După ce vizitasem orașul Piatra Neamț, județul Neamț, mi-am propus să văd câteva mânăstiri din zonă. Prima spre care m-am îndreptat a fost Mânăstirea Pietricica „Schimbarea la Față a Domnului; Sf. Mina”, situată pe dealul din partea de nord a orașului.
A fost înființată în anul 1994, ca schit de călugări, dependent de Mânăstirea Bistrița și sfințită în 2010.
După ce am parcat mașina pe un spațiu larg, pietruit, am intrat printr-un mic coridor unde, lateral, se intra în micul Paraclis „Sf. Nicolae”.
Picturile din interiorul lui etalează scene din viața sfântului și unele dintre minunile făcute de el.
Ieșind în curtea mânăstirii, în față mi-a apărut un șir de bănci deasupra cărora trona biserica.
Biserica a fost construită din lemn și tencuită.
Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.
Lângă ea au fost ridicate un corp de chilii și clădiri anexe.
Am coborât în oraș și m-am îndreptat spre comuna Alexandru cel Bun. Pe teritoriul ei se aflau celelalte 3 mânăstiri pe care îmi propusesem să le văd. Mânăstirea Bistrița a fost construită în jurul anului 1407, în stil bizantin, sub domnia lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432) care i-a donat, moșii, obiecte de cult și i-a subordonat sate.
Și următorii domnitori au avut grijă de ea. Sub Ștefan cel Mare, în partea de nord-est a bisericii, a fost zidit turnul clopotniță în care, la etaj, a fost amenajat Paraclisul „Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava” (1498), ale cărui picturi interioare s-au păstrat până azi.
Petru Rareș a extins paraclisul, a renovat mânăstirea și a împrejmuit-o cu un zid, înalt de 4-6 metri, prevăzut cu metereze (1541-1546). De asemenea a dăruit mânăstirii satul Mojeștii.
În secolul XVIII s-au construit corpuri de chilii. Lângă unul din ele, azi bucătărie, se află vechea Casă Domnească a lui Alexandru cel Bun, refăcută de Petru Rareș.
La nici 5 kilometri distanță, în nordul comunei Alexandru cel Bun, pe vremuri numită Viișoara, se află prima mânăstire catolică înființată în România.
Cu acordul Papei Ioan Paul al II-lea, fondatorii ei, Schitul din Arpino și Eparhia Sora Aquino de Pontecorvo, au ridicat Mânăstirea Benedictină „Maica Unității” (2000-2003).
Interiorul bisericii este foarte simplu și sobru. A fost decorat doar la intrarea în altar. Central a fost pictată Maica Unității și pe laterale fondatorii Ordinului, Sf. Benedict și Sf. Scolastica.
Deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă.
După ce a fost inaugurată, Guvernul României i-a acordat personalitate juridică și în cadrul mânăstirii s-a înființat Fundația „Maica Unității”.
La 3 kilometri vest, pe teritoriul satului Scăricica, se află Mânăstirea „Întâmpinarea Domnului”.
A fost înființată în anul 2010, ca mânăstire de maici.
Ea folosește fosta Biserică „Duminica Tuturor Sfinților”, o clădire în stil tradițional moldovenesc, care a aparținut parohiei Scăricica.
Lângă ea au fost construite două corpuri etajate, pentru numeroase chilii.
După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.
Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.
M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”, înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.
În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.
M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)
Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.
Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.
Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.
O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.
Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.
În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.
Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.
Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est
Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.
În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).
Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.
În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.
La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.
Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț
Am început să „iau viteză”, îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.
În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.
După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”.
În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.
Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.
În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.
Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.
Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.
Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.
În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.
Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.
Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.
Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.
Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.
Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.
Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.
Orașul Piatra Neamț este situat în nord-estul țării, în centrul județului Neamț, pe malurile Bistriței, străjuit de culmile Pietricica, Cozla, Cernegura, Cârloman și Bâtca Doamnei.
Pentru a-l vizita, am parcursul drumul de la Roman și în aproximativ o oră, trecând de Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre centrul orașului.
Până la pensiunea unde îmi rezervasem cazarea, am trecut pe lângă trei biserici pe care, bineînțeles, le-am imortalizat.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1991-2000)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus” (1996)
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Mina” (din 1999)
Alesesem Pensiunea Villa Dor pentru că se găsea, pe o stradă laterală, la nici 5 minute de mers pe jos de centrul istoric al orașului.
Primele mențiuni despre localitate, numită atunci Piatra, apar în Lista orașelor valahe de la Dunăre din Cronica rusească (1387-1392) și în documentele maghiare despre expediția Regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova (1395).
Zona a fost locuită din vechime. Pe teritoriul actualului oraș săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări datată din mezolitic (aprox. 12.000 î.e.n.), fragmente de obiecte încadrate în cultura Cucuteni (aprox. 3.000-2.600 î.e.n.), din epoca bronzului și a civilizației geto-dacice (sec. II î.e.n.-sec. II (e.n.).
În secolul XV Piatra a primit statutul de târg domnesc (1453) pe care l-a menținut până la începutul secolului XVII când, schimbându-se funcțiile administrative în stat (locul vornicului fiind luat de pârcălab și de ispravnic), curtea domnească s-a desființat. În oraș s-a păstrat Ansamblul Curtea Domnească, monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu.
A fost construit în secolele XV-XVI ca reședință temporară a Domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504), a suitei sale și a principalilor dregători ai cancelariei domnești.
Din vechile construcții s-au păstrat doar fragmente din latura sudică a zidului de incintă și pe colțul de nord-vest o pivniță a uneia dintre case, restul fiind distruse în perioada reamenajării centrului orașului. Pivnița domnească (sec. XV) cu o încăpere de acces, un coridor lung și patru galerii, este amenajată ca Muzeul Curtea Domnească.
Între anii 1497-1498 lângă clădirile domnești a fost ridicat un paraclis, devenit Biserica Domnească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
În perioada interbelică, la inițiativa lui Nicolae Iorga, clădirea a fost consolidată și restaurată (1937-1938).
În secolul XVII a fost înconjurată cu un zid, dispărut în timp.
În anul 1499 în nordul bisericii a fost ridicat un Turn clopotniță care în secolul XVIII a fost înălțat, prevăzut cu un foișor de foc și în 1890 dotat cu un ceas.
În zona ansamblului se află trei clădiri, restaurate în perioada 2010-2011, în care funcționează muzee. Într-o clădire construită în 1930 pentru Şcoala primară nr. 1 de băieţi „Lascăr Catargi”, atunci înființată, din 1960 a funcționat Muzeul Arheologic Regional și din 1980 Muzeul de Artă Piatra Neamț.
Muzeul de Etnografie funcționează într-o casă construită în perioada 1924-1930, în stil neo-românesc, cu elemente tradiționale zonei, ca locuință pentru directorul școlii. În perioada comunistă, adunându-se multe materiale etnografice din zonă, în casă a fost deschisă o expoziție permanentă (1976) apoi în 1980 a fost transformată în muzeu.
Într-o casă pe cinci niveluri în perioada 1930-1948 a funcționat prima bancă privată din oraș, Banca Petrodava.
Postbelic clădirea a fost naționalizată și transformată în filială a Băncii Naționale a României care a funcționat până în anul 2004. În decursul unui an a fost amenajat, apoi deschis Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni.
Din secolul XVI târgul Piatra a fost populat majoritar cu maghiari și sași care, meseriași în diverse domenii, au dus la dezvoltarea sa. La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX orașul a devenit cel mai important centru comercial al ținutului Neamț. În 1841 Gheorghe Asachi a deschis prima „moară” de hârtie din Moldova, în 1852 s-a înființat fabrica de postav și sumane Grünlich, apoi fabricile de cherestea, chibrituri, săpun și bere, ale căror materii prime și producele finite erau transportate cu plutele pe râul Bistrița. În anul 1864 orașul a fost numit Piatra Neamț și în 1885 s-a deschis prima filială a Băncii Naționale.
Primăria Piatra Neamț
În anul 1869 s-a înființat o școală cu profil științific și parte literară, ultima avându-l ca profesor pe Calistrat Hogaș. A funcționat în diferite case boierești închiriate, apoi în fosta Primărie din centrul orașului și între anii 1887-1892 a fost ridicată propria clădire, în timpul lucrărilor distrugându-se mare parte din zidurile și clădirile Curții Domnești. Până în 1893 a fost numit „Gimnaziul Piatra”, apoi „Petru Rareș” și azi Colegiul Național „Petru Rareș”, clădire monument istoric. În decursul timpului specializările s-au modificat de mai multe ori. În perioada 1990-1992 clădirea inițială a fost modernizată și i s-a adăugat un corp nou cu 4 niveluri.
În estul fostei Curți Domnești, pe locul unde azi se întinde Parcul Tineretului, a fost creat primul teatru (1871-1881), numit în timp Teatrul Român, apoi Teatrul Roxy. Actuala clădire a fost construită între anii 1929-1947.
Inițial a fost închiriată de Cooperativa Munca, apoi în ea a funcționat Cinematograful Trianon și din 1961 Teatrul de Stat Piatra Neamț, azi numit Teatrul Tineretului.
În stânga teatrului se află Prefectura Piatra Neamț.
În dreapta lui se întinde Parcul Tineretului, loc de relaxare, cu alei pietruite, bănci, o fântână arteziană muzicală (2009).
În 1980 în parc a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare (1433-1504).
Am traversat parcul până la Colegiul Național „Petru Rareș”, am cotit pe strada Petru Rareș și am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”.
Biserica a fost construită în anul 1848 și interiorul a fost pictat în tehnica fresco (1974).
În apropierea ei, o clădire în stil eclectic, cu elemente baroce, mi-a atras atenția. Fostul Centru Militar a fost construit în anul 1929 ca proprietate privată. Între anii 1932-1934 a fost închiriată de Garnizoana Piatra Neamț și din 1948 a devenit sediul Legiunii de jandarmi. Naționalizată (1950), a intrat în administrația Întreprinderii Județene de Gospodărire Comunală și Locativă. A revenit armatei după evenimentele politice din 1989 dar nu pentru mult timp. Prin legea retrocedărilor, trecând prin mai multe procese, în 2009 moștenitorii au câștigat-o. Din păcate casa a fost lăsată să se ruineze.
