Arhive etichetă: statui

Orașul Buzău, jud. Buzău

Publicat pe de
1

Orașul Buzău este situat în sud-estul României, în județul Buzău, din regiunea Muntenia, pe malul râului Buzău. Pe teritoriul lui, în Parcul Crâng, arheologii au descoperit urme de locuire din mileniul 4 î.e.n. (cultura Gumelnița), un mormânt din Epoca Bronzului (cultura Monteoru- 2.200-1.100 î.e.n.), în zona industrială complexe geto-dacice și în câteva zone ale orașului monede din secolele IV-XIII, ceea ce demonstrează că teritoriul a fost locuit permanent.

În decursul timpului  zona a fost ocupată de romani, apoi de goți, din timpul cărora s-a păstrat documentul „Pătimirea Sf. Sava” (376), copii ale lui păstrate azi în Biblioteca Vaticanului din Roma și Biblioteca „San Marco” din Veneția, care descrie martiriul Sf. Sava de la Buzău sub goții, necredincioși (372). Din 1996 sfântul a devenit patronul spiritual al zonei Buzău.

Târgul Buzău, numit atunci Boza,  a fost prima dată atestată într-un document emis în 1431 de Domnul Țării Românești Dan II prin care acesta acorda drepturi de vânzare-cumpărare a mărfurilor între negustorii din Buzău și Brașov, cu condiția să plătească o taxă vamală. În 1500 Domnitorul Radu cel Mare, cu ajutorul Patriarhului Nifon, a înființat Episcopia Buzăului, cu reședința în Buzău, căreia i s-au dăruit câteva teritorii, între care moșia  din nord-vestul târgului, populată cu țigani pentru a lucra pământul, deveniți sclavii eparhiei până în secolul XIX, când au fost eliberați și satul locuit de ei a devenit comuna Simileasca, din 1968 aparținând administrativ Buzăului, care este locuită majoritar de ei și azi . Eparhia extinzându-se, pe teritoriul ei s-au construit și 3 mori, primele din zonă amintite  în documentele vremii (sec. XVI).

Încă din secolul XVI în Buzău a existat și o comunitate de evrei, majoritatea negustori și meseriași, care au ocupat mare parte din dughenele, prăvăliile, magaziile Bazarului, o piață permanentă înființată în 1575, a doua din Țara Românească. Importanța comunității a crescut în secolul XIX, odată cu dezvoltarea economică și culturală a orașului, perioadă în care  au construit o Sinagogă (1885), care s-a păstrat până azi, deși comunitatea s-a destrămat, majoritatea emigrând postbelic în Israel.

Fosta stradă a Târgului (strada Cuza Vodă din Centrul Istoric al orașului)  a fost folosită pentru vânzarea produselor. Azi la parterul clădirilor, construite în secolele XIX-XX, funcționează diverse magazine, firme, restaurante, unele cu terase, etc. În una din acele clădiri, monument istoric (1880), despre care se presupune că ar fi fost un han, alții cred că un local cu jocuri de noroc, sau un bordel, după ce a fost restaurată, s-a amenajat Hotelul Corso (2002), în care m-am cazat și eu.

Tot interiorul hotelului este „un muzeu” cu antichități, fiind etalate diverse statuete, obiecte, aparatură veche, atât pe holuri, scări, recepție, cât și în restaurantul situat la subsol, care merită văzut dacă sunteți în zonă.

Majoritatea populației Buzăului fiind români, ortodocși, în decursul timpului s-au construit mai multe biserici, câteva dintre ele urmând să le vizitez și eu. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători (Greci),  fiind situată în apropierea hotelului, a fost prima spre care m-am îndreptat. Inițial numită Biserica Popii Mihai, este considerată singura existentă în oraș până la înființarea Episcopiei Buzăului, fiind atestată într-un act de donație a negustorului Petru cel Bătrân (1585).

Începând cu sfârșitul secolului XVI la Buzău s-a format o colonie de greci, neguțători care se ocupau cu comerțul de vite și cereale Imperiului Otoman. Numărul lor crescând, cu sprijinul Domnitorului Matei Basarab, pe locul vechii biserici au construit Biserica Greci (1649), ulterior numită Biserica Neguțători, în care slujbele s-au oficiat în limba greacă până la începutul secolului XIX, apoi o școală proprie. Din acea perioadă s-a păstrat o colecție de cărți religioase, scrise în limba greacă, tipărite  în perioada 1673-1684 la Veneția, azi ținute în arhiva bisericii. În timp clădirea a suferit reparații, modificări. În fața bisericii s-a ridicat clopotnița, cu parterul din piatră cioplită, primul etaj din cărămidă și al doilea etaj din lemn (1873).

Apoi s-a realizat actuala biserică (1850), din cărămidă cu mortar, pe soclu din piatră cioplită, cu o cupolă și două turnuri, căreia postbelic la intrare i s-a alipit  pridvorul, mărginit de 4 coloane din piatră care susțin un frontonul triunghiular, deasupra căruia azi tronează o cruce.

Deși izbucnise Primul Război Mondial (1914-1918), în 1915 interiorul bisericii a fost pictat în ulei, prezentând scene și personaje biblice și amvonul a fost sculptat în stil baroc, cu ornamente reprezentând vița-de-vie, flori, struguri, etc.

În timpul războiului orașul a fost ocupat de trupele germane care au rechiziționat  clopotele bisericilor, dispariția lor fiind notată de un paracliser pe una din cărțile de cult (1917).

Un alt monument istoric este Biserica Banu „Buna Vestire”. Locul pe care se află, pe vremuri era un crâng din Codrii Vlăsiei, unde s-au așezat călugări. În 1571 Andronic Cantacuzino, Ban al Craiovei, a ctitorit construit o o mânăstire, cu o mică biserică, menționată prima dată documentar în 1592, în 1618 numită Mânăstirea Banului.

În timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab biserica a fost incendiată (sec. XVII). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu văduva lui Șerban Cantacuzino, împreună cu noul soț Io Stama, mare postelnic grec, au refăcut biserica, păstrând zidul de nord vechi, care a supraviețuit, apoi interiorul a fost pictat. Terminată în 1722, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost închinată Mânăstirii Dușca din Rumele (azi Trikala, Grecia).

Deteriorată de cutremurul din 1802, a fost reparată, pictura restaurată, s-a creat o nouă catapeteasmă, perioadă când în curtea mânăstirii s-a înființat o școală cu 34 elevi (1848). Mânăstirea s-a desființat după reformele lui Alexandru Ioan Cuza când, prin secularizarea averilor mânăstirești, acestea au trecut în proprietatea statului și prin  reforma agrară terenurile au fost împărțite localnicilor, din 1877 biserica devenind parohială.

În timp au avut loc numeroase cutremure, după fiecare biserica fiind reparată, în 1903 pridvorul fiind închis și pictura restaurată. Din prima biserică s-a păstrat până azi o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că e făcătoare de minuni.

În fața bisericii este amenajat Parcul Bogdan Petriceicu Hașdeu, în care central este postată statuia „Glorie Aviației Române”, pe care l-am traversat, îndreptându-mă spre centrul orașului.

Strada pe care am urmat-o era mărginită de case din secolul XIX, când orașul era în plină dezvoltare economică și culturală. În scurt timp s-au înființat mai multe școli, în 1831 Școala de zugravi și iconari, condusă de Nicolae Teodorescu, un an mai târziu Preparandia, prima școală cu predare în limba română, în 1836 Seminarul Teologic și 1867 actualul Colegiu „B.P.Hașdeu”.

Protoieria Buzău I (casă din 1898)

Dorind să înființeze o școală comercială, în 1850 Episcopul Filotei și-a donat bunurile prin testament, dar acestea au fost confiscate de Domnitorul Al. Ioan Cuza și folosite pentru armată. Abia în 1919 , în școala creată de Federaţia Băncilor Populare din judeţul Buzău pentru formarea de contabili, s-au predat și materii privind comerțul și legislația, 3 ani mai târziu înființându-se Școala Superioară de Comerț. În decursul timpului a purtat mai multe nume și a ocupat alte locații. Începând cu 1976 s-a mutat în actualul sediu și din 2000 a fost numit Colegiul Economic „Regele Mihai I”.

Încă din 1852, utilizând diverse locații, în oraș s-au desfășurat spectacole de teatru, pentru care s-a construit Teatrul Moldavia (1898), postbelic desființat.

După câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Îngeri”, construită în 1833 pe locul unei vechi Biserici de lemn (1619), la acea vreme numită „biserica din pădure”, fiind situată în Codrii Vlăsiei, care se întindeau până aici, zonă azi ocupată de clădiri și un mic parc.

Una dintre clădirile emblematice din Buzău, fostul Palat de Justiție, a fost construită pentru Tribunalul Județului Buzău (1909-1912), consemnat în acte ca fiind înființat în 1831. În perioada 1866-1952 tribunalul a avut și atribuții de notariat.

În apropierea lui se află una dintre cele 2 catedrale din oraș, Catedrala Ortodoxă „Sf. Mc. Sava”.

Clădirea, în stil brâncovenesc, a fost construită începând cu anul 1991, având o  capacitate de 2.000 locuri. La demisol s-a amenajat Bisericuța Copiilor „Sf. Stelian” (ocrotitorul copiilor), unică în Europa.

Sf. Mc. Sava de la Buzău, numit și Sava Gotul, s-a născut în  Dacia, într-o zonă apropiată de râul Mousaios (azi râul Buzău), din părinți creștini (cca. 334).

După retragerea romanilor, zona a fost ocupată de goți, care au persecutat creștinii. Preotul Sansala și ucenicul său Sava au fost prinși. Preotul a scăpat dar Sava, refuzând să se închine idolilor goților, a suferit un martiriu, în final fiind înecat.

Cadavrul său, părăsit pe maginea râului, a fost găsit de creștini și îngropat. Ulterior Preotul Sansala a trimis moaștele Episcopului Ascholius, la sud de Dunăre.

Lângă catedrală este postată statuia lui Constantin Brâncoveanu, Domnului Țării Românești (1688-1714), care în cadrul Episcopiei Buzăului a înființat prima tipografie ce folosea limba română.

Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului; Trei Sf. Ierarhi” a fost construită în perioada 1998-2009. A devenit arhiepiscopală odată cu înălțarea Episcopiei Buzăului și Vrancei la rangul de Arhiepiscopie.

Clădirea, în stil neobizantin, prezintă 3 turle și un pridvor mărginit de coloane ce susțin arcade, decorat cu picturi și mozaicuri.

E structurată în pronaos, naos și altar.

Interiorul a fost pictat în frescă (2008-2009), prezentând scene și personaje biblice.

Adusă de la Mânăstirea Brazi (2011),  în ea se află racla cu veștmântul în care au fost îmbrăcate moaștele Sf. Ierarh Mc. Teodosie.

În stânga catedralei s-a ridicat un aghiasmatar (2013), un mic pavilion pentru sfințirea apei (aghiasma) și păstrarea ei.

În spatele catedralei se află Biserica pentru surdo-muți, prima întâlnită de mine, deși am străbătut mare parte din țară. Din păcate era închisă.

Pe lângă cele două biserici, complexul Episcopiei Buzăului mai cuprinde clopotnița, Palatul Episcopal (1844), fostul Seminar Teologic (1836-1838), în care azi funcționează Muzeul Episcopal, Biblioteca și Cancelaria Episcopală.

A fost avariat de numeroase cutremure, dar de fiecare dată a fost refăcut.

Îndreptându-mă spre cel mai frumos palat din oraș, azi Primăria, am trecut pe o stradă mărginită cu construcții mai noi, clădiri administrative, bănci, etc., contrastând cu puținele dintre cele mai vechi păstrate în zonă.

Într-un parc din spatele Primăriei am văzut statuia Vasile Voiculescu, scriitor și medic român (1884-1963), dezvelită în 2018.

Palatul Comunal, construit pe locul fostei grădini publice (1899-1903),  a fost inaugurat în prezența regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. Clădirea din cărămidă arsă, pe soclu de piatră, cu parter și un etaj, a fost dotată cu un turn cu ceas. În interior, sala de recepții, decorată cu ornamente în stil venețian, era folosită pentru ședințe, concerte, baluri, etc.

În 1944 clădirea fiind ocupată de soldații germani, care s-au baricadat în ea,  a fost deteriorată de bombardamentele aviației britanice, ulterior distrusă de tunurile armatei sovietice. A fost reconstruită începând cu anul 1947. În fața clădirii se află Monumentul „Răscoala țăranilor din 1907”, inaugurat în 1967. În  momentul vizitei mele era înconjurată de garduri, executându-se lucrări de amenajare a centrului orașului. Azi găzduiește Primăria și Consiliul Local Buzău.

Lateral de ea, pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Coroana, o clădire din beton mozaicat, cu armătură solidă, având parter, 2 etaje și mansardă,construită în anii 1926-1927 de farmacistul Sava Gerota. Inițial la parter au funcționat spații comerciale, apoi o bibliotecă. Postbelic clădirile vechi din zonă au fost demolate și pe locul lor construite blocuri (anii 1950). Deși în demolări s-au folosit tancurile, hotelul fiind din beton a rezistat. De asemenea a supraviețuit și marelui cutremur din 1977.

În Buzău sunt amenajate 3 parcuri mari: Parcul Marghiloman, Parcul Crâng și Parcul Tineretului, din care am reușit să le văd doar pe primele două, ultimul fiind  creat în partea de nord a orașului (1980), înconjurând Sala Sporturilor și Bazinul de înot olimpic. Pentru a ajunge la primul parc, m-am întors la hotel și am rulat cam 2 kilometri sud-est. Parcul Marghiloman se întinde pe o suprafață, pe vremuri situată la marginea orașului, unde în  perioada 1882-1887 Iancu Marghilomana construit Vila Albastros, azi numită Conacul Marghiloman, pe care a înconjurat-o cu o grădină largă.

Fiul său, politicianul Al. Marghiloman, a transformat vila în stil franțuzesc. A acoperit-o cu ardezie și zinc. În interior a amenajat camere pentru oaspeți, 16 la parter, 15 la etaj, tapetate cu creton și mătase, pardoseala fiind acoperită cu parchet din lemn masiv.

În apropierea conacului s-au ridicat clădiri pentru personal, grajduri cu 54 de boxe pentru caii de curse, magazii, sere, etc. Vechea grădină a fost extinsă, formând un parc întins pe 22,5 hectare, cu alei și un heleșteu, în care azi se află un foișor, un loc de joacă pentru copii, renumita alee a trandafirilor și statuia Al. Marghiloman, dezvelită în 2018, la împlinirea unui secol de la unirea Basarabiei cu România (1918), actul fiind semnat de Marghiloman, care atunci era prim-ministru.

Am ieșit din parc pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Toma” (1996-1998) și m-am întors la mașină.

De acolo 4 kilometri spre vest și am parcat lângă intrarea în Parcul Crâng, cel mai vizitat loc de relaxare al localnicilor și nu numai. Pe vremuri acolo se întindeau Codrii Vlăsiei din care pădurea Braniștea a fost dată Episcopiei Buzău, nou înființată (1500). Într-un act din 1568  pădurea apare cu numele de crângul târgului, în care 3 ani mai târziu s-a interzis tăierea tufelor. În secolul XIX a devenit loc de agrement, astfel sub Domnitorul Barbu Știrbei (1850) o parte din pădure a fost cedată administrației orașului, pentru amenajarea unei grădini publice.

După secularizarea averilor mânăstirești (1863), grădina a fost naționalizată și I.C. Brătianu a acordat-o Primăriei, care a extins-o, transformând-o într-un parc mare, azi întins pe 10 hectare. În el au fost postate 3 statui: Leu și porc sălbatic, Leu și căprioară și Călăreț atacat de leu (1890).

Apoi s-a construit Restaurantul Crâng (1897), lângă care a fost amenajat un lac, numit atunci Lacul Hoților, cu o insulă centrală, legată de mal printr-un pod. În parc s-a creat un foișor de lemn, în care cânta orchestra și lângă lac un turn de apă, ce furniza orașului apă potabilă. Pentru accesul la parc, a fost amenajat Bulevardul Parcului, azi Bulevardul Nicolae Bălcescu, care leagă parcul de centrul orașului (1898).

În secolul XX în parc s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Filofteia” (1922), apoi s-a amenajat un teren sportiv, numit azi Stadionul Municipal Buzău (1933-1937). Lacul, numit Heleșteu, a fost extins și umplut cu apă adusă din râul Buzău printr-un canal ce ocolește orașul.

Lângă insula deja existentă, pe lac s-au creat încă două insule, podul vechi fiind distrus și creat un nou pod metalic, care leagă de mal insula centrală (1957), celelalte două putând fi abordate printr-o plimbare cu barca.

În 1976 aniversându-se prima atestare documentară a Buzăului, în parc s-a inaugurat Obeliscul Buzău 1600, o coloană de 26,8 metri înălțime, pe o fundație de 14 metri adâncime.

Urma să părăsesc Buzăul, nu înainte de a vedea un ultim obiectiv, o clădire în stil neoromânesc aflată pe o străduță din apropierea parcului, ascunsă între blocuri și case, în care azi funcționează Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian”, singurul teatru din oraș. Clădirea a fost construită în 1920 pentru Școala Normală de Fete, care a funcționat până în 1949. Ulterior a fost ocupată de o Casă de copii, o școală, un liceu. În 1976 clădirea a fost amenajată pentru  Muzeul Județean Buzău, ulterior o parte a ei pentru Teatrul „George Ciprian”, inaugurat în 1996.

Citește și Orașele Mizil și Urlați, jud. Prahova

Maribor, Slovenia

Publicat pe de
Răspunde

Maribor este un oraș din Slovenia situat la granița cu Austria, pe malurile râului Drava, înconjurat de dealuri cu podgorii de viță de vie, cultivată din vechi timpuri. Pentru a-l vizita, din Arad (România) aveam de rulat cca. 540 kilometri, traversând Ungaria de la est la vest, unde m-am oprit la câteva obiective. Am ajuns în Maribor abia seara, unde-mi rezervasem cazarea la Villa Winter Prestige, în apropierea centrului orașului vechi, urmând ca a doua zi să explorez orașul.

Pornind spre centrul orașului vechi, în zare am văzut Dealul Piramida, azi cultivat cu viță de vie, pe care în 1116 familia nobiliară Spanheim a construit un castel, cu scop de apărare, numit Marchburch. Distrus de un incendiu (1528) și refăcut în stil renascentist (1560), a rezistat până în 1790, când s-a dărâmat. Din pietrele rămase s-a construit o Piramidă, distrusă de un fulger în 1821. În locul ei Contele Henrik Brandis a ridicat o Capelă în stil clasicist, în care s-a postat statuia Fecioarei Maria, unde se poate ajunge făcând o drumeție.

Lângă castel s-a dezvoltat treptat localitatea, prima dată atestată documentar din 1254, o piață de lângă castel fiind menționată în 1204.

După ce Rudolf I de Habsburg l-a  învins pe Regele Boemiei Ottokar II (1278) și a cucerit regiunea Stiria, Maribor a intrat în posesia habsburgilor, sub care a rămas până în 1918, în decursul timpului rezistând asediilor Regelui Ungariei Matia Corvin (1480-1481) și ale Imperiului Otoman (1532; 1683).

Orașul, locuit predominant de catolici, a fost arondat Episcopiei Catolice Graz-Seckau, apoi a devenit sediul Eparhiei de Lavant (1859), din 1962 numită Eparhia de Maribor.

La începutul secolului XX populația din Maribor, numit atunci Marburg an der Drau, era majoritar germană (austrieci), cu doar 20% sloveni și evrei, însă zonele înconjurătoare erau populațe de sloveni. În timpul Primului Război Mondial între ei s-au iscat disensiuni și muți dintre sloveni, considerați dușmani ai Imperiului Austriac, au fost arestați. După prăbușirea Austro-Ungariei, în 1918 regiunile din sudul fostului imperiu au format Statul slovenilor, croaților și sârbilor, precursor al Iugoslaviei, cele din nord Republica Austria Germană. Fiecare urmărea să ocupe zonele de graniță din sudul Austriei, Carintia și Stiria, care în final au fost ocupate de trupele slovene.

Școala Gimnazială (clădire 1873)

Pentru a încerca să rezolve disputele teritoriale, la Maribor (Marburg) a sosit delegația americană a Misiunii Coolidge, tocmai când se desfășura un protest al germanilor, prin care cereau alipirea orașului la Republica Austria Germană. Trupele slovene, conduse de Rudolf Maister (1874-1934), au atacat și masacrat cetățenii germani, preluând controlul orașului, zi numită Duminica Însângerată din Marburg.  Austriecii au ripostat, cucerind câteva orașe mici din Stiria Superioară și izgonind slovenii. Totuși regiunea de graniță a Stiriei a rămas ocupată de trupele lui Maister, care a anexat-o Sloveniei, rămânând acesteia după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.

statuia Rudolf Maister

În 1941 Stiria de Jos a fost cucerită de naziști și anexată celui de Al Treilea Reich, când evreii au fost inițial expulzați, apoi deportați în lagărele de concentrare și de muncă în Germania, o parte din sloveni arestați și executați în închisorile din Maribor și Graz, perioadă când s-au format grupe de partizani, care au ripostat. Fiind un centru industrial, în care se producea armament, în timpul războiului a fost bombardat de numeroase ori. Postbelic Slovenia a făcut parte din Iugoslavia, pe care a părăsit-o în 1991, devenind stat independent și din 2004 a intrat în Uniunea Europeană.

statuia Josip Jurčič 

Tot privind clădirile și derulând mental istoria orașului, am intrat în orașul vechi.

Azi înconjurat de 3 piețe, Castelul Maribor (Mariborski grad) a fost construit în perioada 1478-1483 de Regele Frederic III, fortificând partea de nord-est a zidului orașului. Un secol mai târziu i s-a creat loggia și în colțul nord-estic s-a ridicat un bastion (1556-1562) . 

În timp a fost deținut de mai multe familii de nobili, care l-au transformat, în final primind aspectul actual, un amestec de stiluri baroc și renascentist. Fiind în proprietatea Contelui Khisl, i s-a construit Sala Cavalerilor și pe fațada sudică Capela Loretto (1665-1675), devenind un castel rezidențial. Contele de Brandis (1727) a extins Sala Cavalerilor, a adăugat o scară în stil baroc și a înălțat bastionul.

 În 1871 castelul a fost împărțit în două părți de actuala stradă a castelului. Trei ani mai târziu în Sala Festivă a castelului Franz Liszt a susținut un concert. În 1933 castelul a fost cumpărat de municipalitate și în 1938 inaugurat Muzeul Regional Maribor (Pokrajinski muzej Maribor), care etalează istoria orașului din perioada neolitică până în secolul XX, picturi, sculpturi, mobilier și îmbrăcăminte de epocă, etc.

În piața castelului, pe o coloană înaltă, privind spre el, în secolul XVIII a fost postată statuia  Sf. Florian,  sfântul patron al orașului, protector împotriva incendiilor.

În secolul XIX șanțul de apărare a fost umplut și s-a amenajat Piața Libertății (Trg. Svobode), loc în care a fost întâmpinat Împăratul Austriei Franz Joseph I, când a vizitat teritoriul sloven (1883). Azi în piață se desfășoară diverse spectacole și festivaluri.

În piață se află Monument Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Spomenik junakom druge svetovne vojne), realizat din bronz și inscripționat cu numele celor căzuți în lupta pentru eliberare națională.

În secolul XVII în zona castelului s-a construit o Biserică Capucină, un secol mai târziu înlocuită cu Bazilica Franciscană Maica Milostivirii, din cadrul unei mânăstiri. După ce am vizitat-o, am părăsit centrul istoric, îndreptându-mă spre râul Drava.

Străbătând străduțele mărginite de case de epocă, cu numeroase magazine și terase, am remarcat câteva conace. Conacul Vetrinjski (Vetrinjski Dvor) inițial sediul administrativ al Mânăstirii Cisterciene (sec. XIII), căreia în secolul XIV i s-a construit Capela Curții „Sf. Florian”, azi aripa de vest a clădirii. O parte din încăperi au fost folosite în scop comercial, apoi clădirea a fost deținută de diverși proprietari (sec. XVI-XVII), când a fost extinsă, formând o curte interioară și modificată.

În 1709 clădirea a intrat în proprietatea conților Breuner. Fațada aripii de vest a fost transformată în stil baroc și s-a construit aripa de est, în care s-au desfășurat primele spectacole de teatru din oraș (1785-1806). În secolul XIX clădirea a intrat în posesia diferiților meșteșugari care au adaptat încăperile pentru activitățile lor, ultimul proprietar fiind tăbăcarul Alojz Nasko care a fost expropriat o dată cu naționalizarea postbelică a clădirilor. În 1961 a fost inclus pe lista patrimoniului istoric al Sloveniei.

Conacul Salzburški (Salzburški  Dvorec) a fost prima dată menționat documentar în anul 1220. În secolul XIV, extins, a fost ocupat de Administrația Arhiepiscopiei Salzburgului, lângă care sunt menționate documentar un grânar (1355) și o pivniță (1464). În marele incendiu din 1601, care a distrus mare parte din oraș, clădirea a suferit doar pagube minore. De la începutul secolului XVIII conacul a fost deținut pe rând de mai multe familii, care l-au renovat și transformat curtea în stil baroc. A devenit locul unde se aduna burghezia orașului, în perioada 1834-1854 a găzduind Societatea Germană de Lectură. Azi din fostul palat a rămas doar clădirea situată la stradă, decorată cu ornamente vegetale, restul fiind demolate, pentru a se construi magazinul universal Merkur și birourile ziarului Večer (1967). Postbelic a devenit sediul Asociației Inginerilor și Tehnicienilor, care a funcționat până în 2006.

Mi s-a părut ciudat că sediul catolic s-a mutat în apropierea cartierului evreiesc. În  Maribor evreii au fost prima dată menționați documentar în 1277, dar o comunitate mai mare a existat abia un secol mai târziu, Piața Židovski trg. apărând în scriptele din 1354, când lângă ea se aflau casa unui rabin, o școală talmudică, o baie rituală (mikveh) și primul cimitir evreiesc, în timp dispărute.

Se presupune că atunci exista și Sinagoga Maribor, menționată documentar abia în 1429, azi situată deasupra râului Drava, cu fațada susținută de stâlpi. În ea o perioadă a slujit rabinul Israel Isserlein ben Petachia, născut în oraș (1390-1460), cunoscut ca cel mai influent rabin al Imperiului în a doua treime a secolului XV și ultimul mare rabin al Austriei medievale.

Lângă sinagogă, pe locul fostei Case de pază, în 1465 a fost ridicat Turnul Evreiesc (Židovski stolp), cu baza din piatră, de 1,5 metri grosime și partea superioară din cărămidă. În secolul XVII turnul a fost înălțat, crenelat și conectat printr-o punte cu Turnul de Apă de pe malul râului.

Sub habsburgi evreii au fost expulzați (1497), sinagoga cumpărată de familia Drukher (1501) și transformată în Biserica Catolică a Tuturor Sfinților, care a funcționat până în 1785. Ulterior clădirea a fost transformată în depozit. După ce a fost restaurată, începând cu anul 2011 în ea funcționează Centrul Patrimoniului Cultural Evreiesc Maribor. Ocazional se desfășoară prelegeri, seri literare, concerte, expoziții, etc. Din 2015 a fost declarată monument istoric național.

