piața Cuza Vodă, am văzut Catedrala ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”.

A fost construită după unirea Transilvaniei cu România (1918), în stil neo bizantin, începând cu 1927. Inițial a purtat hramul Arhanghelilor Mihail și Gavril (1938-1957), ulterior a celor trei Sfinți Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan.

A fost restaurată în 1974 când interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi.

Am ocolit catedrala și am parcurs o stradă scurtă până la râul Aiud care, în acea zonă, era traversat de un pod.

Pe cealaltă parte a râului se afla o clădire ce îmbina stiluri arhitectonice diferite, în care funcționa Colegiul Tehnic Aiud. Între 1885-1887 familia Rakoczy a construit un palat care ulterior a fost extins (1898-1901). Între 1901-1929 a funcționat ca sediu al prefecturii Alba de Jos. În timpul celor două războaie mondiale a devenit un punct strategic și clădirea a fost transformată în cazarmă militară (1929-1967). În Aiud, fiind bine dezvoltată industria metalurgică, în 1967 s-a înființat o școală de profil, actualul Colegiu Tehnic.

Ne-am întors la parcare pentru a ne continua drumul.

După 13 kilometri am ajuns la Teiuș, o localitate atestată din anul 1290. S-a dezvoltat ca un renumit târg de vite (1603), sub domnia regelui Matei Corvin (1458-1490) a devenit oraș pentru o scurtă perioadă, apoi a redevenit localitate rurală. „Societatea căilor ferate ungare de est” a construit în Teiuș o gară și în 1871 a fost dată în funcțiune linia de cale ferată Teiuș-Alba Iulia. Pe parcursul anilor localitatea a devenit un important nod de cale ferată. Între 1918-1950 orașul a fost reședința unității administrative Plasa Teiuș. Din 1994 este clasificat ca oraș.

Am parcat lângă Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” (1925-1927) situată în centrul localității. A fost construită în stil bizantin (1926), la un an după prima biserică ortodoxă ridicată în 1925, Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Am avut norocul să putem vizita interiorul. Era deschisă deoarece se oficia o slujbă de nuntă.

Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” a funcționat imediat după ce a fost construită. Decorațiile interioare, mobilierul, au fost adăugate în decursul timpului (1938, 1940, 1955-1956). Între anii 2005-2006 s-au efectuat reparații capitale.

Am trecut printr-un părculeț situat în spatele primei biserici unde, într-o porțiune, se afla o fântână arteziană și era amenajat un loc de joacă. În altă porțiune era postată o troiță.

Ne-am îndreptat spre cea mai veche biserică din Teiuș, Biserica reformată (calvină). Era situată, parcă ascunsă între case. Accesul în curtea bisericii se făcea printr-o poartă veche din lemn care era închisă.

A fost construită în stil romanic cu elemente de gotic timpuriu și a fost terminată în 1379. În decursul timpului a fost de mai multe ori avariată, în timpul campaniilor turcești (1442), a atacurilor armatelor austriece ale generalului Basta (1603), în multiplele raiduri turco-tătare (1658-1662) apoi reconstruită la începutul secolului XVIII când porțiunile grav avariate au fost demolate. În aceeași perioadă a fost decorat și interiorul, ulterior restaurat în 1969.

Citește și Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

A treia zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 25 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ziua a treia în Dublin era ultima zi pe care o petreceam în acel oraș minunat. Ne planificasem să urmăm lungul râului Liffey și să vizităm o parte din zona Docklands. De la Memorialul O’Connell am trecut pe lângă Irish Life Assurance, una dintre clădirile companiei de asigurări de viață și pensii înființată în 1939 și ne-am îndreptat spre râu.

Depășind Podul Butt am ajuns în dreptul clădirii Custom House (Teach a Chustaim), o clădire neoclasică, construită între anii 1781-1791, care a funcționat ca și Casă Vamală. Când Portul Dublin s-a mutat în aval a fost folosită ca sediu al Consiliului Local pentru Irlanda. Clădirea a ars în timpului Războiului de Independență (1921), apoi a fost reconstruită. Ultima restaurare importantă a fost făcută în 1980.

Pe cealaltă parte a râului, în George’s Quay Plaza, se aflau clădirile Complexului Ulster Bank Group, unele de aproximativ 60 metri înălțime. Banca Ulster s-a înființat în Belfast (1836), fiind achiziționată a devenit o filială a Băncii Naționale Westminster (1917). În anul 2000 a devenit parte din Royal Bank of Scotland Group, cu 146 de sucursale în Republica Irlanda și 90 în Irlanda de Nord.

După următorul pod, Talbot Memorial Bridge, se intra în zona Docklands (Ceantar Dugaí Átha Cliath) , care se întindea până la zona portuară 3 Arena. Pe malul apei era ridicat un complex de clădiri moderne, International Financial Services Centre (IFSC), o zonă economică întinsă pe aproximativ 37 hectare, care funcționează ca centru financiar european și centru de afaceri din Dublin.

