Arhive etichetă: statui

Stockholm, Suedia- Gamla Stan (Orașul Vechi)

Publicat pe de
Răspunde

De lângă Operă, din Piața Gustav Adolf am trecut  podul Norrbro, unul dintre primele poduri din piatră ale orașului, construit cu trei arcade (1795, 1906) pentru a facilita accesul la Palatul Regal situat în orașul vechi, Gamla Stan, podul trecând peste insula Parlamentului (Helgeandsholmen) pe care între secolele XIII-XIV a funcționat un ospiciu.

Azi cele două clădiri ale Parlamentului (Riksdagshuset) ocupă aproape jumătate din insulă. Când în Suedia s-a constituit un Parlament bicameral (1865) pentru sediul acestuia a fost construită o clădire cu două aripi neo-clasice ornate cu coloane corintice și frontalul neo-baroc (1897). Deasupra ușii centrale din bronz a fost postată stema suedeză și pe clădire statuia Svea care reprezintă Suedia.

În 1905 clădirea a fost extinsă pentru a funcționa Banca Națională Suedeză (Sveriges Riksbank) și o sală mare pentru adunări. Din 1971 Parlamentul a devenit unicameral. După cinci ani, pentru renovarea clădirilor, banca s-a mutat definitiv și Parlamentul temporar în casa de Cultură. În timpul renovărilor clădirea fostei bănci a fost extinsă cu o galerie de sticlă semicirculară, urmând să fie ocupată de Parlament.

Clădirea veche a fost unită cu cea mai nou, a băncii, prin două arcade mari ornate și ele cu stema Suediei.

Între ele s-a delimitat o stradă pietonală pe care am străbătut-o și eu alături de mulți alți turiști.

Am trecut un pod pietonal, Podul stabil (Stallbron), care a fost construit din oțel (1879-1904) pe locul celui mai vechi pod de lemn din oraș, înlocuit cu unul din fontă (1843). Podul a fost completat cu partea sa de vest (1982) pentru a acoperi porțiunea de metrou care leagă  clădirea Parlamentului ( Riksdagen) cu Cancelaria Guvernului (Kanslihuset), o clădire a cărui portic era decorat cu patru coloane dorice (1790).

La capătul podului am intrat în piața Mynttorget. Piața a luat numele de la Monetăria Regală (Kungliga Myntet) care era situată în zonă (1696-1850). Fiind aproape de Parlament, în piață au loc frecvent diverse manifestații și proteste, unul dintre ele era în plină desfășurare.

În față, paralel cu o parte din insulă se întindea Palatul Regal (Kungliga Slottet), o clădire în stil baroc în care se aflau apartamentele regale și pentru oaspeți cuprinzând 600 de camere, birourile regelui și personalului format din aproximativ 200 de persoane, săli de festivități, Capela regală, Tezaurul Regal, o bibliotecă și mai multe muzee. A fost construit în locul Castelului Tre Kronor (secolul XIII) distrus într-un incendiu (1697), într-o perioadă mai lungă de timp, construcția stagnând în timpul Marelui Război din Nord. Clădirea a fost finalizată în anul 1754. Din 2011 a început o renovare preconizată să dureze aproximativ 20-22 de ani.

Muzeul Trei Coroane (Tre Kronor museet), situat la parterul aripii de nord a Palatului Regal, era dedicat istoriei fostului castel care a fost ridicat pe locul unde în anii 900 vikingii au construit un baraj din lemn, apoi un fort de apărare (110). Prin trei modele 3D mari era înfățișată dezvoltarea clădirii de la o cetate medievală într-un castel apoi palatul actual. De asemena erau etalate și obiecte din fostul castel care au supraviețuit incendiului.

Am ocolit colțul clădirii spre partea de vest a palatului, lâsând în stânga podul Strombron.

National Museum

Un alt muzeu, Muzeul Antichităților lui Gustav III (Gustav III Antikmuseum), era format din două galerii de piatră plasate exact ca cele inițiale în care erau etalate sculpturile achiziționate din Italia, de regele căruia muzeul îi purta numele și adunate într-o colecție. După moartea lui, colecția cu peste 200 de sculpturi a fost adunată într-un muzeu care a fost deschis publicului în 1794.

Pe malul apei, într-un spațiu larg, se afla statuia Regelui Gustav III.

Pe latura de sud a palatului se afla Muzeul de Arme Regal (Livrustkammaren), cel mai vechi muzeu din Suedia.

A fost înființat de Regele Gustav Adolf (1628) pentru a etala ținutele vestimentare din campania sa în Polonia. În decursul timpului au fost adăugate diverse obiecte, arme care evocă istoria militară și contribuția regalității în istoria Suediei.

Am fost impresionată de gărzile regale aflate în perimetru, persoane nemișcate, ca niște statui.

Trezoreria Regală (Skattkammaren), situată în pivnița de sub Sala Națională a Palatului Regal, a fost deschisă pentru vizitare în 1970 printr-o decizie parlamentară. Printre obiectele etalate se găseau trei coroane salvate din incendiul castelului Tre Kronor, coroane ale altor regi suedezi, sabia lui Gustav Vasa, etc.

În fața Palatului Regal, în 2018, la celebrarea a 200 de ani a dinastiei suedeze Bernadotte, a fost mutată din Slussen statuia regelui Karl Johan XIV. Statuia a fost construită după moartea regelui la comanda fiului său, Regele Oskar I. A fost creată la Roma, trimisă în Suedia (1810), postată în Slussen (1851) și dezvelită după trei ani.  Regele era îmbrăcat în uniformă de mareșal suedez, având pe umărul drept și pe piept însemne reprezentând Ordinul Serafimului. Era postat călare pe un armăsar care la gât purta crucea ordinului regal și pe harnașament trei coroane suedeze.

Vis a vis de palat am văzut fosta Casă de Bal (Lilla Bollhuset) construită în 1627 și folosită 40 de ani pentru sporturi cu mingea, ulterior, până în 1686 de către companiile de teatru.  După înființarea Parohiei finlandeze în Stockholm clădirea a fost transformată în Biserica finlandeză (Finska kyrkan– Suomalainen kirkko) care a început să funcționeze din 1725.

În față se afla fosta Catedrală a orașului, Biserica Sfântul Nicolae-Storkyrkan.  După ce am vizitat-o am urmat strada pietonală unde se aflau o sumedenie de magazine.

Nu lipseau nici pictorii stradali, ca în orice loc din lume aglomerat de turiști.

Era așezat chiar și un telefon public de epocă, Rickstelefon, probabil pentru a lăuda rețeaua de telefonie care s-a înființat în Suedia în 1880.

Am ajuns în Piața Mare (Stortorget), cea mai veche piață din Stockholm care a fost delimitată prin construirea de clădiri pentru populația de atunci, în jur de 6.000 de persoane (1400). În decursul timpului în clădiri au început să funcționeze comercianții și piața a devenit un loc principal de întâlnire, mai ales în jurul fântânii situată în centrul ei (secolul XVIII). În 1856 fântâna a secat, a fost mutată până în 1950 când, readusă, a fost conectată la conducta de apă din oraș. Actual în piață au loc spectacole, demonstrații și Piața de Crăciun din Stockholm.

Pe latura de nord a pieței se afla Muzeul Premiului Nobel (Nobelmuseet), cu acest nume din anul 2019, în care se găseau expoziții, rulau filme, aveau loc piese de teatru, dezbateri științifice despre laureații Nobel și  informații despre fondatorul premiului, Alfred Nobel (1833-1896). Cu numele de Muzeul Nobel a fost deschis în 2001 în fosta clădire, în stil rococo francez, a Bursei de Valori (Börshuset) (1773-1776) care a înlocuit vechea Primărie. În clădire funcționau și Biblioteca Nobel iar la etaj Academia Suedeză.

La capătul străzii pietonale se afla zona care în Evul Mediu era locuită de populația germană. Numărul germanilor crescând, negustorii germani au construit o școală și în 1672 Biserica germană luterană „Sfânta Gertrude” (patroana călătorilor) (Tyska Kyrkan).

Pe turnul bisericii a fost postat un cocoș de aramă care se rotea în direcția vântului.

Când turnul a fost distrus într-un incendiu (1878) și ulterior reconstruit cocoșul a fost schimbat cu unul nou iar piesa originală închisă într-o cutie de sticlă și expusă în holul de la intrare.

Am schimbat direcția pe alte străzi pietonale comerciale înțesate de turiști.

Am ajuns în piața Mälartorget, situată în partea vestică a orașului vechi, în apropierea lacului căruia îi poartă numele.  Piața a părut ca urmare a acoperirii unei porțiuni de apă cu pământ (1866) pentru a se crea un port în care se descărcau produsele agricole din zona lacului.

În zona pieței se afla Statuia „Familia” (Familjen) efectuată de Pye Engström (1972-1973). Interesant era că mama, tatăl și copilul  puteau fi mutate și rotite de-a lungul pistelor din bază.

La capătul străzii am ajuns în zona podului Munkbron unde se afla stația autobuzului cu care urma să mă deplasez.

Citește și Stockholm, Suedia- insula Riddarholmen

 

Stockholm, Suedia- prin insulele Skeppsholmen și Kastellholmen

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru câteva zile în Stockholm, Suedia, cu mijloacele de transport  în comun am ajuns în Norrmalm lângă Teatrul Dramatic Regal (Kunglica Dramastiska Teatern– popular Dramaten). Primul teatru a funcționat în Stockholm din 1667 și  a angajat doar companii străine pentru reprezentațiile pentru Curtea Regal și uneori pentru publicul larg. Din 1737 a funcționat prima companie de teatru suedeză apoi Rege Gustav III a fondat Opera Regală Suedeză care din 1788  a încorporat și arta dramatică (vorbită) când s-a divizat în Teatrul Regal (Opera) și Teatrul Dramatic Regal amplasat  în vechile spații de la Bollhuset.