Dorind să cobor pe malul râului Drava, m-am întors și m-am îndreptat spre scările amenajate în acest scop, cu un mic ocol, pentru a vedea Casa Culturii (Narodni Dom), o clădire neo-renascentistă, cu influențe cehe, construită ca centru cultural în perioada 1897-1898, finanțată de Banca de Credit Slovenă. În timpul celor Primului Război Mondial, ocupată de armată, a găzduit Consiliul Național pentru Stiria (1918), ulterior a revenit la activitatea de bază, în Al Doilea Război Mondial a găzduit biroul pentru cărți slovene Heimatbund, între 1946-1991 Centrul Armatei Populare Iugoslave (Dom JLA) și din 1992 a redevenit Casa Culturii. Clădirea în formă de L, cu 2 etaje și mansardă, prezintă un turn în formă de ceapă, terminat cu o prelungire, pe care e arborat un drapel, 3 frontoane decorate cu pilaștri și motive vegetale, pe fațada principală un balcon susținut de stâlpi cu arcade, deasupra căruia e postată o placă cu denumirea instituției. În ea se desfășoară numeroase concerte, piese de teatru, etc. și anual Festivalul Maribor.

M-am întors și am coborât la râul Drava, pe malul căruia în 1555 a fost construit Turnul de Praf de Pușcă, azi numit Turnul de Apă (Vodni stolp), un bastion pentagonal, cu rol defensiv împotriva raidurilor turcești. În secolul XX, când s-a construit un baraj pe Drava, pentru noua centrală electrică Maribor Zlatoliche, pentru a-l feri de inundare, fundația turnului a fost înălțată.

Urmând cursul râului, am trecut pe lângă Podul Vechi (Stari most), lung de 270 metri, cu 3 arcuri de oțel, finalizat în 1913. După distrugerea parțială din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, ulterior renovat (1990; 1998).

M-am îndreptat spre ultimul turn, de unde urma să părăsesc râul și să mă îndrept spre centrul orașului.

Turnul Curții (Sodni Stolp), azi situat la marginea dinspre apă a pieței alimentare, a fost construit în perioada 1548-1562 pe locul vechiului turn (1310), demolat în 1532, pentru a proteja colțul sud-vestic al orașului. În timp a devenit locul în care se pronunțau deciziile judecăților, în special al proceselor vrăjitoarelor, când a fost numit Turnul Judecății. În secolul XIX a fost transformat în depozit. Distrus în timpul unui incediu (1937), a fost reconstruit în forma actuală (1957-1960), rotund, cu 2 etaje și acoperiș conic. În 2021 a fost renovat și este folosit pentru diverse evenimente culturale.

De la turn am urcat și traversat piața, apoi am urmat o stradă pietonală, mărginită de clădirile de epocă, până în Piața Principală (Glavni trg.), menționată prima dată documentar din 1315, cu numele de Markt. Era locul cel mai popular din oraș, în care fermierii, meseriașii își vindeau produsele și unde din 1594 a funcționt o farmacie. În secolele XIX-XX a fost înconjurată de casele oamenilor înstăriți din oraș. 

Pe latura de nord a pieței, într-o clădire roșie, cu parter și 2 etaje, decorată cu motive farmaceutice, azi pe lista monumentelor istorice naționale, a funcționat Farmacia Franz Minarik (Franz Minarik Lekarna), deținută de membrul Asociației Medicale Maribor, căruia îi poartă numele.

Pe aceeași latură se află Primăria Maribor (Mariborski rotovž), menționată pentru prima dată documentar în 1332,  cu locație neprecizată. Pentru ea în 1515 în Glavni trg s-a construit o clădire în stil gotic târziu care, fiind prea mică,  a fost reconstruită cu parter și etaj, în stil renascentist (1563-1565). Pe fațada principală central s-a creat un balcon, decorat cu un basorelief reprezentând 2 lei care susțin stema orașului, deasupra lui un turn patrulater, cu ceasuri. La mijlocul secolului XIX a fost modificată în stil clasicist și a revenit la forma inițială după restaurarea din 1952-1954.

În secolul XVII o mare epidemie de ciumă a decimat două treimi din populația orașului. În semn de mulțumire pentru încetarea ei, în 1681locuitorii au ridicat în piață Coloana Ciumei (Kužni steber), pe care a fost postată statuia Fecioarei Maria. În 1743 a fost refăcută în forma actuală, în stil baroc, când coloana a fost înconjurată cu 6 statui prezentând sfinții care au ajutat în timpul epidemiei.

Pe latura de sud a pieței se află Biserica Sf. Aloysius (Cerkev Sv. Alojzija) și fosta reședință a Ordinului Iezuit, construite în perioada 1767-1770, în stil baroc.  

Biserica, fără clopotniță, cu o singură navă, prezintă 4 altare laterale, ornate cu picturile sfinților cărora au fost dedicate, Sf. Victorin de Petta, Sf. Maximiliam din Celeia, Neprihănita Fecioară Maria și Sf. Cruce, în care sunt înfățișare și panorame ale localităților Ptuj și Celje.

Altarul principal e despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. Central prezintă o pictură a Sf. Aloysius, cu panorama orașului Maribor, în fața ei statuile Sf. Petru și Pavel, deasupra statuile unor sfinți, perimetru înconjurat de 4 coloane. Pe lateralele altarului sunt postate statuile Sf. Gabriel și Sf. Raphael. Cele 3 localități prezentate în picturi în secolul XIX erau încadrate în aceeași regiune, Stiria.    

Porțiunea de lângă intrarea principală a fost acoperită cu o boltă, formată din trei arcade, pentru a susține orga, situată superior.

După dizolvarea Ordinului Iezuit (1773) biserica și clădirea reședinței au fost preluate de armată, care le-a folosit până în 1831, când au fost returnate clerului. Biserica a fost resfințită și în fosta reședință s-a înființat un seminar teologic.

În 1913 o parte a pieței a fost demolată pentru a se face legătura cu podul ridicat peste Drava, în Al Doilea Război Mondial partea de est a fost distrusă, postbelic parțial reconstruită, zonă prin care am părăsit-o, îndreptându-mă spre altă piață importantă din orașul vechi, situată în partea de vest.

În actuala Piață Slomškov (Slomškov trg.) se află Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (Katedrala Sv. Janez Krstnik), sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Maribor. În secolul XII pe acel loc s-a construit o biserică în stil romanic, cu o singură navă, care un secol mai târziu a fost extinsă, cu 3 nave. În 1348 biserica era înconjurată de cimitirul orașului și pe o stradă perpendiculară se afla Spitalul Orășenesc. În perioada 1623-1624 lângă ea s-a construit actuala clopotniță, în stil baroc, apoi biserica și turnul-clopotniță au fost refăcute (1761). Până în 1933turnul a funcționat și ca turn de pază, de acolo fiind anunțate eventualele incendii. Azi, înalt de 57 metri, poate fi accesat pe cele 162 de trepte interioare, la nivelul superior fiind amenajată colecția muzeală „Camera de gardă de pe turn” și de pe platforma exterioară putând fi văzută panorama orașului.

Azi biserica prezintă 3 nave, altar principal, altare laterale, capela Sf. Sf. Francisc Xavier și Capela Sf. Cruci, în stil baroc.

Este prevăzută cu vitralii și o orgă enormă, situată superior, la ieșirea din naos în pronaos.

În 1854 Anton Martin Slomšek, Episcopul Eparhiei Lavantine din Stiria austriacă, a transferat sediul eparhiei de la Sf. Andraž, din Koroška, la Maribor, când biserica a fost înălțată la rangul de catedrală. În ea, cinci ani mai târziu, Slomšek a fost uns Episcop de Maribor și după moartea sa (1862), postate rămășițele, care se odihnesc și azi. 

Ca episcop a luptat pentru o unitate bisericească slovenă, reușind să unească aproape toți slovenii din Stiria, a introdus evlavii noi, populare, a fondat fraternități și societăți religioase. Prin scrierile și poemele sale a susținut cultura slovenă. În amintirea sa, lângă catedrală a fost postată statuia Anton Martin Slomšek (Anton Martin Slomšek spomenik) și din 1919 piața a primit numele lui.

Pe latura pieței, din dreapta catedralei, se află Palatul Poștei (Posta Slovenije), o clădire în stil neo-renascentist (1892), cu parter și 2 etaje. Partea centrală  a fațadei principale, mai proeminentă,  prezintă 3 arcade, superior decorate cu câte 2 statui, separate prin coloane. La primul nivel, în spațiile dintre 3 ferestre, sunt postate 2 statui în mărime naturală. Superior partea centrală se termină cu o basutradă decorată, în mijlocul căreia se înalță frontonul, prevăzut cu un ceas, pe care superior este postată stema poștei. Clădirea se află pe locul unde pe colț a existat un spital (1348), un teatru, apoi o școală de fete (sec. XIX), dărâmate în 1891 pentru ridicarea actualei clădiri.

Pe aceeași latură se află și Teatrul Național Sloven Maribor (Slovensko narodno gledališče Maribor), o clădire construită în perioada 1848-1852, în care. inițial s-au desfășurat spectacole în limba germană. În 1919 a fost înființat ca teatru profesionist, moment în care a început să se folosească limba slovenă. Teatrul și-a întrerupt activitatea în perioada 1941-1945. Azi în el se desfășoară piese de teatru, concerte simfonice, spectacole de operă și balet. În decursul timpului clădirea a fost renovată de mai multe ori și în 1979 a fost extinsă.

Piața este de fapt un parc cu copaci plantați din 1891, rondouri cu flori și o fântână arteziană. La capătul ei, pe latura opusă catedralei, se află Rectoratul Universității Maribor (Rektorat Univerze v Mariboru).

Prima instituție de învățământ superior a fost școala de formare a profesorilor (1863), creată o dată cu seminarul sloven, înființat de Episcopul Slomšek. Postbelic s-a înființat Asociația Instituțiilor de Învățământ Superior din Maribor (1959-1961), Pornind de la Școala de Economie și Comerț, urmată de Colegiul Tehnic, apoi alte facultăți, în 1975 s-a înființat Universitatea din Maribor, azi a doua ca importanță din Slovenia, al cărei Rectorat s-a amenajat în actuala locație, fosta Bancă de Economii din Maribor.

De acolo m-am îndreptat spre partea mai nouă a orașului, pentru a vedea un alt turn al fostelor fortificații. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Artă (Umetnostni muzej Maribor). Înființat în 1954, cu o colecție de la începutul secolului XX, azi etalează peste 3.000 de picturi, sculpturi, fotografii, prima și singura colecție video slovenă și expoziții temporare.

Turnul Čeligi (Čeligijev stolp), unul dintre cele 5 turnuri ale zidului nordic, construit în perioada 1460-1465, singurul care a supraviețuit, azi se înalță într-un spațiul larg dintre blocurile noi. A fost numit după renumitul berar Tscheligi, a cărui berărie se afla în apropiere.

De acolo, urmând străzile cu clădiri de epocă, m-am îndreptat spre parcul orașului. În fața unei clădiri era postat un pian. Apropiindu-mă mi-am dat seama de ce.

Clădirea găzduiește Conservatorul de Muzică și Balet (Konservatorij za glasbo in balet), înființat ca Școală de Muzică în 1945, ulterior și Școală de Balet. Pe lângă programul de învățământ, Conservatorul organizează anual sute spectacole și concerte.

În fosta Vilă Scherbaum (1890), situată pe colțul dintre 2 străzi, se află Muzeul Eliberării Naționale (Muzej narodne osvoboditve), înființat în 1958.

În cele 6 săli muzeul etalează acte, fotografii, obiecte, etc., folosite în luptele purtate de sloveni pentru obținerea independenței de-a lungul secolului XIX, organizarea grupurilor de rezistență și a unităților de partizani care au acționat în Al Doilea Război Mondial împotriva ocupației naziste.

Deprimată, am părăsit muzeul și m-am îndreptat spre Parcul Orașului (Mestni park), loc de relaxare, întins pe 5 hectare, pe dealurile acoperite de păduri, cu alei amenajate, 3 iazuri și locuri de joacă pentru copii.

Amenajarea lui a început în 1872, în jurul iazurilor care, încă din Evul Mediu, alimentau orașul cu apă.

Apoi a fost drenată partea de est, s-au plantat copaci și s-a creat un foișor, în care o orchestră își desfășura concertele.

După Primul Război Mondial lângă iazul mare s-a construit un pavilion și s-a amenajat o terasă. Pe lac se făceau plimbări cu bărcile și iarna patinaj, activități care s-au desfășurat până în 1972. Azi în mijlocul lacului țâșnește o fântână arteziană.

Din 1976 parcul a fost declarat zonă naturală protejată.

Într-o clădire de la marginea lui în anii 1950 a fost amenajat un Acvariu  (Akvarij), azi combinat cu un terariu, în care se pot vedea peste 120 de specii de pești și cca. 100 de specii de amfibieni, reptile, șerpi, insecte, etc.

Pe dealurile din zonă, cultivate cu viță-de-vie, se pot face drumeții, sau urca până la cele 2 monumente istorice, Capela de pe Dealul Piramida și Biserica Sf. Varvara și Rosalia de pe Dealul Kalvarija (Calvaria). Din păcate timpul meu era limitat așa că de la Acvariu am părăsit parcul, dorind să explorez în continuare orașul.

Înnorându-se, m-am grăbit spre cazare, dar nu am scăpat de rafalele puternice care au urmat. Eram mulțumită că măcar restul zilei a fost senin și am putut vizita mare parte din obiectivele pe care mi le propusesem.

Traversând Ungaria spre vest: ruinele Bisericii Cikó, Bonyhád, Kaposvár

Publicat pe de
Răspunde

Într-un week-end de vară m-am hotărât să merg la Maribor, Slovenia. Din Arad, (România), unde locuiesc, aveam de parcurs aproximatv 530 kilometri, așa că de dimineață am pornit la drum. Am rulat pe autostradă până la Szeged, apoi am urmat drumurile naționale ungare spre vest. După cca. 3 ore (242 km) am ajuns în localitatea Cikó, lângă care, pe unul din dealurile cu podgorii, se află ruinele unei vechi biserici (Cikói ótemplom), pe care doream să le văd.  

Sub Regele Géza II (1142) Cavalerii Ioaniți s-au stabilit în zona Esztergom, unde au construit o mânăstire, cu biserică și spital în care îngrijeau bolnavii. În 40 de ani și-au extins activitatea, ajungând  să dețină atât Széplak cât și Cikó, biserica mânăstirii din Széplaki fiind menționată într-un hrisov al papei  Orbán (1187).  Acestea le-au fost dăruite prin testament de regină (1280), fapt menționat într-o scrisoare a capelanului din Pécs (1296) în care apăreau moșiile „cruciaților Széplak” din județul Tolna și Zselici. După Războiul Austro-Turc (1526-1552 ) moșierii au hotărât să cultive terenurile aride, mlăștinoase, o parte ocupată de păduri. Pentru aceasta au adus coloniști germani care au dus o viață grea. Locuind în colibe săpate în pământ, în lipsuri și depunând muncă grea mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și în 1742 au fost decimați de o epidemie de ciumă. Neavând o biserică proprie, populația zonei Tolna-Baranya-Somogy, numită popular „Schwäbische Türkei”, s-a deplasat la Biserica Maria Széplak (Máriaszéplaki templom), dedicată Adormirii Maicii Domnului, devenită loc de pelerinaj în secolele XVIII-XX.

Săpăturile efectuate de Békéfi în perioada 1890-1893 au descoperit că biserica, în stil romanic, datată din secolul XIII,  avea 3 nave și două turnuri pătrate. A fost construită din cărămidă, cu fundația din piatră, prezentând coloane sculptate și o cornișă decorată cu elemente din cărămidă. A fost distrusă parțial de otomani, în timp s-a ruinat, până azi supraviețuind sanctuarul, cu rămășițele unei fresce și arcul de triumf, ambele refăcte și transformate în capelă, în care se oficiază anual, în luna septembrie, slujbele Sf. Maria. În apropiere se află ruina unui turn din piatră și vechea capelă a morților, dărăpănată.

În timpul pelerinajelor pe pereții exteriori au fost postate plăci prin care credincioșii își exprimau recunoștința, cârjele celor vindecați și în biserică s-au adunat sute de cărți de rugăciuni, azi toate dispărute. 

La cca. 7 kilometri est se află orașul Bonyhád, în care am oprit pentru a servi o cafea. A fost înființat în secolul XV, dar săpăturile arheologice au descoperit că a fost locuit încă din perioada celtică. În secolul XIV exista și o biserică, din care s-au găsit urmele fundațiilor și o bucată din clopotul de bronz, probabil distrusă de otomani, o dată cu mare parte a localității (sec. XVI). În timp satul s-a refăcut, în secolul XVIII fiind locuit de maghiari, sârbi (rasieni), germani, evrei, secui, aparținând religiilor diferite, s-a dezvoltat și a primit statutul de târg (1782), an în care a fost construită Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (Bonyhádi Római Katolikus Templom), azi situată în centrul orașului.

În apropierea ei în 1796 doctorul Walter József a ridicat statuia Sf. Treime (Szentháromság szobor), monument în stil baroc, având pe piedestal statuile Sf. Petru, Sf. Ioan, Sf. Sebastian, Sf. Florian, o coloană pe care se află statuia Sf. Ioan Botezătorul ținând în brațe copilul Isus, deasupra lui statuia Fecioarei Maria, ambii înconjurați de îngeri și superior Sf. Treime. Monumentul a fost refăcut și restaurat în 1934. În clădirea din dreapta statuii, Casa Nunkovits-Honig, azi funcționează Muzeul Văii (Völgységi Múzeum).

În secolul XIX a revenit la statutul de sat, păstrat până în 1977, când a fost declarat oraș și din 2013 centru al districtului Bonyhád.

Una din casele reprezentative ale orașului este Castelul Perczel (Perczel kastély), construit de fostul judecător, magistrat șef al districtului, Béla Perczel, care căsătorindu-se și primind o zestre mare a demisionat,  a cumpărat moșia Tabon, pe care a condus-o timp de 5 ani, apoi s-a mutat la Bonyhád, locul său de naștere, unde a fondat o Fabrică de email și, ca reședință,  a construit castelul, în stil neoclasic (1908). Postbelic a fost naționalizat și amenajat pentru Centrul Cultural Județean, Școala de Muzică și Biblioteca Județeană (1968). În timp conacul a fost restaurat și parcul înconjurător reamenajat. Azi găzduiește Biblioteca Orășenească și 5 expoziții permanente.

Tot spre est, după 70 kilometri am ajuns în orașul Kaposvár, reședința județului Somogy și a districtului Kaposvár, situat pe malurile râului Kapos. Zona a fost locuită din timpuri străvechi dar localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1009, în scrisorea Sfântului Rege Ștefan, prin care delimita granițele Episcopiei de Pécs, în cadrul căreia din 1061 Kaposvár a devenit centru ecleziastic, azi sediul Episcopiei. În secolul XIII a fost construit un castel, fortăreață importantă în timpul atacurilor otomane.

Am parcat pe una din străzile laterale de pietonala orașului, urmând să fac o scurtă tură prin centrul lui istoric, printre clădirile construite în secolele XIX-XX, vizând câteva obiective. 

Azi, situat pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Dorrotya, numit după un poem comic, scris de Mihály Csokonai Vitéz. Clădirea în stil Art Nouveau a fost construită în perioada 1910-1911, pentru a găzdui Hotelul Turul, în cadrul căruia funcționau o cafenea, aprovizionată cu numeroase ziare interne și internaționale, o sală de biliard și în pivniță un restaurant, devenite rapid locuri de întâlnire pentru aristocrații și burghezia orașului. Pe fațadă a fost postat un drapel cu prima stemă a maghiarilor, de la înființarea regatului. Postbelic, numit Hotelul Beke, începând cu anul 1960 a găzduit numeroase baluri, în sala oglinzilor, care avea o capacitate de 400 de locuri. Deși reparat de numeroase ori, treptat s-a deteriorat, o restaurare majoră având loc abia în perioada 2011-2012.  

De acolo, pe lângă Biroul Guvernului Județean Somogy (Somogy Megyei Kormányhivatal), m-am îndreptat spre Palatul Poștelor.

Primul oficiu poștal regal a fost deschis într-o cameră din casa directorului poștal József Hőnig (1850), deservit de o trăsură care venea săptămânal de la Pesta. În 1888 a fost dotat cu telegraf, în 1901 s-a inaugurat prima centrală telefonică și 2 ani mai târziu și-a mutat sediul în clădirea Primăriei, nou construită. Spațiul fiind prea mic, în perioada 1921-1926 s-a construit Palatul Poștelor (Postapalota), în stil eclectic, în care s-a mutat oficiul poștal, telegraful și în cele 2 etaje s-au amenajat locuințe. Deasupra intrării principale a fost postată o placă ce-l prezintă pe inventatorului centralei telefonice Tivadar Puskás (1844-1893). În decursul timpului a fost modernizat astfel în 1955 s-a inaugurat o centrală telefonică automată și în 1969 un telex.

În apropiere, într-o clădire modernă, cu suprafețe neregulate, din beton și sticlă, care nu se prea potrivește între clădirile de epocă, se află Centrul Cultural Árpád Egyud (Árpád EgyudMűvelődési Központ), numit după un renumit etnograf.

Primul centru, Stația Tehnică Pionieri din Kaposvár, înființat în 1955, cu sediul în clădirea fostului Cazinou Național, a devenit Casa Tineretului și Pionierilor György Kilián, numită după parașutistul comunist din Moscova care luptând împotriva germanilor, deasupra Poloniei a fost dat dispărut (1943). În 1980 s-a mutat în actualul sediu, având o sală de teatru cu cca. 1.000 de locuri, din 1990 devenind și sediul televiziunii locale Kapos TV. În anii 2010-2011 clădirea a fost refăcută și a primit actualul nume. În ea azi sunt amenajate și săli cu expoziții de artă.

Dorind să ajung la strada principală a orașului vechi, am ocolit clădirea și am traversat un parc, pe lângă statuia lui Nagy Imre (Nagy Imre szobor), fost prim-ministru în timpul Revoluției din 1956, născut în Kaposvár.

Printr-un gang cu magazine am ieșit în strada principală, din 1987 pietonală, în dreptul uneia dintre cele 30 de fântâni existente în oraș.

În spatele ei, pe colț, am văzut Casa Anker (Anker ház), o clădire în stil Art Nouveau, construită pe locul Tavernei Centrale (1913), în care mezaninul a devenit sediul Băncii de Economii a Comitatului Somogy, fondată în 1864, parterul a fost ocupat de magazine, etajele amenajate ca locuințe pentru oficialii județeni, la care se urca cu un ascensor electric. În 1989 i s-a adăugat mansarda. Banca a funcționat până în 1934, ulterior sediul fiind ocupat pe rând de diverse firme bancare, una fiind Anker Insurance Company, după care e numită azi casa.  În 1973 în casă s-a inaugurat Galeria Somogy, în care au fost expuse picturile lui Rippl-Rónai, ulterior a funcționat Galeria Vaszary.

Înaintând spre piața centrală, am trecut pe lângă Muzeul Rippl Rónai (Rippl-Rónai Múzeum), care etalează fosta colecție a pictorului, născut în Kaposvár (1861-1927), ce cuprinde 1365 de piese, între care 976 picturi. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1936, în clădirea fostei Primării Județene, numit Muzeul Contelui Széchenyi István, etalând materialul arheologic, istoric, etnografic, colectat de Societatea Arheologică și Istorică a Județului Somogyvár, înființată în 1877, căruia i s-a adăugat în timp colecția pictorului Rippl, după care muzeul a fost numit începând cu anul 1951. În timp colecția muzeală a crescut, ajungând la peste 500.000 de piese. La sfârșitul anului 2011 administrația județeană a ocupat iar fosta primărie și o parte a muzeului s-a mutat în actuala locație.

Vis a vis de muzeu se află Farmacia Leul de Aur, fondată de József Pyrker (1781), cu ajutorul comitatului și a familiei Esterházy, care a funcționat într-o clădire în stil baroc (1774), modificată în secolul XIX în stil romantic și în 1985 restaurată în forma originală, când deasupra porții s-a plasat statuia Leul de Aur. Lângă ea se află statuia József Rippl Rónai (József Rippl Rónai szobor), pictorul fiind prezentat într-o trăsură cu 2 roți, trasă de măgari,Tatar și Frici, cu care se deplasa de la Villa Rome în oraș. A fost inaugurată în 2009, o dată cu deschiderea Festivalului Stării de Spirit a Orașului Pictorilor.

O altă statuie din bronz, prezentând clovnul Bbohoco, a fost inaugurată în Europa Park (2008), o piață amenajată în 2000, mărginită de platani uriași, cu rondouri de flori, ornată cu sculpturi, etc., în care se află și o fântână arteziană (Európa parki szökőkút).

Admirând clădirile vechi, după câteva minute în față mi s-a deschis larga piață centrală a orașului vechi.

Piața Kossuth (Kossuth tér) a fost amenajată la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, înconjurată de clădirile în stil eclectic, sau Art Nouveau, cu o fântână centrală (1911), înconjurată de flori.

A fost numită după Lajos Kossuth, revoluționarul maghiar, Guvernator al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848, în 1889 declarat cetățean de onoare al orașului. Piața a fost renovată în anul 2003, când s-au postat candelabre, bănci, etc. Pe latura de nord a pieței se află Catedrala Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római Katolikus Székesegyház „Szűz Mária Mennybemenetele”). Pe acel loc a existat o biserică (1702) care, ruinată, a fost demolată și înlocuită cu una din piatră, în stil baroc, Biserica Sf. Treimi (1748), hram schimbat în 1790 în Adormirea Maicii Domnului. Numărul populației crescând, a devenit prea mică. Demolată, a fost construită actuala biserică, în stil neoromanic (1885-1886), perioadă în care slujbele s-au oficiat în capela mânăstirii adiacente. După ce Papa Ioan Paul II a fondat Episcopia Kaposvár, Biserica Parohială a fost înălțată la rangul de Catedrală (1993).

Clădirea este accesată pe o scară largă. Pe fațada principală, deasupra portalului cu arcadă boltită, într-o nișă, prevăzută cu balustradă, se află o frescă prezentând Adormirea Maicii Domnului. Superior fațada se termină cu un fronton triunghiular, postat în fața turnului-clopotniță central, de 63 metri înălțime, în care inițial au existat 4 clopote, rechiziționate în Al Doilea Război Mondial, ulterior postate altele. Lateral de turn s-au creat 2 turnuri mai scunde, cu intrări secundare.

Fațadele laterale au fost prevăzute cu contraforți, superior cu turnulețe. Pe cea din dreapta, porțiunea centrală, mai înaltă, prezintă o nișă cu 2 vitralii, deasupra lor o fereastră rozetă.

Inferior se află Fântâna Regelui Sf. Ștefan (Szent István Király kút), creată în 1938, an declarat memorial, când se aniversau 900 de ani de la moartea regelui fondator al Ungariei și restaurată în 1989.

Interiorul prezintă o navă centrală și două laterale, despărțite prin arcade, susținute de stâlpi decorați cu pilaștri și pictați cu motive vegetale. La capătul naosului se află sanctuarul, pentagonal, prevăzut cu vitralii reprezentând sfinți, în care se află altarul principal. deasupra ușii principale se află o pictură ce-i prezintă pe  preotul paroh local, primarul și locuitorii orașului oferind biserica lui Cristos și Maicii Domnului (1937).

Biserica a fost prevăzută cu o orgă, înlocuită în 1958. În perioada 2020-2021 a suferit modificări, când sacristia și etajul au fost refăcute, picturile și vitraliile restaurate, iluminatul electric, introdus în 1900, a fost modernizat, etc. 

În piață sunt postate statuile Kossuth Lajos și Sf. Ioan Nepomuk (sec. XVIII). În stânga Catedralei se află statuia Sf. Maria (Szent Mária szobor), înfățișând-o pe Fecioara Maria, deasupra norilor, ținând Pruncul Isus în brațul stâng. A fost realizată în 1770 pentru a orna curtea Castelului Festetics din Toponár, de unde a fost adusă în 1974.

În aceeași zonă, la aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon (1920) și a morții Episcopului Romano-Catolic al Diecezei de Alba Iulia (1938-1980), în 1949 ridicat la rangul de Arhiepiscop de către Papa Pius XII și din același an până în 1955 arestat și persecutat de autoritățile române, în 2020 a fost inaugurată statuia Márton Áron (Márton Áron szobor), statuie din bronz a episcopului care cu o mână arată o cruce din calcar inscripționată cu datele sale memoriale. 

În vecinătatea ei se află un complex de clădiri în care din 2003 își au sediul Oficiul Parohial al Catedralei, Palatul Episcopal și Gimnaziul Romano-Catolic Sf. Fecioară Maria (Nagyboldogasszony Római Katolikus Gimnázium) cu Școala de Artă, o fostă mânăstire (1872-1873) în care a funcționat o școală de fete, cu internat. Postbelic naționalizată, a devenit sediul Institutului pentru Protecția Copiilor și Tineretului, din 1963 a Școlii Tehnice Militară și în anii 1970 a Cabinetului județean pentru formarea profesorilor. În 1989 a fost retrocedată Liceului Romano-Catolic și după ce s-a format Episcopia Kaposvár, aripa nordică a devenit sediul episcopal (1995).

Pe o latură a Pieței Kossuth, la capătul străzii pietonale, se află Primăria Kaposvár (Kaposvári Városháza), o clădire în stil neo-renascentist, construită în perioada 1902-1904, pe locul fostului Restaurant Mielul, ca nou sediu, cea veche devenind prea mică pentru numărul populației în creștere. Până în 1926 a găzduit și oficiul poștal, ulterior mutat în palatul nou construit. Clădirii cu 3 etaje i s-a adăugat în 1996 aripa sudică cu 5 etaje. Central prezintă un turn de 40 metri înălțime. Fațada ce privește spre piață prezintă poarta de intrare, deasupra ei un balcon cu balustradă, susținut de 2 coloane, mai sus un balcon mai mic, cu balustrada din fier forjat, din care accesul în interior se face printr-o ușă cu 2 ferestre. Fațada se termină superior cu un timpan triunghiular, în care e postat un ceas. În 1960 garguii care ornau țevile de scurgere au fost înlocuiți cu unii noi. Din 2002 în turn au fost postate 8 clopote acționate electronic, care redau o melodie la fiecare oră fixă.  

Am părăsit Piața Kossuth și am parcurs o stradă laterală, central pietonală, amenajată cu fântâni decorative, în timpul transformărilor efectuate în zonă (2008-2010).

Pe laterala ei se află Palatul Culturii Curcubeu (Kaposvári Szivárvány Kultúrpalota), o clădire construită în perioada 1927-1928, în stil Art Nouveau și Art Deco, cu fațada principală prezentând ferestre și uși de intrare, separate prin pilaștri, intrarea principală acoperită de o arcadă mare, boltită, decorată cu elemente egiptene, deasupra ei o terasă, mărginită de 6 coloane, care susțin frontonul triunghiular, pentru Teatrul de Film, un cinematograf care a funcționat până în 2001, postbelic numit Steaua Roșie și din 1991 Cinematograful Curcubeu.

În 2009 clădirea a fost declarată monument național, un an mai târziu renovată și amenajată cu săli pentru spectacole, conferințe, evenimente culturale, devenind Palatul Culturii Curcubeu, în care din 2012  funcționează și Rainbow Film Club.

În timpul renovării în fața clădirii a fost creată o bancă din calcar, pe care s-a postat statuia Florentin (Florentin szobor), o femeie din bronz, aranjându-și pălăria, de obicei înconjurată de spectatori, până la momentul intrării.

Deși aș mai fi explorat și alte zone, timpul îmi era limitat, până la Maribor, punctul final al zilei, mai având de rulat peste 200 de kilometri. M-am întors în piața Kossuth și am urmat din nou pietonala, îndreptându-mă spre mașină.

Mai aveam un obiectiv pe care nu puteam să-l ratez, Teatrul Csiki Gergely (Csiky Gergely Színház), construit în 1911 în fosta Piață de Grâu, azi Piața Rákóczi, numit Teatrul Național, ulterior primind numele actual, după dramaturgul, traducător și membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe (1842-1891). Clădirea în stil Art Nouveau, cu turnulețe, balcoane, cornișe și ferestre decorate, găzduia 860 de persoane. Pentru susținerea acoperișului s-a creat o punte largă de beton armat, prima de acest gen folosită în țară. În 1950 teatrul a fost extins, în perioada 1980-1988 renovat, când spectacolele au continuat să se desfășoare în Casa Latinka, azi Centrul Antal Németh pentru Artă și Cultură Teatrală.

Între anii 2017-2019 a fost extins, renovat, exteriorul zugrăvit în culoarea originală, cărămizie și echipat cu tehnologie nouă.

În fața teatrului se află prima fântână creată în oraș (1913).

În jurul lui este amenajat un parc, în care am văzut Monumentul dedicat Eroilor regimentului de infanterie 44 și Maiestății Sale Arhiducele Albrecht, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Duce de Teschen (A 44. gyalogezred és őfelsége Albrecht főherceg emlékműve), pentru vitejia din timpul luptelor (datat 24 aprilie 1915, la sediul Comandamentului Armatei).

În aceeași zonă se află și Gara Kaposvár (Kaposvár vasútállomása). O dată cu deschiderea secțiunii de cale ferată Zákány- Kaposfüred, care trecea la periferia orașului, s-a construit o mică casă, ca stație în Kaposvár (1872), înlocuită ulterior cu o clădire mai mare (1894), acea secțiune a actualei gări, împreună cu turnurile de control 1 și 2, azi fiind incluse pe lista monumentelor naționale. Izbucnind Al Doilea Război Mondial, lângă gară s-a construit un adăpost antiaerian, demolat în 2018. În timpul războiului gara a fost puternic bombardată, ulterior refăcută, în 1990 electrificată și în perioada 2015-2017 renovată.

Bari, Italia- secolele XIX-XX

Publicat pe de
1

Într-o vacanță de primăvară m-am hotărât să fac o excursie în Italia de sud. Îmi rezervasem cazarea în Bari, un port la Marea Adriatică, care a fost locuit încă din secolul VII î.e.n. Drumul a fost rezonabil de lung, cca. 1 oră până la Aeroportul Timișoara, o oră jumătate pe avion, 40 minute până la Gara Centrală Bari și 15 minute până la cazare, aleasă în apropierea gării, deoarece aveam planificat să văd mai multe orașe.

Gara Centrală (Stazione Centrale), construită în 1864, mărginește Piața Aldo Moro (Piazza Aldo Moro), în care se află Fântâna Monumentală (Fontana Monumentale), realizată în memoria președintelui Partidului Democrația Creștină Aldo Moro, răpit în martie 1978 în drum spre Parlament, unde urma să aibă loc ședința de investitură a noului guvern și ucis în mai de grupul Brigăzile Roșii, organizație marxist-leninistă, înființată în anii 1970, care avea la activ mai multe atacuri teroriste și asasinări.

De la gară spre nord se întinde cartierul Murat, un sat creat în epoca napoleană, sub Ioachim Murat (1813), la marginea de sud a Orașului Vechi. În secolele XIX-XX orașul s-a extins, azi Murat fiind o zonă centrală, cu multe magazine, străzi pietonale, pe care urma să o vizitez și eu.

În el se află și clădiri ale Universității Bari, în apropierea cărora eram cazată. În nici 5 minute am ajuns la  fosta clădire a Poștei și Telegrafului din Bari (Palazzo ex Poste), înființat în perioada fascistă (1931-1934). Ocupa 2 clădiri, conectate în colț printr-o porțiune circulară, cu un portic de intrare concav, susținut de 4 coloane, accesat printr-un șir de scări, porțiune deasupra căreia s-a creat o cupolă din sticlă și beton, de 18 metri înălțime. În palat azi funcționează Centrul Multifuncțional al Universității „Aldo Moro” Bari.

Între el și o altă clădire universitară, situată vis a vis, se întinde Piața Cesare Barristi (Piazza Cessare Battisti), numită după fostul jurnalist, politician și exponent al iredentismului (1875-1916), o mișcare care dorea reanexarea teritoriilor pierdute în timpul războaielor din decursul secolelor și unificarea Italiei, care a fost executat de soldații austrieci, a cărui statuie se află în piață. De fapt piața a fost unul din locurile de întâlnire a avangardei politice, în secolul XXI devenită ascunzătoare pentru traficanții de droguri, pe care cu greu a reușit Poliția să-i controleze.

Universitatea „Aldo Moro” Bari (UBAM), fondată în 1925, a fost numită după politicianul, fost prim-ministru în perioada interbelică, care a studiat acolo și câțiva ani a predat dreptul penal. Azi, cu cei cca. 60.000 de studenti, în Bari și filialele Brindisi și Taranto, este printre cele mai mari universități din Italia.

Funcționează în Palatul Universității (Palazzo dell’Università degli Studi), prima clădire publică construită în Bari după unificarea Italiei (1890), în stil clasic, cu un turn central, prevăzut cu un clopot și un ceas. Creată în acest scop, abia în 1925 a fost inaugurată ca „Universitatea Adriatică Benito Mussolini”, din 2008 preluând actualul nume. În fața ei, în Piața Umberto,  se se află un bazin cu o superbă arteziană, inaugurată în 1915.

Lângă Universitate, Piața Umberto (Piazza Umberto), cea mai mare din oraș, de fapt un parc cu alei printre copacii și vegetația mediteraneeană, azi loc de relaxare, a fost locul unde în 1943 fasciștii italieni au împușcat mulțimea care se îndrepta spre închisoare pentru a-i întâmpina  pe prizonierii politici eliberați, când au fost ucise 20 de persoane, azi numele lor fiind înscrise pe mici plăci de pe bulevardul adiacent.

În ea se află statuia lui Umberto I de Savoia, fostul Rege al Italiei (1878-1900), ucis de anarhistul Bresci. Pe o coloană de piatră dreptunghiulară, de 8 metri înălțime, decorată cu motive vegetale, pe o latură cu stema regelui, a fost postată statuia din bronz a regelui, îmbrăcat în uniformă militară, purtând într-o mână o sabie, călărind un cal, pregătit pentru galop (5 metri înălțime).

De acolo, îndreptându-mă spre mare, am străbătut o parte din micul district Umbertino, unde am văzut Biserica Preasfintei Inimi (Chiesa Sacro Cuore), Ex Mânăstirea Santa Scolastica a Surorilor Benedictine (1899-1982).

A fost amenajată în Palatul Ferrari (1912-1922), cu fațada în stil neo-romanic (1927-1930) și restaurată în 2013.

În apropiere a existat Conventul Sf. Anton, înconjurat de o grădină pe locul căreia în perioada 1871-1873 s-a construit Cazarma Sf. Anton, o clădire cu un singur etaj, pentru a găzdui noile regimente de infanterie și cavalerie aduse în oraș. În 1918 a fost numită Cazarma Picca (Caserma Picca), după un ofițer, erou al primului Război Mondial. În timp a fost extinsă și modificată, azi Comandamentul Militar al Armatei Apulia fiind un complex ale cărui clădiri, cu 3 etaje, delimitează 4 curți interioare, având la intrarea principală un portal format din 4 coloane dorice înalte. Complexul deține o bibliotecă militară, înființată în 1890, cu peste 20.000 de volume. O perioadă a funcționat și ca centru de recrutare, mutat apoi la Napoli.

În anii 1920 la Bari funcționau puține școli, față de numărul tot mai mare al copiilor, astfel treptat s-au ridicat sau amenajat noi școli, una fiind Școala Balilla (Edificio Scolastico Balilla), deschisă în 1926 ca Școala Dante Alighieri și din 1929 primind actualul nume, după porecla băiatului care, conform tradiției, a dat semnalul Revoltei de la Genova împotriva austriecilor din 1746.  În timpul celui de Al Doilea Război Mondial școala a fost transformată în spital militar.

Tot în acea perioadă (1932-1939), lângă Catedrala Sf. Sabino s-a amenajat Școala Filippo Corridoni (Scuola Filippo Corridoni), numită după sindicalistul italian, fost prieten cu viitorul dictator Benito Mussolini, decedat în luptele împotriva austro-ungarilor din Primul Război Mondial. Devenind neîncăpătoare, în 1956 clădirea a fost etajată și extinsă.

Mai aveam puțin până la adorata mea mare ! Locuind la câmpie (Arad), nu am des posibilitatea să o văd, așa că îmi era tare dor de ea.

Faleza Lungomare azi se întinde pe cca. 16 kilometri, de-a lungul a 7 districte, în fiecare având alt nume, mărginită de 197 stâlpi de fier și amenajată cu bănci pentru relaxare.

O parte din ea e mărginită de clădiri și palate maiestuoase, unul dintre ele fiind Palatul Administrativ al Provinciei Bari (Palazzo della Provincia Bari), construit în perioada 1932-1935, din marmură albă și cărămidă, cu 5 etaje și un turn cu ceas, înalt de 64 metri.

Pe fațada principală, situată spre mare, inferior s-au creat 5 arcade, susținute de coloane, pentru accesul la porticul de intrare, în 1990 închis cu vitralii. În 1928 la etajul 5 a fost înființată Pinacoteca Metropolitană Corrado Giaquinto, care etalează colecția pictorului căruia îi poartă numele, picturi italiene din secolele XV-XIX și artă contemporană.

Am urmat faleza Lungomare Araldo di Crollalanza, privind marea și imaginându-mi cum a fost realizată (1926-1932) de cel căruia îi poartă numele, fostul Primar de Bari și ministru al lucrărilor publice în cabinetul lui Benito Mussolini. Pe locul așa numitelor „barăci”, niște structuri din lemn, înaintând în mare, susținute de picioare implantate în fundul ei, de pe care oamenii aveau acces la apă, malul fiind pietros, s-a realizat faleza, pentru a lega centrul orașului de portul și centrul expozițional, construite în nord.

Pe lângă statuia lui Armando Diaz, Șef al Statului Major al Armatei Regale italiene în Primul Război Mondial, am părăsit marea și m-am îndreptat spre centrul orașului, unde vizam mai ales câteva clădiri istorice.

Teatrul Petruzzelli (Teatro Petruzzelli) a fost numit după cei doi frați, comercianți și armatori din Bari, care l-au construit (1898-1903) pe un teren cedat acestora de municipalitatea Bari (1896). Interiorul, cu o capacitate de cca. 2.200 de locuri, a fost decorat cu fresce, aur pur, dotat cu lumină electrică și încălzire, rare pentru acele vremuri. Postbelic a fost declarat monument istoric și artistic, protejat prin lege (1945). În 1991 a fost aproape distrus de un incendiu, scăpând doar datorită cupolei care, prăbușindu-se, a oprit flăcările. După 2 ani familia Messeni Nemagna, proprietara clădirii, cu ajutor primit de la stat, a început lucrările de refacere. În anul 2006 a fost trecut în proprietatea statului. Au urmat numeroase procese, în 2021 fiind retrocedat proprietarilor. Azi restaurat, cu 1.250 de locuri, este în administrarea Fundației de Operă Simfonică Petruzzelli și a Teatrelor din Bari.    

În apropierea lui se află clădirea în care din 1924 funcționează Camera de Comerț Italo-Estică (Camera di Commercio Italo-Orientale).

Palatul Mincuzzi (Palazzo Mincuzzi), după mine cea mai impozantă clădire din oraș, situat în centrul comercial al cartierului Murat, este numit  după familia de comercianți, proprietari ai mai multor magazine, care au construit-o (1926-1928) ca nou sediu, devenit în timp unul dintre cele mai cunoscute magazine și simbol al orașului. Clădirea, situată pe colț, cu parter și 4 etaje, are balcoane mărginite de balustrade din piatră ondulate, ferestrele despărțite de pilaștri și mărginite de coloane, care susțin decorații sau balcoanele suprajacente. Porțiunea centrală, de pe colț, e prelungită în sus cu un tambur, pe care e înscris numele familiei. Deasupra lui, un timpan triunghiular, susține o cupolă, pe care se află o sferă aurită. Clădirea a rămas în proprietatea familiei până azi, dar din 2001 este închiriată companiei de îmbrăcăminte a lui Luciano Benetton.

Cotind spre nord, am ajuns la Biserica Sf. Ferdinand (Chiesa San Ferdinando), construită sub regele Ferdinand II, la cererea Arhiepiscopului Michele Basilio Clari, pe locul unei capele, devenită prea mică (1844-1849) și decorată în perioada 1887-1900. Când cartierul Murat a fost renovat și remodelat, bisericii i s-a creat actuala fațadă, cu 3 arcuri mari, accesată printr-un șir de trepte. Pe lateralele bisericii s-au construit noi clădiri și toate au fost vopsite uniform, pentru a da impresia unui complex (1933-1934). Interiorul a fost repictat (1938-1939), azi putându-se admira cele care prezintă Înălțarea Crucii, Cina cea de Taină, Nunta din Cana, Sf.Ambrozie, Ieronim, Augustin, Grigore cel Mare, Nicolae de Bari, Ferdinand și statuile antice ale Sf. Sabinus, Sf. Nicolae, Sf. Maria cu Pruncul Isus. Biserica a fost restaurată în 1999.

La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Corso Vittorio Emanuele II, în Piața Libertății (Piazza della Libertà), dominată de statuia Calul cu brâu (Cavallo con gualdrappa), un cal din bronz, acoperit cu învelitoarea, cântărind cca. 2.000 de kilograme, creat în 1985 și donat orașului de Banca Populară Bari (2013).

Bulevardul a fost realizat în a doua jumătate a secolului XIX, sub Ferdinand II de Bourbon, în timpul modificărilor făcute în centrul orașului, când s-a numit Corso Ferdinandeo, nume schimbat în cel actual după unificarea Italiei (1861), dat în onoarea noului rege.

Azi este mărginit de cele mai importante clădiri administrative. Palatul Guvernului, cunoscut și ca Palatul Prefecturii (Palazzo del Governo; Palazzo della Preffetura) a fost construit în perioada 1815-1830 pe locul fostei Mânăstiri Dominicane, desființată de Napoleon (1810), folosindu-se vechile clădiri, modificate și extinse. Din fosta mânăstire s-au păstrat până azi câteva camere și un pasaj care făcea legătura cu Biserica San Domenico, folosit de nobili și personalități. Central s-a creat un mic turn, dotat cu un ceas.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află o clădire, Teatrul Niccolò Piccinni (Teatro Niccolò Piccinni), în care funcționează Primăria Bari (Palazzo di Cita di Bari). Teatrul a fost construit în perioada 1836-1854 și numit după compozitorul născut în Bari.

În onoarea compozitorului în zonă s-a postat statuia Niccolò Piccinni (1884/1885), restaurată în 1984, când i s-a postat în mâna dreaptă un stilou.

La capătul vestic al bulevardului s-a creat Piața Bourbon. După unirea Italiei, numită Piața Garibaldi (Piazza Garibaldi), a fost transformată într-un parc dreptunghiular (Giardino Garibaldi), întins pe 17.000 metri pătrați, cu plante și copaci aduse din pepinierele Napoli și Florența, înconjurat cu balustrade de fier, având 3 porți de intrare (1864-1867).

În anii 1936-1947 în zona centrală s-a creat un bazin rotund, cu o fântână arteziană, în timp au fost postate busturile unor personalități și în 1985 un monument dedicat celor mutilați sau decedați la locul de muncă. 

Capătul estic al bulevardului se termină în apropierea mării, unde în secolul XIX se aflau Piața de Carne și Piața de Pește. Prima, construită în 1818, a fost distrusă în Al Doilea Război Mondial. Ulterior demolată, pe locul ei s-a construit o nouă clădire (anii 1990), a căror fațade au fost create cu arcade mari, încadrând ferestre, străjuite de pilaștri dubli, în care azi funcționează Centrul Cultural Murat (Spazio Murat), numit după Joachim Murat, Regele Neapolului, fondatorul cartierului Murat, care găzduiește expoziții, întâlniri culturale, etc.    

Fosta Piață de Pește (Ex Mercato del pesce) a supraviețuit. Clădirea cu două niveluri, la parter cu ferestre încadrate de pilaștri cu arcade și la etaj cu epistiluri triunghiulare, cu frize decorate, este accesată prin câte un vestibul central, mărginit de 5 arcade mare, situate pe fațadele care privesc spre mare și spre Centrul Cultural Murat. În anii 2021-2022 parterul a fost renovat.

Cele două piețe au fost amenajate în apropierea portului. Azi, numit Portul Vechi (Porto Vecchio), este folosit pentru ambarcațiunile mici, folosite de pescari și de cluburile de navigație Circolo della Vela și Circolo Canottieri Barion.

În secolul XX, pentru a feri bulevardul de vânturile ce băteau dinspre mare, s-a construit  Varietà Margherita, o clădire din lemn care un an mai târziu a ars într-un incendiu (1911). Pe locul ei s-a ridicat Teatrul Margherita (Teatro Margherita), o clădire din beton armat, în stil Art Nouveau (1912-1914). Deoarece municipalitatea bari semnase un contract cu familia Petruzzelli prin care se obliga să nu construiască pe terenuri din oraș alte teatre, doar clădiri la mare, teatrul a fost construit pe piloni postați în mare, structură unică în Europa acelor vremuri, legat de țărm printr-un debarcader. În anii 1920 pilonii au fost îndepărtați, faleza a fost umplută și i s-a creat o podea.

A fost amenajat pentru Muzeul de Istorie, o expoziție permanentă despre război și s-au desfășurat spectacole de varietăți, alternând cu proiecții de film. Din 1943 a fost preluat de armata anglo-americană care l-a folosit pentru servicii auxiliare și cluburi de divertisment, numit atunci Teatrul Garnizoanei. A fost avariat de bobardamentele din 1943 și de explozia navei Henderson (1945). Din 1946, returnat inițiatoarei construcției, Comapnia Orfeo, a fost renovat și folosit ca cinematograf până în 1979, când a fost preluat de stat. Nefolosit mai mulți ani, în perioada 2009-2018 a fost restaurat și transformat în Muzeu de Artă Contemporană.

Citește și Bari, Italia- cartierul Libertà

Brașov- de la Primărie spre Piața Consiliul Europei

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru 2 zile în Brașov, după ce am vizitat partea istorică a orașului, m-am îndreptat spre centrul nou, nu înainte de a vedea câteva clădiri din secolul XIX, azi folosite în scop administrativ, construite pe locul fostelor fortificații medievale din nord-estul cetății, demolate în timpul procesului de sistematizare. Lângă Parcul Nicolae Titulescu se află o clădire în stil  neobaroc și Art Nouveau, ridicată în perioada 1897-1898 pentru Administrația Financiară.

Sub comuniști a fost sediul Sfatului Popular Brașov, al Consiliului Popular Municipal Brașov. Actual în ea funcționează Primăria și Consiliul Local al municipiului Brașov.

În fața Primăriei, în spațiul verde cu rondouri de flori, PiațaTricolorului, pe un soclu tronează statuia Lupa Capitolina, simbol al latinității poporului român, realizată la inițiativa veteranilor de la Fabrica de Autocamioane Roman S.A. Brașov. Vis a vis, pe cealaltă parte a Bulevardului Eroilor, într-o clădire în stil neobaroc (1902), funcționează Muzeul de Artă Brașov.

Lângă Primărie se află fostul Palatul Poștelor, construit în anul 1906, azi Oficiul Poștal nr. 1, ale cărui servicii au început să fie tot mai puțin solicitate, după introducerea internetului în România (1992).

Piața Tricolorului se continuă cu Parcul Eroilor, în care este postat Monumentul Eroilor Revoluției Române din 1989.

În cea mai impozantă clădire din zonă funcționează Prefectura și Consiliul Județean Brașov. Pe un teren de 9450 metri pătrați, alocat de oraș, fosta administrație austriacă a construit Tribunalul Regal Brașov, clădire în stil Art Nouveau, cu elemente stil neobaroc și eclectism frnacez , formată din subsol, parter și 3 etaje, Penitenciarul și ateliere pentru pușcăriași (1900-1902). În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea și retragerea armatei române în Bătălia de la Brașov (1916), în clădire a funcționat Comandamentul Armatei a 9-a germană.

Sub regimul comunist a devenit sediul PCR din Regiunea Stalin și al Sfatului Popular al Regiunii Brașov, ulterior al Consiliul Popular al Județului Brașov. În perioada 1993-2020 în etajele 2 și 3 a funcționat Curtea de Apel,  restul clădirii fiind ocupată de Prefectura și Consiliul Județean, ultimele având sediul și azi.

Depășind maiestuoasa clădire, am intrat în cartierul Nou. Am urmat o stradă laterală, pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană Maghiară, rit la care în secolul XVI s-au convertit sașii din Transilvania, maghiarii la ritul reformat. În timp mulți maghiari au trecut la credința lutherană, astfel în secolul XVII numărul lor crescând, au folosit, alternativ cu sașii, fosta Capelă „Sfânta Barbara”.

În 1777, pe locul capelei ruinate, s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană săsească și după Decretul de Toleranță, emis de Împăratul Iosif II (1781), Biserica Evanghelică Lutherană maghiară (1783), ambele în cartierul Blumăna, fiecare cu cimitirul propriu.

Sub comuniști înmormântarea în cimitirul maghiarilor a fost interzisă, astfel au fost nevoiți să-l folosească pe cel săsesc. Ambele cimitire au fost desființate în 1987 și s-a dorit demolarea bisericilor care, însă au scăpat .

M-am îndreptat spre Piața Teatrului, numită după Teatrul „Sică Alexandrescu”, situat acolo. Primul teatru, numit Teatrul Popular Brașov, a fost înființat în anul 1946, după trei ani numit Teatrul de Stat și din 1967, la inițiativa regizorului, director al teatrului, căruia azi îi poartă numele, Teatrul Dramatic.

Începând cu anul 1978 în teatru se desfășoară Festivalul de Dramaturgie Contemporană.

Lateral de teatru se află statuia lui Andrei Mureșanu (1816-1863), poet și revoluționar român din Transilvania, autorul imnului de stat al României, „Deșteaptă-te române!”, dezvelită în 1973.

De acolo, dorind să ajung în Piața Consiliul Europei, am urmat Bulevardul 15 Noiembrie, mărginit de case de epocă intercalate pe alocuri de unele noi.

La numărul 29, pe turnul unei case în stil renascentist târziu, cu parter și etaj, am văzut postată o cruce. Casa, construită ca locuință pentru un grof maghiar (1903), mare iubitor de vânătoare. A fost  părăsită după Marea Unire (1918), apoi preluată de Stat, utilizată ca orfelinat de fete și ca sediul al redacției „Gazetei Transilvania”. În 1934, dorindu-se construirea unei biserici, pe un teren aflat în apropierea casei, etajul casei a fost preluat și folosit de parohie. Instaurându-se regimul comunist, terenul a fost confiscat. În 1959 parohia a cumpărat spațiul de la etaj și din 1985 a devenit proprietara întregii clădiri, pe care a transformat-o parțial în Biserica  Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Inițial pe locul fostei capele a familiei s-a creat altarul, apoi s-a zidit clopotnița. Vitraliile geamurilor, cu scene de vânătoare, au fost păstrate, unele din ele înlocuite cu altele prezentând îngeri. În partea vestică, pe un turnuleț încadrat de două statui, un vânător suflând din corn însoțit de un câine și statuia unui urs,  s-a postat o cruce. În perioada 1988-1991 interiorul a fost pictat în frescă, ulterior pe frontispiciul clădirii s-a postat un mozaic prezentându-l pe Sf. M. Mc. Gheorghe (2009) și în anul 2017 s-a creat o cale  de acces separată, doar pentru biserică.

În apropierea bisericii am văzut o frumoasă fântână arteziană, situată într-un spațiu larg, amenajat în fața unor blocuri cu locuințe.

Trecând de ea, în față mi s-a arătat clădirea în care funcționează Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”. Prima unitate de vânători de munte a fost înființată la București (1916), prin transformarea Școlii de schiori în una militară. Ulterior s-au creat și alte unități, trupele d vânători participând la numeroase misiuni atât în țară cât și în străinătate (Angola, Irak, Afganistan, etc.).

Lateral, în fața clădirii, se află statuia Generalului Ion Dumitrache, absolvent al Școlii Superioare de Război (1921), care a comandat Vânătorii de Munte în cele Două Războaie Mondiale, când datorită vitejiei a fost desemnat cu gradul de general (1941). În 1945 Comandamentul Militar sovietic l-a acuzat de săvârșirea unor crime de război și arestat , dar un an mai târziu a fost reabilitat, apoi trecut în rezervă. Au trecut 4 ani și Securitatea din București l-a reținut și închis, inițial la Aiud, apoi la Jilava, de unde a fost eliberat în 1950, când s-a stabilit la Brașov, unde a trăit hărțuit de securitate, până în 1977, când a fost înmormântat în cimitirul Groaveri din Brașov. 

Nici 10 minute și am ajuns în Piața Consiliul Europei, zona reprezentativă a cartierului Centrul Nou, mărginită de clădiri noi și „zgârie-nori”.

Piața, un spațiu larg, cuprinde un parc în care sunt amenajate alei cu bănci pentru relaxare, terenuri de sport, skateboarding și o zonă pentru câini.

Într-una din laturile pieței se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului; Soborul Maicii Domnului”, construită din lemn, în stil maramureșean, cu un turn-clopotniță, înalt de aproximativ 11 metri,  închinat Sf. Cuv. Gherasim din Kefalonia și Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (1994-1998).

M-am relaxat preț de câteva minute, rememorând imaginile frumosului oraș, apoi am luat viteză.

În acea zi părăseam Brașovul și până la cazare, în cartierul Șchei, aveam de parcurs aproximativ 2,5 kilometri.

Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Univ. Transilvania, Brașov

Brașov- Biserica Neagră

Publicat pe de
Răspunde

Biserica Neagră,  de rit evanghelic lutheran, se află în centrul Orașului Vechi Brașov, lângă Piața Sfatului. Este cea mai mare clădire de cult, în stil gotic, din sud-estul Europei, ocupând 2500 metri pătrați.

A fost construită începând cu anul 1383, pe locul unei biserici romanice din secolul XIII, distrusă în invazia tătară (1241). Lucrările au fost întrerupte în timpul invaziei turcești (1421), apoi reluate și în 1477 Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (Marienkirche) a fost terminată.

Clădirea a fost prevăzută cu o cupolă de 65 metri înălțime. Deși se doreau două turnuri, a fost ridicat doar cel sudic, cu două niveluri, înalt de 44 metri, în 1514 prevăzut cu ceas, cu cadranele situate pe laturile sudică și vestică și un clopot de bronz cu greutatea de 6 tone. 

Exteriorul bisericii prezintă 15 contraforturi decorate cu câte o statuetă, situată sub un baldachin.

Portalul principal este situat pe latura sudică, iar pe laterala corpului bisericii o intrare secundară.

Intrând în pronaos, azi se pot vedea câteva statui vechi.

Naosul este împărțit în trei nave, de perechi de coloane, între care se află arcade cu motive vegetale.

Arcadele susțin galeriile, situate în jumătatea superioară a navelor laterale, care, împreună cu stranele, oferă locuri pentru 5.000 de persoane.

Naosul este despărțit, prin perechi de coloane, de o porțiune hexagonală în care se află și altarul, decorat central cu o pictură ce-l prezintă pe Isus predicând pe munte (1865-1866).

Pe latura sudică, la intrarea în naos, într-un balcon, susținut de coloane, se află orga principală, montată în secolul XIX, când a înlocuit-o  pe cea veche, menționată din 1499. Orga a fost restaurată în perioada 1997-2001.

Din vechea biserică s-au păstrat până azi o frescă înfățișând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, însoțiți de Sf. Ecaterina și Sf. Barbara, cristelnița veche (1472) și blazoanele Regelui Matia Corvin și al soției sale Beatrix de Aragon.

În secolul XVI, o dată cu răspândirea Reformei Protestante, biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran, când au fost îndepărtate altarele secundare și s-a celebrat prima slujbă (1542).

Se presupune că, îndepărtându-se picturile și icoanele ce prezentau scene biblice și sfinți, biserica a fost decorată cu covoare orientale (sec. XV-XVI), circa 110 păstrate până azi.

Tezaurul păstrează și veșminte liturgice folosite atât de ritul vechi, romano-catolic, cât și de evanghelici lutherani până în secolul XIX.

În secolele XVI-XVII clădirea a fost afectată de mai multe cutremure, cel mare din 1689 acoperind-o cu fum, de unde a primit numele de Biserica Neagră.

A fost reconstruită și restaurată, interiorul recreat în stil baroc, cu galerii susținute de stâlpi cu bolți, pentru numărul în creștere al enoriașilor, un amvon nou, lucrările fiind terminate în 1722.

Începând din 1953 în biserică se desfășoară mult cunoscutele concerte de orgă, la care azi se poate intra doar cu rezervarea biletelor în prealabil.

În 1898 lângă biserică a fost postată statuia lui Johannes Honterus (1498-1549), cel care a răspândit Reforma în zonă și a înființat primele tipografii din Transilvania (sec. XVI). Statuia, așezată pe un soclu, prezintă două basoreliefuri din bronz, cel de pe latura vestică înfățișându-l în tipografia sa și cel de pe latura estică acordând împărtășania unui bolnav, asistat de familia acestuia.

Honterus a reorganizat și școala cu predare în limba germană. Lângă biserică, pe locul unei vechi mânăstiri, a construit o nouă clădire, azi aparținând Colegiului Național Johannes Honterus și un an mai târziu una pentru biblioteca școlii.

Citește și Brașov- prin Orașul Vechi spre Parcul „Nicolae Titulescu”

Brașov- prin Orașul Vechi spre Parcul „Nicolae Titulescu”

Publicat pe de
1

Din Piața Sfatului, am continuat vizitarea orașului Brașov, urmând strada Republicii, stradă pietonală, în Evul Mediu ocupată de ateliere meșteșugărești, cele mai multe ale breslei după care a fost numită Ulița Căldărarilor.

Strada se termina la cea mai veche poartă a cetății, Poarta Principală, prin care se făcea legătura cu Blumăna, azi cartier al orașului, situat în afara zidurilor cetății, după care, în timp, a fost numită strada Porții.

Ulterior, pentru o scurtă perioadă de timp, strada s-a numit Regele Carol II, apoi a primit actuala denumire.

Incendiul din 1689 a distrus o mare parte din casele de pe stradă, până azi supraviețuind câteva dintre ele, exemplu Casa Jekelius (sec XVI) în care din 1848 a funcționat o farmacie.

De asemenea s-au păstrat casa în care a funcționat Banca Națională Săsească, înființată în 1899 la Brașov, Hotelul Coroana (1910), cu vestita cafenea și fostul Hotel Baross (1894), azi clădirea numită după fostul proprietar Casa Montaldo.

Casa Montaldo

Compania Națională de Căi Ferate

Am părăsit strada și m-am îndreptat spre Piața Sf. Ioan.

Piața, cu suprafață mică, a fost creată în spatele Hotelului ARO Palace. Este folosită ca loc de relaxare și câteodată în ea se desfășoară activități culturale.

Pe una din laturile ei se află Mânăstirea Franciscană, fondată de călugărițele clarise (franciscane), pe un teren viran, situat în afara fortificațiilor nordice ale cetății (1486), în care  au ridicat o biserică (1507).

După Bătălia de la Feldioara (1529), franciscanii au fost alungați și mânăstirea a fost preluată de oraș, biserica fiind folosită, se presupune, ca grânar.  După ce a fost distrusă într-un inceniu (1689), a fost părăsită. O scurtă perioadă de timp a fost preluată de călugării iezuiți (1718), apoi redată franciscanilor (1724), care au lărgit teritoriul mânăstirii și refăcut Biserica Franciscană „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil gotic, cu tavanul sprijinit pe bolți, amvonul și 3 altare în stil baroc (1729) .

În altarul principal, flancat de 4 coloane și 2 semicoloane corintice, a fost postată pictura în ulei a scenei Botezului. Deasupra ei, frontonul flancat de 4 colonete, a fost decorat cu o pictură, prezentându-l pe Dumnezeu-Tatăl înconjurat de îngeri. Altarele secundare au fost dedicate Sfintei Fecioare și Sf. Ioan de Nepomuk.

Apoi biserica a fost dotată cu o orgă (1751), în turn s-au postat clopote noi și s-a creat o bibliotecă pentru călugări (1779).

În 1892 a fost ornată cu  picturile care prezintă cele 14 stațiuni ale Drumului Crucii (1892) și în 1928 recondiționată, când s-au efectuat și lucrări de reparații în cadrul mânăstirii.

În apropierea ei se află Biserica Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în stil baroc (1776-1782), pe locul capelei unei foste mânăstiri, pe strada Vămii, azi strada Mureșenilor, care lega Piața Sfatului de Poarta Vămii, distrusă de un cutremur (1738), apoi demolată (1836).

Pe locul fostei porți se află un giratoriu, mărginit de câteva clădiri de epocă și două parcuri.  Pe colț cu strada Mureșenilor se află Palatul Soarelui (1901), unul dintre cele trei ridicate de frații Czell în Cetate. Lângă el, Hotelul Aro Palace, proiectat de Horia Creangă, nepotul renumitului scriitor Ion Creangă și finanțat de societatea Asigurarea Românească, a fost inaugurat în 1939.

În clădirea de pe colțul opus Palatului Soarelui azi funcționează Rectoratul Universității Transilvania. În clădirea în  stil neorenascentist, inițial Palatul Oficiului de Pensii și sediul Prefecturii (1881-1885), incluzând și reședința prefectului, care ocupau cele 2 etaje, la parter a funcționat Poșta, mutată în 1903 în clădirea nou construită și un local celebru în epocă, Restaurantul Transilvania. A fost prima clădire din Brașov racordată la rețeaua de apă curentă, după construirea apeductului de sub Tâmpa (1893). Sub comuniști a fost ocupată de Sfatul Popular al Regiunii Brașov și din 1968 a intrat în administrarea Universității, înființată o dată cu primele facultăți, Institutul de Silvicultură (1948) și Institutul de Mecanică (1949), azi având 18 facultăți.

Zona de lângă Rectorat a fost ocupată de Bastionului Curelarilor, demolat în 1887. Pe locul lui s-a construit Casa Baiulescu (1888), în stil neorenascentist. E numită după proprietarul ei de atunci, Dr. Gh. Baiulescu,   medic balneolog, primul primar român al Brașovului (1906) și după Marea Unire, din 1918 prefect al jud Brașov. Din 1930 , aparținând de ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), în casă a funcționat  „Biblioteca „Dr.Al. Bogdan”, după naționalizare (1948) devenită  Biblioteca Orășenească, apoi Biblioteca Municipală.

Casa Baiulescu

În 1969 biblioteca a fost  mutată în clădirea fostei Camere de Comerț și Industrie, devenind Biblioteca Județeană „George Barițiu”, numită după istoricul și publicistul român, cu ocazia sărbătoririi a 180 de ani de la nașterea lui (1992), a cărui statuie  a fost postată în fața ei (1973).

În apropierea bibliotecii, într-o clădire istorică (1901), funcționează Colegiul Național „Áprily Lajos”, înființat 1837 ca Gimnaziu Romano-Catolic, azi singurul colegiu cu predare în limba maghiară din Brașov.

Din 1992 colegiul poartă numele scriitorului, cel care a tradus în limba maghiară operele lui Lucian Blaga, Áprily Lajos.

M-am întors la giratoriu și am intrat în Parcul Rudolf, parc existent încă din secolul XIX, dotat cu o fântână arteziană (1894), adusă din fața Liceului Andrei Șaguna în timpul Primului Război Mondial (1910). Distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1940) și elementele din bronz ale fântânii, care au rezistat, fiind furate după 1989, parcul a fost reamenajat abia în anul 2007.  

Fântâna a fost reconstruită pe baza unor fotografii vechi, având central un complex de sculpturi, înalt de 2,5 metri, cu circumferința de 4,8 metri, la care au fost folosite 3,2 tone de bronz. De jos în sus, în jurul coloanei centrale, prezintă 2 cai, deasupra lor un platou, pe marginile căruia, din capete de lei, țâșnește apa. Platoul susține 3 nimfe, sprijinite de coloana centrală care, străbătând un platou mai mic, se termină cu un obelisc decorat cu motive florale.

Lângă parc se află Cercul Militar Brașov (Casa Armatei), o clădire în stil românesc, construită interbelic, începând din 1938, pe locul fostei promenade a brașovenilor (1885).

Spațiul de lângă promenadă, un loc viran, era folosit de sătenii care, veniți pentru a-și vinde produsele în târgul din cetate, își așezau carele cu marfă acolo. Pe acel loc, la începutul secolului XX,  grădinarul șef al Brașovului, Carol Herman, a creat un spațiu verde, cu specii rare de arbori, străbătut de alei cu bănci pentru relaxare, actualul Parc „Nicolae Titulescu”.

Din 1932 zona verde a primit numele de Parcul Carol al II-lea. În acea perioadă, pe una din laturile lui, a fost construită Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, în stil bizantin  (1934-1937), al cărei interior a fost pictat între anii 1971-1978.

Interbelic în pavilionul din parc cânta fanfara militară.