Pe o străduță laterală, la o distanță neconvențională de biserică, se află Sinagoga de lemn Baal Șem Tov, construită în 1766, de Voievodul Al. Ioan Ghica, pe locul alteia mai vechi (1497). A fost numită după întemeietorul Hadismului despre care, pe o placă postată la intrarea în clădire, scrie că „s-a rugat în sinagoga veche atunci când s-a stabilit în Valea Jidovului”. Clădirea din bârne de lemn, pe o temelie de piatră, înaltă de 5 metri, a fost creată cu o parte la subsol, unde se coboară pe niște trepte. În interior s-au păstrat Urna Sfântă (1835), o perdea cu 7 triunghiuri și o inscripție în ebraică (1767). În 1826 a suferit reparații capitale și în decursul timpului mai multe recondiționări, ultima fiind în perioada 2007-2009 când lemnul distrus a fost înlocuit, din clădirea veche păstrându-se doar cupola și pereții laterali.
Lângă sinagoga veche în anul 1905 a fost ridicată o Sinagogă de zid. Azi, monument istoric, funcționează doar la ocazii speciale. La ultima restaurare a fost amenajat un muzeu în care sunt expuse obiecte, documente, fotografii, etc., despre viața evreilor din oraș, pe parcursul timpului.
Pe aceeași stradă se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1960 într-o clădire neterminată, donată de istoricul Iulian Antonescu. Până în 1965 clădirea a fost finisată și muzeul inaugurat. În el sunt etalate peste 50.000 de exponate geologice, din flora și fauna munților Neamțului, unele foarte rare.
În apropierea lui, într-o clădire ridicată între anii 1924-1926, funcționează Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”, fostă Școală Comercială (1936) care până azi a purtat mai multe denumiri.
Mulțumită de ce am văzut până atunci, m-am întors la Teatrul Tineretului, urmând să cutreier alte zone ale orașului.
Parcul Municipal Roman a fost amenajat ca loc de agrement pe o suprafață de 13,3 hectare din pădurea Teiuș (1906). O perioadă de timp a fost numit „Grădina Mare”. Existând multe specii dendrologice, în 1994 a fost declarat rezervație ocrotită prin lege.
Pe teritoriul parcului se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1962 și mutat în actuala locație în 2011. La etaj, din 2014, s-a amenajat expoziția permanentă „Natura Zonei Roman” care etalează diverse specii de animale și plante.
La intersecția dintre patru alei se află o fântână arteziană.
Formând un cerc, în jurul perimetrului au fost postate 10 busturi ale unor personalități ca Mihail Sadoveanu, George Enescu, Mihai Eminescu, Miron Costin, etc. Împreună au fost numite „Rotonda Personalităților”.
În apropierea ei am găsit chiar și un spațiu amenajat cu cărți pe care, doritorii, le pot lua liber și savura în liniștea fostei păduri.
Pentru copii există un loc de joacă și un trenuleț care, câteodată, înconjură teritoriul parcului.
Locul cel mai vizitat este lacul pe care se pot efectua plimbări cu bărcile, închiriate cu ora de la debarcader.
Pe lac au fost amenajate trei insule, una dintre ele putând fi accesată doar cu barca, și a fost postată o fântână arteziană care țâșnește la înălțime mare.
Pe Insula „Brâncuși” se pot vedea copii ale operelor sculptorului: Masa Tăcerii și Coloana Infinitului.
Pe Insula „Planeta Verde”, un mini-ecosistem cu animale de talie mică și diverse specii de păsări, a fost creat un mic lac din care acestea să poată bea sau să răcorească.
Au fost postate cuști și adăposturi pentru animale și, pentru a imagina viața simplă în natură, a fost creată atmosfera unei tabere cu mini corturi care, bineînțeles, nu se pot utiliza.
Pe Insula cu Cascadă, de pe o porțiune mai înaltă, se revarsă o cascadă, spre baza insulei, amenajată cu bănci. În partea de sus a cascadei, s-a creat o „terasă”, observator din care se poate vedea tot parcul.
Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.
Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.
Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.
Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.
Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.
În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.
În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.
În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).
Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.
Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).
Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.
I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.
În ea se găsesc peste 160.000 de volume.
De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.
Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.
Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).
În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.
Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.
În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.
În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.
În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.
Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează ca Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.
Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.
Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.
Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.
M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.
Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1747-1769), azi monument istoric.
În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.
Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.
Interiorul a fost pictat în frescă.
Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.
Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată.
De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.
Orașul Târgu Frumos este situat în estul județului Iași, în Câmpia Jijiei, pe malurile râului Bahluieț, înconjurat, ca un inel, de comuna Ion Neculce. A fost atestat documentar din 1448 într-un act de donație prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Probota ceară de la Târgu Frumos.
În oraș s-a păstrat fosta Biserică Domnească, Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”, ctitorită de Domnitorul Petru Rareș (1541).