Nu după mult timp a fost mutat în Palatul Makalos, numit și Arsenalen (1793), a fost unit cu Opera sub monopol regal timp de 40 de ani și a fost cunoscut ca Teatrul Arsenal. În urma unui incendiu (1825) teatrul a fost mutat în clădirea Operei. Din 1888 s-a desprins de sub monopolul regal și a devenit Teatru de Stat căruia i s-a construit locația actuală, o clădire în stil art nouveau, cu opt scene,  situată pe malul golfului Nybroviken, iar prima reprezentație a avut loc în anul 1908.

Vis a vis de teatru se afla un parc pe lângă care am trecut spre malul apei. Berzelii Park (1852-1858) a fost numit după renumitul chimist suedez Jons Jacob Berzelius (1779-1848), fondator al chimiei moderne, a cărui statuie era postată în centrul parcului.

Am intrat în peninsula Blasieholmen unde am mers paralel cu  golful Nybrovicken, pe lângă clădirile care adăposteau clădiri de birouri și mai multe hoteluri.

Radissson Collection Strand Hotel (1912)

La capătul peninsulei se afla Muzeul Național de Arte Plastice (Nationalmuseum) fondat în 1792 sub numele de Kingliga Museet (Muzeul Regal) și mutat în clădirea actuală  construită între anii 1844-1866. A fost extins pentru atelierele muzeului (1961) apoi în 2013 a intrat în renovare și reparații. La momentul vizitei mele acestea erau pe cale a se termina.

Muzeul etalează o colecție permanentă care cuprinde picturi de Rembrand (secolul XVII) și alți pictori olandezi, desene din Evul Mediu până în 1900, o colecție de sculpturi, tablouri și artă modernă, articole de porțelan. În clădire funcționează și o bibliotecă de artă deschisă publicului.

Blasiholmen era legată de insula Skeppsholmen printr-un pod din oțel lung de 165 m și lat de  9,5 m, Skeppsholmsbron,  pe care urma să-l traversez și eu. Inițial a fost construit un pod de lemn pentru a facilita accesul spre tabăra marinei suedeze, care a fost mutată pe acel loc strategic (1638-1640), insula fiind situată cu o porțiune la Marea Baltică.

Podul a ars într-un incendiu (1822), a fost înlocuit cu unul temporar de pontoane până când a fost finalizat podul actual din oțel (1861).  Balustradele de pe lateralele podului au fost ornate cu coroana regală aurită.

În multe din fostele clădiri militare actual funcționau mai multe muzee. Pe unele dintre ele doream să le vizitez. Pe locul unui fost buncăr al Centrului de Comandă al Marinei care era situat sub o stâncă, într-un perimetru de 4.800 de metri pătrați cu multe tuneluri folosite până în anii 1980 de Marina Suedeză, stâncă care a fost distrusă în anii 1940, se afla un Muzeu de Jucării privat, Bergrummet.

Proprietarul Castelului Tidö a adunat o colecție de jucării, păpuși, mașini, trenuri, benzi desenate, etc., cea mai mare din Suedia, pe care le-a sortat după tematică și în 2017 a mutat-o în caverna și tuneluri nefolosite creând o zonă expozițională de 1.500 metri pătrați.

Lângă intrarea în muzeu, pe o colină se afla o sală de concerte, Eric Ericsonhalle. Funcționa într-o clădire cu cupolă de sticlă, în stil neoclasic, fosta biserică  Skeppsholmkirkan (1824 -1833) ridicată în locul unei biserici de lemn (Holmkirche) arsă într-un incendiu (1822). Biserica a funcționat până în 1969.

Clădirea rămasă în proprietatea Parohiei Skeppsholmen a fost restaurată în 1998 apoi în 2001 preluată și din 2009 transformată în sala de concerte care a primit numele dirijorului Eric Ericson.

În spatele lor se întindea o clădire în care funcționa Muzeul Antichităților din Orientul Îndepărtat  (Östasiatiska Muséet). A fost fondat de Parlamentul Suedez  (1926) pe baza descoperirilor făcute de Johan Gunnar Andersson în China (anii 1920) și etalează colecții de arheologie, artă plastică, cultură contemporană, din Japonia, Coreea, China, India. În plus a fost constituită și Biblioteca de cercetare, deschisă publicului.

În următoarea clădire funcționa Centrul Suedez pentru Arhitectură și Design ArkDes din cadrul Muzeului de Artă Modernă, cu două săli de expoziții în care se țin seminarii și conferințe pe tematica celor expuse și o bibliotecă.

Am coborât colina pe lângă Galeria Mejan (Galleri Mejan) din cadrul Universității de Arte. Prima școală pentru decoratorii castelului (1735) a fost transformată în școală de arhitectură (1773) și mutată într-un spațiu donat de Gerharnd Meyer, poreclit Mejan, după care și-a preluat numele. În 1780 Academia Regală de Arte a devenit independentă iar în 1995 Kungliga Konsthögskolan „Mejan” s-a mutat pe insulă. În galerie funcționează expoziții temporare ale studenților absolvenți ai Facultății de Arhitectură etalate în vederea obținerii recenziilor în cadrul unui seminar.

Ocolind Facultatea de Arte am ajuns la malul apei. Urma s-o traversez pe podul Kastellholmsbron până pe insula Kastellholmen.

În stânga podului se afla o casă construită în 1882 pentru cele două cluburi care funcționau, unul vara și unul iarna, Clubul de Canotaj și Clubul de Patinaj Regal, în locul care în acea perioadă devenise foarte popular pentru tineret. Pavilionul Clubului de Patinaj Regal și Canotaj (Skridskopaviljongen) a fost renovat în anul 2007 iar actual funcționează ca centru de conferințe și restaurant pentru desfășurarea nunților.

Am ocolit-o și am urcat pe dealul în vârful căruia se afla un punct de reper important al orașului, fortul naval Kastellet. Prima fortificație a fost ridicată în anul 1667, prevăzută cu un turn de 20 metri înălțime, care a servit ca post de urmărire a traficului naval. Pe turn a fost arborat drapelul militar al Suediei, un steag cu furculiță, care stătea ridicat pe timp de pace și era coborât sau înlocuit cu al altei țări în caz de război. Marina militară a părăsit fortul în 1990 dar tradiția arborării steagului s-a păstrat.

Mulțumită de traseul parcurs am revenit pe Kastellholmsbron de unde am admirat panorama unei părți a orașului.

Am traversat insula Skeppsholmen, apoi podul Skeppsholm.

De la Muzeul Național de Arte Plastice m-am îndreptat spre una dintre cele trei sinagogi active din Stockholm.

În Stockholm se află  4.400 de evrei. Pentru ei funcționează Congregația evreilor (Judiska Församlingen i Stockholm), o adunare a evreilor indiferent de orientarea lor religioasă.

În grabă am ajuns în parcul Kungsträdgården unde aflasem că va avea loc un concert de muzică rock. Fiind fană a acestui gen muzical doream neapărat să particip la eveniment.

O oră în orașul Gdansk, Polonia

Publicat pe de
Răspunde

În drumul spre Gdynia, port al Poloniei, de unde urma să iau feribotul, nu puteam să trec pe lângă Gdansk fără să opresc chiar dacă numai pentru o oră. Localitatea a fost formată sub teutoni prin unirea orașului vechi, în care populația majoritară era poloneză, cu orașul nou, cu populație germană. A fost distrus în cel de Al Doilea Război Mondial apoi refăcut când din clădirile vechi s-au reconstruit doar bisericile, mânăstirile și câteva clădiri importante ale orașului.

Am parcat în zona Centrului European de Solidaritate (Europejskie Centrum Solidarności) amenajat într-o clădire construită între anii 2010- 2014 ale cărei ziduri evocă coca navelor construite în șantierul naval Gdansk.

Centrul conține un muzeu dedicat istoriei Solidarității, a mișcării de rezistență civilă din Polonia și alte țări comuniste din Europa de Est, o bibliotecă cu aproximativ 100.000 de cărți și documente, o expoziție permanentă cu circa 2.000 de exponate, un centru de cercetare, spațiu pentru conferințe, etc.

În lateral, pe străduțele care probabil se îndreptau spre mare, se înălțau o sumedenie de macarale.

În locul unde fusese intrarea în Șantierul Naval „Lenin”, în decembrie 1980 a fost dezvelit Monumentul muncitorilor șantierului naval 1970 (Pomnik Poległych Stoczniowców 1970) care comemorează oamenii uciși în cursul evenimentelor din 1970.

De acolo, spre centrul orașului vechi am trecut pe lângă Liceul General Nicolaus Copernic (Liceum Ogólnokształcące im. Mikołaja Kopernika), o clădire în stil neo-renascentist. Istoria lui începe între anii 1877-1879 când a fost construită Școala Poporului care a primit numele de Liceul de Stat și Liceul pentru băieți Nicolaus Copernic (1938).

În anul 1948 școala a fost divizată în Școală de băieți și Școală de fete când una din părți s-a mutat în Piața Libertății. În anii 60 a fost transformată în Școală pentru muncitori care a funcționat până în 1983 când a devenit sediul Liceului mixt Nicolae Copernic cu profil umanist și realist.

Pe baza unei colecții de 1161 de volume donată Gimnaziului Municipal de  Marchizul de Oria, Jan Bernard Bonifacio, un bibliofil italian (1517-1597), în 1596 a fost înființată Biblioteca Consiliului Local Gdansk.

În decursul timpului a fost îmbogățită cu donații făcute de avocați, teologi și alte personalități din oraș astfel până în 1899 a ajuns să cuprindă 111.000 volume. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mare parte din colecția de cărți și manuscrise vechi au fost luate de germani. După război au fost recuperate mare parte din ele (80.000 de volume).

Din 1955 a devenit Biblioteca Academiei de Științe Gdansk (Polska Akademia Nauk Biblioteka Gdańska) care funcționează într-o clădire veche din anii 1902-1904.