Postbelic parcul a fost numit Parcul Prieteniei (1948-1962), apoi a primit actualul nume.

Spre capătul din apropierea clădirii Primăriei a fost postată statuia lui Nicolae Titulescu, diplomat și om politic care a decedat în Franța (1941). Conform dorințelor exprimate în testament, în 1992 rămășițele pământești au fost aduse la Brașov și înhumate în cartierul Șchei din Brașov.

Orașul Brașov- cartierul Șchei

Publicat pe de
Răspunde

Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii  presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.

În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.

De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu,  numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.

După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.

Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”,  o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).

Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif  (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.

Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.

Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului  a fost postat bustul scriitorului (2005).

Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.

Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.

În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției  astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.

În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.

Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.

În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.

În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).

Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.

În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.

Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn,  a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov  unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei  (1578).

După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu. 

Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi,  Sala Diaconu Coresi cu  o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.

Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.

În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.

Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a  terminat construcția  Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”  din Cetate, a redevenit capelă.  A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).

În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu,  poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.

Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.

Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.

La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.

Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.

O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.

Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.

În apropierea clădirii se află  Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.

Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale,  atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526.  Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.

Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere  și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.

Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.

Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.

statuia Ciprian Porumbescu

Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)

Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.

Citește și Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Cârța și Cârțișoara, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

După ce vizitasem câteva obiective din județul Sibiu, ultimul fiind Castelul Brukenthal din Avrig, până să se însereze mai având timp, din drumul principal Sibiu- Brașov, am deviat spre sud, pentru a vedea „minunea de basm” construită în 2014 lângă satul Porumbacu de Sus și inaugurată doi ani mai târziu.

Castelul de Lut Valea Zânelor  a fost construit manual dintr-un amestec de lut, nisip, paie și apă, cu două turnuri din piatră și acoperișul imitând castelele zânelor din povești. Se preconiza ca cele 10 camere să fie amenajate pentru cazare.

O legendă spune că acel loc a fost locuit de zâne, care-l protejează și azi.

Atrăgând mulți vizitatori, s-a ridicat o clădire din piatră, pentru un restaurant, unde se pot servi produse tradiționale zonei. Lateral de castel s-a creat un parc cu case tradiționale, asemănător unui muzeu etnografic. Ora la care ajunsesem acolo fiind înaintată, nu le-am putut vizita, fiind închise.

Până în comuna Cârțișoara am mai avut de parcurs doar 21 kilometri. Îmi rezervasem acolo cazarea, dorind să vizitez Muzeul „Badea Cârțan”

Casa Andra, Cârțișoara

Localitatea a fost prima dată atestată din 1252 într-un document emis de de Regele Andrei II al Ungariei, în care apărea cu numele Kyrch, făcând parte din teritoriul donat în 1205-1206 Mânăstirii Cisterciene Cârța, centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului. După mutarea administrației în Cetatea Făgăraș, în documentele maghiare (1322) satul apare cu numele de Cârța Română. În  secolul XVII, format din două componente, Oprea și Streza, satul a fost donat familiei nobiliare maghiare Teleki.

Căminul Cultural „Badea Cârțan”

Locuite de români, ortodocși, la începutul secolului XIX în cele două sate s-a construit câte o biserică,  în Oprea  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1806) și în Streza Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1818).   

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

Abia în 1964 Oprea și Streza au fost unite, formând Cârțișoara, localitate numită după țăranul român, născut acolo (1849), care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, în memoria căruia s-a amenajat Muzeul „Badea Cârțan” din Cârțișoara. Trecând cu oile în Țara Românească, l-a cunoscut pe Ion Cotigă,  intelectual brașovean devenit cioban, care l-a educat. Oierul a învățat să scrie, să citească și a primit informații despre istoria românilor. Trecând cu oile pe teritoriul celor două țări, a adus cărți românești, pe care le-a distribuit în satele din Transilvania.

Pasionându-l istoria neamului și dorind să-și extindă cunoștințele, Badea Cârțan a călătorit prin țările Europei, Egipt, Ierusalim, etc., din care se întorcea întotdeauna acasă, la oile sale. Pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii daco-romane, a parcurs drumul până la Roma pe jos. În 1877 s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență al României. Decedând, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia (1911).

În micul parc de lângă muzeu se află statuia Badea Cârțan și statuia Andrei Budac (1873-1912), Andrei fiind considerat ultimul haiduc al Transilvaniei. Născut în Cârțișoara și lovindu-se de nedreptățile imperiale, la 18 ani a fugit în Țara Românească, undea intrat în ceata de haiduci a lui Tican, care acționa în zona Rucărului de Argeș. Tican fiind ucis, Andrei a preluat conducerea cetei și împreună cu cei 12 haiduci au furat bogățiile ciocoilor, ajutând oamenii săraci, trecând munții când în Țara Românească, când în Transilvania. În 1907 s-au alăturat Răscoalei Țărănești. Aceasta fiind înăbușită, Andrei, împreună cu un alt haiduc, au fost arestați și întemnițați la Câmpulung Muscel. Au reușit să evadeze și au trecut munții în Ardeal. Urmăriți, nu au putut fi capturați. Dându-se un premiu mare pentru prinderea lor, au fost trădați și în 1912, la 38 de ani, haiducul a fost ucis, loc pe care azi este amenajat parcul. 

Localnicii au participat la cele Două Războaie Mondiale, în care mulți au murit. În memoria lor în 2004 a fost inaugurat Monumentul Eroilor, inscripționat cu eroii războaielor și cei doi decedați în Revoluția din 1989.

La 8 kilometri nord, pe malul stâng al râului Olt, se află comuna Cârța, în care s-au păstrat ruinele Mânăstirii Cisterciene, fondată în 1202.

La mânăstire au fost aduși coloniști germani (1252-1322), care și-au construit casele în jurul ei și au format localitatea Cârța Germană. 

În actuala comună funcționează două biserici, Biserica Evanghelică, din cadrul fostei mânăstiri și Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Pe strada principală se află fosta casă a bunicilor renumitei cântărețe de muzică populară Maria Tănase (1913-1963), mama ei fiind născută în localitate, în care a locuit și Maria, în unele perioade din viață, când a cules cântece din zonă. Pe casa, azi privată, la 100 de ani de la nașterea cântăreței a fost postată o placă comemorativă (2013).

În fosta casă a învățătorului din sat, la intrarea în mânăstire, azi este amenajat un mic Muzeu Etnografic în care sunt expuse portul tradițional, piese de mobilier, unelte, podoabe, instrumente muzicale, folosite de comunitate de-a lungul timpului.

În colțul uneia dintre încăperi am văzut o jumătate de gargui, ornament din gresie al unui fost burlan, o jumătate prezentând un tânăr și cealaltă un bătrân.

De asemenea este amintit Viktor Kästner (1826-1857), fiul fostului pastor din Cârța. Născut acolo, și-a petrecut copilăria printre ruinele abației cisterciene. Apoi a studiat dreptul la Sibiu și a devenit funcționar civil, ulterior  jurnalist și lingvist. Din 1841 a scris poezii în dialectul săsesc. Izbucnind Revoluția Maghiară 1848, s-a înrolat de partea sașilor care luptau contra revoluționarilor maghiari. După ce revoluția a fost înfrântă, a atacat în scrierile sale habsburgii, care doreau reîntregirea imperiului.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află una dintre hidrocentralele construite pe râul Olt, Hidrocentrala Arpașu, cu baraj și lac de acumulare.

Orașul Avrig, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea  Avrig din județul Sibiu, oraș din 1989, este situată la poalele munților Făgăraș, pe valea Oltului. Prima atestare documentară  datează din 1367, satul fiind pomenit în cadrul descrierii unei incursiuni în zonă a Domnitorului Țării Românești Vladislav Vlaicu, care urmărea recuperarea Făgărașului și Almașului. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire încă din Epoca Bronzului (1.700-800 î.e.n.).

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, inițial construită ca o bazilică romanică, cu turnul în partea de vest (1270-1280), apoi fortificată (secolul XVI), formă în care s-a păstrat până azi.

Într-o clădire din apropierea ei azi funcționează Școala Evanghelică

Începând cu anul 1380 Sibiul a perceput dări satelor românești. Cele din zona Avrigului sunt menționate în registrele Sibiului începând cu 1468, ceea ce demonstrează că satul era populat cu români. Ortodocși, aveau o mică biserică. În secolul XVI  s-au desfășurat mai multe războaie și s-au declanșat epidemii de ciumă, ceea ce a dus la moartea multor locuitori și satele săsești au fost repopulate cu români. Un secol mai târziu localitatea s-a dezvoltat mai ales datorită înființării manufacturii de sticlă suflată cu var, care funcționează și azi ca Fabrica de sticlă Avrig S.A.

Totuși ocupația de bază era creșterea animalelor, în special oieritul. Fiind zonă de tranziție între Transilvania și Țara Românească și oierii neținând cont în ce teritoriu se aflau, începând cu 1721, la ordinul Curții de la Viena, s-a delimitat granița și s-au creat locuri de vamă. Acolo oile erau numărate, se plăteau taxele și ulterior puteau traversa proprietățile fără să plătească alte dări. Una din cele două vămi mari era la Turnu Roșu.

Judecătoria Avrig

Pe locul bisericii vechi, în 1762 comunitatea românească a construit Biserica Ortodoxă „Duminica Floriilor”.

Clădirii i s-au creat ferestre în stil gotic, la exterior, pe una din fațade, patru nișe, deasupra un brâu de medalioane, toate pictate în frescă. Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică. 

În curtea bisericii se află o troiță, postată în cinstea ostașilor români din Avrig căzuți în numeroasele războaie care au avut loc în decursul istoriei.

În cimitirul înconjurător a fost înmormântat Gheorghe Lazăr (1779-1823), personalitate marcantă a orașului. Născut în Avrig, în decursul vieții a devenit pedagog, teolog, traducător și inginer. A înființat prima școală cu predare în română, Școala de la Sf. Sava din București, fiind azi considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească.  Pentru a-l onora, în centrul orașului a fost postat bustul său. Există și o Casă Memorială care etalează viața acestuia.

Bustul Gheorghe Lazăr

În timp activitățile s-au diversificat, la sfârșitul secolului XVIII în Avrig existând o moară de hârtie, o țesătorie, pentru care erau formați mulți ucenici.

În 1892 s-a inaugurat calea ferată Sibiu-Avrig și în 1895 cea dintre Avrig și Făgăraș. Numărul populației a crescut, la începutul secolului XX localitatea devenind majoritar românească.

Școala Gimnazială Avrig

În Primul Război Mondial localnicii au aprovizionat trupele române cu alimente și produse din țesătorie (pânză, feșe, etc.). Datorită poziționării satului, i-au putut informa despre amplasamentul trupelor inamice. Din 1921 Avrigul a devenit una din cele 6 plăși create și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Sibiu.

Primăria Avrig

Obiectivul principal, pentru care este vizitat orașul, este Castelul Brukenthal, fosta reședință de vară a guvernatorului Transilvaniei (1777-1787), un ansamblu format din castel, orangerie și un parc întins până în lunca Oltului.

Samuel von Brukenthal (1721-1803), un sas născut în Nocrich (azi jud. Sibiu), a studiat la Viena, ani în care a devenit membru al Lojei Masonice din Magdeburg. Dorind egalitatea sașilor cu maghiarii și secuii, care aveau secretariate administrative în Viena, i-a prezentat problema Împărătesei Maria Tereza. Aceasta i-a acordat șansa să înființeze pentru sași unul, apoi l-a desemnat conducătorul lui (1754). În acea perioadă a colaborat cu guvernatorul Transilvaniei, Adolf Nikolaus von Buccow, când au înființat granița militară a Transilvaniei și au schimbat sistemul de impozitare. Mulțumită de aportul său, în 1862 împărăteasa l-a ridicat la rangul de baron.

Înlocuindu-l pe Buccow în funcția de Guvernator al Transilvaniei (1777-1787), funcție din care s-a retras după moartea împărătesei, Împăratul Iosif II neagreându-l, a preluat și construcția începută de acesta la Avrig. În 1779 pe o terasă, aflată la punctul cel mai înalt al satului, a construit un castel, în stil baroc târziu, lângă el două clădiri cu un singur etaj și anexe, toate luând forma literei „U”.

Clădirea cu două niveluri, privind spre parc, cuprindea camerele de locuit, birouri administrative, o bibliotecă și o imensă sală de bal. În castel se organizau serate muzicale și literare.

Colecția de artă europeană a baronului a fost amenajată și în 1790 deschisă publicului. Azi este etalată în Muzeul Brukenthal din Sibiu, înființat în 1817, conform dispozițiilor testamentare ale baronului.

De la castel se putea coborî până în apropierea râului Olt, parcul fiind amenajat cu terase, străbătute de alei, care treceau printre copaci și numeroase specii de plante exotice, azi multe dispărute, pe lângă cascade și curgeri de apă amenajate.   

Parcul cuprindea o grădină olandeză, una franceză, una englezească, cu fântâni arteziene și ruine artificiale, grădini în care se cultivau legume și plante aromatice și un spațiu cu fazani.

O fântână arteziană, care a supraviețuit, se află la capătul unei scări, cu numeroase trepte, care coboară direct de pe platforma cu castelul. A fost creată în stil baroc de un arhitect vienez.

După moartea baronului complexul a trecut din proprietar în proprietar. La începutul secolului XX ajungând în posesia Bisericii Evanghelice, a fost transformat în sanatoriu care, deși naționalizat (1948), a continuat să funcționeze până în anii 2000.

În 1999 a fost preluat de Fundația Samuel von Brukenthal. Sanatoriul desființat, complexul refăcut, azi este deschis vizitatorilor și poate fi închiriat pentru diferite evenimente. Orangeria, construită în perioada 1770-1779, o seră cu numeroase plante exotice, a fost renovată în 2012.

În ea funcționează un hotel și un restaurant.

După ce am vizitat castelul, spre ieșirea din oraș am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită din 1993 și interiorul pictat în frescă (2008).