Arhive categorie: prin țară

Bisericile fortificate din Sândominic, Cârța, Gârciu, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Prima biserică la care am oprit se află în comuna Sândominic din județul Harghita.  Încă din 1567, în satul numit atunci Szent Domonkos, în documente este atestată existența unei comunități catolice care ținea slujbele într-o Biserică de lemn, construită probabil prin secolul XIII.

În decursul timpului biserica a devenit neîncăpătoare și în locul ei s-a construit o nouă biserică, din piatră, care, în decursul timpului, s-a transformat în actuala Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Dominic”.

Despre construirea ei datele nu sunt foarte clare. În biserică au fost descoperite elemente gotice din perioada domniei familiei regale Árpád și în interior s-a păstrat statuia Maicii Domnului datată din secolul XV.

A existat și o pictură din secolul XVI, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, în care Isus apare în trei ipostaze- ca preot, rege și profet, azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului.

Originea și perioada în care au fost create celelalte statui, reprezentând diverși sfinți- Sf. Ștefan, Sf. Ladislau, Sf. Barbara, Sf. Petru, Sf. Ana, etc., au rămas până azi necunoscute.

În anul 1813 biserica a fost împrejmuită cu un gard, întrerupt de 3 bastioane de poartă și 4 ani mai târziu a primit actualul hram. În curte există o cruce postată în amintirea Cardinalului András Báthory, fost Principe de Transilvania timp de 7 luni, care după Bătălia de la Schellenberg (1704) a fost capturat și ucis pe teritoriul satului.

În 1992 biserica a fost declarată monument istoric și în 1996 pe zidul exterior a fost postat un basorelief reprezentându-l pe Episcopul romano-catolic de Alba Iulia Márton Áron, născut în sat. În sat există și un muzeu dedicat acestuia.

În continuare spre sud, pe teritoriul comunei Tomești am traversat râul Olt și după nici 1 kilometru am ajuns în zona unde s-a păstrat, ruinat, turnul fostei biserici medievale, numit azi Turnul Ciuntit, înalt de 11 metri.  

Biserica a fost ridicată de enoriașii ambelor sate, Sândominic și Tomești, apoi a fost înconjurată cu un zid fortificat. Nu se știe exact când biserica a fost demolată, dar spațiul înconjurător a fost folosit o lungă perioadă de timp ca cimitir.

M-am întors în comună și iar spre sud, după 4 kilometri am ajuns în comuna Cârța, unde am oprit la a doua biserică vizată de mine, Biserica fortificată Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

Situată pe dealul de la marginea nordică a satului, a fost ridicată, în stil gotic târziu (1350-1450), pentru enoriașii satelor Cârța și Ineu, pe locul unei biserici mai vechi, în stil roman. În 1796 a fost descoperită o placă pe care este înscris anul 1444, probabil data construcției.

Pentru a o feri din fața năvălitorilor, biserica a fost înconjurată cu un zid înalt de 8-10 metri, prevăzut cu un bastion de poartă și în timpul atacurilor a devenit refugiu pentru populația din zonă.

Deși prin reforma religioasă a început să se răspândească ritul evanghelic luteran (1517), regiunea Ciucului a rămas centrul catolicismului din Ardeal.

În plus Episcopul Mártonffy György, născut în Cârța și vicarul episcopal Antalffi János au demarat un proiect prin care urma să se restaureze bisericile și clădirile religioase romano-catolice.

La începutul secolului XVIII ansamblul a fost restaurat. Zidul de apărare, în interior dotat cu un culoar din grinzi de lemn, de pe care apărătorii puteau lupta, a rămas nemodificat.

Biserica a fost reconstruită în stil baroc dar partea altarului (sec. XIV), sanctuarul, cioplit din calcar alb (1478) și ușa sacristiei au rămas nemodificate.

Din lipsa fondurilor turnul nu a fost modificat decât ulterior. 

În interior s-au păstrat până azi 14 picturi reprezentând stațiile pe drumul crucii, urmat de Isus.

Un secol mai târziu (1863) turnul și clopotele a fost distruse de un incendiu. Cu ajutorul financiar al episcopului a fost refăcut ulterior. 

Mai departe spre sud, până în comuna Racu, apoi m-am îndreptat spre est și după 12 kilometri am oprit în satul Gârciu, unul din satele ei aparținătoare, unde se află Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Maria Mică”.

Prima biserică din sat a fost construită în stil roman în jurul anilor 1260-1280 și în secolul XV i s-a adăugat un turn.

Apoi a fost extinsă (1574) și în 1758 modificată în forma actuală, până azi păstrându-se câteva elemente din vechea biserică romanică (tocul ușii de intrare format dintr-un semicerc și doi piloni cilindrici). Tot atunci s-au construit o capelă și clădirile anexe din sudul și nordul bisericii. 

Până în secolul XVIII a fost centrul parohial pentru bisericile din Racu, Gârciu, Siculeni și Văcărești.

Citește și Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Lăzarea- Castelul Lázár și Mânăstirea Izvoru Mureșului, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Gheorgheni, pentru a vedea un vechi castel, am rulat 6 kilometri nord-vest până în comuna Lăzarea.

Castelul Lázár este situat aproape de centrul comunei, pe locul fostului conac András, construit  în 1450. Devenind proprietatea judelui Scaunelor Secuiești, István Lázár IV, acesta l-a demolat și, folosind materialele rămase, a construit un nou castel (1532).

La sfârșitul anilor 1500 acolo au trăit fata lui, cu soțul Bethlen Farkas. Au avut un băiat, Bethlen Gábor, ajuns mai târziu Principe al Transilvaniei. Între cele două domnii, a locuit și Voievodul Moldovei Petru Rareș, iar Voievodul Munteniei  Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, alungat de turci, s-a fost ascuns în castel timp de un an.

La exterior zidul de sud a fost decorat cu picturi, reprezentând motive florale.

În interior de-a lungul zidului de est s-au ridicat clădiri pentru bucătărie, brutărie, casa servitorilor, atelierul fierarului, etc.  În partea de nord-vest s-a construit palatul cu  „Sala dietelor scaunelor secuiești”, la parter și „Sala Cavalerilor”, la etaj (1631-1632). În mijlocul curții s-a amplasat clădirea închisorii unde, cei judecați, așteptau verdictul.

În timpul Revoluției curuților, condusă de Francisc Rákóczi, familia Lázár l s-a aliat. În luptele purtate cu armatele habsburgice (1706-1707) castelul a fost incendiat, rămânând întreagă doar partea de est. Revoluția fiind înăbușită, familia a trecut de partea câștigătorilor și în 1742 Francisc Lázár IV a fost numit jude al Scaunelor secuiești Ciuc, Gheorgheni și Cașin.

Acesta a refăcut castelul, a construit un corp nou, în stil baroc, numit „Casa Doamnei” și s-a mutat acolo. În 1748 a intervenit un nou incendiu și a trebuit să-l părăsească. Apoi moșia, incluzând castelul, a fost împărțită între cei trei frați (1773) și până în 1853  partea rămasă integră a fost folosită de Lázár Zsigmond și soția lui, perioadă când, treptat, au fost demolate clădirile anexe.

După un alt incendiu (1872), clădirea a rămas nefolosită și în timp s-a ruinat. În anul 1970 castelul a fost refăcut și din 1974 s-au organizat tabere de creație, operele de artă fiind expuse în Sala dietelor. Apoi bastioanele au fost renovate și ansamblul a fost transformat în muzeu (1980). În turnul de poartă, 8 săli mari și Sala cavalerilor au fost expuse peste 150 de picturi.

Din păcate nu am putut vedea decât zidurile și turnul porții, cu inscripția  „Cristus Maria 1532”, scrisă cu litere gotice. Castelul, retrocedat în 2013, azi proprietate privată, nu poate fi vizitat.

M-am întors la Gheorgheni și am urmat un drum spre sud-est. După 24 kilometri am oprit la Mânăstirea Izvoru Mureșului „Adormirea Maicii Domnului”. Mânăstirea de maici, situată la poalele muntelui Hășmașu Mare, aproape de intrarea în satul Izvoru Mureșului, a fost construită abia în 1999, pe un teren de 4 hectare, cumpărat de săteni, cu acest scop, încă din 1936. A fost împrejmuită cu un zid masiv de piatră.

Am intrat printr-o poartă de lemn de stejar sculptat, situată la baza clopotniței, pe sub bolta pictată în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.

Pe fațada clopotniței, într-o firidă mică, am văzut icoana Maicii Domnului, efectuată în mozaic.

În curtea mânăstirii, ornamentată cu numeroase spații cu flori multicolore, se aflau mai multe clădiri. Pe o latură se întindeau corpurile pentru chilii, în stil brâncovenesc, casa duhovnicului, ateliere de pictură, croitorie, tâmplărie, etc., activități zilnice ale măicuțelor.

Într-un spațiu larg se înălța Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” și în apropierea ei Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul”.

Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil neobizantin.

Catapeteasma, sculptată din lemn de păr sălbatic, a fost decorată cu icoane pictate de măicuțe. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nicolae.

În afara incintei mânăstirii se află anexele gospodărești, bucătăria și lângă ele 2 case, cu 120 de locuri, pentru găzduirea pelerinilor.

Citește și Bisericile fortificate din Sândominic, Cârța, Gârciu, jud. Harghita

Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.  

La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni  care au fost lăsați să folosească  clădirea Bisericii Romano-Catolice.

Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.

Biserica Reformată (1895- 1899)

statuie Bethlen Gabor (1580-1629)

Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).

În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în  care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.

Școala Gimnazială „Vaskertes”

În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.

La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.

Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.

Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.

În ea funcționează Primăria Gheorgheni.

Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.

În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.

În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.

Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un  interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.

Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.

Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.

Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.

În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.

De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.

În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.

statuie Petőfi Sándor (1823-1849)

După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.

statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977

În acea perioadă s-a înființat  o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.

Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.

La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.

Judecătoria Gheorgheni

La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).

Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Publicat pe de
1

Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).

În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.

De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.

Căminul Cultural Bicaz-Chei

Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.

Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.

Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.

M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.

La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.

Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.

Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.

După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.

Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.

Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.

Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.

Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).

Rocile au barat valea. Din pădurile inundate  apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.

Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).

Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.

După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.

Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?

Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.

Citește și Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.

Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.

După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.

Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.

Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.

Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.

S-au descoperit  obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți,  pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.

Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.

În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.

Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.

În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.

M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.

După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).

La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.

M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.

Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.

La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.

În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă  și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.

M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.

Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.

În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.

Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.

La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).

A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Citește și Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
1

După ce vizitasem orașul Piatra Neamț, județul Neamț, mi-am propus să văd câteva mânăstiri din zonă. Prima spre care m-am îndreptat a fost Mânăstirea Pietricica „Schimbarea la Față a Domnului; Sf. Mina”, situată pe dealul din partea de nord a orașului.

A fost înființată în anul 1994, ca schit de călugări, dependent de Mânăstirea Bistrița și sfințită în 2010.

După ce am parcat mașina pe un spațiu larg, pietruit, am intrat printr-un mic coridor unde, lateral, se intra în micul Paraclis „Sf. Nicolae”.

Picturile din interiorul lui etalează scene din viața sfântului și unele dintre minunile făcute de el.

Ieșind în curtea mânăstirii, în față mi-a apărut un șir de bănci deasupra cărora trona biserica.

Biserica a fost construită din lemn și tencuită.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Lângă ea au fost ridicate un corp de chilii și clădiri anexe.

Am coborât în oraș și m-am îndreptat spre comuna Alexandru cel Bun. Pe teritoriul ei se aflau celelalte 3 mânăstiri pe care îmi propusesem să le văd. Mânăstirea Bistrița a fost construită în jurul anului 1407, în stil bizantin, sub domnia lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432) care i-a donat, moșii, obiecte de cult și i-a subordonat sate.

Și următorii domnitori au avut grijă de ea. Sub Ștefan cel Mare, în partea de nord-est a bisericii, a fost zidit turnul clopotniță în care, la etaj, a fost amenajat Paraclisul „Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava” (1498), ale cărui picturi interioare s-au păstrat până azi.

Petru Rareș a extins paraclisul, a renovat mânăstirea și a împrejmuit-o cu un zid, înalt de 4-6 metri, prevăzut cu metereze (1541-1546). De asemenea a dăruit mânăstirii satul Mojeștii.

În secolul XVIII s-au construit corpuri de chilii. Lângă unul din ele, azi bucătărie, se află vechea Casă Domnească a lui Alexandru cel Bun, refăcută de Petru Rareș.

La nici 5 kilometri distanță, în nordul comunei Alexandru cel Bun, pe vremuri numită Viișoara, se află prima mânăstire catolică înființată în România.

Cu acordul Papei Ioan Paul al II-lea, fondatorii ei, Schitul din Arpino și Eparhia Sora Aquino de Pontecorvo, au ridicat Mânăstirea Benedictină „Maica Unității” (2000-2003).

Interiorul bisericii este foarte simplu și sobru. A fost decorat doar la intrarea în altar. Central a fost pictată Maica Unității și pe laterale fondatorii Ordinului, Sf. Benedict și Sf. Scolastica.

Deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă.

După ce a fost inaugurată, Guvernul României i-a acordat personalitate juridică și în cadrul mânăstirii s-a înființat Fundația „Maica Unității”.

La 3 kilometri vest, pe teritoriul satului Scăricica, se află Mânăstirea „Întâmpinarea Domnului”.

A fost înființată în anul 2010, ca mânăstire de maici.

Ea folosește fosta Biserică „Duminica Tuturor Sfinților”, o clădire în stil tradițional moldovenesc, care a aparținut parohiei Scăricica.

Lângă ea au fost construite două corpuri etajate, pentru numeroase chilii.

Citește și Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Prin orașul Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.

Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.

M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”,  înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.

În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.

M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)

Colegiul Național „Calistrat Hogaș” (1928)

fosta Poștă Centrală (1930-1932- monument istoric)

Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.

Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.

Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.

O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.

Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.

În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.

Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.

Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est

Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.

În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).

Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.

În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.

La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.

Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț

Am început să „iau viteză”,  îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.

În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.

După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”. 

În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.

Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.

În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.

Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.

Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.

Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.

În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.

Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.

Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.

Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.

Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.

Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.

Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.

Citește și Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Prin centrul orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Piatra Neamț este situat în nord-estul țării, în centrul județului Neamț, pe malurile Bistriței, străjuit de culmile Pietricica, Cozla, Cernegura, Cârloman și Bâtca Doamnei.

Pentru a-l vizita, am parcursul drumul de la Roman și în aproximativ o oră, trecând de Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre centrul orașului.

Până la pensiunea unde îmi rezervasem cazarea, am trecut pe lângă trei biserici pe care, bineînțeles, le-am imortalizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1991-2000)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus” (1996)

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Mina” (din 1999)

Alesesem Pensiunea Villa Dor pentru că se găsea, pe o stradă laterală, la nici 5 minute de mers pe jos de centrul istoric al orașului.

Primele mențiuni despre localitate, numită atunci Piatra, apar în Lista orașelor valahe de la Dunăre din Cronica rusească (1387-1392) și în documentele maghiare despre expediția Regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova (1395).

Zona a fost locuită din vechime. Pe teritoriul actualului oraș săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări datată din mezolitic (aprox. 12.000 î.e.n.), fragmente de obiecte încadrate în cultura Cucuteni (aprox. 3.000-2.600 î.e.n.), din epoca bronzului și a civilizației geto-dacice (sec. II î.e.n.-sec. II (e.n.).

În secolul XV Piatra a primit statutul de târg domnesc (1453) pe care l-a menținut până la începutul secolului XVII când, schimbându-se funcțiile administrative în stat (locul vornicului fiind luat de pârcălab și de ispravnic), curtea domnească s-a desființat. În oraș s-a păstrat Ansamblul Curtea Domnească, monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu.

A fost construit în secolele XV-XVI ca reședință temporară a Domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504), a suitei sale și a principalilor dregători ai cancelariei domnești.

Din vechile construcții s-au păstrat doar fragmente din latura sudică a zidului de incintă și pe colțul de nord-vest o pivniță a uneia dintre case, restul fiind distruse în perioada reamenajării centrului orașului. Pivnița domnească (sec. XV) cu o încăpere de acces, un coridor lung și patru galerii, este amenajată ca Muzeul Curtea Domnească.

Între anii 1497-1498 lângă clădirile domnești a fost ridicat un paraclis, devenit Biserica Domnească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

În perioada interbelică, la inițiativa lui Nicolae Iorga, clădirea a fost consolidată și restaurată (1937-1938).

În secolul XVII a fost înconjurată cu un zid, dispărut în timp.

În anul 1499 în nordul bisericii a fost ridicat un Turn clopotniță care în secolul XVIII a fost înălțat, prevăzut cu un foișor de foc și în 1890 dotat cu un ceas.  

În zona ansamblului se află trei clădiri, restaurate în perioada 2010-2011, în care funcționează muzee. Într-o clădire construită în 1930 pentru Şcoala primară nr. 1 de băieţi „Lascăr Catargi”, atunci înființată, din 1960 a funcționat Muzeul Arheologic Regional și din 1980 Muzeul de Artă Piatra Neamț.

Muzeul de Etnografie funcționează într-o casă construită în perioada 1924-1930, în stil neo-românesc, cu elemente tradiționale zonei, ca locuință pentru directorul școlii. În perioada comunistă, adunându-se multe materiale etnografice din zonă, în casă a fost deschisă o expoziție permanentă (1976) apoi în 1980 a fost transformată în muzeu.

Într-o casă pe cinci niveluri în perioada 1930-1948 a funcționat prima bancă privată din oraș, Banca Petrodava.

Postbelic clădirea a fost naționalizată și transformată în filială a Băncii Naționale a României care a funcționat până în anul 2004. În decursul unui an a fost amenajat, apoi deschis Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni.

Din secolul XVI târgul Piatra a fost populat majoritar cu maghiari și sași care, meseriași în diverse domenii, au dus la dezvoltarea sa. La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX orașul a devenit cel mai important centru comercial al ținutului Neamț. În 1841 Gheorghe Asachi a deschis prima „moară” de hârtie din Moldova, în 1852 s-a înființat fabrica de postav și sumane Grünlich, apoi fabricile de cherestea, chibrituri, săpun și bere, ale căror materii prime și producele finite erau transportate cu plutele pe râul Bistrița. În anul 1864 orașul a fost numit Piatra Neamț și în 1885 s-a deschis prima filială a Băncii Naționale.    

Primăria Piatra Neamț

În anul 1869 s-a înființat o școală cu profil științific și parte literară, ultima avându-l ca profesor pe Calistrat Hogaș. A funcționat în diferite case boierești închiriate, apoi în fosta Primărie din centrul orașului și între anii 1887-1892 a fost ridicată propria clădire, în timpul lucrărilor distrugându-se mare parte din zidurile și clădirile Curții Domnești. Până în 1893 a fost numit „Gimnaziul Piatra”, apoi „Petru Rareș” și azi Colegiul Național „Petru Rareș”, clădire monument istoric. În decursul timpului specializările s-au modificat de mai multe ori. În perioada 1990-1992 clădirea inițială a fost modernizată și i s-a adăugat un corp nou cu 4 niveluri. 

În estul fostei Curți Domnești, pe locul unde azi se întinde Parcul Tineretului, a fost creat primul teatru (1871-1881), numit în timp Teatrul Român, apoi Teatrul Roxy. Actuala clădire a fost construită între anii 1929-1947.

Inițial a fost închiriată de Cooperativa Munca, apoi în ea a funcționat Cinematograful Trianon și din 1961 Teatrul de Stat Piatra Neamț, azi numit Teatrul Tineretului.

În stânga teatrului se află Prefectura Piatra Neamț.

În dreapta lui se întinde Parcul Tineretului, loc de relaxare, cu alei pietruite, bănci, o fântână arteziană muzicală (2009).

În 1980 în parc a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare (1433-1504).

Am traversat parcul până la Colegiul Național „Petru Rareș”, am cotit pe strada Petru Rareș și am ajuns la  Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”.

Biserica a fost construită în anul 1848 și interiorul a fost pictat în tehnica fresco (1974).

În apropierea ei, o clădire în stil eclectic, cu elemente baroce, mi-a atras atenția. Fostul Centru Militar a fost construit în anul 1929 ca proprietate privată. Între anii 1932-1934 a fost închiriată de Garnizoana Piatra Neamț și din 1948 a devenit sediul Legiunii de jandarmi. Naționalizată (1950), a intrat în administrația Întreprinderii Județene de Gospodărire Comunală și Locativă. A revenit armatei după evenimentele politice din 1989 dar nu pentru mult timp. Prin legea retrocedărilor, trecând prin mai multe procese, în 2009 moștenitorii au câștigat-o. Din păcate casa a fost lăsată să se ruineze.  