În apropiere se afla Bis romano-catolică „Sfântul Iacov” (Kosciol sw. Jakuba) care aparținea Parohiei capucinilor „Sf. Bridget”. Pe acel loc au existat o capelă și un spital ridicate de marinari pentru cinstirea Sfântului Iacov (1415). Capela fiind neîncăpătoare, în locul ei au construit o biserică (1432-1437), clădire pe care am văzut-o și eu. Un secol mai târziu a fost preluată de protestanți (1556) dar predicile se țineau tot în limba poloneză.

Distrusă de un fulger (1636), reconstrucția ei a durat 3 ani, când i s-a adăugat și turnul. A funcționat ca biserică până în 1807. Sub comenduirea franceză a fost transformată în tabără pentru prizonieri apoi a fost distrusă de o explozie (1815), reconstruită și transformată în Bibliotecă care a funcționat până la mutarea sa într-un sediu nou (1904). În timpul Primului Război Mondial în clădire a funcționat un spital, în cel de Al Doilea Război Mondial Camera de meșteșugari Gdansk. Și-a reluat activitatea bisericească când capucinii au reconstruit-o și sfințit-o (1946-1948). După ce a fost renovată, în cadrul bisericii s-a deschis o filială a Muzeului Arheologic Gdansk (2011).

O altă biserică aparținând de Parohia greco-catolică, existentă în Gdansk din 1957, era Biserica Sf. Bartolomeu și Protecția Sfintei Născătoare de Dumnezeu (Kosciol Sw. Bartlomieja i Opieki Najswietszej Bogurodzicy) care funcționa într-o clădire gotică din secolul XV căreia i s-a adăugat turnul un secol mai târziu. Între anii 1524-1945 biserica a aparținut ritului luteran. Clădirea a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită de iezuiți care au funcționat până în 1990. Din 1996 biserica a devenit greco-catolică și este considerată centrul culturii ucrainiene din Gdansk.

Am depășit Hotelul Mercur îndreptându-mă spre canalul Radunia.

Paralel cu acesta se afla o alee pe care am urmat-o.

Am ajuns în dreptul Mały Młyn, Moara mică, o clădire gotică construită peste canal în jurul anului 1400. Ea nu a funcționat ca moară ci ca depozit de grâne pentru produsele morii Wieliego situată pe cealaltă parte a canalului. A fost complet distrusă în cel de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită și actual în ea funcționează Asociația Poloneză de Pescuit.

La bifurcarea canalului Radunia, pe o insulă artificială, cavalerii teutoni au construit Wielki Mlyn– Moara mare. A fost prevăzută cu 18 roți de apă din care jumătate au fost postate pe peretele lung al morii. În 1836 a fost modernizată în vederea producerii de făină, în 1939 producția ajungând la 200 de tone pe zi.

În clădirea actuală s-au păstrat 80% din cea originală, ea fiind reconstruită în 1960. Până în anii ’90 a funcționat ca centru comercial, pentru expoziții, spectacole și târguri din industria navală. Din 2016 a intrat în custodia Muzeului Amber din Gdansk.

Lateral de ea se afla Fântâna Hevelius (Fontanna Heweliusza) construită în 2014. Era formată din 3 inele de metal, o arteziană și era un adevărat  loc de relaxare.

Pe cealaltă parte a străzii se afla cea mai mare biserică din orașul vechi, Biserica rectorului părinților carmeliți Sfânta Catherine (Kościół Rektorski Ojców Karmelitów pw. św. Katarzyny) care avea ca patron spiritual pe Sfânta Ecaterina din Alexandria, Egipt. Prima biserică a fost construită între anii 1227- 1239 și un secol mai târziu a fost extinsă (1379). Clădirea păstrată până azi este veche din secolul XV.

Din 1555 a intrat în posesia protestanților până în 1945 când a fost distrusă total. A fost refăcută în mai multe etape, în stil gotic și baroc, pe o lungă perioadă de timp (1945-1982).

În turnul ei  înalt de 76 metri a fost amenajat Muzeul ceasurilor cu exponate din secolele XV-XX. În 2011 pe turn a fost postat singurul ceas pulsar din lume.

Strada pe care se afla biserica era mărginită de casele vechi intercalate de case mai noi, unele cu locuințe, în altele funcționând diverse instituții, magazine, etc.

În față se înălța Turnul Jacek  (Wieza Jacek) construit în jurul anului 1400 ca parte din  fortificațiile medievale ale orașului, în colțul de nord-vest al zidurilor defensive, cu 8 etaje de standuri de tragere și o pivniță folosită pentru depozitarea hranei apărătorilor. În 1945 a fost grav avariat apoi refăcut după original (1955) când a primit numele actual cu referire la Sfântul Jacek Odrowąż care l-a determinat pe Prințul Świętopełk să aducă Ordinul Dominican în Gdansk (1227). Din 1962 în turn a funcționat un studio foto. Ultima renovare a avut loc între anii 2015-2016.

Lângă turn se afla Piața Dominicană (Plac Dominikanski) ocupată în mare parte de  Hala Pieței din Gdansk (Hala Targowa Gdansk).

În interiorul amenajat pe două nivele și subsol se găsea tot ce dorește o persoană, de la produse alimentare, de îmbrăcăminte, până la produse de papetărie, librărie, etc.

Lângă ea se afla una dintre cele mai vechi biserici din Gdansk, fondată în 1185 și predată dominicanilor în 1227, Biserica dominicană „Sfântul Nicolae” din Gdańsk  (Dominikanie Gdańsk – Bazylika pw. Świętego Mikołaja) (1384-1487).

În timpul Reformei biserica a fost prădată și călugării alungați. În secolele VI și XVIII pe lângă elementele în stil gotic, baroc, rococo s-au adăugăm cele renascentiste și manieriste. Sub ocupația rusească (1813) biserica a ars total, dominicanii obligați să părăsească orașul (1834) și rămășițele bisericii demolate. Lângă locul bisericii a fost construită o alta catolică care în 1929 a devenit Basilica Minor. În 1945 dominicanii s-au întors și s-au stabilit în acea biserică. Datorită stării de degradare în 2018 biserica a fost închisă.

Nu puteam să ratez o altă clădire importantă a orașului vechi astfel am pătruns în parcul la capătul căruia se afla aceasta. Am trecut pe lângă statuia Jan Heweliusz care a fost inaugurată în 2006, la aniversarea a 395 de ani de la nașterea fondatorului topografiei lunare, fost consilier și primar al Danzigului, actualul Gdansk, căruia îi purta numele.

La capătul parcului Jan Heweliusz se afla Primăria Orașului Vechi (Ratusz Starego Miasta), o clădire în stil renascentist din secolul XVI, unde a funcționat Consiliul din Gdansk. A fost singura clădire rămasă neatinsă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și a servit trupelor sovietice. De la începutul anilor ’90 în clădire funcționează Centrul de Cultură al Mării Baltice (Nadbałtyckie Centrum Kultury).

În graba mare am trecut pe lângă un alt monument, Janowi Heweliuszowi Gdanska  Mlodziez, ridicat în 1973 în cinstea astrologului polonez.

Am ieșit din zona istorică și m-am îndreptat spre parcare.

Am părăsit orașul Gdansk în direcția Gdynia, oraș pe care l-am traversat până la  portul pentru feriboturi.

 

O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

 

Sighișoara, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Sighișoara din județul Mureș, situat în regiunea Transilvania, pe valea râului Târnava Mare, este foarte cunoscut mai ales datorită centrului său istoric, o cetate medievală inclusă în patrimoniul mondial UNESCO care este și azi locuită. Fiind în zonă, ne-am alocat o jumătate de zi pentru a-l vizita. Prea puțin, dar timpul ne presa.

La marginea centrului istoric al orașului se afla Sinagoga Sighișoara. A fost construită în 1903 de comunitatea de evrei, care pe atunci cuprindea aproximativ 100 de persoane, împreună cu o școală religioasă („shul”) și o baie pentru ritualuri („mikvah”). A funcționat până în 1984 când a avut loc ultima slujbă religioasă. În 2007 a fost restaurată și redeschisă pentru slujbe ocazionale, spectacole, conferințe, concerte, expoziții.

Cetatea medievală a fost ridicată în secolul XII de coloniștii sași pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe două terase: Dealul Cetății și Dealul Școlii și înconjurată de un zid de 4 metri înălțime. În secolele XIV și XVI, meșteșugarii care s-au stabilit în partea de jos a cetății au înălțat zidul și l-au prevăzut prevăzut cu 14 turnuri, fiecare purtând numele breslei de meșteșugari care l-a ridicat. Dintre ele 9 au supraviețuit până azi. În fața primului turn pe care l-am văzut, Turnul cu ceas, se afla Casa de Cultură Sighișoara pe care am străbătut-o pe sub o arcadă.

Turnul cu ceas, de 64 metri înălțime, era locul de intrare în cetate, foarte bine fortificat și prevăzut cu trei porți. Deasupra prezenta o galerie de pe colțurile căreia se ridicau 4 turnulețe cu semnificația că orașul avea drept de judecată. Pe cupola centrală se afla un stâlp meteorologic în vârful căruia era postat un cocoș care prezice vremea. Când vântul îl rotește spre apus înseamnă că va ploua.

Ceasul, construit inițial din lemn, a ars în marele incendiu din 1676 și a fost înlocuit cu unul metalic în 1677, când turnul a fost renovat și înfrumusețat cu statui dintre care un toboșar care bate sferturile de oră. Turnul a servit și ca trezorerie a orașului, pentru depozitarea muniției, arhivei și la primul etaj a funcționat Primăria orașului până în 1556.  Din 1899 și până azi în turn a funcționat Muzeul de Istorie.

Am pătruns în Piața Muzeului și am cotit la dreapta până la Turnul Fierarilor situat în spatele Bisericii Mânăstirii. A fost ridicat în locul vechiului Turn al Bărbierilor (1631), distrus în marele incendiu din 1676 apoi reconstruit. La etajul superior a găzduit Remiza de Pompieri.

În apropierea lui se afla o terasă pe care ne-am oprit pentru a vedea panorama orașului.

Nu am pierdut mult timp deoarece norocul era de partea noastră, Biserica Mânăstirii era deschisă și doream să o vizităm.

