Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.
Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.
Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și MonumentulEroilor din Primul Război Mondial
La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).
Parcul Central
Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.
O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.
Primăria Moinești
Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.
statuia George Enescu
În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.
Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.
Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.
În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011.
De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.
În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).
În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.
Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).
O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului.
Parcul Lucăcești
În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.
Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.
Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).
Localitatea Dărmănești, județul Bacău, din 1989 declarată oraș, este situată la poalele munților Nemira, pe ambele maluri ale râului Trotuș. De el aparțin administrativ 5 sate. A fost atestată documentar în scriptele din perioada 1436-1442.
Zona fiind atacată de popoarele migratoare, populația s-a retras în munți, ulterior s-a așezat pe Valea Uzului („uzi”- trib al pecenegilor care a migrat pe teritoriul țării noastre) și au format satul Dărmănești, numit după conducătorul lor, Dărman.
În perioada 1807-1808 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Nicolae” care, cu unele modificări, a rezistat până azi. A fost construită din bârne de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, pe o fundație de piatră. La 1,5 metri înălțime, pe o bârnă de stejar, a fost sculptat în lemn un brâu împletit după modelul bizantin. Inițial a avut hramul „Sf. Treime”. În partea de vest a fost așezat pridvorul deasupra căruia i s-a ridicat turnul clopotniță. În anul 1884 a primit hramul actual, „Sf. Nicolae”.
Cu ajutorul Principesei Elisabeta Știrbei, o dată cu tot satul, biserica a fost mutată pe actualul loc, în cimitirul satului (1920) și a fost mărită, prelungindu-se pronaosul (1924). Interiorul a fost decorat cu picturi efectuate pe lemn, reprezentând scene și personaje biblice: Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam din Rai, Sfânta Parascheva, etc.
În biserică s-a păstrat un pomelnic din 1807, scris cu litere chirilice, care enumeră peste 70 de ctitori.
Biserica veche devenind neîncăpătoare, în centrul comunei (1924) s-a început construirea unei noi biserici, din piatră cioplită. Lucrările s-au oprit datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și s-au reluat în 1950, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” fiind terminată și sfințită în 1958. Azi, într-o clădire de lângă ea, funcționează un mic Muzeu Etnografic.
La 3 kilometri de Dărmănești, în mijlocul unei păduri de gorun, se află fostul Palat Știrbei. A fost construit la sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX, de meșteri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești. În zonă, încă din 1908, a existat o aducțiune de apă, construită de meșteri germani, apa din munte fiind adusă pe o distanță de 8 kilometri.
Clădirea, din cărămidă, în forma literei „L”, cu 4 nivele, a fost deținută de familia Știrbei până în 1944. Apoi a funcționat ca Sanatoriu T.B.C. (1947-1977) și din 1978 a devenit tabără de copii. Azi, fiind proprietate privată, nu poate fi vizitat.
Sub comuniști, la 9 kilometri sud-vest de Dărmănești, pe cursul inferior al râului Uz, a fost construit Barajul Poiana Uzului (1965-1973), cu înălțimea de 84 metri și lungimea 507 metri și realizat un lac de acumulare, pe o suprafață de 334 hectare, lung de 3,7 kilometri, cu o adâncime de aproximativ 65 metri și un volum de 90 milioane metri cubi de apă.
Azi el alimentează cu apă potabilă orașele din zonă (Dărmănești, Comănești, Târgu Ocna, Onești, 70% Bacău) și cu apă industrială Sucursala Termocentralei Borzești. După 1990 de-a lungul lacului s-au construit case de vacanță și la coada lui s-au creat Taberele Valea Uzului și Sălătruc.
Localnicii povestesc că în secolul trecut acolo a existat satul Poiana care, în urma unui incendiu, a fost distrus. Fiind situat pe unul dintre domeniile familiei Știrbei, aceștia au împroprietărit cu terenuri tinerii care s-au căsătorit imediat după incendiu, cu condiția ca să păzească zona, bogată în petrol, gaz și zăcăminte de aur, de eventualii hoți. Aceștia și-au construit case și s-a recreat satul Poiana, ulterior distrus prin construirea barajului.
După ce am vizitat orașul Miercurea Ciuc am continuat drumul prin județul Harghita și după 11 kilometri m-am oprit în satul Nicolești, pentru a vedea Biserica fortificată „Sf. Nicolae”.
Pe locul ei, în secolul XV, a fost construită prima biserică care în decursul timpului a suferit mai multe modificări și a fost împrejmuită cu un zid fortificat.
Din acel zid s-a păstrat până azi partea prevăzută cu 2 bastioane.
În perioada 1777-1784 a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil baroc, cu elemente rococo.
Din anul 1992 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului Harghita.
Interiorul nu l-am putut vedea, biserica fiind închisă.
Prin fereastra ușii de intrare se vedea doar altarul unde, central, se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe. În biserică s-a păstrat și o pictură veche a Sf. Ioan Botezătorul.
O altă biserică veche, consemnată o dată cu atestarea localității (1332), se afla în comuna Mihăileni, la la 5 kilometri de Nicolești. Un secol mai târziu Biserica fortificată „Sf. Arh. Mihail” a fost reconstruită, în stil gotic (1442).
A rezistat până în timpul atacurilor turco-tătare (1661, 1694), când a fost avariată, turnul fiind distrus. După retragerea lor biserica a fost împrejmuită cu un gard de piatră, înalt de 3 metri și în secolul XVIII turnul a fost reconstruit.
Din prima biserică s-au păstrat statuia din lemn a Arh. Mihail (1510-1520), azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului și, în interior, fragmente de frescă care redau legenda Sf. Ladislau și inscripții vechi secuiești. Și această biserică a fost trecută în 1992 pe lista patrimoniului Harghita, ca monument istoric.
De acolo, după ce am traversat 4-5 localități, am intrat în județul Bacău și după aproximativ 1 oră am ajuns în satul Diaconești, amplasat între munții Ciucului și Tarcăului. La marginea lui, înconjurată de pădure, se află Mânăstirea Diaconești „Adormirea Maicii Domnului”.
Construcția a început în anul 1998, finanțată majoritar de localnici. Până în anul 2000 s-au finalizat un corp de chilii și Paraclisul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Apoi s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din bârne de molid și brad, în stil moldovenesc (2002-2004).
S-a adăugat un nou corp de chilii, prevăzut cu un atelier de pictură (2004-2005).
Pe lângă activitățile religioase, cele 30 de măicuțe pictează scene religioase, studiază muzica bizantină și chiar au editat scrieri despre sfinții din închisorile comuniste.
M-am întors în sat și m-am îndreptat spre est. După 16 kilometri am intrat în orașul Comănești. Situat pe ambele maluri ale râului Trotuș, se întinde pe o lungime de 12 kilometri, în centrul unui bazin carbonifer în care sunt incluse 34 sate din care 7 sunt exploatate economic.
Localitatea a fost prima dată atestat documentar din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1409) dar pe teritoriul ei arheologii au descoperit monede geto-dace (Huși-Vovriești), un sesterț de bronz de la Antoninus Pius (140-144 e.n.) și în apropiere, la Vermești, rămășite din neolitic.
Biblioteca Orășenească Comănești
În perioada stăpânii Transilvaniei de austro-ungari, trecând munții, multă populație s-a refugiat în Moldova și unii s-au stabilit în zona Comănești.
Pe dealul de la marginea satului, în cimitir, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon” (1815), clădire din piatră de râu, în stil tradițional moldovenesc.
În decursul timpului a suferit numeroase modificări și reparații, ultimele în perioada 1994-2000.
Din anul 1864 Comănești a primit statutul de comună, formată din 7 cătune. În timp s-a dezvoltat, în 1895 existând deja 6 biserici, din care una catolică, 2 școli și o Fabrică de cherestea. S-au exploatat cărbunele și ozocherita din zonă și s-au descoperit 4 izvoare cu apă minerală.
Din acea perioadă și până în secolul XX comuna a aparținut familiei de boieri Ghica, una dintre cele mai vechi familii nobile din Țările Române (secolul XVI), de origine albaneză. Aceștia au adus meșteri italieni care, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a proiectat și Ateneul Român din București, au construit Palatul Ghica (1880).
Clădirea, în stil baroc târziu, a fost împrejmuită de un superb parc.
Sub comuniști în palat a funcționat „Casa Pionierilor” (1945-1988).
Actual este sediul Muzeului de Etnografie și Artă „Dimitrie Ghica-Comănești”, numit după descendentul lor, fost om politic, prim-ministru al României, președinte al Senatului și Camerei Deputaților, ambasador, etc.
Aceiași meșteri au fost angajați să construiască și două gări aproape identice, una în Comănești (1898) și una în Curtea de Argeș, lucrări dirijate de un inginer român. Gara din Comănești, ridicată din cărămidă, a fost acoperită cu tablă. Pe peron patrulau jandarmi, numiți de Prințesa Ioana Ghica. Sala stației a fost folosită și pentru serbările de sfârșit de an ale Școlii Primare din comună.