Pe malul apei erau înșirate mai multe statui cu figuri umane suferinde, Dublin Famine Memorial, un Memorial pentru Marea Foamete din Irlanda (1845-1849), dezvăluit în 1997.

În apropiere, pe malul apei era amarată nava Jeanie Johnston Tall Ship, o navă cu trei catarge, copie a celei construite în Quebec, Canada, în 1847. Nava originală a funcționat ca navă de marfă traversând între Tralee, Irlanda și America de Nord. În Marea Foamete din Irlanda a transportat 193 de emigranți din Irlanda în America. În 1858 a fost avariată, echipajul salvat dar nava s-a pierdut. Copia a fost construită de o echipă internațională, lansată în anul 2000 și a funcționat transportând călători. În 2005 a intrat în posesia Autorității de Dezvoltare Dublin Docklands și a efectuat aproximativ 980 de transporturi de călători între Irlanda, Marea Britanie și Spania, până în 2010 când a fost transformată în muzeu de istorie a navigației și a emigrației din secolul XIX.

În spatele ei, peste râu se întindea, suspendat prin cabluri, podul Samuel Beckett Bridge (Droichead Samuel Beckett). Construcția crea imaginea unei harpe, simbolul național al Irlandei încă din secolul XIII. Era prevăzut cu posibilitatea de a se deschide și ridica pentru traficul naval. A funcționat oficial din anul 2009.

Imediat după pod se afla Spencer Dock unde se afla o clădire interesantă, CCD sau Centrul de Convenții Dublin (The Convention Centre Dublin-Ionad Comhdhála, Baile Átha Cliath). Construcția ei a început în anul 1998 și a fost deschisă în 2010. Ea găzduiește 22 de săli de reuniuni cu o capacitate până la 8.000 de persoane, un spațiu pentru banchete și o expoziție întinsă pe 4.500 metri pătrați.

Traversând podul, înapoi am văzut CCD.

Lângă ea se afla clădirea în care își avea sediul o filială a PricewaterhouseCoopers (PwC), o companie cu sediul în Londra care s-a format prin unirea unor două firme vechi din secolul XIX. În continuare se aflau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme.

Pe cealaltă parte a râului, vis a vis de PwC se întindeau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme. Pe cealaltă parte a râului, pe malul apei era postat, roșu, un Clopot de scufundări (Diving Bell). Utilajul este unul dintre cele mai vechi echipamente de scufundări subacvatice pentru lucrări sau explorări. Pentru prima dată a fost descris în secolul IV î.Hr. de către Aristotel.

Ne-am întors spre centrul orașului mergând pe malul apei. Vedeam vis a vis clădirile pe lângă care tocmai trecusem. Pe partea pe care ne aflam se înșirau mai multe clădiri noi în care funcționau alternând cu case de locuit.

Peste râul Liffey traversa un pod pietonal, Sean O’Casey Bridge (Droichead Sheain Uí Chathasaigh). Era de fapt o punte mobilă, de 100 metri lungime, construită în 2005 pentru a lega cheiurile sudice cu cele nordice. Cele două brațe se putea deschide pentru a facilita trecerea bărcilor. A fost denumit după numele dramaturgului irlandez, un socialist membru al Armatei Cetățenești irlandeze (1880-1964).

Pe malul apei am văzut o statuie din bronz, un bărbat ce manevra o parâmă cu mare efort. The Linesman simboliza munca asiduă efectuată de muncitorii portuari. Statuia a fost dezvelită în anul 2000.

Am trecut pe lângă Biserica Inimii Neprihănite a Mariei (Church of the Immaculate Heart of Mary – Eaglais Chroi Mhuire gan Sma). A fost construită între anii 1861-1863 pentru muncitorii din docuri, marinari și comercianți, aparținând Bisericii Sf. Andrei și a fost cunoscută ca Biserica Semanilor. În 1908 a devenit biserică independentă și din 1989 funcționează sub ordinul romano-catolic Misionarii lui Steyler.

Lângă ea se afla o clădire a cărei fațadă era pictată multicolor, St. Mary’s Pre School, în care funcționau o creșă și o grădiniță.

La podul din apropiere, Talbot Memorial Bridge, se termina zona Docklands.

Am depășit clădirile Ulster Bank lângă care se afla stația de tren Tara.

Cu trenul ne-am deplasat în zona Tallaght, la Hotel Maldron, unde eram cazate.

Lângă hotel se afla Stadionul de fotbal Tallaght Stadium care era înconjurat de multiple forțe de ordine. Lumea se aduna pentru începerea unui meci internațional.

De la etajul cinci, la care ne aflam, am avut oportunitatea să urmărim acel meci direct din cameră.

Și, ca tot turistul, am găsit o cale de a mă abate de la regulă, fumatul fiind interzis în hotel. Mi-am băut ceaiul, cu țigara alăturată, pe o terasă care am găsit-o la capătul holului de la etajul nostru.

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: statui

Piața Cibeles din Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-1

Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena, Madrid, Spania

Orăștie, județul Hunedoara

Alba Iulia, județul Alba

Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

Aiud și Teiuș, județul Alba

A treia zi în Dublin, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda