A doua zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 22 ianuarie 2019 de monica frimu

A doua zi în Dublin am continuat itinerarul nostru urmând să alternăm vizitarea bisericilor cu a câtorva parcuri. Am pornit de la Piața Merrion ( Merrion’s Square- Cearnóg Mhuirfean), o piață georgiană aflată la sud de centrul orașului, lângă Muzeul Național al Irlandei. A fost construită începând cu 1762 și extinsă prin numeroase construcții până în secolul XIX, cu o grădină privată centrală, deschisă doar proprietarilor, zona fiind un cartier rezidențial. Din anul 1960 parcul a devenit public iar clădirile au fost ocupate treptat de diferite instituții.

The Fitzwilliam Casino and Card Club

Ne-am îndreptat spre un alt parc, mai mic, Fitzwilliam Square, construit între anii 1789-1792 de cel căruia îi purta numele.

Ne-am învârtit printre casele georgiene, sperând să nu ne rătăcim, până am găsit intrarea în Parcul St. Stephen’ s Green (Faiche Stiabhna), un parc întins pe 22 hectare unde am zăbovit mai mult decât ne-am planificat. În secolul XII acel loc se afla la marginea Dublinului. Era un loc mlăștinos și folosit pentru pășunat. În 1663 mlaștina a fost asanată, perimetrul înconjurat cu gard (1664) și a început construcția de case care, până în secolul XVIII, au fost înlocuite cu altele în stil georgian. În 1814 zidurile au fost înlocuite cu balustrade, zona închisă a devenit o zonă de agrement cu accesul limitat doar proprietarilor locali dar, în 1877, printr-o lege a Parlamentului, deschisă publicului.

Nu ne puteam imagina cu a arătat acel parc în timpul Revoltei de Paști (1916) când s-au săpat șanțuri defensive și s-a creat o blocadă din automobile și alte obiecte. Ce vedeam noi era foarte meticulos amenajat. În partea de nord am trecut pe lângă un lac mare înconjurat de diferite forme de vegetație și populat cu numeroase soiuri de păsări de apă.

În colțul de nord-vest era amenajată o grădină pentru persoanele nevăzătoare, cu plante aromate ce aveau notate denumirile în alfabetul Braille. Exista și un loc de joacă pentru copii.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Sfântul Patrick (St. Patrick’s Cathedral –Ard-Eaglais Naomh Pádraig), Catedrala Națională a Bisericii Irlandei. În 1191 a fost fondată o biserică parohială și colegială dedicată Sf. Patrick. A fost construită între anii 1192-1270, în stil gotic englezesc timpuriu, cu un turn înalt de 43 metri. Era a doua catedrală din Dublin astfel, în 1300, s-a semnat un acord între cele două instituții religioase. După Reforma Engleză a devenit Biserică Anglicană. În următorii ani, sub domnia diferiților regi și regine, a schimbat cultul de la anglican, la catolicism. Sub Edward al VI-lea a fost retrogradată, devenind biserică parohială, o parte din clădire transformată pentru locuit, altă parte a funcționat ca Școala de Gramatică nou înființată. În 1555 a redevenit catedrală, a fost restaurată și dotată cu unul dintre primele ceasuri publice.

Când Irlanda a fost cucerită de Oliver Cromwell, catedrala ,fiind anglicană, a fost pângărită. Doar după restaurarea monarhiei (1660) a fost reparată, i s-a anexat o capelă care a fost folosită de imigranții hughenoți (protestanți francezi) și a primit denumirea de L’Eglise Française de St. Patrick.

În secolul XVII a fost restaurată și în secolul XVIII a servit cavalerii din Ordinul Sfântului Patrick. În 1870 a fost desemnată ca și catedrală națională a întregii Irlande și a devenit independentă. Din acel moment în Dublin au funcționat în mod egal două catedrale, cu mici perioade în care acestei catedrale i s-a retras titulatura.

În continuare am vizitat Castelul Dublin (Dublin Castle – Caislean Bhaile Atha Cliath) actual complex guvernamental și centru de conferințe. După invazia normandă (1169), în 1204, sub Regele Ioan al Angliei a fost construit un castel pentru apărare cu o piață centrală înconjurată de ziduri înalte, patru turnuri circulare situate în cele patru colțuri și șanțuri înconjurătoare. Castelul a fost grav avariat într-un incendiu (1684). A urmat reconstrucția în care a suferit modifică fiind transformat în palat georgian.

The Gate of Justice

Până în 1922, când Irlanda a devenit stat independent, castelul a fost sediul administrației guvernului britanic, ulterior au funcționat temporar (10 ani) cele patru tribunale. Clădirile ce înconjurau curtea erau majoritatea construite în secolul XVIII. Au funcționat ca apartamente de stat, o sală de bal, Sala Patriotului, care actual funcționa pentru inaugurările prezidențiale, Camera tronului care păstra mobilierul și aranjamentul din secolul XVIII, Sala patriarhului în care a funcționat din 1871 Ordinul Sf. Patrick. De asemenea în clădiri funcționau Garda Siochana, Muzeul Garda în clădirea Trezoreriei, Muzeul de Venituri, Biblioteca Chester Beatty, o cafenea.

Cea mai importantă clădire, în stil Palladian, Sala Bedford, funcționa ca Centrul de Conferințe Hibernia.

În curtea castelului aveau loc concerte, festivaluri. Noi am găsit-o ocupată cu opere de artă din nisip.

Din cele patru turnuri inițiale au supraviețui două. Turnul Bermingham, situat în colțul de sud-vest al castelului, prezenta o arhitectură modernă. Turnul de înregistrare, situat în colțul de sud-est, era singurul supraviețuitor din structura cetății medievale (1228-1230). Am ieșit din curtea castelului pe lângă acel turn. Lipită de el era fosta Capela Regală actual centru de artă.

De la castel am mers să vedem a doua catedrală din Dublin, Catedrala Bisericii lui Cristos sau Catedrala Sfintei Treimi (Christ Church Cathedral), căreia i-am alocat câteva ore. Inițial a fost construită o biserică din lemn care, în 1180, a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, ca mânăstire benedictină. În secolul XIII a fost extinsă prin construirea unei noi capele. Regele Henric al VIII-lea a transformat-o în catedrală (1539) fiind a doua catedrală din Dublin.

În 1597 turnul clopotniță a fost distrus într-o explozie ce a avut loc pe un chei din apropiere. Din 1670 până în 1878 numărul clopotelor din turn a crescut de la șase la douăsprezece, fiind adăugate treptat și în perioada 1871-1878 s-au efectuat lucrări de renovare și reamenajare. Între anii 1980-1982 a fost din nou renovată și în 1999 s-au adăugat 19 clopote ajungându-se la un total de 19. Catedrala era în renovare și pe parcursul vizitei noastre, când era înconjurată cu schele (2015).

Interiorul era grandios.

În unele capele se oficiau slujbe, în centrul catedralei un cor intona cântece bisericești.

Am vizitat cripta catedralei în care erau îngropate diferite somități ale epocilor trecute.

Pe culuarele laterale erau postate statui ale oamenilor politici și bisericești care au avut rol important în istoria Irlandei și a catedralei.

În cimitirul catedralei se păstra mormântul Sfântului Patrick. Într-o parte a catedralei, în sala de sinoade (Synod hall) era găzduită Dublinia, un muzeu istoric despre perioada vikingă și medievală a orașului. A fost deschis în 1993 și reamenajat în 2010.

După orele de reculegere, restul zilei l-am petrecut printre cele „lumești”.

Citește și A treia zi în Dublin, Irlanda

Castelul Blarney, Irlanda

Publicat pe 1 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Castelul Blarney (Caislean na Blarnan) din Irlanda se afla în apropiere de Cork. Nu am putut să ratăm vizitarea lui, mai ales să ne alegem cu darul „elocvenței” atingând renumita Piatră Blarney. De fapt cuvântul blarney a apărut în limba engleză fiind folosit de Regina Elisabeth I pentru a defini o poveste ce face omul fericit, dar nereală.

Ca toate castelele avea o istorie lungă. Inițial, în 1210, a fost ridicată o fortificație din piatră pe locul unei case de lemn mai veche. Distrusă în 1446, a fost reconstruită pentru un lord din dinastia MacCarthy Mor. Sub proprietatea acestuia, într-unul dintre turnuri a fost așezată Piatra Blarney (cloch na Blarnan).

În timpul războaielor de 11 ani între Anglia, Irlanda, Scoția (1641-1653), cu obiective etnic și religios, conduse de Carol I, a fost asediat și în 1646 confiscat de parlamentarii care luptau contra monarhiei absolute în dorința unui parlament care să controleze administrarea regatului. În timpul războiului dintre protestanți și iacobiți a fost ocupat de armatele lui William al III-lea care lupta împotriva absolutismului catolic. Ulterior a trecut din proprietar în proprietar. În 1874 familia Jefferyes a construit un conac, în apropierea unui lac, Casa Blarney. Actual este în proprietatea lui Sir Charles John Colthurst, descendent al primului care s-a așezat în acel loc, în casa de lemn.

Am cumpărat biletele de intrare și am pătruns în teritoriul castelului, înconjurat de grădini și străbătut de râul Martin.

Am înaintat pe o alee pe marginea căreia erau plantați copaci tineri ale căror trunchiuri erau îmbrăcate în benzi colorate. Întrebând ce obicei era acela nu am primit vreun răspuns.

Am ajuns în apropierea castelului. În fața zidului de est se aflau ruinele unui conac gotic, în care a trăit proprietarul, Curtea (The Court), construit în 1739, distrus de un incendiu în 1820 și lăsat în paragină.

Am trecut râul Martin și am ajuns la poalele unui mic deal pe care se ridica castelul.

Circulau mai multe legende despre castel. Una povestea că în temnița castelului se afla închisoarea și cei aflați acolo se aflau sub puterea pietrei vrăjitoarei. Din păcate nu se puteau vizita decât câteva tuneluri rămase intacte. Am început urcușul pe cele aproximativ 100 de scări.

Zidul era străpuns din loc în loc de barbacane prin care priveliștea era minunată. Se vedeau chiar și casele din localitatea Blarney.

La un etaj intermediar am intrat în Camera familiei (Family Room) pe care cu greu mi-o puteam imagina în splendoarea sa de altădată. Erau doar zidurile și cerul deasupra mea.

Doar câteva scări și am ajuns deasupra castelului unde se afla Piatra Blarney.

Privind în jos, în interior am văzut locurile explorate anterior.

La exterior, într-o parte se vedeau fortificații, Grădina Otrăvită și Casa Blarney.

În altă parte râul curgea prin grădinile ordonate, parcă pictate. Până în depărtare puteam vedea o parte din parcurile și grădinile cu aleile lor, întinse peste 60 de hectare.

Am așteptat cuminți să ne vină rândul pentru a săruta Piatra Blarney (cloch na Blarnan). A fost așezată la marginea parapetului în 1446 și despre ea existau mai multe legende. Cea mai veche implica zeița Cliodhna, zeiță din mitologia irlandeză. Ea l-a sfătuit pe constructorul castelului, aflat într-un proces, să sărute prima piatră pe care o întâlnește în drum spre curte, care îl va ajuta să-și susțină pledoaria cu elocvență, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel constructorul a încorporat-o în parapetul castelului. Altă legendă spune că a fost Lia Fail (Fatal Stone), piatra folosită ca tron de încoronare a regilor Irlandei. Se mai spunea că a fost Perina lui Iacob, adusă în Irlanda de profetul Ieremia. Deși multe dintre legende au fost demonstrate științific ca nereale, ele au rămas „credibile”.

Părerea experților este că ritualul sărutării pietrei nu este mai vechi de 100 de ani. La început era foarte riscant deoarece cel care dorea să sărute piatra trebuia să fie atârnat cu capul în jos fiind ținut de glezne. Când a devenit punct turistic, parapetul a fost dotat cu șine din fier forjat, o traversă de protecție și a fost postat un asistent. M-a susținut și pe mine în doar gestul sărutului făcut.

O ultimă poză și urma coborârea pentru a explora grădinile.

Zidul castelului din nord era ridicat pe o stâncă de 8 metri înălțime. Se presupunea că a fost vopsit în alb.

Ne-am îndepărtat de castel pe lângă zidurile de apărare de o parte și Grădina Otrăvită (Poison garden) de cealaltă parte. Intrarea în grădină se făcea pe propriul risc. În ea se aflau mai multe sortimente de plante toxice ca Veninul lupului (Aconitum lycoctonum), Ricinul, Opiul, Canabisul, cele mai periculoase îngrădite.

Am urmat o alee ce străbătea o porțiune cu copaci seculari. Pe lângă cei păstrați cu grijă, pe teritoriul castelului se plantau non stop alții tineri, de toate soiurile, în unele zone castani, în altele pini, pentru a păstra frumusețea locului.

Printre ei am zărit ascuns un mic turn de veghe (Lookout Tower).

În apropierea lui am ajuns la Casa Blarney (Blarney House), situată într-o porțiune defrișată, amenajată cu alei și gazon cu flori.

Întoarcerea la castel a fost printr-o feerie de culori.

L-am ocolit spre a explora alte teritorii și am trecut pe lângă Turnul de veghe (The watchtower) de lângă castel, restaurat în secolul XIX.

Lângă el, neașteptat, nu ? Erau doi dintre cântăreții stradali care au umplut obiectivele turistice din toată lumea.

În stânga noastră curgea domol râul Martin. Pe marginile lui creșteau variate soiuri de plante și copaci seculari cu plăcuțe inscripționate despre soiul și vechimea lor.

Am ajuns la o arcadă din roci calcaroase acoperită cu vegetație, The Rock Close, prin care dacă se trecea cu ochii închiși, mergând cu spatele și gândindu-te la o dorință, legenda spunea că aceasta se va împlini.

Mai jos de Rock Close, în zona Bog Garden, erau două mici cascade, prin fața cărora am trecut pe un podeț din lemn.

Acesta continua printre tufe de Rubarbă gigant (Gunnera manicata), o plantă erbacee braziliană, creând senzația de junglă.

Ne-am îndepărtat cu părere de rău. Era timpul de plecare. Pentru cei care ajung în zonă, nu ratați acel castel!

Citește și Spre Limerick, Irlanda

Nove Mesto Praga, Cehia

Publicat pe 10 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

După Orașul Mic (Mala Strana) și Orașul Vechi (Stare Mesto) urma să vizităm Orașul Nou (Nove Mesto) Praga. Din apropiere de Podul Carol, unde am coborât din autobuz, am mers paralel cu râul Vltava. În stânga noastră, într-un mic spațiu verde, era Monumentul Francisc I sau Fântâna Kranner (Krannerova krasna). A fost construit între anii 145-1850, în stil neo-gotic. În jurul bazei octogonale, din care curgea apa, erau situate multe statui ce reprezentau toate regiunile Cehiei și Praga. La mijlocul unui „turn” se afla, sub un baldachin de bronz, statuia Împăratului Francisc I, în jurul lui statui ce prezentau diverse activități umane. În 2003 a fost recondiționată și a început iar să funcționeze.

Am depășit pe stânga Teatrul Național, de la nivelul căruia, pe Vltava, se forma o insuliță unde se afla Palatul Zofin cu Sala de concerte. La capătul ei am văzut un turn vechi, Turnul de apă din Sitkov (Sitkowska vodarenska vez), construit între anii 1588-1591, pe locul altuia din lemn care a ars, împreună cu morile înconjurătoare (Sitkovsky), într-un incendiu. În 1648, în timpul asediului suedez, a fost grav deteriorat, ulterior (1651), refăcut. Era înalt de 47 m, ușor înclinat datorită solului nisipos pe care a fost construit. A funcționat ca centru local de apă până în 1847.

În fața noastră, în stânga Podului Jiraskuv, era Casa care dansează (Tancici Dum) denumită și „Fred și Ginger”. În bombardamentul american din 1945 zona a fost grav avariată și, până în 1960, ruinele demolate. Ridicarea clădirii a fost sponsorizată de Compania olandeză de Asigurări (ING Bank) și construcția s-a efectuat între anii 1992-1996, în stil neo-baroc. Casa a fost construită cu două părți distincte, cu nouă etaje și două etaje subterane. Etajele erau amplasate asimetric, susținute de 99 de panouri de beton cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unui turn de sticlă îngustat la mijloc care îl reprezenta pe marele dansator Fred Astaire. Deasupra clădirii, pe o porțiune, se afla o terasă acoperită cu o structură din bare de metal răsucite, poreclită Mary.

Pe partea cu râul clădirea prezenta ondulații ce o reprezentau pe partenera sa, Ginger Rogers. La parter și etajul întâi funcționau spații comerciale, deasupra se aflau birouri, iar la etajul nouă funcționa un bar.

Din 2016 două etaje au fost amenajate ca hotel de lux, restaurantul a fost mutat la etajul șapte, barul la etajul opt și, în clădire, s-a deschis o galerie de artă.

Construcția clădirii a fost controversată, ea fiind plasată într-o zonă de case vechi din secolul XVIII.

Ne-am îndepărtat de râu și am trecut pe lângă o biserică situată pe o terasă de piatră deasupra străzii, Bis. Sf. Venceslas la Zderaz (Kostel zvatehoVaclava na Zderaz). Zderaz a fost un sat antic pe teritoriul căruia, pe locul vechii biserici, între 1180-1190, doi nobili cehi au donat banii pentru construirea unei mânăstiri cu Biserica Sfântul Venceslas, descoperită prin săpături arheologice.În 1324 lângă biserică s-a înființat un spital, apoi o școală și un cimitir. În timpul războaielor husite mânăstirea a fost distrusă și biserica a funcționat sub cult husit. Până în 1586 s-au făcut reparații minore, an în care Împăratul Rudolf al II-lea a recondiționat-o. Între 1626-1646 augustinienii au demolat partea de vest a bisericii, au construit o nouă mânăstire și o bibliotecă. De abia terminată a suferit grave avarii sub atacul suedezilor. În anul 1785 mânăstirea a fost desființată și, din 1809, pe locul ei s-a plasat o închisoare pe care biserica a servit-o până în 1884. Închisoarea s-a mutat și complexul a intrat în posesia orașului care, în 1904, pe acel teren a construit clădiri de locuit. Între anii 1926-1929 biserica a fost reconstruită. Următoarea clădire era Academia de Afaceri Dr. Edvard Benes (Cekoslovanska obchodni akademie Dr. Edvard Benes).

Vis a vis de Academie, tot ridicată deasupra străzii, la 3-4 m înălțime, se afla Catedrala ortodoxă cehă Sf. Chiril și Metodie (Chram svatych Cyrila a Metodeje). Între 1730-1736, în partea liberă a mânăstirii din Zderaz, a fost construită Biserica Sf. Karel Boromejsky, de cult romano-catolic, lângă o casă a preoților pensionari ridicată în 1705. A funcționat până în 1783 când a fost desființată prin reformele Împăratului Iosif al II-lea. Împreună cu clădirea preoților a fost transformată în cazarmă și depozite iar, din 1869, în ea a funcționat Centrul Tehnologic Ceh (UCT). În 192, când s-a format Biserica Ortodoxă Cehă, fosta biserică romano-catolică a fost închiriată acesteia. I s-au adus modificări, a fost renovată, dedicată Sfinților Chiril și Metodie și în 1935 sfințită.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1942) rezistența cehă și slovacă, în Operațiunea Antropoid, l-au asasinat pe Reinhard Heydrich, biserica a fost luată cu asalt de trupele naziste și, în luptele purtate, pentru a nu fi prinși, mulți dintre cei din rezistență s-au sinucis. Bisericile ortodoxe au fost închise și preoții lor duși la muncă forțată în Germania. După război, între 1945-1947, biserica a fost restaurată de credincioșii ortodocși rămași. Pe peretele exterior a fost pusă o placă din bronz ca memorial a celor căzuți și în cripta bisericii s-a deschis un muzeu dedicat lor.

Sub altar au fost îngropate rămășițele celor doi sfinți. Ultima restaurare a avut loc în 1989.

Tot înainte, prin Orașul Nou, am traversat un parc și am ajuns la Piața Carol unde era Biserica Sfântul Ignațiu de Loyola(Kostel svateho Ignace z Loyoly), monument cultural al Republicii Cehe. A fost construită între anii 1655-1677, în stil baroc timpuriu, în cadrul complexului iezuiților și a fost dedicată patronului și fondatorului ordinului. Avea trei nave, un turn pătrat cu cupolă construit în 1687 și fațada bogat ornamentată pe care, în partea superioară, era postată statuia sfântului.

În 1699 a fost creat porticul cu coloane deasupra căruia au fost postate opt statui ale sfinților iezuiți și Isus la mijloc.

Între anii 1773-1866, când Ordinul Iezuit a fost interzis, a funcționat ca biserică parohială. Aceștia au revenit, au recondiționat clădirea și au funcționat până în în perioada comunistă (1950).

Am avut noroc, era deschisă. Altarul principal era din marmură roșie deasupra căruia era o pictură ce reprezenta cum Sfântul Ignațiu de Loyola intră în slava cerului.

Interiorul abunda de decorații, statui, marmură, aurării.

Am mers de-a lungul parcului până la Primăria Orașului Nou (Novoměstská radnice), o clădire în stil gotic. A fost construită în mai multe etape începând cu 1377 până în 1418. Între anii 1452-1456 a fost adăugat turnul înalt de 70 metri, parterul căruia a servit ca închisoare. La etajul întâi s-a deschis Capela Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Venceslas.

Până în 1784 clădirea a fost folosită în scop administrativ cu birouri, instanță penală și temniță. Între anii 1806-1811 a fost reconstruită în stil empire. În anii care au urmat au avut loc reparații și renovări. În timpul unei furtuni turnul a fost fulgerat și clădirea a ars. A fost reconstruită între anii 1905-1906. În perioada comunistă parterul a fost folosit ca sală de nunți. În 1962 a fost declarată monument cultural național. Ultima reconstrucție a avut loc între anii 1978-1996.

Judecătoria

Am continuat drumul pe străzile flancate de clădiri vechi și ne-am îndreptat spre Statuia lui Kafka (Hlava Franze Kafky), o statuie cinetică realizată în 2014. Era situată într-o zonă dintre blocuri de apartamente și magazine. Reprezenta capul scriitorului, de 11 metri înălțime, format din 42 de panouri rotative independente. Acestea se roteau pe rând și formau figura lui Kafka.

Am ieșit din acea zonă și am trecut pe lângă Palatul Adria(Adria Palac), o clădire imensă, în stil rondo-cubist, construită între anii 1923-1924 pentru Compania de Asigurări Adriatica. Era situată pe colțul dintre două străzi pe care le lega printr-un pasaj intern. În ea se găseau apartamente de locuit, birouri, spații comerciale, restaurantul Kavarna Adria, etc. A fost recondiționată între anii 1996-1997.

Era o zonă comercială cu multe magazine și restaurante situate în clădirile de epocă sau în clădiri noi construite din sticlă.

Desigual – magazin de îmbrăcăminte

New Yorker- magazin universal

De acolo ne-am îndreptat spre Piața Venceslas (Vaclavske namesti), una dintre principalele piețe ale orașului, care a fost numită după patronul spiritual al Boemiei, Sfântul Venceslas. În ea s-au desfășurat multe evenimente, demonstrații, sărbători. În partea de nord-vest delimitează Orașul Nou de Orașul Vechi. Se afla pe locul unei vechi piețe, Piața de cai (Konsky trh), formată în 1348 o dată cu construirea Orașului Nou. În secolul XIX a primit denumirea actuală. A fost locul unor mari demonstrații de masă atât în perioada nazistă cât și în cea comunistă, apoi în 1989, în timpul Revoluției de Catifea.

În clădirile aflate de o parte și de alta se aflau mai multe casinouri, hoteluri, teatre, bănci, muzee, magazine. Am înțeles din nemulțumirile localnicilor că viața de noapte pulsează în multe cluburi de stirp situate acolo.

Hotel Ambasador

Assicurazioni Generali

Pe o porțiune, mijlocul străzii era pietonal, amenajat cu spațiu verde, bănci pentru relaxare, chiar și un tramvai vechi sub formă de bar.

Expobank

Grand Hotel Europa și Hotel Meran

La capătul pieței se afla statuia Sfântului Venceslas (Pomnik svateho Vaclava), construită în secolul XIX. La bază era înconjurată de statuile sfinților cehi Sf. Ludmila, Sf. Agnes de Boemia, Sf. Procop, Sf. Adalbert din Praga. În fața ei o formație de muzică se pregătea de spectacol. Piața se închidea cu o clădire maiestuoasă, din păcate în renovare. Muzeul Național din Praga a fost fondat în 1818, în Palatul Sternberg, cu exponate din științele naturii. Colecția mărindu-se, s-a mutat în Palatul Nostitz dar și acesta a devenit neîncăpător. Între anii 188501891 s-a construit clădirea actuală, în stil neo-renascentist și de atunci în ea funcționează muzeul cu 7 milioane de exponate din domenii diferite, istorice, naturale, de artă și muzică.Avariat de o bombă în 1945, după reparații a fost redeschis în 1947. În 1949 a fost preluat de stat și din 1964 a fost împărțit în cinci departamente distincte. În timpul pactului de la Varșovia (1968) fațada a fost afectată de armele sovieticilor. A fost renovată între 1970-1972 dar, până în 1978 a suferit daune în timpul construcției metroului. Era închis pentru renovare încă din 2011 și se preconiza deschiderea lui în 2018.

În apropiere se afla Noua clădire a Muzeului Național (Nova Budova Narodniho Musea). Inițial, în clădirea fostei Bănci de Schimb construită între anii 1936-1937, a funcționat sediul Adunării Naționale a Parlamentului, care în 1945 s-a mutat în altă locație. Clădirea a fost transformată (1968-1973) și a devenit sediul Adunării Federale Cehoslovace. După separarea celor două țări, Cehia și Slovacia, în ea a funcționat Radio Europa Liberă (1995-2009), ulterior a devenit clădirea a fost legată printr-un tunel subteran de Muzeul Național, din care a devenit parte.

Între două clădiri mai noi, a Muzeului Național și una în care funcționa o parcare subterană , se afla Opera de Stat (Statni opera). În construcția rococo a fost deschis Teatrul Nou German (1888) în care, premergător Primului Război Mondial, se refugiau artiștii de alte naționalități fugiți din Germania. În 1938 a fost închis și în clădire a funcționat Deutches Opernhaus, cu reprezentații și adunări politice naziste. Din 1945, după căderea naziștilor de la putere, a devenit Opera Cehă, ce a funcționat doar trei ani ulterior aparținând de Teatrul Național cu denumirea de Teatrul Smetana. Din 1990, după revoluția de Catifea, a fost înființată Opera de Stat Praga care, în 2003, a fuzionat cu baletul.

Din dreptul Operei am intrat într-un parc cu copaci seculari. L-am traversat și ne-am îndreptat spre Sinagoga din Ierusalim, (Jeruzalemska synagoga), denumită și Sinagoga Jubiliară pentru sărbătorirea a 50 de ani pe tronul Austriei a Împăratului Franz Joseph. În 1896 s-a înființat Asociația Israelită din Praga care a cumpărat locația de pe strada Ierusalim, pentru a construit o nouă sinagogă, în locul celor distruse în timpul reamenajării ghetoului evreiesc. Clădirea în stil maur și art nouveau a fost construită între anii 1905-1906.

În 1941 a fost închisă și, sub ocupația nazistă, a funcționat ca depozit al obiectelor evreiești confiscate. După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial sinagoga și-a reluat activitatea. A fost reconstruită, restaurată după forma originală și ornamentele vopsite colorat. Pe fațadă am văzut fereastra cu Steaua lui David, arcul islamic și o inscripție în ebraică care spunea ”Aceasta este poarta Domnului, prin care intră cei neprihăniți”. Inscripții se aflau și pe arcadele porticului de intrare.

Înaintând pe strada Ierusalim, pe partea stângă, într-un părculeț, se înălțau turnurile unei biserici. Trebuia neapărat să o vizităm. Am ocolit zona verde și am ajuns la intrarea în Biserica Sfântul Henry și Sfânta Kunhuta (Kostel svateho Jindricha a svate Kunhuta), biserică de rit catolic. A fost construită în stil gotic (1348-1351) de către Cavalerii Crucii cu Steaua Roșie, un ordin religios catolic ceh. Între anii 1472-1476 i s-a alăturat o nouă clopotniță și s-a deschis o școală parohială. În secolul XVII au fost adăugate mai multe capele-Capela Sfânta Barbara, Capela Sfintei Fecioare, Capela Sfântul Luca.

În 1879 biserica și turnul clopotniță au fost reconstruite în stil neo-gotic. Actual ea servește romano-catolicilor din parohiile cehă, slovacă și maghiară.

Lângă biserică era fosta clopotniță, pe care, în 1577, s-a ridicat Turnul Henry (Jidřišská vez), înalt de 45 metri, prevăzut cu un ceas și clopote. În timpul asediului suedez (1648) a funcționat ca turn de pază iar în asediul prusac (1757) a fost avariat. A fost reconstruit neogotic între anii 1876-1879 când a fost ridicat la înălțimea de 65 metri, apoi în 1970 și ultimele modificări au avut loc în 2001, când a fost dotat cu un lift și deasupra cu o terasă panoramică. În el funcționa un restaurant.

Încetul cu încetul ne apropiam de Orașul Vechi. Am ajuns la un giratoriu unde pe o latură se afla Banca Națională a Cehiei (Ceska narodni banka). Prima bancă, Zivnostenska, a fost înființată în 1869. Dezvoltându-și activitățile sediul a devenit neîncăpător astfel, hotelurile alăturate au fost cumpărate și, pe rând, între 1935-1942, s-a ridicat noua bancă, clădire pe care am văzut-o și noi.

Pe o altă latură se afla Teatrul Hybernia (Divadlo Hybernya). Pe acel loc, în secolul XVII s-a construit Mânăstirea franciscană irlandeză, în stil baroc, care a funcționat până în 1785 când a fost desființată de reformele Împăratului Joseph al II-lea. Din 1792 în clădire a funcționat Teatrul Bouda, un teatru imperial. În perioada comunistă a servit ca sală de expoziții și evenimente cultural. Între anii 2005-2006 a fost reconstruită păstrându-se aspectul original și a început să funcționeze Teatrul Hybernia. Denumirea a fost dată după Hibernia- Irlanda în limba latină.

Pe a treia latură se afla Casa Municipală (Obecni dum) fosta reședință a regelui Boemiei între anii 1383-1485, când acesta s-a mutat în palatul nou construit în Castelul Praga din Mala Strana. Deteriorându-se în timp, clădirea abandonată a fost demolată și, între anii 1905-1912, a fost construită actuala clădire, în stil art nouveau, cu o cupolă din sticlă. În 1918, când monarhia austro-ungară a fost abolită, Casa Municipală a fost locul declarației de independență. Actual găzduiește o sală de concerte, Sala Smetana.

În acea zonă se afla și Turnul pulberăriei (Prasna brana). Pe acel loc , în cadrul fortificațiilor Orașului Vechi, a existat Poarta Sfântul Ambrozie. A fost abandonată o dată cu construcția Orașului Nou, când fortificațiile au fost dărâmate. În locul ei, în 1475 a început construcția unei alte porți, Poarta Nouă, rămasă neterminată datorită mutării regelui în noul palat (1483). În secolul XVIII turnul a fost folosit ca magazie pentru praf de pușcă, după care a primit numele. În 1757, sub asediul prusac a fost avariat apoi, între anii 1878-1886, transformat în stil pseudo-gotic (purist). Fațada a fost împodobită cu sculpturile domnitorilor și regatele lor. Din anul 2013 turnul a fost preluat de Muzeul Praga și deschis vizitării. Înalt de 65 metri, la 44 metri a fost amenajată o terasă panoramică.

Trecând poarta am ajuns în Orașul Vechi. Ca și în Mala Strana, parcate pe marginea carosabilului, automobile de epocă așteptau clienții, în special turiști.

Am trecut pe lângă mai multe muzee- Muzeul Grevin, Muzeul torturii, Muzeul de ciocolată, Muzeul de ceară Madame Tussaud- până în Piața Veche (Stare Mesto).

Muzeul Grevin

Cam atât am reușit să vedem din Orașul Nou Praga.

Citește și Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Stare Mesto Praga, Cehia

Publicat pe 5 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Urma să vizităm Orașul Vechi (Stare Mesto) din Praga, Cehia. Am traversat Podul Carol de unde, pe partea dreaptă, în orașul vechi, se vedea o clădire în stil renascentist, foarte frumos decorată.

Muzeul Bedrich Smetana (Muzeum Bedricha Smetany) a fost deschis în 1936 și prezintă material de arhivă despre viața și operele compozitorului ceh al cărui nume îl poartă.

Podul se termina la Turnul Podului din Orașul vechi (Staromestska mostecka vez), construit în secolul XIV ca fortificație. De la Castelul Praga pornea drumul regal, pentru procesiunile de încoronare, prin Mala Strana, peste Podul Carol și intra în orașul vechi, Staro Mesta, prin poarta acestui turn. La fel ca podul și turnul din orașul mic, a fost avariat grav în războaiele ce au avut loc în decursul istoriei. O reconstrucție majoră a avut loc între anii 1874-1878. Pe înălțimea de 47 de metri au fost construite 3 etaje , care au servit ca fortăreață și, în anumite perioade, ca închisoare, deasupra unei porți sub formă de arcadă.

Am pătruns în orașul vechi și, în stânga, am văzut Muzeul Podului Carol (Muzeum Karlova mostu) deschis în 2007 în cea mai veche parte a Mânăstirii Crucii. În el era deschisă o expoziție permanentă despre construcția podului vechi Judith și a Podului Carol, cu gravuri și imagini de epocă. O secțiune era dedicată istoriei ordinului religios care a fondat mânăstirea în 1252.

În 1848, în fața clădirii a fost ridicată, din bronz, statuia Regelui Carol al IV-lea, ca fondator, cu ocazia celebrării a 500 de ani de la înființarea Universității Carolina (1348) și dezvelită în 1851. Piedestalul a fost decorat cu statui alegorice ale celor patru facultăți- teologia, medicina, filosofia, jurisprudența- din Universitate.

Lipit de el se afla Biserica catolică Sf. Francisc de Assisi (Frantiska z Assisi). În 1233 Sf. Agnes din Boemia a fondat Spitalul Sf. Francisc. În secolul XIII Frăția Franciscană a fost transformată în primul Ordin Cavaleresc Boem al Sfintei Cruci care a construit o biserică în stil gotic dedicată Sfântului Francisc. În secolele XVI și XVII numărul enoriașilor crescând, pe locul vechii biserici s-a ridicat o clădire nouă (1679-1688), cu o cupolă imensă. Fațada a fost decorată cu cinci statui reprezentând sfinții protectori cehi, Sf. Agnes, Sf. Vitus, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Wenceslas, Sf. Ludmila (1723-1824), care și-a păstrat forma până azi. Vis a vis se afla Muzeul Torturii.

Pe o altă latură a pieței, vis a vis de Turnul Podului din orașul vechi, era Biserica Sfântul Salvator (Kostel svatého Salvátora), parte din Colegiul iezuit Clementinum fondat în 1556. A fost construită între anii 1578-1601, în stil baroc, cu trei portaluri în stil manerist. Până în 1653 a fost completată cu vestibulul, domul, ornată cu sculpturi din piatră, în partea de sus fiind cea a lui Cristos ca Mântuitor al lumii. După dizolvarea Ordinului iezuiților clădirile Colegiului Clementinum au intrat în proprietatea Universității Carolina. În 1863 clădirea bisericii a fost vândută congregației Bisericii evanghelice, de care aparține și azi. La anumite evenimente au loc concerte de orgă.

În spatele Bisericii Sf. Salvator, cu o formă ovală, se afla Capela Vlach a Adormirii Maicii Domnului (Vlasska Capel Nanebevzeti Panny Marie), parte și ea din Colegiul Clementinum. A fost construită între anii 1590-1600, în stil baroc, pentru comunitatea de italieni catolici, slujbele ținându-se în limba italiană. Aceștia au denumit-o capela nuc.

Prin portic, capela avea intrarea comună cu Catedrala Sf. Clement (Katedrala sv. Klimenta), o biserică catolică de rit luteran (rutean) construită de iezuiți (1711-1715) pe locul unei biserici vechi.

Vis a vis de capelă se afla Palatul Colloredo Mansfeld sky, construit în secolul XVII. În secolul XVIII a intrat în posesia prințului von Mansfeld-Fondi, mare proprietar de castele și moșii în Colloredo di Monte Albano, Italia. Acesta l-a reconstruit în stil baroc și de atunci i-a purtat numele. Deși palatul a trecut din proprietar în proprietar nu și-a schimbat forma din secolul XVIII. Actual, în unele săli funcționau expoziții de artă, altele găzduiau nunți și diverse evenimente.

Următoarea clădire, alipită de palat, era Muzeul Granatului Ceh din Praga (Muzeum Ceskeho Granatu Praha), în care se puteau vedea bijuterii și obiecte vechi din granat, imagini cu tehnologiile de extragere, exploatare și prelucrare. De asemenea se puteau cumpăra bijuterii de epocă autentice.

Am urmat străduța îngustă, aglomerată de turiști, cu restaurante, magazine, club de noapte, suveniruri, până la Hotel Aurus (secolul XVI), unde se bifurca.

Am cotit la stânga, pe lângă Clementinum, până în Piața Fecioarei Maria.

Am văzut Primăria Nouă Praga (Novomestska Radnice), o clădire art nouveau construită între anii 1908-1911 pe locul unei biserici vechi (1798). A fost dotată cu lifturi paternoster din care unul a rămas funcțional și azi. În colțul Nordic era statuia Cavalerului de fier, în cel sudic statuia rabinului Low. În ea funcționează Primarul, Consiliul Capitalei Praga și unele sindicate.

Pe o latură a pieței se afla Biblioteca Municipală Praga (Mestska knihovna v Praze). Prima bibliotecă publică din Praga a fost deschisă în 1891 și a funcționat într-o clădire închiriată. S-a mutat în clădirea actuală în 1903. Din 1922 s-a creat o rețea care cuprindea Biblioteca centrală și alte 40 de biblioteci din oraș. În timpul ocupației naziste multe cărți au fost distruse, după război biblioteca și-a reluat activitatea. După 1968 au fost deschise noi biblioteci, complexul a fost denumit Universitatea Populară de Știință, Tehnologie și Artă și în anii 1970 a funcționat doar pe linia ideologiei de partid. După 1989 activitatea a intrat în normal. Între anii 1996-1997 clădirea a fost refăcută și în ea funcționează, pe lângă biblioteca publică, servicii de cercetare, se organizează evenimente, spectacole, concerte, etc. Pe fațadă, deasupra intrării, am văzut cele șase sculpturi ce reprezentau literatura, sculptura, muzica, filosofia, drama și arhitectura.

Am depășit Primăria și am intrat în Piața Mică (Male namesti), o piață triunghiulară înconjurată de clădiri vechi, care în partea estică prezentau un șir de arcade. Central se afla o fântână. Piața a fost creată în perioada romană, în afara orașului vechi. Ulterior clădirile au fost locuite de comercianții francezi. În secolele XVIII-XIX au fost reconstruite în forma actuală și unele funcționează cu expoziții. În clădirea Richtr, în 1902 a început să funcționeze prima linie de telefon, în casa Rott un magazin feroviar, în casa U Angel o farmacie, în casa U Lilie o librărie. Casele sunt monumente culturale protejate în Republica Cehia.

Am trecut pe lângă o clădire gotică cu pereții pictați, Casa Minute (Dum u Minuty), construită în secolul XV pe locul unei alei. În 1430 de ea a fost lipită o altă clădire. A fost decorată cu picturi ce reprezintă scene biblice și imagini ale vieții în Grecia antică. O perioadă a funcționat ca farmacie, Leul Alb, ulterior ca magazin de tutun. Între 1889-1896 în ea a locuit Franz Kafka și familia acestuia.

Am intrat în Piața Orașului Vechi unde, pe una dintre clădirile în care funcționau Servicii ale Administrației Locale, era postată Stema Orașului Vechi.

Am ajuns în dreptul renumitului Turn cu ceas astronomic (Prazsky orloj). Ceasul astronomic, cel mai vechi din lume, a fost montat în 1410, refăcut pe sistem de pendul în 1490 și înconjurat de coloane gotice târzii, motive florale și figurative. A fost reparat și perfecționat între anii 1552-1572 apoi, după cel de Al Doilea Război Mondial, când decorurile deteriorate au fost înlocuite.

Ceasul este format din cadranul astronomic, cifrele, care sunt puse în mișcare de un mecanism complex și calendar. La fiecare oră un mecanism învârte o placă ce aduce pe rând cei doisprezece apostoli, moment în care piața se umple la maxim de turiști.

Construcția la Primăria Veche (Staromestska radnice) a început cu turnul, care a fost terminat în 1364 și a rămas aproape neschimbat până azi. Până în 1731 a fost construită clădirea cu două aripi mici. În secolul XVIII a suferit modificări, s-a construit o aripă nouă în stil neogotic și s-a restaurant fațada în stil neo-renascentist. În secolul XIX s-au adăugat aripa de nord și aripile de est. Unele din aripi au fost distruse pentru construirea mai multor case mici- Casa Cock (1835) cu fațada în stil empire, Casa Minute, Casa Mikes în stil neo-renascentist și altele. În timpul Revoltei din Praga (1945) au supraviețuit doar turnul și clădirea de bază. Partea de est nu a mai fost refăcută.

În interior funcționează săli pentru ceremonii de nuntă, Camera Sesiunii, Camera de Consiliu, Capela, Sala Arhitecților, Sala de Expoziții.

Pe lângă Primărie am intrat în Piața veche (Staromestske namesti) unde, pe partea dreaptă, erau înșiruite case vechi, colorate, unele pictate, frumos întreținute.

În fața noastră, în spatele șirului de clădiri ce mărgineau piața, se înălțau două turnuri semețe (80 m înălțime), fiecare cu patru turle mai mici și la colțuri patru turle medii. Aparțineau de Biserica Maicii Domnului înainte de Tyn (Chram Matky Bozi pred Tynem), de cult husist (pre-protestant). Construcția a început în secolul XIV, în stil gotic târziu și s-a terminat în 1450. I s-a adăugat Turnul Nordic între anii 1453-1471. Lovită de fulgere (1679), a fost renovată între anii 1876-1895, apoi 1973-1995, iar interiorul încă nu e terminat.

În acele clădiri funcționau mai multe galerii de artă- Galeria de Artă Praga, Galeria U bileho jednorozce, Galeria „Casa la clopotul de piatră” (Dum u Kamenneho zvonu), Galeria Națională de Artă.

Galeria Națională de artă (Narodni galerie) funcționa în Palatul Kinsky, construit între anii 1755-1765 și cumpărat în 1768 de familia căreia îi poartă numele. Între 1922-1934 palatul a găzduit Legația Republicii Polone, iar din 1949 a fost folosit ca Muzeu de Artă administrat de Galeriile Naționale.

În apropiere, în piață era situat Memorialul Jan (Iohannes) Hus (Pomnik mistral Jana Husa), ridicat în 1915 în amintirea fostului decan, apoi rector al Universității Carolina, filosof și teolog, predecesor al protestantismului, aniversând 500 de ani de la moartea sa. În apropierea lui se afla Meridianul Praga, o bandă metalică marcată, montată în paviment în anii 1990. A fost folosit din 1652 pentru a determina când e amiaza (ora 12).

În a treia latură a pieței, lângă Mânăstirea Paulinelor, era o clădire neo-baroc (1899-1909), pe care fluturau două drapele, în care funcționa Ministerul Dezvoltării Regionale (Ministerstvo pro mistni rozvoj).

În partea pieței, lateral de Primărie, se afla Biserica Sf. Nicolae (Kostel svateho Mikulase). În 1273 a fost construită o biserică gotică care, în 1635 a intrat în posesia Ordinului Sfântului Benedict. Între anii 1730-1739, pe locul acelei biserici vechi, a fost construită actuala clădire, în stil baroc. A fost folosită de Biserica ortodoxă Cehă și Slovacă (1870-1914) până când aceasta s-a mutat în altă locație. Temporar clădirea a fost utilizată ca biserică de garnizoană, apoi depozit. Din 1920 și până azi a funcționat ca Biserică Husită.

După ce am atins obiectivele propuse ne-am plimbat pe străduțele din Orașul Vechi, pline de magazine, cafenele, suveniruri…

Citește și Nove Mesto Praga, Cehia

Mala Strana Praga, Cehia

Publicat pe 1 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am alocat câteva zile pentru a vizita Praga, capitala Cehiei. În prima zi, cu mijloacele de transport în comun am ajuns în dreptul Serviciului geologic de Stat (Czech Geological Survey) care se ocupă cu studiul geologic al resurselor de energie, apă, a pericolelor naturale, etc.

Am intrat în Orașul Mic (Mala Strana) și ne-am îndreptat spre malul râului Vltava, pentru a vedea Muzeul Franz Kafka, deschis în anul 2005, în clădirea Herget Brickworks. În muzeu am văzut cărți ediție princeps, scrisori, jurnale scrise de marele romancier și nuvelist Franz Kafka, ale cărui lucrări unesc realismul cu fantasticul.

Ne-am întors și am urcat scările castelului (Na Opisi), scări vechi din secolul XVII, reamenajate între anii 1835-1837.

Am ajuns la Turnul negru (Cerna vez), situat în partea de est a Castelului Praga, la capătul scărilor. A fost construit în secolul XII, în stilul romanic antic și a servit pentru apărare. În 1538 , apoi în 1541 turnul a ars în incendii. Zidăria s-a păstrat dar era înnegrită de la fum, aspect care i-a dat denumirea. Interiorul nu se vizita, din păcate nici exteriorul nu l-am putut vedea prea bine, fiind în renovare.

De pe terasa turnului se vedea panorama orașului.

Printr-o poartă veche am intrat în Castelul Praga, cel mai mare castel vechi din lume, situat pe o suprafață de aproximativ 70.000 de metri pătrați.

Înaintând pe strada pietonală Jirska, pe partea stângă am văzut Palatul Lobkowicz (Lobkowiczky Palac). A fost construit în secolul XVI de o familie de nobili cehi. În 1618 în el s-au refugiat miniștrii catolici alungați din Palatul Regal de rebelii reformați. În 1620, în Bătălia de la Muntele Alb, protestanții au fost învinși. Familia Lobkowicz, care era catolică, a devenit importantă, palatul a devenit reședința lor din Praga în momentele în care veneau pentru probleme politice sau evenimente importante. În timpul războiului cu Napoleon palatul a funcționat ca spital. În 1939 naziștii l-au confiscat, apoi, din 1948 a fost deținut de comuniști când a funcționat ca muzeu al istoriei cehe și birouri de stat. După schimbările politice din 1989, printr-un proces de retrocedare ce a durat 12 ani, în 2002 a reintrat în posesia familiei Lobkowicz. L-au restaurat, renovat și în 2007 au deschis Muzeul Palatului Lobkowicz, muzeu privat, cu piese de colecție ale familiei, lucrări de artă, pictură, instrumente muzicale, etalate în 22 de galerii. De asemenea există o sală de muzică în care regulat se susțin concerte de muzică clasică.

Următoarea clădire era Palatul Rosemberg (Rozmbersky Palac) ridicat de nobilii familiei Rosemberg în 1574 pe locul caselor ruinate în marele incendiu de la Palatul Regal (1541), o clădire cu patru aripi, în stil renascentist. În 1600 a intrat în posesia Împăratului Rudolph al II-lea care l-a conectat, printr-un coridor, cu Palatul Regal. În 1756 a fost reconstruit ca reședință pentru nobilii săraci și orfani. A fost administrat de o stareță, arhiducesa Marie Anna, fata împărătesei Maria Tereza. A funcționat până în 1919 când palatul a fost preluat de Ministerul de Interne. Azi funcționează birouri ale Administrației Castelului Praga și Oficiul Președintelui Republicii Cehe. În spatele lui se vedea crucea unei biserici, Capela „Tuturor Sfinților”, construită în secolul XIV, ulterior incendiului din 1541, prin extinderi a devenit parte din Palatul Regal.

În lateral era o străduță, Ulița Aurarilor (Zlata ulicka), pe care se putea intra doar plătind bilet. A fost construită în secolul XVI și denumită impropriu Strada Alchimiștilor, apoi Ulița Aurarilor, după meseria celor care au trăit acolo în sec. XVII. În 1950 casele au fost zugrăvite în culori vii.

Am ieșit din feeria de culori și am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe” (Bazilica Sv. Jiri). Prima biserică a fost construită între anii 920-925 iar în 973 s-a înființat o mânăstire benedictină. Au ars în 1142, reconstruite treptat, lângă ele s-a ridicat un palat romanic și în secolul XVI biserica și palatul au fost transformate în stil gotic, când patronul spiritual al bisericii a devenit Sfântul Gheorghe (Sv. Jiri). Devastată în războaiele husite, reconstruită de benedictine, în 1541 a ars din nou. A fost reconstruită adăugându-se clădiri noi pentru mânăstire.

Între anii 1718-1722 alăturat s-a construit Capela Sf. Ioan de Nepomuk apoi, între anii 1897-1908, a fost restaurată purist, în stilul original și eliminându-se elementele de împodobire.

Am intrat în Castelul Praga (Prazsky Hrad), un complex de clădiri menționat din secolul IX. A fost avariat în războaiele husite, reconstruit din 1485, s-au adăugat noi turnuri de apărare în partea de nord. În marele incendiu din 1541 multe clădiri au fost arse. Pe locul lor, sub Habsburgi, au fost construite noi clădiri în stil renascentist. În timpul războiului de treizeci de ani a fost avariat, ulterior a avut loc ultima reconstrucție majoră, în secolului XVIII, sub Împărăteasa Maria Tereza.

În mijloc era postată Catedrala Sf. Vitus (Katedrala sv Vita), cu fațada estică spre noi, înconjurată de mai multe clădiri.

În stânga, într-o porțiune a fostului Palat Regal, se afla expoziția permanentă Povestea Castelului din Praga (Pribeh Prazskeho hradu), deschisă în 2004. Exponatele reprezintă viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale din castel. În 1918, o dată cu crearea Republicii Cehoslovace, castelul a devenit sediul Președintelui țării. Sub ocupația nazistă a devenit sediul lui Reinhard Heydrich. După 1948 a găzduit birourile guvernului comunist și din 1954 a fost administrat direct de Președintele țării.

Vechiul Palat Regal (Stary Kralovsky Palac)a fost construit în secolul XII în stil gotic și renascentist. Între anii 1493-1502 a fost amenajată o sală imensă, Sala Vladislav, care a fost folosită pentru încoronări, banchete, evenimente ale curții, chiar turnee între cavaleri.

În continuarea palatului, în a treia curte a castelului, era clădirea în care funcționa Arhiva Castelului Praga (Archiv Prazskeho hradu) în fața căreia se înălța Obeliscul, ridicat în 1928 ca Memorial al Primului Război Mondial.

Între Obelisc și Catedrală se afla clădirea veche a Artileriei (Stare provoststvi) Am ocolit-o, înaintând spre intrarea în Catedrala Sf. Vitus.

Am străbătut un gang pe sub clădirile Administrației Castelului și am ajuns în a doua curte a castelului unde, în fața noastră, se afla o fântână barocă, Fântâna Kohl (Kohlova kasna). A fost construită în 1686, în timpul domniei Împăratului Leopold I, de la care a preluat numele de fântâna Leu sau Leopold, pe unele elemente de decor fiind încrustată litera „L”. În 1982 a fost restaurată.

În clădirile înconjurătoare funcționau galerii de artă, centru de informare turistică, etc. Din greșeală am ieșit prin Rotunda așa că am făcut cale întoarsă.

Între clădirile ce mărginea acea curte ieșea în evidență Capela Sfintei Cruci (Kaple sv Krize) (secolul XVIII) care a purtat și numele de „Trezoreria”, în ea fiind adunate cele mai valoroase obiecte începând cu secolul XI.

Am trecut prin Poarta Matthias (Matiasova brana) situată între prima și a doua curte ale castelului. Poartă numele Împăratului Sfânt Roman în timpul căruia a fost ridicată (1614).

Prima curte era separată de exterior prin porțiuni de gard din fier, decorat cu aurării, separate de stâlpi de beton pe care tronau statuile Titanii Luptători (Sousosi Souboj Titanu).

În 1993, când Cehia și Slovaci au devenit state independente, castelul a devenit sediul Președintelui Republicii Cehe care are în subordine și Oficiul Militar din care face parte Garda Castelului Praga (Hradni Straz).

Am avut norocul să vedem schimbul de gardă, cu dificultate, datorită numărului mare de turiști.

Ne-am continuat drumul coborând în Piața Hradcany (Hradčanské náměstí) unde, în partea de nord, se afla Palatul Arhiepiscopului (Arcibiskupstvi prazske). A fost construit de Regele Ferdinand I pe locul fostului palat ars în timpul luptelor husite (1420). Inițial în stil renascentist, apoi baroc, din 1562 a servit ca sediu al arhiepiscopilor din Praga. În secolul XVIII a fost reconstruit în stil rococo. Astăzi este sediul Bisericii Catolice din Praga, în interior etalându-se o galerie cu portretele arhiepiscopilor.

Vis a vis se afla Galeria Națională Praga (Narodni galerie Praha), galerie cu colecții de artă barocă, manieristă și renascentistă din Boemia. Ea funcționa în Palatul Schwarzenberg (Schwarzenbergsky Palac), familia fiind proprietara clădirii din 1719. Din 1908 a funcționat ca Muzeu Național Tehnic, apoi Muzeu Militar. Lângă el se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (1626) cu Biserica Sf. Benedict (din 1353), aspectul ei actual datând din secolul XVIII.

Tot în Piața Hradcany se afla Palatul Toscan sau Palatul Thun-Hohenstein (Toskansky Palac) În 1690 baronul căruia îi poartă numele a inițiat construcția unui palat. În 1718 a fost cumpărat de o Ducesă de Toscana și a terminat construcția, o clădire cu patru aripi, curte interioară cu două fântâni și fațada cu sculpturi alegorice a celor șapte arte. Astfel clădirea poartă numele celor doi foști proprietari. Clădirea a fost renovată în 1998 și e utilizată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pe stradă am văzut niște automobile de epocă superbe, încă funcționale.

Am părăsit piața și am vizitat Complexul Loreta Praga. Vis a vis de biserică am văzut Palatul Cernin (Cerninsky palac), sediul Ministerului Afacerilor Externe, cea mai lungă clădire barocă din Praga, fațada având 150 metri lungime. A fost construit între anii 1669-1674 și a preluat numele proprietarilor. În 1742 a fost ocupat de armatele franceză și bavareză care l-au transformat într-o fortăreață. Restaurat, în 1757 a fost asediat și ocupat de armata prusacă. În secolul XVIII familia s-a mutat la Viena, palatul a devenit spital militar. Din 1920, după ce a fost restaurat, a funcționat ca sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În perioada nazistă (1939-1944) a fost sediu Protectoratului Reichului. După cel de Al Doilea Război Mondial și până în prezent a redevenit sediul Ministerului Afacerilor Externe.

Am părăsit zona și am trecut pe lângă Questenberk Hotel, o clădire din 1620 situată în fața Mânăstirii Strahov.

A urmat coborârea dealului, inițial pe lângă un parc, apoi pe strada Nerudova unde, de o parte și de alta, se înșirau fostele palate în care funcționau hoteluri, magazine, muzee, etc.

Am rătăcit drumul dar a meritat. Pe deal, în depărtare, am văzut Mânăstirea Strahov, veche din 1143.

Ne-am întors și am continuat coborârea pe lângă Biserica Maicii Domnului Mamei Fecioarei Maria și Sf. Kajetána (Kostel Panny Marie Matky ustavicne pomoci a sv Kajetana), o biserică romano-catolică construită între anii 1691-1717 împreună cu o mânăstire în care funcționa o școală pentru fiii nobililor. În 1789 mânăstirea a fost desființată, biserica a continuat să funcționeze fiind administrată de o fundație romano-catolică. În 1869 a fost cumpărată de redemptoriști și a primit noii patroni spirituali.

În apropiere, aproape una în fața celeilalte, se aflau două ambasade. În fostul Palat Thun-Hohenstein (construit între 1721-1726,) se afla Ambasada Italiei încă din 1924 când clădirea a fost cumpărată și reamenajată de guvernul Italiei.

Ambasada României funcționa în fostul Palat Morzine (Morzinsky Palac), construit în stil baroc, între anii1713-1737, de familia căreia îi poartă numele. După 1781, când s-a eliberat un brevet de toleranță ce permitea existența altor religii pe lângă cea romano-catolică, palatul a devenit prima casă de rugăciune protestantă din Boemia.

Pe peretele clădirii era pusă o placă cu Mihai Viteazul.

După ce am depășit câteva clădiri, pe partea cu ambasada se deschidea o piațetă în care se afla Biserica Sf. Nicolae din Mala Strana (Kostel sv Mikulase Mala Strana). A fost construită între anii 1704-1755, de către iezuiți, pe locul unei biserici vechi din secolul XIII. Inițial au fost ridicate fațada de vest, Capela Sf. Barbara și Capela Sf. Ana. După două decenii construcția a continuat cu cupola din cupru, în stil rococo și turnul bisericii. După desființarea Ordinului Iezuiților, din 1775 a devenit biserică parohială. În perioada comunistă turnul a fost folosit ca post de observație de către securitatea statului.

Am ocolit biserica și, în curând, ni s-a înfățișat Turnul Podului din Orașul Mic (Malostranska mostecka vez), impropriu denumit deoarece erau două turnuri, legate între ele la poarta de la bază, prin care se trecea spre Podul Carol. În secolul XII a fost construit turnul mai mic, Turnul lui Judith, denumit după podul lui Judith ce traversa Vltava. În secolul XIII i s-a alăturat, în partea de nord, un turn mai mic și s-a construit poarta. În secolul XVI meterezele au fost înlocuite cu fațade renascentiste prevăzute cu ferestre.

Turnul mic dinspre nord a dispărut fiind înlocuit de clădiri. În secolul XV a fost construit turnul mai mare, în stil gotic. A fost restaurat în secolul XIX (1879-1883) primind forma actuală. Poarta, formată din două arcade, era închisă cu uși de lemn și grile de fier, pentru apărare.

Am traversat poarta și am intrat pe Podul Carol (Karluv most). Primul pod, podul Judith, construit între anii 1158-1172 a funcționat până în 1342 când a fost distrus de un potop. Între 1357-1402 a fost construit un pod nou, Podul de Piatră (Kamenny most) sau Podul Praga. În războaiele cu suedezii, apoi în războiul de treizeci de ani, cele mai grele lupte au avut loc pe pod, care a fost grav avariat, ulterior refăcut. În anii 1700 a fost decorat cu o alee de statui, în stil baroc, cu semnificație religioasă.

Era singura legătură între castel și orașul vechi. După 1870 a fost denumit Podul Carol. Primul omnibus l-a traversat, apoi tramvaie cu cai, din 1905 tramvaie electrice și din 1908 autobuze. Grav avariat în inundațiile din 1890, a fost reparat timp de doi ani. Ultima reparație capitală s-a făcut între anii 1965-1978, când traficul a fost interzis și podul a devenit pietonal. Între anii 2008-2010 pilonii au fost consolidați.

În decursul timpului statuile au fost înlocuite cu imitații, cele originale fiind depozitate în Muzeul Național.

Pe podul aglomerat de turiști se aflau cântăreți, portretiști, vânzători de suveniruri.

Panorama era superbă- cetatea, clădirile vechi ale orașului, Vltava pe sub podurile care se înșirau unul după celălalt. Vizita în Mala Strana s-a încheiat.

Citește și Stare Mesto Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 3

Publicat pe 14 noiembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am început ziua pornind de la Brandeburger Tor. Lateral de poartă se afla clădirea în care funcționează Parlamentul german, Deutcher Bundestag-Reichstag. Când Confederația germană a fost dizolvată (1815-1866) și s-a înființat Imperiul german (1871), s-a format Parlamentul (Reichstag) care a funcționat în capitala Regatului Prusiei, Berlin. În timpul lui Wilhelm I a început construcția unei clădiri care să găzduiască Parlamentul. Acesta a funcționat și în timpul Republicii Weimar, din 1919 până în 1933 când clădirea a fost incendiată, an când Adolf Hitler a fost numit cancelar al guvernului federal. Sub guvernarea nazistă clădirea nu a fost reparată nici folosită, iar în 1945 a fost una dintre țintele importante în bombardamentele Armatei Roșii, datorită semnificației sale.

Până în 1999, când s-a mutat la Berlin, Parlamentul vest-german, creat prin Constituția din 1949, a funcționat la Bonn. Fosta clădire, ruinată, a fost reconstruită între anii 1961-1964, când regimul comunist era la putere și a fost folosită ocazional pentru întruniri, evenimente și ca expoziție permanent despre istoria germană. În 1990, în clădire a avut loc ceremonia oficială a reunificării Germaniei și până în 1999 clădirea a fost reconstruită adăugându-i-se și domul central din sticlă care se poate vizita contra cost. Totodată au fost renovate și clădirile auxiliare Reichstagului.

Lateral de Parlament se afla una dintre clădirile auxiliare, Paul Lobe Haus, care poartă numele președintelui primului Parlamentul german înființat. A fost construită începând cu 1997 și deschisă în 2001. Cuprinde 1700 de camere dintre care 1000 sunt birouri, restul camere pentru consiliu, comisii, personal, vizitatori externi, etc.

Lângă ea se afla Cancelaria Federală, Bundeskanzleramt, clădire ce găzduiește birourile personale ale Cancelarului Germaniei și ale personalului său, cea mai mare clădire din lume cu acest scop (de 10 ori mai mare decât Casa Albă). Se poate vizita doar în anumite zile ale anului.

Am traversat parcul Platz der Republik și am trecut pe lângă Casa Culturilor Lumii, Haus der Kulturen der Welt. Clădirea a fost proiectată în 1957, de un arhitect american, ca parte dintr-o Expoziție Internațională de construcții și a purtat numele de Kongresshalle (sala de conferințe). În 1980 acoperișul s-a prăbușit, a fost reconstruit în stilul original și clădirea a fost redeschisă în 1987. Numele actual relevă activitățile ce se desfășoară în clădire și anume expoziții de artă contemporană, conferințe academice cu tematică culturală, spectacole, filme, cu accentul pe culturi non-europene.

Am străbătut aleile parcului Grosser Tiergarten, aproape paralel cu râul Spree.

Pe latura nordică a parcului se afla Palatul Bellevue, Schloss Bellevue, prima clădire neoclasică construită în Germania (1786), ca reședință de vară pentru fratele Regelui Friedrich II al Prusiei, înconjurată de un parc de aproximativ 20 de hectare. A fost locuit de familia de Hohenzollern până la Revoluția germană (1918-1919) când a intrat în posesia statului liber Prusia. A fost folosit ca Muzeu de Etnografie (anii 1930), apoi ca și casă de oaspeți pentru naziști (1938). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat , refăcut în anii 1950 și reamenajat între anii 1986-1987. Din 1994 a fost reședința Președintelui Germaniei și a fost extinsă după reunificare, în 1998, construindu-se o anexă pentru Bundesprasidialamt (Oficiul președintelui federal). Renovat între anii 2004-2005 a devenit doar locul oficial al președintelui, fără ca acesta să mai locuiască în palat.

Am ajuns la Colona Victoriei, Siegessaule. A fost construită în anul 1873, în centrul Pieței Republicii (Platz der Republik), pentru a comemora victoria prusacă în războaiele împotriva danezilor (1848), austriecilor (1866) și francezilor (1870-1871). Pe o bază din patru blocuri masive de gresie a fost ridicată o platformă cu coloane, din mijlocul căreia se ridică coloana, pe care tronează zeița Victoria, o sculptură de aproximativ 8 metri înălțime, poleită cu aur. A fost mutată în 1939 în locul actual, a fost adăugat un inel cu ghirlande (1938-1939), fundația a fost decorată cu patru reliefuri din bronz reprezentând războaiele purtate, decoruri care au fost înlăturate în 1945 și coloana avariată. A fost restaurată în 1987.

Am străbătut parcul pe Hofjagerallee și l-am ocolit pe Tiergartenstrase, „strada ambasadelor”. Prima pe care am văzut-o a fost Ambasada Arabiei Saudite (Botschaft des Konigreichs Saudi Arabien). Încă din 1929 a fost semnat un tratat de pace între cele două țări. Din 1954 au fost stabilite relații diplomatice între Regatul Arabiei Saudită și Republica Federală Germania și ambasada a avut sediul la Bonn. După reunificarea Germaniei, guvernul acesteia mutându-se la Berlin, ambasada trebuia să se mute și ea. Între anii 2006-2008 a fost construită o nouă clădire pentru ambasadă în Berlin, clădire pe lângă care am trecut și noi.

Următoarea clădire a fost Ambasada Japoniei (Botschaft von Japan), construită între anii 1938-1942, foarte avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, refăcută între anii 1998-2000 și perimetrul ei extins cu o grădină japoneză.

Lângă ea se afla Ambasada Italiei (Italienische Botschaft). Normal că erau alăturate, așa cum au fost și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial aliate Reichului nazist. Prima clădire, construită în stil neoclasic, între anii 1939-1941, a fost grav avariată în război. După reunificarea Germaniei, când ambasada s-a mutat înapoi la Berlin, a fost construită actuala clădire (1999-2003) care este reședința ambasadorului Italiei.

De o parte era parcul Tiergarten, de cealaltă Ambasadele Turciei, Republicii Sud-Africane, Indiei, Austriei și altele. Am ieșit din zona ambasadelor și am ajuns în dreptul Muzeului de Instrumente Muzicale, Musikinstrumente Museum. Nu l-am putut vizita fiind închis.

A fost înființat în 1888 în cadrul Academiei Regale de Muzică și etala 34 de instrumente muzicale. În doi ani muzeul a cumpărat și a ajuns la sute de exponate. În 1936 a fost construită o nouă clădire și muzeul a deținut circa 4.000 de instrumente. Atât clădirea cât și exponatele au fost distruse în cel de Al Doilea Război Mondial, după război supraviețuind doar 700 de instrumente. Între 1979-1984 s-a construit actuala clădire în care funcționează Muzeul de Instrumente Muzicale și Institutul pentru cercetare în Muzică. Actual în muzeu există 3.200 de instrumente muzicale, unele folosite în diverse reprezentații în sala de concerte a muzeului și circa 800 de exponate.

Ne-am îndreptat spre Piața Potsdam, Potsdamer Platz. Inițial, aceasta nu era o piață ci, împreună cu Leipziger Platz, zona unde se întretăiau drumurile comerciale, care treceau prin Poarta Potsdam. Potsdamer Platz era situată în afara zidurilor de apărare, iar Leipziger Platz în interiorul lor. Între anii 1823-1824 a fost reconstruită poarta cu două clădiri, una ca punct vamal, cealaltă locație pentru garda militară, iar în 1866 demolată împreună cu majoritatea porților orașului. În sec. XIX, în zona exterioară s-au construit vile și case pentru funcționarii publici și bancheri. S-a dezvoltat o dată cu introducerea căii ferate (1838) când s-a înființat și stația Potsdamer Banhof.

După ce Berlinul a devenit capitala Imperiului German (1871) s-au ridicat hoteluri, magazine, cafenele, restaurante, teatre, cluburi, etc. și zona a devenit cunoscută pe plan internațional. S-au ridicat clădiri pentru autorități și Parlamentul german, Reichstag, a funcționat în una dintre clădiri până în 1894. Din 1880 a fost traversată de linii de tramvai, inițial trase da cai, apoi electrice. Apogeul pieței a fost intre anii 1920-1930 când a devenit cel mai aglomerat loc de trafic din Europa și se spune că primul semafor din Europa a fost plasat în piață.

În perioada nazistă Cancelaria lui Hitler a funcționat în apropiere astfel piața a fost distrusă în atacurile armatei sovietice. După război piața s-a aflat la limita dintre sectoarele american, britanic și sovietic astfel, acolo s-a desfășurat „piața neagră” . În anii 1950 ruinele Porții Potsdam au devenit din nou o barieră ce împărțea Berlinul de Est de Berlinul de Vest. În 1961, prin ridicarea Zidului Berlinului, Potsdamer Platz a fost divizată în două părți, una în est și una în vest și până în 1976 multe clădiri au fost demolate. În 1989, când zidul „a căzut”, a fost primul loc pe unde cetățenii au „sărit” ilegal între cele două părți ale Germaniei și, în 1990, în Potsdamer Platz a avut loc renumitul concert „The Wall”. După reunificare piața a fost refăcută și azi este ocupată de clădiri impresionante, din sticlă.

Am trecut pe lângă clădirile Companiei Sony în care funcționează mai multe firme de cinematografie ca CineStar Original und IMAX, Berlinul X-treme Cinema cu 3500 de locuri, 19 ecrane și un salon privat pentru recepții. Am intrat într-o piațetă închisă de blocuri turn din sticlă, acoperită cu o cupolă foarte interesantă.

În mijlocul ei de afla o fântână arteziană, pe margini diferite cafenele, restaurante, etc.

Jur împrejur funcționau, pe mai multe etaje, cinematografe, Cinemateca germană cu Muzeul de Film și Televiziune și o bibliotecă științifică în care sunt păstrate filme, documentare, cărți pe tema filmului și televiziunii, Arsenal-Institutul pentru Film și Video Artă, un teatru cu 1.750 de locuri, etc.

Compania Sony a ridicat și Turnul Bahn, înalt de 103 metri, cu 26 de etaje, în care funcționează din anul 2000 Deutsche Bahn AG. (în dreapta fotografiei) Bulevardul a fost denumit Boulevard der Stars, fiind încadrat între clădirile de sticlă.

În piață s-au ridicat 19 clădiri în care funcționează birourile Daimler-Benz și berliner Volksbank, Turnul Kollhoff, cu firme de avocatură, în care se poate urca până la o platformă cu restaurant, cafenea, „Panoramapunkt”, situată la 100 de metri înălțime. (în dreapta fotografiei) De asemenea s-au construit clădiri pentru Centrul Beisheim și Parcul Kolonnaden.

La est de Potsdamer Platz se afla piața Leipziger Platz, care și-a primit denumirea în 1814 când prusacii l-au învins pe Napoleon Bonaparte în bătălia de la Leipzig. Avea forma unui octogon pe marginile căruia se aflau numeroase clădiri dintre care mai importante au fost Palatul Mosse, Hotelul Palast și Ministerul agriculturii prusace. În timpul celui de Al doilea Război Mondial clădirile au fost bombardate și după terminarea lui, demolate. Sub comuniști piața a fost divizată între Berlinul de Est și Berlinul de Vest și jumătatea de nord-vest a primit denumirea de „fâșia morții”, datorită deceselor ce aveau loc o dată cu încercările de trecere frauduloasă în partea de vest.

După reunificarea Germaniei a fost refăcut Palatul Mosse (1998), în 2005 a fost inaugurată clădirea Ambasadei Canadei și Comitetul Evreiesc american și în 2015 a fost deschis Muzeul german de spionaj din Berlin.

Am părăsit piața și am trecut pe lângă centrul comercial Mall, un colos cu 270 de magazine, deschis în 2014. Pe partea cealaltă a străzii era clădirea Bundesrat, din 2000 locul sesiunilor parlamentare ale Consiliului Federal din Germania. Între anii 1850-1918 a fost Casa Lorzilor (Herrenhaus) în care a funcționat Parlamentul prusac. Aceasta a fost dizolvată o dată cu Revoluția germană din 1918-1919, când monarhia a căzut și a fost înlocuită cu Consiliul de Stat (Staatsrat). Între 1989-1904 a fost construită clădirea actuală, în stil neo-renascentist, ca sediu al Parlamentului Imperiului german (Reichstag). A fost legată printr-o aripă comună de o clădire în care funcționau deputații. Din 1933 a funcționat ca și fundația „Casa Prusacă” a lui Hermann Goering. Bombardamentele din 1945 au avariat-o grav. A fost refăcută după război și din 1946 a funcționat ca Academia de Științe a Germaniei de Est.

Învârtindu-ne pe străduțe am ajuns în dreptul unor rămășițe din Zidul Berlinului (The remains of Berlin Wall), un zid construit în 1961 pentru a separa Berlinul de Est de Berlinul de Vest.

Am ajuns în dreptul unor automobile mici, pictate colorat. Erau automobile Trabant, supranumite și „bujie cu acoperiș”, simbol al vieții din fosta Germania de Est. Erau situate în fața Muzeului Trabantului (Trabi Museum).

Nu departe era Checkpoint Charlie, renumitul punct de trecere a Zidului Berlinului, între estul și vestul orașului, pentru străini și forțele aliate, pe unde foarte mulți germani din est au emigrat ilegal în vest.

După război locul a devenit obiectiv turistic astfel în vecinătatea Zidului, lângă Casa de Pază, în 1963 s-a deschis Muzeul „Haus am Checkpoint Charlie”, Mauermuseum, muzeu privat e administrat de asociația „Grupul de lucru 13 august 2017”. În el sunt expuse fotografii, documente, se vizionează documentare despre tentativele de emigrare cu mașini, baloane cu aer, telescaune, etc.

În imediata apropiere, pe trotuar erau expuse ținute militare din acea perioadă, măști de gaze, etc., se vindeau suveniruri.

Într-un alt muzeu, deschis în 2012, Asisi Panorama Berlin, se putea viziona panoramic perioada Războiului Rece (1947-1989), în special divizia germană, viața zilnică din Berlinul comunist și Berlinul capitalist, activitatea polițiștilor de frontieră.

Trecând pe lângă clădiri ale Administrației Locale, Bauakademie, clădiri noi intercalate cu clădiri vechi, am ajuns în Gendarmenmarkt, azi cea mai populară Piață de Crăciun din Berlin. Piața a fost construită începând cu 1688 și reconstruită în 1773, când a primit numele de la cavaleria blindată care își avea grajdurile acolo. În timp s-au ridicat cele trei clădiri impresionante, Sala de concerte, Domul german și Domul francez.

Prima, construită între anii 1701-1705, a fost Franzosischer Dom (Domul francez), de cult protestant francez (reformat). În 1785 i s-a adăugat turnul. Actual, pe lângă biserică funcționează un muzeu și un restaurant.

În mijloc trona Konzerthaus Berlin(Sala de Concerte), construită în 1821, când a funcționat ca teatru. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, reconstruită până în 1984 și transformată în sală de concerte.

În fața ei se afla statuia lui Friedrich von Schiller (Schillerbrunnen), poet și dramaturg german considerat unul dintre „părinții poeziei germane”.

În sudul pieței, în 1708 s-a construit Deucher Dom (Biserica germană) de cult luteran. A fost reconstruită în 1708 când i s-a adăugat turnul. Distrusă complet în bombardamentele din 1945, a fost reconstruită după reunificarea Germaniei, terminată în 1993 și deschisă ca Muzeu de Istorie germană în 1996.

Ne-am îndreptat spre Memorialul Holocaustului (Denkmal fur die ermordeten juden) construit între anii 2003-2004 și inaugurat în 2005, pe fosta locație a Zidului Berlinului, care a împărțit orașul în două după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. Este compus din 2.711 plăci de beton inscripționate („stelae”) așezate pe rânduri perpendiculare, ușor oblic pe o suprafață de 19.000 metri pătrați. Au fost multe păreri vizând semnificația monumentului. Pentru mine cea mai plauzibilă a fost aceea prin care se considera că memorialul arată imposibilitatea de vizualizare a numărului de evrei decimați de către naziști în timpul războiului, prin orientarea în spațiu a acelor plăci în „derivă”.

Am depășit zona pline de tristețe și am intrat în Tiergarten, cel mai mare parc al Berlinului întins pe 2,1 km pătrați. A fost creat în 1742 pe locul zonei de vânătoare existente din 1527, cu alei, labirinturi, bazine, sculpturi, în stil baroc. Între anii 1833-1840 a fost modificat în stil englezesc cu zone de relaxare, căi de echitație, peluze largi, lacuri cu mici insule. Traversând Parcul Steppengarten, am ajuns la lacul Goldfischteich, acoperit de nuferi.

Am ocolit lacul și ni s-a înfățișat Memorialul Bethoven-Haydn-Mozart, construit în timpul Kaiserului Wilhelm II (1904). Grav avariat în timpul Războiului de Eliberare a Berlinului (1945), a fost restaurat în 2007.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Tiergarten a fost bombardat repetat de raidurile aeriene. După încetarea războiului a fost folosit temporar ca pistă de zbor. Ulterior copacii au fost tăiați și folosiți ca și combustibil iar terenul a fost arat și semănat. Parcul a fost refăcut între anii 1949-1959. După ridicarea Zidului Berlinului a devenit principala zonă de agrement a Berlinului de Vest. În parc erau postate mai multe statui, cu diferite semnificații, mai multe lacuri și o zonă dedicată Reginei Luise, Luiseninsel.

În mijlocul unui rondou cu flori era postată o statuie din bronz, Amazoana călare (Amazone zu Pferde), încă din 1893.

Se însera. Am ieșit din parc și ne-am îndreptat spre Brandenburgen Tor dorind ca pentru ultima seară, deși eram obosite, să vedem Unter den Linden pentru ultima oară. Un ultim obiectiv pe traseul nostru a fost Memorialul sovietic, Sowjetisches Ehrenmal, un memorial situat în Tiergarten, în Parcul Treptower, ridicat în 1949. Acesta comemorează cei 7.000 de soldați sovietici căzuți în bătălia pentru eliberarea Berlinului din 1945. E compus din grupul statuar central și un „cimitir” în care au fost înmormântați 5.000 de soldați din Armata Roșie. Între anii 2003-2004 statuia centrală a fost renovată.

La revedere Berlin !

Citește și Berlin, Germania- ziua 1

Berlin, Germania- ziua 2

Publicat pe 29 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am ajuns în apropiere de Alexanderplatz, cu mijloacele de transport în comun, lângă Casa Profesorilor (Haus des Lehrers), primul zgârie nori din piață, construit între anii 1961-1964, pe locul fostei Biblioteci a Asociației Profesorilor care a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. La exterior, între etajele trei și patru, a fost încercuit cu o friză ce reprezintă diferitele profesii. A funcționat ca Club Educațional și Bibliotecă Centrală a Educației. După reunirea Germaniei, din 1991 clădirea a devenit proprietatea statului care, în decursul anilor, a închiriat-o pentru diferite scopuri și în 2001 a vândut-o unei asociații de locuințe.

Pentru această zi ne-am procurat bilete de intrare în Domul din Berlin și Palatul Charlottenburg, care aveau ore fixe, astfel ne-am împărțit timpul pentru vizitarea orașului. Am intrat în Alexanderplatz, centrul orașului încă din Evul Mediu, care era numit Piața de tauri (Ochsenmarkt). Numele actual l-a primit în 1805 după Țarul Rusiei Alexandru I, care a vizitat atunci Berlinul. Clădirile din jurul pieței au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior demolate și în 1945 reconstruită o piață largă, înconjurată de un amalgam de clădiri cu magazine, hoteluri, terase, locuri de joacă, etc.

În anii 1980 a avut loc mișcarea pentru pace (Blueserszene) la care au participat mulți tineri ce credeau în libertate, nonconformism, modele de hippy occidentale și aveau o atitudine antimilitaristă, împotriva vieții cotidiene din RDG. Multe manifestații au avut loc în Alexanderplatz.

În piață trona Turnul TV (Fernsehturm), construit în perioada 1965-1969 ca simbol al Berlinului de Est. Un turn de beton, înalt de 365 metri, avea în partea superioară (la 207 metri) o sferă din metal în care funcționa un restaurant, sub care era o platformă de observație (la 203 metri) și care se termina cu antena Tv. Restaurantul, rotativ, cu o rotație completă în 30 minute, permitea vizionarea panoramei orașului. Existau două modalități de a ajunge la acel nivel, fie un lift situat în interiorul turnului, fie o scară cu 986 de trepte. Tot atunci în piață au fost construite Ceasul lumii (Weltzeituhr) și Fântâna Prieteniei dintre Popoare.

Lăsând în spate Turnul TV, ne-am îndreptat spre Biserica „Sfintei Fecioare Maria” (Marienkirche), menționată ca biserică parohială din 1292. În secolul VII a avut loc un incendiu care a distrus o parte a bisericii. Aceasta a fost reconstruită între anii 1663-1666, în stil baroc, apoi 1893-1895, când portalul din vest a fost transformat în stil neo-gotic și turnul a fost dotat cu cinci clopote. După cel de Al Doilea Război Mondial a fost una dintre puținele biserici rămase funcționale. Construindu-se Alexanderplatz biserica a rămas solitară într-o parte a turnului. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2014-2017.

Inițial biserica a funcționat sub cult romano-catolic, după Reforma protestantă ca biserică luterană și din 1817, când a avut loc Uniunea Prusacă a bisericilor, ca biserică protestantă.

În ea au avut și au loc concerte de orgă, în mod special concertul de Crăciun anual.

În apropiere am văzut Fântâna lui Neptun(Neptunbrunnen) construită și oferită în dar Kaiserului Wilhelm II în 1891. În centru fântânii a fost plasată o rocă pe care trona zeul roman Neptun, zeul mării, purtat într-o scoică mare de un heruvim și tritoni, înconjurat de apă și animale marine precum pești, homari, broaște țestoase, etc. Zeul purta tridentul, semnul puterii sale. Pe marginea fântânii au fost postate patru figuri feminine care reprezentau cele patru fluvii germane și anume Rinul-o plasă de prins pește și struguri, Vistula-blocuri de lemn ce simbolizau pădurile, Oderul- capra și piei de animale și Elba- urechi de porumb și fructe, reprezentând zonele prin care treceau aceste râuri. Unele din acele râuri nu mai aparțin actual Germaniei.

Lateral de fântână se afla Primăria Roșie (Rotes Rathaus) în care funcționează Primarul general și Senatul Berlinului. Clădirea a fost construită între anii 1861-1869 pe locul multor clădiri ce datau din Evul Mediu. A funcționat ca Primărie până în 1933 și și-a reluat activitatea în 1945, după reconstrucția ei cu prilejul Jocurilor Olimpice din 1936. Mai mult de jumătate a fost distrusă în bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial (1945), reconstruită în 1951 și deschisă oficial în 1955, a servit ca Primăria Berlinului de Est.

În 1991 administrația Berlinului reunificat s-a mutat în clădire. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2005-2006. Zona din fața ei era înconjurată de garduri pentru efectuarea lucrărilor la o nouă stație de metrou.

Am depășit Primăria și ne-am îndreptat spre Biserica „Sfântul Nicolae” (Nikolaikirche), cea mai veche biserică din centrul Berlinului rămasă intactă după război. A fost construită între anii 1230-1250, în stil romanic, cu o poartă gotic timpuriu și făcea parte din Piața de zer (Molkenmarkt). În jurul anului 1460 clădirea a fost extinsă. După Reforma din Berlin (1539) a devenit locul de înmormântare a oamenilor de stat, interiorul a fost dotat cu opere de artă, picturi, sculpturi baroce și gotice târzii. Inițial o biserică romano-catolică, după Reforma protestantă din 1549 a devenit luterană iar în 1817, când a fost creată Uniunea Prusacă a bisericilor, protestantă. Între anii 1976-1878 fațada cu turnuri a fost transformată în stil neo-gotic.

În 1938 și-a întrerupt activitatea, a intrat în proprietatea naziștilor și a servit ca sală de concerte și muzeu ecleziastic. A fost ruinată în cel de Al Doilea Război Mondial și refacerea ei a început abia în 1981. Terminată în 1987, turnul dotat cu 41 de clopote, a fost folosită pentru expoziții, prelegeri și concerte.

Din 1995 în ea a funcționat o parte din Muzeul Național de Cultură și Istorie Berlin. Orga actuală a fost construită în 1997.

Între anii 2008-2010 a fost renovată complet.

Îndreptându-ne spre râul Spree am trecut pe lângă fostul Restaurant Schwalbennest.

Se apropia ora la care trebuia să ajungem la Dom pentru a-l vizita. Am mers paralel cu râul până la Radisson Blu Hotel, o construcție modernă în care se afla, pe lângă partea hotelieră, Complexul Dom Aquaree, deschis în 2004, cu birouri, restaurant, muzeu și un acvariu gigant, Aqua Dom-Sea Life Berlin.

Este cel mai mare acvariu cilindric din lume înalt de 16 m, diametru 11 m, umplut cu 1.000.000 l apă marină și populat cu peste 1.500 de pești din 50 de specii.

Lipit de hotel era Muzeul DDR, muzeu privat, deschis în 2006, în care funcționau trei expoziții despre „Viața publică”, „Stat și ideologie”, „Viața într-un bloc cu turnuri”, prezentate critic, vizând aspectele pozitive și negative ale vieții în DDR.

Pentru a ajunge la Dom, care se afla vis a vis de Muzeul DDR, am trecut râul Spree pe Podul Liebknechtbrucke. Denumit Podul de castel, în secolul XVII a fost construit un pod de lemn pietonal ce lega Castelul din Colln cu Parcul Lustgarten. În 1709 s-a prăbușit și, între anii 1830-1832, a fost construit un nou pod, din fontă și lemn, Kavalierbrucke. Refăcut din granit cu elemente decorative, între anii 1886-1889, a fost denumit Podul Kaiser Wilhelm. În perioada nazistă a fost demolat (1945). Sub administrația sovietică în 1949 a început reconstrucția sa și a primit numele actual de la cel al avocatului care l-a traversat în 1918, spre Palatul Regal, unde a proclamat Republica Socialistă Liberă Germania. Ulterior a fost renovat în anii 1995 și 2000.