Biserica evanghelică-luterană a aparținut Mânăstirii Dominicane  care a fost construită în secolul XIII. Mânăstirea a fost demolată în secolul XIX pentru a se construit locația Consiliului Municipal. Biserica a supraviețuit, cea actuală având forma celei din 1677.

Interiorul era sobru.  Se remarcau altarul, o cristelniță din bronz (1440) și orga folosită azi pentru concerte ce se desfășoară în biserică.

Vis a vis de biserică se afla Casa venețiană, o casă din secolul XVII modernizată în stil neogotic (secolul XIX), care azi găzduiește birourile Forumului Democrat German.

Lateral de ea se afla o altă casă istorică, Casa Vlad Dracul,  în care se presupune că s-a născut Vlad Țepeș (1431), numit și Dracula,  paradoxal folosită azi ca restaurant cu bar.

Pe lângă ea am urmat străduța îngustă până în Piața Cetății delimitată de casele de epocă frumos colorate în care funcționau baruri, restaurante, magazine și în fața lor diferite terase.

Am urmat strada Școlii pentru a urca pe a doua terasă a cetății, Dealul Școlii.

La capătul ei se afla Scara Acoperită sau Scara Școlarilor care a fost construită în 1642 și acoperită pentru protejarea școlarilor care urcau cele 300 de trepte la Liceul Joseph Haltrich. În 1849 a suferit modificări în urma cărora au rămas doar 176 de trepte pe care le-am urcat și noi.

Sus am ieșit pe o alee în dreapta căreia se vedea unul dintre cele mai vechi turnuri ale zidului cetății, Turnul Frânghierilor, care a fost distrus de tătari (1241), reconstruit ulterior (1350), reparat în secolul XVI și rămas intact în timpul marelui incendiu. Am aflat că era singurul dintre turnuri care era locuit și anume de paznicul cimitirului bisericii ce se afla pe deal.

De lângă el priveliștea era minunată. Se vedea continuitatea zidului cu unele dintre turnurile sale, cum acesta încercuia fosta cetate, de asemenea și panorama întregului oraș. Turnul Măcelarilor a fost construit în secolul XV ca turn de apărare a Porții Törle, poartă unde se făcea împărțirea turmelor.

În vârful dealului trona Biserica evanghelică-lutherană din Deal „Sfântul Nicolae”, a patra biserică gotică ca mărime din Transilvania. Construcția sa a început în anul 1345 pe locul unei cetățui mai vechi, modificată în 1429 și terminată în 1525. A fost renovată în 1934 și între anii 1992-2003.  În biserică a fost ales Gheorghe Rákóczi ca Principe al Transilvaniei și Rege al Ungariei (1631).  Azi, în biserică funcționează Muzeul Artei saxone și Centrul Cultural româno-saxon.

Din păcate interiorul l-am putut vedea doar prima geamurile ușii de sticlă. Biserica era închisă.

Lângă biserică, pe deal se întindea cimitirul evanghelic cu pietrele funerare înconjurate de verdeață. Era străbătut de alei cu bănci pe care te puteai reculege.

Am coborât dealul pe strada Scării.

Ne-am învârtit pe străduțele pietruite, unele locuite, altele funcționând ca restaurante și pensiuni, turismul fiind foarte bine dezvoltat.

Am ajuns la Turnul Croitorilor (secolul XIV), în partea opusă Turnului cu Ceas. Acolo a fost a doua poartă de acces în cetate prin două ganguri care se închideau de cele două părți cu grilaje de fier. Turnul era locul de depozit al pulberii care în marele incendiu a explodat și l-a distrus parțial. A fost refăcut în 1935.

Am ieșit în afara zidului și ne-am continuat plimbarea pe sub copacii care-l străjuiau.

La capătul de nord al zidului am reintrat în cetate. Acolo se afla Turnul Cizmarilor, cel mai scund dintre toate turnurile. Ridicat în 1521, fortificat în 1603, turnul a fost parțial distrus în 1606. Reconstruit de breasla cizmarilor (1650), efortul a fost aproape degeaba pentru că a fost distrus în marele incendiu (1676). Ultima reconstrucție, formă în care l-am văzut și noi, a fost în 1681. În turn azi funcționează Redacția Jurnalului de Sighișoara și Radio Son Sighișoara.

A fost ultimul turn pe care l-am văzut, pe cele ale tăbăcarilor, cojocarilor și cositorilor care au supraviețuit nemaiavând timp.  Am traversat părculețul în care, central, se afla bustul lui Petőfi Sándor, poetul național maghiar participant direct la Revoluția din 1848.

De cealaltă parte a parcului se afla Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”.

A fost construită (1895-1896) pe locul unei biserici vechi demolată care a aparținut inițial Mânăstirii Dominicane, ulterior Mânăstirii Franciscane. Clădirea în stil neo-clasic prezenta elemente neogotice și neoromanice.

În incendiul din 1983 interiorul a fost avariat apoi refăcut după doi ani.

Între anii 2005-2007 întreaga biserică a fost restaurată și renovată.

Ne-am deplasat pe lângă Casa Georgius Krauss spre Piața Cetății apoi în Piața Muzeului.

De acolo am trecut pe lângă Palatul Comitatului, o clădire în stil renascentist în care funcționa Primăria Sighișoara.

Am ocolit-o spre promenada din spatele ei.

Cum timpul de plecare se apropia, am aruncat o ultimă privire panoramei orașului.

Pe la Turnul cu Ceas am ieșit din cetate spre Piața Herman Oberth.

Vizita noastră a luat sfârșit. Ne-am îmbarcat în automobil și…la drum! Traversând râul Târnava Mare am aruncat o ultimă privire spre frumosul oraș.

Pe cealaltă parte a râului, în trecere am pozat Biserica Reformată (1888) și Biserica Ortodoxă „Sfâta Treime” (1934-1937) după care am prins viteză.

Biserica Reformată Sighișoara

Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” Sighișoara

Spre casă, la Arad, aveam de parcurs 360 km. Urmând traseul Mediaș- Copșa Mică, am făcut o scurtă oprire în județul Alba, la Blaj.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostol Andrei și Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Blaj

Știam de la început că vom ajunge noaptea acasă astfel,  în Alba Iulia, am urcat la  Cetatea Alba Carolina pentru o ultimă pauză.

Urma porțiunea cea mai grea de drum, de la Deva la Arad pe  Valea Mureșului. În sfârșit Aradul!

Primăria Arad

Toledo, Spania-final de excursie

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Catedrala Santa Maria de Toledo, pe străduțele întortocheate, am urcat la Alcázar, fortăreața situată pe stânci, simbol al orașului Toledo, la cărei nume provine  prescurtat din arabă Al-Quasaba, însemnând cetate sau reședință domnească. A fost construit în secolul III ca palat roman în care stătea pretorul sau magistratul. În 568 a devenit capitala regelui vizigot Leovigildo. În secolul IX a intrat în posesia musulmanilor care au continuat construcția. Între secolele XI-XIII a fost restaurat și extins combinând cele trei culturi- evrei, arabi și creștini- ca stiluri arhitectonice și a fost dotat cu cele patru turnuri situate la colțurile clădirii.

Din secolul XIV, sub dinastia Trastamara a devenit reședință regală și în secolul următor regii creștini au restaurat fațada. Din 1526, sub Carlos I a funcționat Cortes de Toledo, clădirea a fost modificată cu arcuri susținute de coloane corintice și închisă în jurul unei curți rectangulare. A fost deteriorată în timpul Războiului de Succesiune (1710), restaurată (1774) și instalată Casa Regală de Caritate.

În timpul Războiului de Independență a fost bombardată de trupele lui Napoleon  și a rămas intactă doar clădirea principală.  Sub regina Elisabeta (1833-1868) a început reconstrucția pentru a găzdui Colegiul de Infanterie. În acea perioadă a fost postat în unul din turnuri un telegraf optic, al 10-lea din linia Andaluziei pentru mesajele Madrid-Cadiz (1848-1857).

Regina fiind detronată lucrările au încetat aproape în totalitate. În 1887 în urma unui incendiu a fost distrus aproape în totalitate.

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936) a fost ocupat și distrus aproape total de trupele Republicane, ulterior reconstruit. Din 1998 a devenit sediul Bibliotecii din Castilla-La Mancha.

În 2010 în Sala Regală din Alcatraz  s-a deschis Muzeul Armatei (Museo del Ejercito) creat prin fuziunea mai multor muzee militare create în secolele XIX și XX. Se evocă numeroase bătălii, sunt expuse piese de artilerie, inginerești, etc.

Din nefericire a început să plouă mărunt. Am ajuns în dreptul Arcului de sânge (Arco de la Sangre) care a purtat și denumirea arabă Bab-al-Yayl însemnând Poarta Cailor. În fața lui era postată statuia lui Miguel Cervantes.

Prin arc, singura poartă de intrare, am ajuns în Piața Zocodover (Plaza Zocodover), fosta piață centrală a orașului în care se desfășurau festivitățile, jocurile cucaña, treceau cursele cu tauri, iar în perioada Inchiziției aveau loc execuțiile publice. În 1589 piața a fost distrusă de un incendiu astfel în secolul XVII o serie de case au fost demolate și piața a fost reconstruită cu o singură poartă de acces. În 1854 a fost transformată într-un dreptunghi mărginit pe o parte de arcade.

Pe laturile pieței se aflau numeroase magazine, cofetării, restaurante, bănci și Centrul de Informare turistică. Toledo e supranumit și patria marțipanului. Pe lângă cel tradițional, se fabrică și diferite sortimente de ciocolată care sunt bine cotate de vizitatori. Ne-am refugiat de ploaie într-unul din magazine și după ce am studiat marfa ne-am dat seama că obiectele expuse erau din…CIOCOLATĂ!

După ce ploaia s-a oprit am început coborârea îndreptându-ne spre gară. Am ieșit din piață pe lângă Muzeul Santa Cruz (Museo de Santa Cruz) cu secții de arheologie, arte frumoase, arte decorative și o expoziție permanentă El Greco.