Clădirea, din cărămidă, a fost așezată pe o temelie din piatră de carieră cu mortar din nisip și var.
A fost construită pe locul unei vechi biserici a cărei existență a fost demonstrată prin săpăturile arheologice din 1994 care, în fundația bisericii, au descoperit 7 schelete, o monedă din vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), 6 monede de argint și 3 monede din vremea Regelui Ungariei Matia Corvin.
În timp a fost reparată de mai multe ori și în secolul XVIII, deasupra pridvorului, i s-a adăugat turnul-clopotniță.
În biserică a fost hirotonisit ca diacon, viitorul renumit scriitor Ion Creangă (1859).
La începutul secolului XIX biserica a fost restaurată. Atunci i s-a înălțat turnul și a fost acoperită cu tablă. Din anul 2015 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.
Fiind situat la intersecția mai multor drumuri comerciale, Târgu Frumos a devenit reședința ținutului Cârligătura din principatul Moldovei, când avea sigiliu propriu, statut pe care l-a păstrat până în 1834.
În timpul reformelor Regulamentului Organic (1831-1832) prin care autoritățile imperiale rusești le-au oferit celor două state, Țara Românească și Moldova, primul lor sistem comun de guvernare, rămas valabil până în anul 1856, ținutul a fost desființat, inclus în județele Iași și Roman, orașul ajungând să facă parte din județul Iași.
Era locuit de români, o comunitate armeană și una evreiască. În timp armenii au plecat ajungând ca în 1894 în oraș să mai fie doar 73. Numărul populației a crecut o dată cu așezarea famiilor de lipoveni ruși care și-au creat propria mahala și, pe lângă cele 3 ortodoxe române, au ridicat pe rând 2 biserici ortodoxe de rit vechi. În oraș funcționau un spital, o farmacie, un birou poștal cu telgraf și s-a construit o școală de băieți (1892-1894), actuala clădire a corpului A din Liceul „Ion Neculce”.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și Liceul „Ion Neculce”
După cel de Al Doilea Război Mondial școala a devenit mixtă, cu statut de liceu și între anii 1970-1971 i s-au ridicat o nouă clădire, cantina și căminul. Apoi a funcționat ca liceu industrial. Din 1979 gimnaziul s-a mutat într-o clădire proprie și liceul a primit numele cronicarului Ion Neculce (1672-1745), autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”.
statuia Ion Neculce
În 1941 evreii au fost trimiși la muncă forțată, unii dintre ei ajungând să fie uciși în progromul de la Iași, în oraș supraviețuind doar puține familii.
Spre sfârșitul războiului la Târgu Frumos s-au purtat două din ultimele bătălii între armata română, aliată a Germaniei naziste și Armata Roșie rusească (1944). În prima bătălie rușii au încercat să acapareze teritoriile pe care trecea șoseaua Iași- Târgu Frumos-Pașcani, în cea de a doua bătălie, rușii înaintând, germanii și-au retras unitățile blindate și românii, lipsiți de ajutor, s-au retras spre sud. În urma acelor bătălii acerbe terenurile au rămas împânzite de mine și muniție neexplodate care au rămas acolo zeci de ani.
Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Frunos din județul Iași (1950-1956).
Casa de Cultură „Garabet Ibrăileanu”
Raionul fiind desființat, orașul a fost inclus în raionul Pașcani.
Primăria Târgu Frumos
După reforma administrativă din 1968, când s-au format județele, și până azi, orașul aparține județului Iași.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2002-2006)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”
La 5 kilometri est de Târgu Frumos se află satul Prigoreni, aparținător administrativ comunei Ion Neculce, numită după cronicarul care, în trecut, deținea moșia. În sat, pe dealul Coasta Buznii, și-a construit un conac, azi dispărut și lângă el o Biserică de lemn (1730-1740), mutată în 1885 în cimitirul satului.
În 1934 a fost înlocuită cu o nouă Biserică de lemn „Prea Cuvioasa Parascheva” când, în timpul lucrărilor, a fost descoperit mormântul lui Ion Neculce. Deteriorându-se, a fost demolată și pe locul ei s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Dumitru” (1971-1973) lângă care, pe locul mormântului, a fost postat bustul lui Ion Neculce.
Până în anul 2001 în cimitir s-a aflat și mormântul lui Ștefan Apetrii Ciubotaru, tatăl scriitorului Ion Creangă, mutat apoi în Humulești. Din anul 2004 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.
După ce am văzut biserica, din păcate închisă, m-am întors la Târgu Frumos, al rulat spre nord-est și după 17 kilometri, ultimul pe un drum lăturalnic, pietruit, am ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie Cucuteni, sit arheologic al unei necropole daco-getice, datată din secolul IV î.e.n. Este formată din 8 movile funerare (tumuli), cea mai mare acoperită cu o construcție ridicată în 1984, cu ocazia centenarului descoperirii culturii Cucuteni, fiind de fapt o incintă din piatră, cu cale de acces, în care s-au găsit 4 morminte de incinerație, unul principal, pentru care s-a ridicat movila și trei secundare.
Din păcate era închis și nu am putut vedea decât clădirea care o adăpostește, nici celelalte movile, deoarece a început să plouă puternic. Regretând, a trebuit să finalizez excursia din acea zi. M-am întors la Târgu Frumos, apoi spre sud și după o oră am ajuns în orașul Roman, unde îmi rezervasem cazarea.
După ce am vizitat orașul Pașcani, județul Iași, am continuat drumul spre est și după 11 kilometri am ajuns în satul Ruginoasa, unde se află Palatul Al. Ioan Cuza, pe care doream să-l vizitez. Satul a fost atestat documentar din 1596. Un secol mai târziu moșia, cu casa boierească și o Biserică de lemn, deținute de Duca Vodă, a fost cumpărată de familia Sturdza care a stăpânit-o aproape 200 de ani. Până la începutul secolului XIX moșia a ajuns să se întindă pe 8.000 de hectare.
Gara Ruginoasa
Vistiernicul Săndulache Sturdza a construit o fabrică de postav în care a adus să lucreze meșteri germani. Cu ajutorul lor, pe locul fostului conac, a ridicat un palat în stil neoclasic și a înlocuit Biserica de lemn cu una de zid, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, numită și Biserica Domnească, în momentul vizitei mele (2021) aflată în curs de restaurare.
În jurul lor a amenajat un parc cu alei, ornamentate cu statui, un iaz și le-a înconjurat cu ziduri înalte, prevăzute în colțuri cu bastioane (1804-1814).
Moștenitorul său, logofătul Costache Sturdza, a refăcut palatul în stil neogotic, a reparat zidul înconjurător și a modificat bastioanele în stil gotic (1847-1855). A fost locuit de soția sa și unul dintre fii, logofătul stând mai mult la Iași. Povestea palatului este una tristă. Soția s-a îndrăgostit de boierul Nicolae Roznovanu care, pentru a putea fugi împreună, a atacat palatul și în ambuscada creată, fiul a fost omorât. Au reușit să fugă în Bucovina unde s-au căsătorit.
În 1957 un alt fiu, vornicul Alexandru Sturdza, pentru un împrumut, a ipotecat Băncii Naționale a Moldovei moșia și palatul. Neputând să plătească la timp, Banca le-a vândut, prin licitație, lui Alexandru Ioan Cuza (1862), cel care a înfăptuit unirea Moldovei cu Țara Românească. Palatul a fost locuit de soția sa, Doamna Elena, care, în decurs de 2 ani, l-a refăcut. În interior s-a construit o scară centrală din marmură, pereții au fost tapetați cu mătase, camerele dotate cu șemineuri, policandre și mobilier adus din Paris. Cu grădinari germani, a reamenajat parcul înconjurător.
Domnitorul venea din când în când, mai ales în sezonul estival. În acea perioadă a avut o relație extraconjugală cu principesa Elena Maria Catargiu, soldată cu 2 fii- Dimitrie și Alexandru.
După ce a fost obligat să abdice și să plece în exil, pentru a avea bani să se întrețină, a arendat moșia. Decedat la Heidelberg, Germania, a fost adus la Ruginoasa și înmormântat, inițial într-un cavou de lângă biserică (1873), în 1907 într-o criptă amenajată în biserică, ulterior mutat la Mânăstirea Curtea de Argeș (1944) și în 1946 într-o criptă din Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iași.
Doamna Elena, împreună cu cei 2 fii ai săi și secretarul domnitorului, s-a mutat la Paris, unde a locuit până în 1882, când s-a întors la Ruginoasa (1882). Fiii din relația cu principesa au avut o soartă tragică. Dimitrie, suferind din dragoste pentru o femeie de moravuri ușoare, s-a sinucis la Paris (1888). A fost dus la Ruginoasa și înmormântat lângă biserica domeniului. Alexandru, deși bolnav cardiac cronic, s-a însurat cu Maria Moruzzi, au plecat în „luna de miere” la Madrid și după 6 luni, bolnav de ftizie, a decedat (1890), lăsându-i soției, prin testament, moșia din Ruginoasa, la care aceasta s-a întors.
Existând altercații, Doamna Elena s-a mutat la Iași și după un timp la Piatra Neamț, unde s-a dedicat operelor de binefacere. Maria Moruzzi a avut o relație cu I.C. Brătianu în urma căreia s-a născut un fiu, viitorul istoric Gheorghe I. Brătianu. Pentru ca acesta să fie legitim, s-au căsătorit la biserica castelului, doar pentru o zi (1898). În urma unui proces, intentat și câștigat de Doamna Elena, Maria a fost obligată să părăsească palatul care, ulterior, urmând testamentul lui Al. I. Cuza, a fost donat Spitalului „Caritatea” din Iași, care l-a amenajat ca Spital de Copii „Cuza Vodă” și o parte din mobilier l-a donat Muzeului Militar.
În Primul Război Mondial palatul a servit ca spital militar, apoi a fost folosit ca spital TBC. Distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pietrele din ruinele lui au fost folosite de localnici pentru construcția de case.
În perioada 1967-1978 Direcția Monumentelor Istorice a refăcut o parte din zidul de incintă, un bastion și palatul care a fost simplificat, nemaiavând cele 4 turnulețe inițiale, iar scara de marmură înlocuită cu una din lemn. Doar 13 hectare au fost reamenajate ca parc. Direcția fiind desființată (1979), lucrările s-au oprit.
În 1982 s-a inaugurat Muzeul Memorial „Al. I. Cuza” cu o secție de istorie și una de etnografie. Din anul 2015a fost declarat monument istoric. Azi se pot vizita 15 încăperi, între care cabinetul de lucru al domnitorului, o bibliotecă cu cărți aduse din Paris, o sufragerie în stil gotic, cu veselă de argint, camera de primire a oaspeților, dormitoarele, etc., unele mobilate în stil Ludovic al XV-lea.
La 9 kilometri est de Ruginoasa, pe dealul din nordul comunei Costești, în cimitir, se află Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sau „Sf. Voievozi”, declarată monument istoric în anul 2015.
A fost ridicată în 1777 de boierul Petre Palade Secară, în apropierea conacului său, an scrijelit pe lemn, în interiorul bisericii.
Clădirea, din bârne de stejar, a fost așezată pe o temelie de piatră și acoperită cu șindrilă. In timp interiorul a fost pictat și ornat cu icoane în stil bizantin, unele din secolul XIX păstrându-se până azi.
Catapeteasma și stranele vechii biserici, sculptate din lemn de stejar, au supraviețuit și ele.
În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori, soclul de piatră a fost tencuit, pereții au fost vopsiți și pictura interioară a fost refăcută. Împreună cu cimitirul, în care se află și mormântul ctitorului, biserica a fost înconjurată de un zid din gresie.
În 1938 pe latura de sud i s-a adăugat un turn clopotniță cu baza de piatră, prin care se accesează interiorul, deasupra căreia, pentru clopote, s-a înălțat un foișor închis, din lemn. Șindrila a fost înlocuită cu tablă.
Atât la exterior cât și în interior pereții au fost căptușiți cu scânduri verticale și biserica aproape că nu se mai poate compara cu cea de altădată. Totuși, există și un beneficiu. Biserica încă funcționează.
După ce am vizitat câteva obiective turistice din județul Neamț, din Târgu Neamț m-am deplasat spre est și am trecut în județul Iași. Înainte de ajunge la Pașcani, doream să văd o mânăstire situată lateral de drumul principal.
După 25 kilometri am parcat în dreptul unei pensiuni și, pe un drum lăturalnic, după câteva sute de metri, am ajuns la Mânăstirea „Sf. Cuv. Teodora” Codrii Pașcanilor.
Se spune că pe vremuri în apropiere a existat un schit de călugări, azi dispărut. În anul 1991, în memoria Sf. Teodora de la Sihla, un grup de maici au înființat un schit.
După 2 ani schitul a fost ocupat de călugări care au construit biserica, lângă ea o clopotniță și o clădire pentru chilii.
M-am înapoiat la mașină, apoi am continuat drumul spre est și după 7 kilometri am intrat în orașul Pașcani.
Orașul este situat în partea de sud a Podișului Sucevei, pe malul drept al râului Siret. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme ale unor așezări neolitice, aparținând culturii Cucuteni (5.200-3.200 î.e.n.).
scările mari
Localitatea a fost atestată documentar din anul 1419 și în 1453 făcea parte din moșia boierului Oană Pașca, după care a primit numele.
În timpul domniei lui Vasile Lupu (secolul XVII) Iordachi Cantacuzino, marele vistiernic la Curtea Domnească din Iași, a devenit proprietar pe jumătate din satul Pașcani. Acolo și-a construit un palat (1640-1650) care, refăcut în secolul XVIII, a rezistat până azi. Palatul Iordache Cantacuzino face parte din monumentele istorice ale județului. În momentul vizitei mele (2021) palatul era îngrădit și aveau loc lucrări de reconstrucție. Deși nu am avut voie să intru, peste gard am furat o poză.
Lângă palat au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1664) care, modificată în 1807, există și azi. Și ea este inclusă în patrimoniul istoric.
Familia Cantacuzino a rămas proprietară peste un secol, apoi moșia și localitatea au intrat în posesia familiei Bălășescu, de la care au fost cumpărate de vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu (1812). În acea perioadă localitatea a primit dreptul să țină 21 de iarmaroace pe an (1821) și din 1831 a primit statutul de târg. Ulterior moșia a intrat în posesia familiei Brătianu care a deținut-o până la naționalizarea din 1946.
scările mici
Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Roman-Pașcan-Iași (1869-1870), de muncitori austrieci, polonezi și germani, specializați în domeniu, când s-au construit și ateliere pentru reparații, un depou de locomotive, lângă el clădiri de locuit pentru meseriași, etc. După finalizarea lucrărilor, mulți dintre ei au rămas în Pașcani, ca angajați ai căilor ferate, punând companiei niște condiții pe care aceasta le-a onorat. Pe 2 terenuri din zona atelierelor de reparații, donate de boierul Roznovanu, s-au construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1872), o școală primară cu predare în limbile germană și polonă, un centru de cultură și au fost amenajate terenuri de sport.