După ce am vizitat Domul din Berlin am trecut Podul Schlossbrucke spre Unter den Linden. În secolul XV exista un pod din lemn ce făcea legătura între Palatul Regal și terenurile de vânătoare din zona Tiergarten. A fost reconstruit în 1738 și a fost folosit de Napoleon pentru trecerea cu trupele militare spre centrul orașului. Reconstruit din gresie între anii 1821-1824, în 1912 a fost extins și în anii 1920 îmbunătățit cu structură din beton armat. În 1951, sub regimul comunist, a primit numele de Marx-Engels-Brucke. Și-a preluat numele inițial după reunificarea Germaniei, în 1991.

De pe Unter den Linden am cotit pe Friedrichstrasse și am ajuns în dreptul Gării, Bahnhof Friedrichstrase. Gara a fost construită începând cu 1787 și linia de metrou din 1882. Traficul crescând, clădirea a fost demolată în 1914 și construită o alta, mult mai mare (1919-1925) iar în 1923 a fost deschisă partea subterană, ca stație de metrou și a devenit centrul rețelei S-Bahn Berlin. În timpul Bătăliei pentru Berlin (1945) o porțiune de aproape 20 km a fost inundată și traficul oprit. A fost reluat în 1945, iar partea inundată deschisă în 1946.

Din 1953 trecerile ilegale în partea de vest au devenit numeroase astfel, după ridicarea zidului Berlinului, în 1961, la metrou s-au construit pereți despărțitori și au fost instalate posturi de control a frontierei. Datorită afluenței mari de călători s-a ridicat o clădire separată pentru controlul pașapoartelor și controlul vamal. A fost numită „Palatul lacrimilor”, deoarece acolo se despărțeau cu regret germanii din est de vizitatorii din vest. După „căderea zidului” liniile S-Bahn au fost reconstruite (1990) și s-a amenajat spațiul cu magazine la baza stației.

Înaintând pe Friedrichstrasse am ajuns în dreptul clădirii Admiralspalast. În 1867 în acea zonă a fost descoperită o sursă naturală de apă sărată. S-a construit o clădire în care s-au amenajat băi. Devenind prea mică pentru cerințele crescânde, în 1910 a fost demolată și construită o altă clădire cu patru etaje în care s-au amenajat peste 900 de camere, băi de lux, restaurant, un patinoar, un cinematograf și a fost denumită Admiralpalast. După nici 10 ani patinoarul a fost transformat într-un Teatru de varietăți și în 1930 tot complexul a fost transformat în stil expresionist, a devenit Teatrul Admiralpalast care avea 2.200 de locuri. În 1939 ministrul Goebbels a refăcut clădirea în stil clasic, în ea a funcționat un centru de recreere. Scăpând neatinsă în cel de Al Doilea Război Mondial, din 1945 în clădire au funcționat pe rând Opera de Stat, apoi Teatrul Metropol, care a funcționat până în 1997 când s-a închis, Orchestra Simfonică din Berlin până în 1984 când s-a mutat în clădire proprie. În partea din față a clădirii, între anii 1949-1970 a funcționat Casa Presei. Între 2005-2006 a fost renovat complet, s-au refăcut băile de lux, cafeneaua, etc. după structura sa inițială. În clădire funcționează un teatru și un studio de radiodifuziune.

Strada Friedrichstrasse, fiind strada principală de cumpărături din Berlin, timpul a trecut fără să ne dăm seama. Apropiindu-se ora la care aveam plătită intrarea în Charlottenburg, în viteză spre Oranienburgen Tor, de unde urma să ne deplasăm cu metroul sau autobuzul, am trecut pe lângă Friedrichstadtpalast. Clădirea a fost construită între anii 1865-1867 și a servit ca piață până în 1868, apoi ca depozit de produse alimentare și ca arsenal în timpul războiului german-prusac. A fost închisă până 1873 apoi a fost folosită ca arenă de circ. Refăcută, a funcționat pe rând ca piață (1888-1897), Teatrul Olympia, arenă de circ (din 1899), teatru (din 1919) care în perioada nazistă a fost denumit Teatrul Poporului. A funcționat până în anii 1980 când clădirea veche a fost demolată și construită una nouă, deschisă în 1984 ca cel mai mare și mai modern palat de spectacole din Europa, cu 1895 de locuri.

Citește și Domul din Berlin, Germania

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Publicat pe 13 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit județul Sălaj și am intrat în județul Cluj spre a vizita Cetatea Bologa situată în satul Bologa, comuna Poieni, dorind să vedem ce a rămas din acea fortificație.

A fost atestată din anul 1304, când purta numele de Sebuswar. În acel secol numele s-a schimbat în derivate ale celui inițial precum Sepuswar, Sebeswar, Hunyadwar, etc. Între anii 1315-1324 nobilimea din Transilvania s-a întors împotriva stăpânitorilor și cetatea a fost folosită ca loc strategic de către Carol Robert de Anjou, Regele Ungariei. În 1399 s-a semnat la Brașov Tratatul de alianță împotriva Imperiului Otoman și, pentru apărarea zonei împotriva otomanilor, Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei, a dăruit Domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân cetățile de la Bologa și Bran. Cetatea Bologa a devenit un loc de refugiu al trupelor armate din fața armatelor otomane și punct de control în „drumul sării”, foarte necesară traiului. Acolo și-a petrecut vlad Țepeș, nepotul domnitorului, mulți ani din copilărie.

În sat cetatea era indicată ca monument istoric, indicatoare care în ultimii ani au apărut și la noi, în România, deși majoritatea pe care le-am văzut arătau spre biserici.

Am urcat printr-un tunel de verdeață neștiind cât timp ne va lua până vom ajunge și dacă vom găsi cetatea. Mergând într-o liniște deplină întreruptă doar de sunetele gâzelor, mă gândeam la istoria acelui loc, la agitația ce era acolo în trecut.

În secolul XVI cetatea a fost centrul luptelor dintre locuitorii Transilvaniei și armata Imperiului Habsburgic, apoi în sec. XVII a fost punct strategic în fața otomanilor care încercau să pătrundă prin defileul Crișului Repede și loc de refugiu pentru populație. Deși atacurile au fost respinse de mai multe ori otomanii anu cucerit Oradea și, în 1669, sultanul a poruncit distrugerea ei, ordin care nu a fost îndeplinit. În 1760 numele i-a fost din nou schimbat în Sebes Varallya.

După nici 15 minute, prin rărișul vegetației am văzut zidurile vechi. Eram aproape.

La începutul secolului XVIII s-au desfășurat luptele de eliberare ale transilvănenilor conduși de Principele Transilvaniei Rakoczi al II-lea și armatele Imperiului Habsburgic (1703, 1711), în cadrul Războiului curuților. Cetatea a fost distrusă de către lobonți, ostașii habsburgici, rămânând doar câteva ziduri, turnul principal și acoperișul neatinse, ultimul dispărând până în secolul XX. În 1910 a început restaurarea cetății, primul fiind acel acoperiș dar s-a oprit și, în timp, acesta a dispărut din nou rămânând doar porțiunile din piatră.

Am urcat spre turnul ce se ridica în fața noastră.

Pe o cărare care trecea pe lângă turnul rămas intact, am ajuns chiar lângă turn, dorind să văd ce era în spatele lui.

Din cetatea măreață rămăseseră doar câteva ziduri răzlețe invadate de vegetație.

Doar interiorul turnului aducea aminte de scopul în care a fost folosit cândva.

Păcat că multele vestigii din țara noastră se vor pierde precum această cetate. Vor rămâne doar amintirile scrise despre ce a fost și s-a întâmplat cândva în istoria acestui neam…

Citește și Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Palic, Republica Serbia

Publicat pe 9 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Stațiunea balneoclimaterică Palic, o suburbie a orașului Subotica se află aproape de frontiera dintre Serbia și Ungaria, la nici 20 de minute de rulat. Dacă doriți să vizitați această stațiune la sfârșit de săptămână atrag atenția că nu am găsit nici o casă de schimb valutar. În Serbia funcționează moneda națională-dinarul așa că plecați la drum dotați.

Încă din sec. XVII localitatea Palic era renumită pentru izvoarele sale termale. S-a dezvoltat pe malul lacului Palic din 1897. Lacul a fost inițial cu apă sărată și se crede că era un rest din Marea Panonică. Se întinde pe 380 de hectare, țărmul are 17 km, este lat de 650 m și adâncimea medie este de 2 m. Fiind plin de alge și noroios, oamenii se ungeau cu nămolul său fiind considerat vindecător.

În 1845 s-a construit primele băi în care s-au folosit căzi din lemn cu apă caldă și unde se făceau și împachetări cu nămol în scop curativ. La început se tratau bolile de piele și hemoroizii iar în timp și boli ale aparatului osteo-articular, afecțiuni ginecologice și digestive. În sec. XIX pe coasta de nord a lacului a fost amenajat un parc (1842), în stil baroc, s-a construit o piscină, Terasa Mare, cabine pentru femei și bărbați, astfel stațiunea a devenit un loc foarte cunoscut și vizitat mai ales de protipendada Imperiului Austro-Ungar.

Stațiunea a început să se dezvolte rapid prin construirea de hoteluri și case de vacanță ale celor înstăriți din Subotica, în stilul Art Nouveau și Secession maghiar.

Din nefericire, în lac au fost deversate ape reziduale din industria chimică și gradul de poluare a crescut îngrijorător, iar peștii au murit. În anii 1970 a fost drenat, curățat de nămolul poluat și reumplut cu apă și pești. În 1995 s-a deschis canalul Tisa- Palic care ajută la deversarea apelor astfel ca lacul să rămână nepoluat.

Am parcat în apropierea Terasei Ellite și am traversat porțiunea de parc pentru a ajunge pe malul lacului.

Am trecut pe lângă un fost restaurant, dezafectat, ce imita un vapor cu aburi, situat pe malul apei.

Lângă el, un mic dig înainta în apă. Marginile lui erau amenajate cu banchete, la mijloc se afla o sculptură și la capătul lui o bancă, pe care erau prinse lacăte, după moda actuală, fiind considerată locul îndrăgostiților.

În dreptul unei alte sculpturi de piatră, iscripționată (din păcate nu am știut să traduc), am cotit pe o alee a parcului.

Am trecut pe lângă o fântână (Fountain Palic), un turnuleț în miniatură în care se găsea un termometru-barometru (Old Weather Station) și una dintre multele sculpturi amplasate în parc.

Am ajuns în dreptul Terasei Mari, Velika Terasa (Grand Terrace), construită în stil Art Nouveau, în care funcționa un restaurant încă din 1912. Clădirea impunătoare era simbolul stațiunii împreună cu Turnul de Apă.

La mijloc era delimitată o poartă prin care treceai într-o direcție prin Parcul Eroilor, spre Turnul de Apă și în cealaltă spre malul lacului.

M-am îndreptat spre lac unde se afla clădirea ce adăpostea, separat, „Ștrandul femeilor” și „Ștrandul bărbaților” și în care, bineînțeles, se afla și un restaurant.

Lângă ea se afla un debarcader de unde se puteau închiria bărci și hidrobiciclete pentru plimbări pe lac.

Lângă, era alt centru de închirieri pentru biciclete duble cu care să parcurgi în mod plăcut stațiunea.

După o plimbare pe lac am urmat aleea paralelă cu țărmul întâlnind multe cărucioare montate pe roți ce purtau spre vânzare suveniruri, baloane colorate, etc.

Locul era liniștit. De o parte lacul, de cealaltă verdeața parcului întreruptă din loc în loc de câte o vilă, hotel, restaurant sau sculptură.

Am ajuns într-o zonă mai puțin vizitată, spre locul unde cotea lacul. Am trecut pe lângă un local cu specific pescăresc (Riblja Carda).

Am ajuns lângă Clubul de Yachting pe pontoanele căruia se aflau diverse ambarcațiuni. În depărtare, după cotul lacului, se auzea o premiere. Probabil că a avut loc un concurs, acolo găsindu-se Clubul de Paintball Subotica.

Pe oriunde te învârteai, pe lângă lac, pe lângă parc, în stațiune erau peste 450 case de oaspeți și alte case proprietate privată. Nu le simțeai existența pentru că erau încadrate de copaci seculari, multă verdeață și aranjamente florale.

Știam că exista și o Grădină Zoologică pe care nu am vizitat-o, nedorind să mă întristez văzând acele animale captive. Am poposit în Parcul Eroilor dorind să prelungesc șederea.

Spre mașină, o ultimă fotografie.

Am făcut un ocol pentru a vedea și poarta pe care trebuia de fapt să intru în partea stațiunii pe care am vizitat-o. Era alipită de Turnul de Apă și construite în stil Art Nouveau maghiar (1912). A meritat ocolul, turnul fiind al doilea simbol al stațiunii.

Oxford, Anglia

Publicat pe 26 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul universitar Oxford se află la o oră de rulat de la Londra. Având o după amiază la dispoziție am plecat spre a vizita măcar puțin din acel oraș. Prima clădire pe care am văzut-o a fost Ashmolean Museum of Art and Archaeology, primul muzeu universitar din lume în care, într-o aripă funcționează Facultatea de Limbi Moderne Taylor. Clădirea a fost construită între anii 1678-16 și a găzduit o colecție de curiozități adunată de Elias Ashmole, obiecte adunate din călătorii, de la grădinari, monede, cărți, roci, exemplare zoologice și donată Universității în 1677. A fost deschis publicului în 1683. Clădirea s-a deteriorat în timp și a fost construită o nouă clădire, cea actuală, între anii 1841-1845. A fost renovat între anii 2006-2009 și redeschis publicului. Muzeul are o secțiune de artă plastică, una de arheologie și, din 2011, galerii despre Egipt și Nubia din Sudan. Din 2016 s-au deschis noi galerii care expun arta victoriană din sec. XIX.

Am trecut pe lângă Monumentul Martirilor totodată și Memorial Militar, Martyr’s and Military Memorial, ridicat între 1841-1843, în stil gotic victorian. Comemorează martirii căzuți în timpul evenimentelor Reformei engleze și pe acei simpatizanți ai catolicismului care care au militat în timpul Mișcării de la Oxford din 1933. Monumentul s-a deteriorat în timp și a fost restaurat total în 2003.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena” (St. Mary Magdalen Church), o biserică parohială, anglo-catolică. În 1074, o biserică din lemn existentă a ars și, în locul ei, în 1194 a fost construită o biserică dedicată Sfântului Becket. Din 1235 a fost construit un altar dedicat Fecioarei Maria și în 1320 carmeliții au ridicat o nouă capelă, actuala Capelă Lady. Turnul de vest a fost construit între anii 1511-1531, cu un inel format din 10 clopote. În 1841-1842 biserica a fost restaurată, interiorul în stil gotic. Clopotele au fost restaurate pe rând în decursul anilor și, din 1930, au fost repuse în funcție.