Pe o străduță laterală, la o distanță neconvențională de biserică, se află Sinagoga de lemn Baal Șem Tov, construită în 1766, de Voievodul Al. Ioan Ghica, pe locul alteia mai vechi (1497). A fost numită după întemeietorul Hadismului despre care, pe o placă postată la intrarea în clădire, scrie că „s-a rugat în sinagoga veche atunci când s-a stabilit în Valea Jidovului”. Clădirea din bârne de lemn, pe o temelie de piatră, înaltă de 5 metri, a fost creată cu o parte la subsol, unde se coboară pe niște trepte. În interior s-au păstrat Urna Sfântă (1835), o perdea cu 7 triunghiuri și o inscripție în ebraică (1767). În 1826 a suferit reparații capitale și în decursul timpului mai multe recondiționări, ultima fiind în perioada 2007-2009 când lemnul distrus a fost înlocuit, din clădirea veche păstrându-se doar cupola și pereții laterali.

Lângă sinagoga veche în anul 1905 a fost ridicată o Sinagogă de zid. Azi, monument istoric, funcționează doar la ocazii speciale. La ultima restaurare a fost amenajat un muzeu în care sunt expuse obiecte, documente, fotografii, etc., despre viața evreilor din oraș, pe parcursul timpului.

Pe aceeași stradă se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1960 într-o clădire neterminată, donată de istoricul Iulian Antonescu. Până în 1965 clădirea a fost finisată și muzeul inaugurat. În el sunt etalate peste 50.000 de exponate geologice, din flora și fauna munților Neamțului, unele foarte rare.

În apropierea lui, într-o clădire ridicată între anii 1924-1926, funcționează Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”, fostă Școală Comercială (1936) care până azi a purtat mai multe denumiri.

Mulțumită de ce am văzut până atunci, m-am întors la Teatrul Tineretului, urmând să cutreier alte zone ale orașului.

Citește și Prin orașul Piatra Neamț, jud. Neamț

Parcul Municipal Roman, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Parcul Municipal Roman a fost amenajat ca loc de agrement pe o suprafață de 13,3 hectare din pădurea Teiuș (1906). O perioadă de timp a fost numit „Grădina Mare”. Existând multe specii dendrologice, în 1994 a fost declarat rezervație ocrotită prin lege.

Pe teritoriul parcului se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1962 și mutat în actuala locație în 2011. La etaj, din 2014, s-a amenajat expoziția permanentă „Natura Zonei Roman” care etalează diverse specii de animale și plante.

La intersecția dintre patru alei se află o fântână arteziană.

Formând un cerc, în jurul perimetrului au fost postate 10 busturi ale unor personalități ca Mihail Sadoveanu, George Enescu, Mihai Eminescu, Miron Costin, etc. Împreună au fost numite „Rotonda Personalităților”.

În apropierea ei am găsit chiar și un spațiu amenajat cu cărți pe care, doritorii, le pot lua liber și savura în liniștea fostei păduri.

Pentru copii există un loc de joacă și un trenuleț care, câteodată, înconjură teritoriul parcului.

Locul cel mai vizitat este lacul pe care se pot efectua plimbări cu bărcile, închiriate cu ora de la debarcader.

Pe lac au fost amenajate trei insule, una dintre ele putând fi accesată doar cu barca, și a fost postată o fântână arteziană care țâșnește la înălțime mare.

Pe Insula „Brâncuși” se pot vedea copii ale operelor sculptorului: Masa Tăcerii și Coloana Infinitului.

Pe Insula „Planeta Verde”, un mini-ecosistem cu animale de talie mică și diverse specii de păsări, a fost creat un mic lac din care acestea să poată bea sau să răcorească.

Au fost postate cuști și adăposturi pentru animale și, pentru a imagina viața simplă în natură, a fost creată atmosfera unei tabere cu mini corturi care, bineînțeles, nu se pot utiliza.

Pe Insula cu Cascadă, de pe o porțiune mai înaltă, se revarsă o cascadă, spre baza insulei, amenajată cu bănci. În partea de sus a cascadei, s-a creat o „terasă”,  observator din care se poate vedea tot parcul.

Citește și Prin centrul orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Orașul Roman, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.

Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.

Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află  Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.

Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.

Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul  Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.

În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.

În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.

În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).

Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.

Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).

Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.

I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.

În ea se găsesc peste 160.000 de volume.

De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.

Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.

Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).

În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.

În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.

În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.

În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.

Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează  ca  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.

Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.

Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.

Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.

M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.

Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1747-1769), azi monument istoric.

În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.

Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.

Interiorul a fost pictat în frescă.

Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află  Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.

Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată. 

De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.

Citește și Parcul Municipal Roman, jud. Neamț