Parcul Municipal
În bombardamentele din 1944 biserica a fost ruinată apoi, sub comuniști, terenul naționalizat și resturile clădirii demolate (1950). Neprimind autorizație pentru o nouă biserică, ani de zile slujbele s-au ținut în diferite locații. În 1985 doi preoți au primit aprobare pentru construcția unei case particulare, casă care, după 1989, a fost transformată în actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1995-1996), situată la capătul actualului Parc Municipal, în apropierea Lacului Peștișorul.
Localitatea a devenit un nod feroviar important. Până la sfârșitul secolului XIX s-au construit gara, 9 biserici, 6 mori, prăvălii, două hanuri, o fabrică de săpun și din 1892 a devenit sediul plășii Siretul de Jos din județul Suceava. În acea perioadă, printre mulții copii, s-au născut în Pașcani doi băieți care, în decursul vieții, au ajuns personalități cu care azi orașul se mândrește: Visarion Puiu (1879-1964)- mitropolit și Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, om politic.
Spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) orașul a fost bombadat de aviația sovietică care urmărea să distrugă nodul de cale ferată. Postbelic Pașcani a primit statutul de oraș, reședință a raionului Pașcani din regiunea Iași (1950).
Primăria Pașcani
În acea perioadă s-a înființat un centru de cultură (1949) care a funcționat în diverse locații, până în 1960, când s-a construit Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu”. Din 1997 în cadrul ei funcționează și Muzeul Municipal Pașcani, cu 3 secții: istorie, etnografie, religie, având un total de 375 de exponate.
În anii următori s-au înființat mai multe fabrici ca Fabrica de perdele, Fabrica de traductoare, Integrata, etc. Pentru a lucra ca muncitori în întreprinderile noi înființate, în oraș s-au mutat multe familii din mediul rural. Orașul s-a extins, ajungând sediu administrativ a câtorva sate, dar în 1968 a pierdut acel statut. În timp, numărul populației crescând, au fost construite noi biserici.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1982)
Din 1995 Pașcani a devenit municipiu și i-au fost arondate 5 sate.
Piața Primăriei
În centrul orașului, lângă Primărie, în anul 2005 au început lucrările pentru construirea unei catedrale. Șantierul a funcționat fără autorizație până în anul 2011 când municipalitatea a donat terenul de 3.000 de metri pătrați Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și aceasta a recunoscut legal construcția. Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” a fost inaugurată în anul 2015.
Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.
În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.
Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.
Primăria și sedii administrative
Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.
Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)
În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.
În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.
Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.
Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.
Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.
În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.
Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic.
În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.
Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.
Poșta
La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.
Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.
Spitalul Orășenesc
Capela spitalului „Sf. Dimitrie”
Muzeul de Istorie și Etnografie
În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.
Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului, a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.
După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).
După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)
La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.
Sala de Sport (clădire din 1918)
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.
Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).
Consiliul Local
După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.
Parcul Central
La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.
Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.
La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.
Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.
După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.
Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.
În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.
Cetatea Neamț se află la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț din județul Neamț. Pentru a o vizita și dorind să ajung la ora deschiderii, ca să nu prind aglomerație, cu o seară înainte mă cazasem în Pensiunea La Cetate, situată în apropierea ei, pensiune pe care o recomand tuturor.
Drumul spre cetate, situată pe stânca Timuș, de pe Culmea Pleșului, la o altitudine de 480 metri, pornea din fața pensiunii. Aveam de urcat mai puțin de 1 kilometru.
Inițial, din datele Bulei papale (1232), s-a crezut că a fost ridicată de cavalerii teutoni care, cantonând în zonă, au construit un castrum muntissimum. Săpăturile arheologice (secol XX) au demonstrat că Cetatea Neamț a fost ridicată în a doua perioadă a domniei lui Petru I, ca avanpost fortificat, unul din multele fortificații construite pentru apărarea graniței de vest a Moldovei împotriva otomanilor. Cetățile erau conduse de pârcălabi care făceau parte din sfatul domnesc.
zidul estic și podul cu poarta de acces în cetate
Cetatea Neamț fost prima dată atestată documentar din anul 1395, în scriptele maghiare despre expediția militară, condusă de Regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, pentru cucerirea de teritorii în Moldova (1395). A fost învins de trupele lui Ștefan cel Mare la Hindău, azi satul Ghindăoani, situat la 12 kilometri sud de Târgu Neamț.
La acea vreme exista pericolul atacurilor turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor. Pentru apărare, sub domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504) s-au ridicat mânăstiri fortificate și s-au întărit cetățile existente.
Cetății Neamț i s-au înălțat zidurile cu 6-7 metri, pe latura de nord s-a construit un zid flancat de 4 bastioane, înalte până la 30 metri. Au fost construite creneluri și ferestre înguste prin care oștenii puteau riposta unui atac. Cetatea a fost înconjurată cu un șanț de apărare adânc.
latura de nord a zidului
Pentru accesul în cetate s-a creat un pod mobil, sprijinit pe 11 piloni de piatră, care se putea ridica printr-un sistem de scripeți. Dacă totuși inamicii îl treceau, în dreptul ultimului pilon, lângă zidul cetății, au fost puse 2 capcane cu trape, „cursele de șobolani”.