Am trecut pe lângă Turnul saxon și Biserica Sf. Mihai la Poarta de Nord, The Saxon Tower at St. Michael at the North Gate. Denumirea provine de la Poarta de Nord a Oxfordului existentă în perioada în care localitatea era înconjurată de ziduri. Biserica este cea mai veche din Oxford, construită între anii 1000-1050.

Considerat a fi centrul orașului (carfax-„răscruce”), Turnul Carfax (Carfax Tower) sau Turnul Martin este singura reminiscență a Bisericii „Sf. Martin”, ridicată în sec. XII și demolată în 1896, în scopul lărgirii spațiului pentru traficul rutier. Turnul este prevăzut cu 6 clopote și un ceas care sună două clopote încă din 1898. În 1938-1939 mecanismul ceasului a fost înlocuit cu unul electric.

Înaintând spre Universitate am văzut Primăria Oxford (Town Hall), sediul Consiliului Municipal (Oxford City Council) și, o parte a clădirii, Muzeul Oxford. Oxford’s Guildhall a fost construită în 1292. A fost înlocuită cu prima Primărie în 1752. Clădirea a fost demolată în 1893 și reconstruită în 1897. Ultima renovare s-a făcut în 2005. Primăria funcționează și ca loc de evenimente, spectacole, etc.

Am ajuns la poarta de intrare în Universitate și totodată intrarea Bisericii lui Cristos, Tom Gate, peste care a fost construit, între anii 1681-1682, în stil gotic târziu, Turnul Tom (Tom Tower). El adăpostește un clopot enorm, de șase și un sfert tone, Marele Tom. Acesta suna de 101 ori pe noapte, numărul semnificând cei 100 de cercetători originali ai colegiului plus unul adăugat în 1663. La ora 21, „ora Oxford”, cu 5 minute mai târziu decât cea de la Greenwich, sunetul clopotului dădea semnalul închiderii porților tuturor colegiilor din Oxford. Este încă funcțional dar este pornit doar la ocazii speciale.

Catedrala Bisericii Crestine (Christ Church Cathedral), cu numele Ecclesia Christi Cathedralis Oxoniensis, are dublu rol de catedrală a Eparhiei Oxford și Capelă a Bisericii lui Christos de la Universitatea din Oxford. Inițial, în 1122, augustinienii au ridicat o mică Mânăstire „St Frideswide”. Capela, construită în 1180, a fost loc de pelerinaj între secolele XII-XVI. În 1522 Cardinalul Thomas Wolsey a preluat locația și a început ridicarea unui colegiu, Colegiul Cardinal. În cadrul lui, din 1526, în catedrală a funcționat un cor format din 16 coriști și 30 de preoți cântăreți.

166 poarta fondata de Sf Fridewide patronul orasului

În depărtare se profila Grădina Botanică (Botanic Garden) pe care nu avut timpul necesar să o vizităm. Am străbătut străduțe înguste, printre clădiri de epocă ce aparțineau diferitelor colegii ale Universității Oxford.

În cadrul Colegiului Merton am văzut Capela „Sf. Maria și Sf. Ioan Botezătorul”, Merton College Chapel. Din păcate, fiind după amiază, nu am putut vizita interiorul, catedrala, capelele, bisericile, erau închise. În 1266 Mânăstirea Reading a construit Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” în cadrul Colegiului Merton. Nefiind îngrijită s-a deteriorat și, în 1290, a început renovarea și mărirea ei, care s-a făcut pe părți, până în sec. XV. Turnul mare a fost finalizat în 1450. Capela a înlocuit biserica parohială a Sfântului Ioan și a continuat să servească până în 1891. În secolul XVI a funcționat sub rit catolic, apoi, sub Regina Elizabeth I, sub rit protestant.

Al doilea colegiu pe lângă care am trecut a fost Colegiul Sufletelor Tuturor Credincioșilor (All Souls College), instituție de cercetare academică în științele umaniste și științifice teoretice. A fost fondat în 1438 sub Henry al VI-lea al Angliei și, în cadrul lui funcționau un gardian și patruzeci de persoane din care 24 studiau artele, filozofia și teologia și 16 legea civilă sau canonul. Între anii 1710-1751 s-a ridicat Biblioteca Codrington a Colegiului, numele provenind de la Christopher Codrington, care a donat sumele necesare. În cadrul colegiului, după cum îi spune și denumirea, toți membrii au drepturi egale cu corpul de conducere al Colegiului și sunt o organizație caritabilă. Din 1797, după sute de ani în care se acceptau doar bărbați, li s-a permis femeilor înscrierea în acest colegiu.

Biserica Universității „Sf. Fecioară Maria”, University Church of St. Mary the Virgin, se află în centrul de unde s-a dezvoltat și mărit universitatea. Pe acel loc, a fost construită o biserică în jurul anului 1086. Când s-a înființat universitatea biserica a fost prima clădire ce i-a aparținut. În secolul XIII a devenit sediul conducerii universității, se țineau prelegeri și se acordau diplome. În anul 1320 i s-a adăugat o clădire etajată și, la etajele superioare a fost formată prima bibliotecă universitară. După opt ani i s-a adăugat o capelă. În sec. XVII-XVIII a fost restaurată, i s-au adăugat treptat diverse alte clădiri și a fost folosită atât pentru rugăciuni cât și pentru ceremoniile de absolvire a studiilor.

177 University Church St Mary the Virgin

Radcliffe Camera este o clădire construită în stil neo-clasic între anii 1737-1749, utilizată ca bibliotecă (Radcliffe Science Library). Denumirea provine de la numele doctorului care a donat sumele necesare ridicării și dotării ei. Inițial a fost axată pe o gamă largă de subiecte care, în 1810, s-a restrâns și a abordat doar științele. În 1850 biblioteca s-a unit cu Biblioteca Bodleiană a Universității. De atunci a fost denumită Radcliffe Camera și servea ca sală de lectură pentru Biblioteca Bodleiană. Între anii 1909-1912 a fost construită o magazie de cărți subterană, pe două etaje și un tunel care lega cele două clădiri ale bibliotecii. În 1930a fost cunoscută ca „Radder” și, ulterior, denumită „Radcliffe Link” sau „Link”. A fost reamenajată, cu săli noi de lectură și deschisă în 2011 sub denumirea „Gladstone Link”. Spațiile depozitează aproximativ 600.000 cărți de engleză, istorie și teologie.

Următorul colegiu pe lângă care am trecut, Brasenose College, a fost constituit în 1509. În el s-au înscris simpatizanții catolici care, în timpul războiului civil englez, au ținut partea monarhiei. Între anii 1790-1818, datorită celor înscriși în colegiu, care, majoritatea, făceau parte din clasa avută, colegiul a prosperat. Între anii 1886-1911 s-a adăugat Noul Quadrangle al Colegiului (New Quad), finalizat la începutul sec. XX. În anii 1960 și 1970 s-au adăugat clădiri de rezidență. Numărul participanților la studii post-universitare a crescut și, din 1974, au recunoscut femeile ca membri cu drepturi depline.

În apropiere era Hertford College. În anii 1280 s-a construit un ansamblu mic, Hart Hall și Black Hall, în care sălile erau, în primul rând, case de închiriat pentru studenți și pentru tutori rezidenți. Cele două săli au fost vândute în 1312 episcopului de Exeter, care dorea să înființeze un colegiu. În sec. XVI Hart Hall a devenit sediul multor refugiați catolici, inclusiv din alte țări, astfel a fost extins și s-au construit clădiri noi. Din 1710 a fost condus de Richard Newton, un reformator educațional foarte strict dar, care a permis înscrierea membrilor tuturor claselor sociale. Până în 1810 înmatricularea s-a oprit și, în 1816 colegiul a fos desființat. În sec. XV s–a deschis Colegiul Magdalen Hall, axat pe științe umaniste. O mare parte a clădirilor au ars într-un incendiu, în 1820. S-au reunit cu fostul Hertford, astfel în 1877 fost creat Colegiul modern, care funcționează și azi. Astfel Colegiul Hertford s-a reînființat. Până în 1908 s-a anexat o Capelă și în 1913, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs, care lega vechile și noile clădiri din strada New College Lane. Absolvenților școlilor de stat li s-a oferit posibilitatea înscrierii în acest colegiu fără examen de admitere la universitate. În 1974, alături de alte colegii, a recunoscut dreptul femeilor de a se înscrie la cursuri. Cele mai cunoscute absolvente istorice sunt William Tyndale, John Donne, Thomas Hobbes, Jonathan Swift și Evelyn Waugh.

Strada New College Lane a fost denumită după New College, unul dintre cele mai vechi colegii din Oxford. Peste ea trece un pod acoperit, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs , obiectiv turistic mult vizionat.

În 2010, New College Lane a fost numită a patra stradă cea mai pitorească din Marea Britanie, în cadrul Premiilor Google Street View.

Clarendon Building, o clădire în stil neoclasic, construită între anii 1711-1715, găzduiește Biblioteca Bodleiană, care ocupă un grup de cinci clădiri. În anii 1820 în ea se aflau presele tipografice ale Universității de la Oxford (OUP). Acestea s-au mutat în altă clădire și Clarendon a fost folosită în scopuri administrative. Din 1975 a funcționat în cadrul Bibliotecii Bodleiană, principala bibliotecă de cercetare a Universității Oxford și a doua ca mărime după Biblioteca Britanică, British Library (peste 12 milioane de articole).

Prima bibliotecă din Oxford a fost înființată în 1327. În timp colecția ei s-a mărit prin diferitele donații astfel, până în 1488, s-a extins și a purtat numele de Biblioteca lui Duke Humfrey, donatorul principal. Până în 1598 a căzut în declin, a fost refăcută în anii următori și redeschisă în 1602 sub numele de „Biblioteca Bodleiană”, Bodleian Library (Biblioteca oficială a lui Bodley). În timpul reformei s-a înmulțit numărul de donatori care sperau că astfel lucrările nu se vor pierde. Spațiul fiind insuficient, a fost extinsă între anii 1610-1612 (cunoscută sub numele de „End of Arts”) și între anii 1634-1637. Până la înființarea Muzeului Britanic în 1753, Bodleian a fost efectiv Biblioteca Națională a Angliei. În 1860 a preluat Radcliffe Camera în care s-au transferat colecțiile medicale și științifice ale bibliotecii. În 1914 poseda peste 1 milion de cărți. Colecția crescând în continuare, între 1937-1940 s-a construit o nouă clădire, vizavi de Clădirea Clarendon, Noua Bodleian, care a funcționat până în 2011, când a fost închisă. Toate bibliotecile universității sunt sub administrarea acesteia. Din 2015 colecțiile au depășit 12 milioane de articole și o mare parte dintre ele au fost digitalizate.

Trecând printre cele două clădiri, Clarendon Building și Bodleian Library, ni s-a arătat Teatrul Sheldonian (The Sheldonian Theatre).

A fost construit între anii 1664-1669, cu capacitatea de 800-1.000 de locuri. În acest teatru, în 1733 Georg Friedrich Handel a interpretat pentru prima dată oratoriul dramatic Athalie, bazat pe textele din Vechiul Testament.

Am ocolit teatrul și, lângă el, era clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie a Științei (Museum of the History and Science), cunoscută și ca Vechiul Ashmolean. A fost construită în 1683 pentru a găzdui colecția lui Elias Ashmole. A fost prima clădire din lume cu acest scop, deschisă publicului și este cel mai vechi muzeu din lume care a supraviețuit timpurilor. La etajul intermediar se afla Școala de Istorie Naturală. În 1924, Lewis Evans și-a donat muzeului colecția, fapt care a dus la diversificarea obiectelor din muzeu, acesta devenind Muzeul de Istorie a Științei. În prezent colecția conține circa 18.000 de obiecte din antichitate până la începutul secolului al XX-lea ca astrolabele, instrumentele matematice timpurii, microscoape, telescoape, aparate fotografice, echipamente folosite în domeniile chimiei, medicinei. În camera Beeson muzeul prezintă dezvoltarea ceasurilor mecanice.

Apropiindu-se ora de plecare înapoi la Londra, în drumul spre mașină am trecut pe lângă Balliol College, ultima clădire istorică mai importantă pe care o vedeam. Colegiul poartă numele fondatorului său Ioan I de Balliol, construit în 1263. În 1282 au fost formulate statutele colegiului, documente care s-au păstrat până azi. În 1881 acesta a fuzionat cu New Inn Hall și a preluat biblioteca acesteia, cu cărți, majoritatea de drept, din sec. XVIII. Este patronat de „Sf. Ecaterina din Alexandria” și, încă din 1550, de ziua sfintei se organizează o cină formală pentru studenții terminali. În 1967 s-a unit cu Colegiul „Sf. Ana” și au format Universitatea Balliol-St Anne care a promovat înscrierea femeilor în aceste colegii. Astfel, în 1973, a fost primul colegiu care a a numit o femeie colegă.

Majoritatea studenților și studenților postuniversitari sunt adăpostiți în complexul Holywell Manor unde, la timpul lor au fost cazați Bill Clinton și Masako, Prințesă din Japonia. Complexul cuprinde sala comună, vechea și noua bibliotecă, o capelă și, din 2010, Biserica „Sf. Cruce” (sec. XI-XII), situată lângă Manor, a devenit Centrul Colecțiilor Istorice ale Colegiului.

Colegiul Balliol a jucat un rol major în 2000-2001 în înființarea Institutului de Internet Oxford. Acesta a fost primul centru multidisciplinar de cercetare și politică într-o universitate europeană dedicată examinării impactului internetului asupra societății.

Cinci laureați ai premiului Nobel și numeroase figuri literare și filozofice, printre care Adam Smith, Gerard Manley Hopkins, Aldous Huxley, au studiat în acest colegiu.

Niște imagini din viața actuală a orașului și, la revedere Oxford, precis ne vom întoarce. Vizita a fost mult prea scurtă.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: turnuri

A doua zi în Dublin, Irlanda

Castelul Blarney, Irlanda

Nove Mesto Praga, Cehia

Stare Mesto Praga, Cehia

Mala Strana Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 3

Berlin, Germania- ziua 2

Cetatea Hunyad-Bologa, județul Cluj

Palic, Republica Serbia

Oxford, Anglia