Muzeul funcționa în vechiul Spital Santa Cruz fondat în secolul XV pentru orfanii și copiii fără adăpost din oraș care a început să funcționeze într-o clădire din secolul XVI ridicată în stil maur și flamenco.

L-am ocolit pe lângă Mânăstirea Concepției Imaculate (Convento de las Concepcionistas), ordin romano-catolic.

Mânăstirea a fost fondată în 1484, a fost preluată de ordinul Concepționiștilor care au transformat-o combinându-se stilurile renascentist și gotic.

Pe locul de lângă ea a existat un templu Mozarabic (1332-1338) care a funcționat timp de trei secole. A fost preluat împreună cu mai multe clădiri de Ordinul Muntele Carmel care a construit o mânăstire. Aceasta a fost complet distrusă de trupele lui Napoleon (1809-1812), ulterior rămășițele demolate.

În 1865 Consiliul Municipal a achiziționat terenul, a plantat copaci și alte soiuri de plante și locul în care a existat mânăstirea a fost transformat într-un pasaj de trecere, Paseo del Carmen.

Am coborât până la râul Tagus pe care urma să-l trecem. În fața noastră se ridica Poarta Alcantara (Puerta de Alcántara), loc de acces în orașul istoric încă din secolul X. „Poarta” erau de fapt două porți de o parte și de alta a râului unite printr-un pod. Poarta propriu-zisă a  suferit modificări în decursul timpului azi arătând ca un arc potcoavă între două turnuri crenelate, formă militară hispano-musulmană. Din secolul XVI până în 1911 poarta a fost închisă.

Am intrat pe „poarta” dinspre oraș pentru a traversa râul.

Podul Alcantara (puente de Alcántara) a fost construit în perioada romană (secolul II), fiind foarte avariat a fost reconstruit în secolul X. Sub domnia regilor catolici (secolele XV-XVIII) a fost decorat și turnul estic transformat în arc de triumf stil baroc.

De pe pod în partea dreaptă se vedea un alt pod folosit pentru circulația rutieră și lângă el clădirea unui punct de observație, Ronda de Juanelo.

Parcă nu doream să părăsim Toledo. După ce am trecut podul ne-am oprit pentru a admira pentru ultima dată, poate nu, orașul cu Alcatrazul proiectat parcă spre nori.

Și pentru a pleca și mai încântate, în spatele gării se profila un curcubeu care parcă ne îndemna să revenim.

Plimbare prin Toledo, Spania

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes)  am continuat itinerarul nostru prin Toledo. O dată cu restaurarea mânăstirii (în jurul anului 1881) când s-a conservat Conventul Sfânt Ana și s-a reconstruit partea de mânăstire distrusă de trupele franceze a fost ridicată și Școala de arte și meserii (Escuela de Artes y Oficios Artisticos de Toledo).

Pe fațadă, deasupra intrării era postată o inscripție care amintea că a fost ridicată în timpul domniei lui Alfonso XI. În timp școala a fost extinsă cu o nouă clădire.

În partea de sud era închisă în sticlă și fier o seră cu forme gotice.

Am intrat în fostul cartier evreiesc unde, la mică distanță una față de cealaltă, am văzut două sinagoge. Sinagoga de Santa Maria la Blanca a fost construită în 1260, pe teritoriul creștin, de conducătorii mauri, în stil Mudejar și a fost în principal finanțată de comunitatea evreiască din Toledo.

A purtat denumirea de Sinagoga Mare și a funcționat până la progromul din 1391 când a fost transformată în biserică a Ordinului Calatrava (1411) și a primit denumirea de Biserica Santa Maria la Blanca.

În 1550 a devenit sediu pentru femeile care se pocăiau, între anii 1600-1701 a fost nefolosită apoi a devenit sediul garnizoanei Toledo. În timpul invaziei trupelor lui Napoleon (secolul XIX) a fost transformată în depozit.

Interiorul a fost împărțit în cinci nave separate de 32 de stâlpi decorați Almohad cu influențe romanice.

După Războiul Civil Spaniol guvernul a cedat clădirea Bisericii Catolice.

Actual nu mai au loc activități religioase. Clădirea funcționează în scop turistic, ca muzeu și centru pentru activități culturale.

Sinagoga del Transito sau Sinagoga Samuel ha-Levi a fost construită de cel căruia îi poartă numele (1357-1363), un personaj important care, deși era interzisă construirea de sinagoge,  a primit permisiunea lui Petru I în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat de evreii din Toledo pentru recuperarea orașului cucerit de Enrique II de Castilla. În 1492 evreii au fost expulzați, clădirea a suferit modificări și a fost folosită o parte ca Biserică a Ordinelor militare Calatrava și Alcantara și dependințele ca spital și azil pentru călugări.

Numele de „Tranzit” a început să fie folosit în secolul XVII după ce altarul a fost împodobit cu o cutie de tranzit a Maicii Domnului. Până în 1877 clădirea s-a deteriorat treptat. În anii 1960 a fost restaurată și din 1964 în ea funcționează Muzeul Sefardi (Museo Sefardi) cu exponate despre cultura spaniolă evreiască și Sefardică.

Lângă muzeu era postată statuia lui Samuel ha-Levi.

Am traversat micul parc Traseo del Transito la o terasă de unde se vedea panorama dealurilor înconjurătoare și fluviul Tajo care curgea domol printre ele.

Un alt muzeu, Museo del Greco, format din două clădiri, una din secolul XVI și una din secolul XX, despărțite de o curte, a fost deschis în 1911 pentru a afișa operele de artă ale artistului El Greco și ale altor artiști spanioli din secolul XVII.

După un mic urcuș am ajuns la Biserica Sfântul Toma (Iglesia Santo Tome) care a fost construită în secolul XII pe locul unei moschei din secolul XI.

A fost transformată în biserică creștină (secolul XIV) când minaretul a fost transformat în turn clopotniță încrustat cu faianță în stil Mudejar.

Lipită de ea se afla Biserica Sfântului Mântuitor (Iglesia del Salvador) și aceasta construită pe locul unei foste moschei din secolul XI, extindere a uneia mai vechi (secolul IX) care a fost ridicată pe locul unei clădiri vizigote. A fost terminată în 1159 și a funcționat ca biserică creștină până la sfârșitul secolului XV când a devenit biserica unui cimitir, secol când a ars într-un incendiu și a fost refăcută total. Din alt incendiu (1842) a fost salvată doar Capela Santa Catalina iar în 1842 a fost închisă.  Până azi s-a păstrat un singur pilastru din epoca vizigotă pe care sunt scene din viața lui Cristos.

Pe latura unei mici piațete se ridica Biserica San Marcos (Iglesia San Marcos). Inițial a făcut parte din Mânăstirea Sfintei Treimi a ordinului Trinitarios Calzados apoi a fost refăcută (1628) în stil Mudejar cu interiorul în stil baroc spaniol.

În secolul XX a fost extinsă cu un spațiu care și azi găzduiește Arhiva municipală Toledo și Centrul de Artă San Marcos.

Am înaintat pe străduțele înguste cu magazine de suveniruri, baruri, restaurante, hoteluri și am coborât pe lângă Adoracion Eucaristica Perpetua.

Am ajuns în Piața Primăriei (Plaza del Ayuntamiento) unde pe o latură se afla Palatul Arhiepiscopului (Palacio Arzobispal), o clădire extinsă treptat în care s-au adunat mai multe stiluri arhitecturale (secolele XIII-XVI). În secolul XV a fost construit un palat pentru a-l lega de catedrala vecină.

Azi o parte din palat funcționează ca Muzeu de Artă.

Primăria (Ayunamiento de Toledo) se afla vis a vis de Catedrala Santa Maria de Toledo. Construcția clădirii a avut loc în mai multe etape astfel lucrările au început în secolul XVI și cu mai multe întreruperi a fost terminată în 1703. Clădirea e formată în jurul unei curți centrale. În ea funcționează numeroasele birouri ale Consiliului Municipal.

Ne-am întrerupt plimbarea pentru a vizita Catedrala Santa Maria de Toledo.

 

Toledo Spania

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toledo din Spania se află în regiunea Castilla-La Mancha la 70 km sud de Madrid. Este  situat pe o colină și o parte înconjurat de fluviul Tajo (Tagus), cel mai lung din peninsula Iberică. Cu trenul de viteză am ajuns în 30 minute la stația terminală, Gara Toledo (Estacion Toledo). Prima linie de cale ferată ce lega Madridul de Toledo și gara aferentă, la est de oraș, au fost construite în 1858. Între 1916-1917 clădirea a fost înlocuită cu una nouă în stil Mudejar care a intrat în funcțiune în 1919. O dată cu crearea liniei de mare viteză între Madrid și Toledo (2005) clădirea a fost restaurată.

Clădirea formată dintr-un pavilion central și două aripi laterale era decorată cu arcade și turnulețe. Prezenta cinci uși de acces în sala mare bogat ornamentată cu mozaicuri și vitralii.

Peretele cu fostele case de bilete era format din lemn sculptat. În fața lui se aflau grilaje de fier forjat. Lateral de sala mare era amenajat un spațiu modern de unde se puteau obține informații și cumpăra biletele de călătorie.

În partea dinspre oraș se ridica turnul cu ceas. În fața gării se întindea un spațiu mare de parcare și o stație de autobuze. Am preferat să parcurgem drumul spre oraș pe jos.

Pe malul fluviului Tajo, pe o altă colină se ridica Castelul de San Servando (Castillo de San Servando). A fost construit ca mânăstire de călugări (1088) apoi ocupat de Cavalerii Templieri care au transformat-o  într-o cetate pentru apărarea împotriva musulmanilor (secolul XII). Când musulmanii au fost expulzați din Peninsula Iberică și Ordinul cavalerilor Templieri s-a dizolvat (1312) cetatea a rămas fără utilitate și în timp s-a degradat. În secolul XXI castelul a fost refăcut și funcționează ca hostel pentru tineret.

Am mers paralel cu orașul care se înălța în stânga noastră. Pe rând a fost municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, cucerit de mauri sub Califatul de Cordoba când în oraș au coabitat evrei, creștini și musulmani, apoi condus de arabi când s-a numit Tulaytulah și recucerit pentru Spania de Alfonso VII (1085). În timpul Evului Mediu a devenit un important centru industrial cunoscut pentru producția de săbii și Oraș Imperial sub domnia lui Carol V (secolul XVI), unul dintre cele mai importante centre culturale. După ce Filip al II-lea a mutat curtea regală la Madrid orașul a început să decadă. În 1986 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am trecut fluviul și am început urcușul pe lângă zidurile fostei cetăți Toledo până la Poarta Nouă Bisagra (Puerta Nueva de Bisagra), una dintre porțile prin care se intra în cetate. A fost construită de mauri, reconstruită (1540-1576) din două corpuri separate între care s-a format o curte. În partea exterioară, între două turnuri circulare mari se afla un arc semicircular pe care era postată stema împăratului Carol V, un vultur cu două capete și deasupra, central, o statuie de înger. Spre interior pereții porții erau drepți și lateral se înălțau două turnuri pătrate.

Am pătruns în fostul cartier musulman. Între Poarta Bisagra Nouă și Poarta Bisagra Veche se afla o biserică catolică, Iglesia de Santiago del Arrabal, construită pe locul unde se aflase o moschee (secolul XIII), la marginea orașului vechi. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori.

Am coborât puțin până la poarta veche, Puerta Antigua de Bisagra sau Puerta Alfonso VI (Poarta balamalelor veche). A fost construită în secolul X, în stil Mudejar, ca poartă principală de intrare în oraș. A fost închisă o dată cu construirea porții noi și folosită doar pentru anumite ocazii până în 1905 când a fost restaurată și redeschisă publicului.

Ne-am întors și am urmat drumul pe lângă Schitul Maicii Domnului de la Steaua (Ermita de la Virgen de la Estrella) ridicat în 1611 de ordinul religios cu același nume cu ajutorul breslei grădinarilor. Ulterior capela a fost demolată și în secolul XVII ridicată actuala construcție în stil baroc. Într-o nișă se afla postată o statuie a Fecioarei cu Copilul în brațe.

A treia poartă și cea mai veche din oraș, Poarta Soarelui (Puerta del Sol), construită în secolul XII pe locul unui turn de apărare din secolul X, a fost deteriorată în timpul războaielor civile iar cea pe care am văzut-o a fost reconstruită în stil Mudejar (secolul XIV). În secolul XVI deasupra arcului porții a fost postat un medalion cu sfântul Idelfonso, patronul orașului Toledo și pe lateralele lui au fost pictate soarele și luna, de la care și numele porții.

În vestul ei era o altă poartă veche construită în secolul X, Puerta de Valmardón sau Poarta Bab al-Mardum, situată lângă o moschee. Mardum în limba arabă însemnând blocat, probabil că a fost înlocuită ca funcționalitate cu Puerta del Sol.

Fiecare clădire, poartă, biserică, moscheie, aflate unele lângă celelalte, își aveau povestea lor. Moscheea Cristo de la Luz (Mezquita del Cristo de la Luz), denumită anterior Bab-al- Mardum, era situată în zona orașului Medina unde locuiau musulmanii bogați. În 999 Ahmad ibn Hadidi, din bani proprii, a ridicat o clădire mică pătrată și a decorat fațada cu turnuri de ceramică. Legenda spune că aceasta a fost construită pe locul spre care l-a îndrumat un fascicul de lumină și  a găsit îngropată o figurină a lui Isus, pentru ca Allah să-i ofere un loc în Paradis.

Ulterior a fost adăugat un perete semicircular în stil Mudejar. După ce Alfonso VIII a cucerit Toledo (1186) a cedat clădirea Cavalerilor Ordinului Sfântului Ioan care au modificat interiorul, au adăugat absida și au transformat-o în Capela Sfintei Cruci (Ermita de la Santa Cruz) iar moscheea a primit actuala denumire.

Pe prima străduță la dreapta se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (Convento de los Carmelitas Descalzos), un complex construit între anii 1653-1655.

În secolul XVIII nava centrală și capelele au fost acoperite cu panouri azulejo (plăci ceramice decorate).

Normal că nu puteam să cuprindem în vizita noastră toate clădirile istorice ale orașului mai ales datorită faptului că ne-am încurcat pe numeroasele străduțe înguste, scurte, ca un labirint.

Am ajuns la o clădire circulară care aparținea de o biserică veche (Iglesia de San Vicente) ridicată în secolul XII de Alfonso VI după ce a cucerit Toledo. În decursul timpului a suferit reconstrucții și transformări.

În 1842 biserica a încetat să funcționeze. Azi găzduiește o fracțiune a Muzeului de Artă Toledo, Circulo de Arte și sub vechea capelă există cafenea, restaurant, club de noapte cu concerte de muzică life.

Clădirea din apropierea ei găzduia o parte din  Universitatea Castilla-La Mancha (Vicerrectorado de Relaciones Internacionales y Formación Permanente- Universidad Castilla-La Mancha).

Ne-am învârtit pe străduțele ca niște ganguri care se deschideau din loc în loc în câte o piațetă. În Plaza Amador de los Rios se afla Muzeul Tolmo amenajat în Oratorio de San Felipe Neri, o biserică în stil gotic construită în secolele XV-XVI pe locul unei biserici iezuite demolată. De asemenea se puteau vizita Băile romane a căror intrare noi nu am depistat-o.

.

După alte străduțe și o piață am ajuns la Biserica Iezuiților San Idelfonso (Iglesia de los Jesuitas-San Ildefonso) dedicată sfântului patron al orașului Toledo.

Pe locul de naștere al Sfântului Ildefonso în 1569 se aflau casele contelui de Orgaz care au fost cumpărate de iezuiții din Toledo (1629) și au început construcția unei biserici în stil baroc. Terminată în 1765, s-au bucurat de ea doar doi ani fiind expulzați de Regele Carlos III.

De o parte și de alta a ușii de intrare, păstrată cea originală, se aflau câte două coloane înalte și deasupra ei o fereastră cu vitralii flancată și ea de patru coloane corintice între care erau postate statuile lui Pedro și Estefania Manrique și scutul familiei lor.

În interior, de-a lungul navei erau postate statuile celor 12 apostoli și în spatele altarului o frescă ce reprezenta coborârea Fecioarei asupra Sfântului Ildefonso. Biserica a intrat din nou în posesia iezuiților abia în secolul XX.

Urmând strada Alfonso XII am început să vizităm mânăstirile din acea zonă, aflate una lângă cealaltă. Mânăstirea Maicii Domnului (Antiguo Convento Madre de Dios) a fost fondată în secolul XV. În decursul timpului clădirile mânăstirii s-au deteriorat, unele chiar ruinat, fiind părăsite de călugărițe.  În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori și reabilitată după ce a intrat în posesia Universității Castilla-La Mancha care a construit în interiorul mânăstirii și o clădire pentru Biblioteca San Pedro Martir.

Următoarea a fost o mânăstire dominicană, Convento San Pedro Martir. Fiind situată în afara zidurilor cetății în 1407 a fost mutată în interior pe locul unor case donate și extinsă în jurul a trei terase. Biserica actuală a fost construită în secolul XVII. Din 1991 a intrat în posesia Universității din Castilla-La Mancha.

În Plaza San Roman am văzut statuia lui Lope de Vega, unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi spanioli.

Pe o latură a pieței se afla Casa Santa Teresa de Jesus– Casa de Mesa. De-a lungul timpului casa a fost locuită de nobili din Toledo dintre care familia Malagon (secolul XVI), protectoare a Sfintei Teresa care a locuit acolo în timpul șederii în Toledo când a scris cartea sa biografică și familia Mesa (secolul XVIII) căreia îi poartă numele. A fost restaurată în 1972 și azi găzduiește Academia Regală de Arte Frumoase și Științe Istorice din Toledo.

În stânga clădirii se afla o altă biserică, Iglesia de San Roman, construită în secolul XIII pe locul unei bazilici vizigote ridicată la rândul ei pe locul unei vile romane. În biserică a fost încoronat Regele Alfonso VIII de Castilla. Turnul său în stil Mudejar era vizibil de la depărtare.

În clădire funcționează Centrul Vizigot și Muzeul Culturii (Museo de los Concilios y la Cultura Visigoda).

În continuare am trecut pe lângă două școli. Prima a fost Școala de limbi străine EOI Raimundo de Toledo– Escuela oficial de Idiomas care purta numele călugărului francez benedictin, Arhiepiscop de Toledo (1125-1152). În conjunctura coabitării mai multor nații el a creat Școala de Traducători care au recuperat textele vechi și a promovat studiile filosofice, școlile de medicină, matematică și astronomie.

Colegiul de fete nobile (Colegio de Doncellas Nobles) a fost fondat în 1551 pentru a educa tinerele mame atât din familii nobile cât și din cele sărace. A funcționat în clădirea prințului Melito care a fost restaurată (secolele XVII, XVIII) și extinsă pe locul a două case vechi (1900, 1903) când a fost transformată în stil neo-Mudejar păstrând portalurile în stil baroc. Aparține și ea Universității.

În altă piațetă, Plaza de Padilla, central trona statuia lui Juan de Padilla. În spatele lui se afla o altă școală, Colegio Mayor Gregorio Marañón și pe o laterală Centrul Cultural San Clemente.

Lângă Colegiu, despărțite de o străduță îngustă, se afla Mănăstirea Sfântului Dominic de Silos (Vechiul)  (Convento de Santo Domingo el Antiguo) cu Parroquia de Santa Leocardia. Construită în secolul VI în stil Mudejar, după cucerirea orașului de Regele Alfonso VI (1085)  a fost reconstruită și ocupată de călugărițe care în 1159 au adoptat reforma cisterciană. În secolul XVI a fost demolată și reconstruită cu o extindere pe locul unde s-a născut Sfânta Leocardia, pentru îngroparea Mariei Silva, o doamnă portugheză din alaiul reginei Isabel a Portugaliei, care și-a dedicat viața mânăstirii. De atunci mânăstirea poartă numele dublu a Sfântului Dominic și Sfintei Leocardia. În 1800 a fost transformată în stil neoclasic.

În Plaza Santa Teresa de Jesus am văzut Mânăstirea Carmelitelor Desculțe din San Jose (Convento de las Carmelitas Descalzas de San José). În Toledo comunitatea Carmelitelor Desculțe a fost fondată de Sfânta Teresa de Ávila. În 1607 călugărițele au cumpărat o casă neterminată (1572) și au construit  mânăstirea (1626-1643). În secolul XVIII interiorul a fost decorat cu panouri azulejos (plăci ceramice glazurate).

Am ajuns la poarta de vest a orașului, Puerta del Cambron, care inițial a purtat numele de „Poarta evreilor” pentru că de acolo începea cartierul evreiesc. În 1576 a fost refăcută în stil renascentist și deasupra arcului porții a fost postată statuia Sfintei Leocardia.

Pe lângă Palatul La Cava (Palacio de La Cava) construit în secolele XVI-XVIII, azi proprietate privată, am intrat în Plaza San Juan de los Reyes unde trona biserica din Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes) pe care urma să o vizităm.

Și așa a trecut dimineața fără să remarcăm. După vizitarea mânăstirii urma să continuăm plimbarea noastră prin alte zone ale orașului Toledo.

 

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

De la Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț în nici 15 min. am ajuns în localitatea Strei la marginea căreia, pe un mic deal, în vechiul cimitir se afla o biserică ortodoxă atestată documentar din 1392. Pentru a ajunge la ea am trecut pe o potecă pe lângă lanurile de porumb.

După unele surse Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei a fost ctitorită de boierul român Ambrozie în jurul anului 1270 pe locul ruinelor unei „villa rustica” romană din care s-au păstrat până azi unele porțiuni ale anexelor. După alte surse ctitor a fost cneazul Petru, fiul lui Zaicu, care a primit în dar trei sate drept recompensă pentru participarea sa la numeroasele campanii militare ale lui Ludovic cel Mare în Italia (1347-1380). Biserica a fost împodobită cu picturi murale efectuate de pictorul Grozie ale cărui portret și nume se află în absida altarului.

Biserica a fost construită din piatră brută într-un stil nemaiîntâlnit la bisericile ortodoxe, gotic timpuriu cu influențe bizantine și elemente locale. Clopotnița cu trei nivele și acoperiș cu patru fațade triunghiulare s-au păstrat intacte până azi. În interiorul turnului, în interior s-a găsit un fragment dintr-un sarcofag roman.

Inițial intrarea se făcea printr-o ușă situată sub turn, deasupra căreia se afla un arc pe care s-a păstrat un fragment din frescele exterioare cu care a fost acoperită biserica. Ulterior intrarea s-a mutat pe o latură a bisericii.

Interiorul a fost pavat cu cărămizi romane. Din frescele vechi s-au păstrat o parte- în altar „Isus în glorie” și cortegiul Apostolilor, în navă „Buna Vestire”, Sfântul Nicolae și alți sfinți. Personajele au ochii scoși fapt explicat prin invazia turcească a zonei care în drumul lor au profanat bisericile. O legendă populară spune că ochii au fost scoși de vrăjitoare pentru a prelua sfinților puterea.

Din 1940 în biserică s-au ținut tot mai puține slujbe. După spusele localnicilor legionarii au construit o nouă biserică și cea veche a fost abandonată. Între anii 1969-1970 Biserica din Strei a fost restaurată. Din păcate nu poate fi vizitată. Este deschisă o singură dată în an, în septembrie, de hramul Adormirea Maicii Domnului când are loc Sfânta Liturghie.

Ne-am întors la Hațeg și am parcurs 3 km în altă direcție, până în localitatea Sântămăria Orlea, pentru a vedea o altă biserică veche din piatră în care se găsește cel mai vechi ansamblu pictural din țară. Am avut norocul să putem intra. Deținătorul cheilor, un fost cadru militar, ne-a deschis, taxat și ne-a povestit detaliat istoria ei.

Nu se știe exact cine a construit-o. Una din variante este că o dată cu colonizarea zonei cu maghiari catolici, aceștia ar fi ridicat Biserica „Sfintei Treimi”(1276) care a aparținut de Curtea Regală Hațeg.

După ce Curtea Regală a fost distrusă de invaziile turcești (1520-1438), împreună cu satele aparținătoare, satul a fost dăruit cnezilor Cândea, drept recompensă pentru participarea lor la luptele antiotomane, de către Ioan de Hunedoara, administratorul zonei din partea Coroanei Maghiare.

A doua variantă afirmă că deoarece cnezii erau ortodocși și Biserica Sântămărie Orlea a fost de rit ortodox. Mărturie stau picturile bizantine din secolul XIV  și literele chirilice înscrise în altar descoperite prin restaurare.

După 1447 familia Cândea a trecut la catolicism, o dată cu ei și biserica care din 1555 și până azi a funcționat în rit reformat calvin. Până în 1613 în biserică se oficiau slujbe reformate în paralel cu cele ortodoxe. După acea perioadă ortodocșii au rămas fără biserică.

Inițial biserica a fost construită în stil romanic, ulterior a fost transformată în stil gotic timpuriu („gotic burgund”). Turnul a fost ridicat pe cinci niveluri și prezintă un amestec de stiluri astfel la parter se află un portal de tip romanic, la primul etaj o fereastră gotică, la celelalte etaje ferestre tip romanic. În interiorul bisericii pereții au fost pictați în trei etape succesive. Cele trei straturi au fost descoperite cu ocazia restaurărilor, prima în 1869, a doua în 1873, făcute la comanda Comisiei Monumentelor Istorice din Budapesta.

Cel mai vechi strat, format din 10 cruci de consacrare situate în zona altarului, a fost realizat o dată cu construcția bisericii. Peste el, în partea de est a navei s-a descoperit o inscripție în latină ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Al treilea strat, probabil din anii 1400, s-a găsit în zona altarului și pe pereții de sub tribună. Se presupune că picturile acestui strat au fost finanțate de familia Cândea.

Din păcate în acel secol restaurările au fost oprite de către conducătorii Bisericii Reformate.

Lateral de centrul comunei se afla Castelul Kendeffy, castel feudal construit pe malul Râului Mare între anii 1777-1782 de familia de nobili căreia îi poartă numele. Sub regimul comunist a fost naționalizat (1946),  din 1982 a fost preluat de Administrația județeană Hunedoara și transformat în hotel care a funcționat până când a fost retrocedat. Fiind proprietate privată nu am putut intra să-l vizităm. Am putut vedea doar turnurile sale, restul fiind acoperit de copacii înconjurători.

Între anii 1977-1986 pe cursul Râului Mare s-au construit 10 hidrocentrale, ultima fiind cea de la Sântămăria Orlea unde s-a ridicat un baraj și s-a format Lacul de acumulare Sântămăria Orlea care asigură alimentarea cu apă a peste jumătate din județul Hunedoara.

De la lac, înapoi, în depărtare, am văzut turnurile Castelului Kendeffy.

Ne-am întors la Hațeg și ne-am îndreptat spre a treia biserică veche din piatră ce se afla în zonă. După 6 km am ajuns în comuna Totești și ne-am abătut 1 km până în satul aparținător de ea, Păclișa, unde auzisem că se afla Castelul Pogany, vechi din anii 1800. Actual în ansamblu funcționează un Centru de Reabilitare pentru copii cu handicap și în castel Administrația acestuia. După ce ne-am legitimat, portarii au fost amabili și ne-au permis intrarea în incintă.

Castelul a fost ridicat în mijlocul unui parc stil baroc cu două etaje și 22 de camere într-un parc întins pe 18 hectare, traversat de un râu. Lângă el a fost amenajat un iaz mic cu pești. În castel a trăit și fata proprietarului care se pare că a fost  muza celebrului sculptor Constantin Brâncuși pentru crearea capodoperei sale  „Domnișoara Pogany” aflată azi într-un muzeu din New York.

În secolul XIX o parte a clădirii a fost transformată și a primit o formă neregulată. Din 1918 a fost naționalizat, după cel de Al Doilea Război Mondial castelul și terenurile înconjurătoare au fost transformate în cazarmă pentru armata rusă și după renovarea din 1990 clădirea a fost retrocedată descendentului familiei Pogany.

În apropierea castelului se afla o mică biserică în stil bizantin, probabil loc de rugăciune pentru angajații Centrului de Recuperare.

De la Păclișa, după  9 km am intrat în comuna Densuș. În centrul ei, în fața Centrului de Informare Turistică era postat bustul lui Ovid Densușianu (1873-1938), fost poet, folclorist, filolog, lingvist, membru al Academiei Române și Profesor al Universității București.

Am lăsat mașina în parcarea din fața Primăriei și ne-am deplasat pe o stradă laterală, aproximativ 5 minute, până la Biserica Sfântul Nicolae din Densuș. Prima biserică a fost construită în secolul VII, a suferit mai multe modificări, mai ales în secolul XIII, formă care s-a păstrat până azi. La construcție s-au folosit bolovani din râu, cărămizi, capiteluri, etc. luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Biserica era situată în interiorul cimitirului înconjurat cu un gard din piatră. Dacă la Strei am văzut exteriorul bisericii, La Sântămărie Orlea am avut norocul să putem intra, la Densuș nu am avut deloc acces. Poarta cimitirului era încuiată și biserica se afla înconjurată de copaci. Am reușit să vedem doar turnul ei, asemănător cu al Bisericii din Strei.

Deprimate, ne-am întors la mașină. O altă imagine negativă din Densuș și am plecat „cu coada între picioare”.