După înfrângerea oștilor Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă, pentru a-și reface trupele, Ștefan cel Mare s-a retras în nordul țării. Presupunând că domnitorul s-a refugiat în Cetatea Neamț, Sultanul Mahomed II a asediat-o (1476). Cetatea a rezistat și, cu ajutorul tunurilor, i-au alungat pe turci.
zidul estic
Pe parcursul secolului XVI în Moldova s-au schimbat mai mulți domnitori, unii mai puternici, alții mai slabi, ajunși în acea poziție ajutați de poloni, unguri, cazaci, etc. Sub prima domnie a lui Petru Rareș cetatea a fost reparată (1529) dar, după fuga lui în Transilvania, a fost ocupată de oștile lui Soliman Magnificul (1538).
turnul pe colțul nord-vestic
Turcii l-au pus domnitor pe Alexandru Lăpușneanu care, la comanda lor, a mutat capitala de la Suceava la Iași, localitatea nefortificată, apoi a dărâmat și incendiat toate cetățile, cu excepția Hotinului. Cetatea Neamț a pierdut doar lemnăria, zidurile, groase, au rezistat.
zidul de nord
Toate cetățile au fost refăcute în prima domnie a lui Petru Șchiopu (1574-1577). În anul 1600 cetatea s-a predat pașnic oștilor lui Mihai Viteazul care, înainte de a pleca la Alba Iulia, a lăsat o garnizoană. Oștile poloneze și cazace l-au repus ca domnitor pe Ieremia Movilă, au atacat cetatea și au cucerit-o.
zidul de vest
Retrăgându-se, cetatea a fost părăsită până sub Domnitorul Vasile Lupu (1634-1753) care a reparat-o, a amenajat încăperile cetății pentru locuit, pe locul Paraclisului „Sf. Nicolae” a înființat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, toate terminate în 1646, ca loc de refugiu pentru familia sa, ceea ce s-a întâmplat în timpul invaziei tătarilor (1650).
În 1673, cu acordul Voievodului Ștefan Petriceicu, cetatea a fost ocupată de o garnizoană poloneză, doar pentru 6 luni, fiind alungată de turci. În același an a urcat pe tron Domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino. Turcii l-au obligat să dărâme cetățile Neamț, Suceava și Hotin. Apoi Moldova a fost atacată de Regele Ioan Sobieski III, în 6 campanii. Acesta a incendiat, distrus și jefuit totate localitățile prin care a trecut (1684-1694).
sala armelor
Sub domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693), într-unul din raidurile lui Sobieski, a fost atacată și Cetatea Neamț. Se spune că, pentru a o cuceri, un grup de polonezi și cazaci au forțat-o pe fiica lui Vasile Lupu să-i introducă în cetate, motivând că vor averile tatălui său, aflate acolo. După ce au intrat, au decapitat-o și așa a putut restul oștilor să cucerească cetatea.
Cert este că Cetatea Neamț s-a apărat dar, fiind atacată cu mortiere și tunuri mici, mulți fiind uciși, în final s-a predat (1691). Comandanții moldoveni au fost lăsați liberi, cu condiția să plece și în cetate a rămas o garnizoană poloneză.
cameră pentru plăieși
În următorii ani au avut loc diverse lupte între otomani și austrieci, război terminat cu înfrângerea turcilor. Prin tratatul de la Karlovitz (1699) s-a stabilit ca polonezii să părăsească cetățile și mânăstirile Moldovei, iar turcii erau obligați să le refacă. Totuși polonezii au rămas și sub Domnitorul Antioh Cantemir (1705-1707) au fost alungați de armata moldovenească. Turcii, nemulțumiți, au atacat din nou și Domnitorul Moldovei, Mihai Racoviță, s-a aliat cu ei.
cameră pentru plăieși
Între timp Împăratul Carol VI de Habsburg a ocupat o parte din țările române. Unii din boierii moldoveni i-au cerut ajutorul și trupele trimise de el, împreună cu ale boierilor, au înaintat spre Iași.
sala de sfat și judecată
În 1717 moldovenii, cu ajutorul tătarilor, i-au alungat pe austrieci și Moldova a rămas sub stăpânirea turcilor. Aceștia l-au obligat pe domnitor să distrugă locurile de refugiu al austriecilor, Cetatea Neamțului și Mânăstirea Miera (1718).
închisoarea
De atunci cetatea a fost părăsită, treptat s-a ruinat și pietrele dărâmăturilor au fost folosite de localnici pentru construcția unor case.
bucătărie
Pentru a nu se distruge total, Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a pus paznici la ziduri și a amenajat o potecă de acces.
cameră de provizii
În anul 1866 a fost declarată monument istoric dar consolidarea zidurilor a fost făcută abia în perioada 1968-1972.
Cetatea a fost refăcută, restaurată, au fost amenajate 21 de încăperi care arată modul de trai din vremurile vechi și a devenit obiectiv turistic (2007-2009).
Excursiile Monicăi 