Citește și Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

La revedere Madrid

Publicat pe de
Răspunde

Din Piața Cibeles ne-am îndreptat spre Piața Lealtad (Plaza de la Lealtad) în mijlocul căreia se înălța Monumentul celor căzuți în Spania în timpul revoltei din 1808, foarte mulți uciși pe acel loc (Monumento a los Caidos por Espana).  Construcția sa a început în 1821, a stagnat datorită instaurării absolutismului, a fost reluată în 1836 și monumentul, înalt de 5,6 metri, a fost inaugurat în 1840. În 1985 Regele Juan Carlos I l-a dedicat tuturor eroilor spanioli.

Pe una din lateralele pieței se afla o clădire construită între anii 1878-1893. în stil neo-clasic, pe a cărei fațadă  erau postate 6 coloane corintice, Palatul Bursei de Valori (Palacio de la Bolsa de Madrid) în care, până în 1903 a funcționat Teatrul El Dorado.

În apropiere se afla Muzeul Prado pe care doream să-l vizităm. Acesta se găsea lângă Piața Canovas de Castillo (Plaza de Canovas del Castillo) sau Plaza de Neptuno. A fost amenajată în secolul XVIII pe locul în care se aflau o luncă și livezi, înconjurată de  clădiri neoclasice care au fost restaurate, unele modificate în secolul XX, în care funcționau  hoteluri de lux, magazine, etc. În mijlocul giratoriului se afla Fântâna lui Neptun (Fuente de Neptuno). A fost construită între anii 1782-1786, postată în altă locație și mutată în cea actuală în 1898. Neptun, zeul mării, era postat pe un stâlp circular, stand în picioare într-o cochilie trasă de doi cai de mare cu coadă de pește. În mâna dreaptă ținea un șarpe răsucit, în cea stângă un trident. Împrejur au fost postați delfini care aruncă apă la înălțime.

Clădirea Muzeului Prado (Muzeo Nacional del Prado) a fost proiectată  în timpul lui Carol III pentru a adăposti Cabinetul de Istorie Naturală (1785). În timpul războiului peninsular (1807-1814) spațiile au fost folosite ca sediu pentru cavaleria trupelor lui Napoleon și ca depozit de praf de pușcă. Sub domnia lui  Ferdinand VII a fost transformat în Muzeu Regal de Picturi și Sculpturi. Ulterior, devenind neîncăpător, a fost extins și  deschis publicului în 1819. În 1868, după abdicarea Reginei Isabel II, muzeul a fost naționalizat și numit Muzeul Prado.

Poarta Goya la fața nordică

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), pentru a fi salvate, o parte din tablouri și desene au fost trimise la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Au fost returnate la începutul Primului Război Mondial. De asemenea, în același scop, sub dictatura lui Francisco Franco (1936-1975) multe au fost trimise la ambasadele Spaniei. În perioada 1971-1997, în cadrul muzeului au fost preluate două clădiri situate în apropiere – Salon de Reinos, fostul Muzeu al Armatei și El Cason del Buen Retiro.

În 1946, în dreptul fațadei nordice a fost postată  Statuia  lui Goya (Estatua de  Goya) construită în 1902. Pe un postament înalt, pe care erau inscripționate datele de naștere (1746), respectiv moarte (1828), era postată statuia pictorului, în haine de epocă.

Între anii 2002-2007, pe o suprafață de 22.000 de metri pătrați a fost construită o nouă clădire subterană, paralelă cu Biserica Jeronimos, care leagă clădirea veche de fostul Muzeu al Armatei. Pentru a se ascunde legătura cu clădirile vechi a fost amenajată o platformă împodobită cu plante, asemănătoare grădinilor din secolul XVIII.

Mânăstirea San Jeronimo el Real a fost construită în timpul domniei lui Enrique IV de Castilia (1425-1474) și mutată lângă Palatul Regal în timpul domniei Isabel I când a fost construită în stil gotic târziu Castilian. În 1808 călugării au fost izgoniți, trupele lui Napoleon au ocupat mânăstirea și au distrus-o. Între 1848-1859, sub domnia Reginei Isabel II, a fost reconstruită și i s-au adăugat turnurile apoi, între 1879-1883 a fost remodelată în stil neo-gotic.

Cu ocazia nunții Regelui Alfonso XIII, care s-a celebrat în Biserica San Jeronimo el Real, aceasta fiind situată pe un deal, a fost construită o scară de acces (1906). Din 2007 terenul fostei mânăstiri a intrat în posesia Muzeului Prado.

Am înconjurat biserica și ne-am îndreptat spre El Cason del Buen Retiro. Clădirea a fost construită ca sală de bal în cadrul Palatului Buen Retiro (1637). În secolul XIX, când palatul a fost distrus, clădirea a fost mărită cu două fațade în stil neoclasic și în ea a funcționat Cabinetul Regal de Mașini (1802), apoi Biroul Regal de Studii Topografice (1831), ulterior a fost folosită în multiple scopuri. Din 1971 a fost preluată de Muzeul Prado și a găzduit colecția de picturi din secolul XIX. După o reformă completă și extindere (1996-2007) a fost redeschisă în 2009 ca Centru de Muzeologie (Escuela del Prado) care găzduiește arhiva, biblioteca, sculpturi, artă decorativă, pictură, etc. din Evul mediu până în secolul XIX și  secția de documentare. În fața ei,  în mijlocul unui mic giratoriu, era postată  Estatua Maria Cristina de Borbon.

Am coborât spre Poarta Goya a Muzeului Prado pe lângă sediul central al Academiei Regale Spaniolă (Real Academia Espanola). Academia a fost înființată în 1713 și preluată de Regele Filip V un an mai târziu. Regulile stabilite de Academie  privind limba spaniolă vorbită și scrisă au devenit oficiale prin decret regal în 1844. Sediul central a fost deschis în 1894. Din 1993 a fost creată Fundația Academiei Regale Spaniole care are rolul de a asigura stabilitatea limbii spaniole atât în Spania cât și în cele 22 de națiuni ce folosesc aceeași limbă.

Am coborât pe lângă Muzeul Prado, am înconjurat Piața Canovas de Castillo și ne-am îndreptat spre Piața de las Cortes (Plaza de las Cortes), fost punct de intrare în capitală. Între anii 2005-2011 piața a fost remodelată și extinsă. Pe o latură a pieței se afla clădirea Plus Ultra. A fost construită pe o parte din fostul palat al ducelui de Medinacelli (1911-1913) cu fațada în stil francez. Din 1941 a fost folosită de Compania de asigurări Plus Ultra până în 2015 când a intrat în posesia Grupului Catalana Occidente.

Pe o altă latură a pieței, ocupată de fostul palat, în aceeași perioadă a fost construit Hotelul Palace.

O altă latură a pieței era ocupată de clădirea Congresului Deputaților (Congresos de los Diputados). A fost ridicată pe locul unei mânăstiri din secolul XVI care a ars în 1823. În 1834, în clădirile rămase neafectate au avut loc sesiunile parlamentare ale Procuraturii apoi, între 1843-1850 a fost construit Palacio de las Cortes, în stil neoclasic, în care funcționează Congresul Deputaților din Spania.

În centrul pieței, în 1834 a fost plasată statuia lui Cervantes (Estatua Miguel Cervantes).

De acolo, îndreptându-ne încet, încet spre cazare, ne-am îndreptat spre calle Alcala. În fața noastră a apărut clădirea roșie a Bisericii Calatravas (Iglesia de las Calatravas), singura parte rămasă din fosta Mânăstire a Ordinului Militar de Calatrava (1623), un ordin creat în secolul XII pentru a apăra posesiunile creștine din peninsula de sud de atacurile musulmane. În 1836, o dată cu confiscarea Mendizabal, clădirile mânăstirii au rămas neocupate și o mare parte au fost demolate (1868-1874). În perioada Regelui consort Francisco de Asis de Borbon exteriorul bisericii care a supraviețuit a fost decorat în stil romantic și fațada în stil neo-renascentist. Pe ea, într-o nișă era postată statuia Fecioarei, deasupra Crucea Calatrava. În secolul XXI biserica a fost complet renovată.

Lipit de ea se afla Petit Palace Alcala în care funcționa un hotel.

Pe cealaltă parte a străzii se afla Teatrul Alcazar-Cofidis (Teatro Alcazar-Cofidis).  Începând cu anul 1925 Teatrul Alcazar a funcționat cu spectacole de operetă, apoi teatru de revistă și din anii 1930 ca  cinematograf. În 1983 a suferit un incendiu, a fost închis pentru reparații și doar după 22 de ani a fost redeschis.  Numelui Alcazar i s-a adăugat cel de Cofidis când teatrul a intrat sub conducerea Companiei Cofidis (2012).

Pe colț, lipită de teatru, se afla o clădire maiestuoasă în care funcționa un birou al administrație locale (Consejieria de Medio Ambiente Licencias de Caza y Pesca).

Ne-am îndreptat spre Gran Via unde am trecut pe lângă Clădirea Telefonica (Edificio Telefónica), un zgârie-nori înalt de 89 de metri, cu 14 etaje, care a fost cel mai înalt din Europa până în 1940. Clădirea a fost construită între 1926-1929 și din 1930 a funcționat ca Oficiul presei Externe. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) a fost folosită ca observator de către trupele republicane. În ea funcționa serviciu de telecomunicații.

Am părăsit bulevardul și ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv istoric pe care îl vizitam în Madrid, Biserica San Antonio a germanilor (Iglesia San Antonio de los Alemanes). Inițial a fost construită Biserica San Antonio a portughezilor (1624-1633) pe lângă un spital cu același nume (1606). Când Portugalia a ieșit din Imperiul Spaniol, biserica și spitalul au fost cedate germanilor (1668) care au păstrat sfântul portughez San Antonio de Padua.  În principal s-au ocupat cu ajutorarea oamenilor săraci și cerșetorilor din Madrid.

Am străbătut străduțele înguste până la locul de cazare.

Cu bagajele pregătite deja ne-am îndreptat spre stația de metrou de pe Gran Via de unde urma să ajungem la aeroport pentru a decola spre casă.