Din 1952 Comănești a fost declarat oraș și doi ani mai târziu s-a construit o centrală termoelectrică pentru termoficare. După reorganizarea administrativă (1968) orașul a fost inclus în județul Bacău. Azi de el aparțin administrativ satele Podeni și Vermești. S-a dezvoltat mai ales prin înființarea unui combinat de prelucrare a lemnului (cherestea, placaje, mobilă) care după 1989 a fost închis. Până în anul 2003 rata șomajului a crescut, devenind cea mai mare din România și, în acea perioadă, orașul a fost declarat zonă defavorizată.
În oraș funcționează Catedrala „Sf. Împărați C-tin și Elena”, construită în stil tradițional moldovenesc (1992-2000). În 1994 a fost sfințit subsolul care poate fi folosit și ca adăpost civil. Biserica a fost prevăzută cu 6 clopote din care cel mai mare cântărește 700 kg.
Din Comănești până aproape de intrarea în orașul Dărmănești, la Pensiunea „Magic Garden”, unde aveam rezervată cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri.
Nu în van a fost numită astfel și celor care vor dori să petreacă o noapte în zonă o recomand cu mare căldură. Las pozele să vă dumirească.
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
Prima biserică la care am oprit se află în comuna Sândominic din județul Harghita. Încă din 1567, în satul numit atunci Szent Domonkos, în documente este atestată existența unei comunități catolice care ținea slujbele într-o Biserică de lemn, construită probabil prin secolul XIII.
În decursul timpului biserica a devenit neîncăpătoare și în locul ei s-a construit o nouă biserică, din piatră, care, în decursul timpului, s-a transformat în actuala Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Dominic”.
Despre construirea ei datele nu sunt foarte clare. În biserică au fost descoperite elemente gotice din perioada domniei familiei regale Árpád și în interior s-a păstrat statuia Maicii Domnului datată din secolul XV.
A existat și o pictură din secolul XVI, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, în care Isus apare în trei ipostaze- ca preot, rege și profet, azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului.
Originea și perioada în care au fost create celelalte statui, reprezentând diverși sfinți- Sf. Ștefan, Sf. Ladislau, Sf. Barbara, Sf. Petru, Sf. Ana, etc., au rămas până azi necunoscute.
În anul 1813 biserica a fost împrejmuită cu un gard, întrerupt de 3 bastioane de poartă și 4 ani mai târziu a primit actualul hram. În curte există o cruce postată în amintirea Cardinalului András Báthory, fost Principe de Transilvania timp de 7 luni, care după Bătălia de la Schellenberg (1704) a fost capturat și ucis pe teritoriul satului.
În 1992 biserica a fost declarată monument istoric și în 1996 pe zidul exterior a fost postat un basorelief reprezentându-l pe Episcopul romano-catolic de Alba Iulia Márton Áron, născut în sat. În sat există și un muzeu dedicat acestuia.
În continuare spre sud, pe teritoriul comunei Tomești am traversat râul Olt și după nici 1 kilometru am ajuns în zona unde s-a păstrat, ruinat, turnul fostei biserici medievale, numit azi Turnul Ciuntit, înalt de 11 metri.
Biserica a fost ridicată de enoriașii ambelor sate, Sândominic și Tomești, apoi a fost înconjurată cu un zid fortificat. Nu se știe exact când biserica a fost demolată, dar spațiul înconjurător a fost folosit o lungă perioadă de timp ca cimitir.
M-am întors în comună și iar spre sud, după 4 kilometri am ajuns în comuna Cârța, unde am oprit la a doua biserică vizată de mine, Biserica fortificată Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.
Situată pe dealul de la marginea nordică a satului, a fost ridicată, în stil gotic târziu (1350-1450), pentru enoriașii satelor Cârța și Ineu, pe locul unei biserici mai vechi, în stil roman. În 1796 a fost descoperită o placă pe care este înscris anul 1444, probabil data construcției.
Pentru a o feri din fața năvălitorilor, biserica a fost înconjurată cu un zid înalt de 8-10 metri, prevăzut cu un bastion de poartă și în timpul atacurilor a devenit refugiu pentru populația din zonă.
Deși prin reforma religioasă a început să se răspândească ritul evanghelic luteran (1517), regiunea Ciucului a rămas centrul catolicismului din Ardeal.
În plus Episcopul Mártonffy György, născut în Cârța și vicarul episcopal Antalffi János au demarat un proiect prin care urma să se restaureze bisericile și clădirile religioase romano-catolice.
La începutul secolului XVIII ansamblul a fost restaurat. Zidul de apărare, în interior dotat cu un culoar din grinzi de lemn, de pe care apărătorii puteau lupta, a rămas nemodificat.
Biserica a fost reconstruită în stil baroc dar partea altarului (sec. XIV), sanctuarul, cioplit din calcar alb (1478) și ușa sacristiei au rămas nemodificate.
Din lipsa fondurilor turnul nu a fost modificat decât ulterior.
În interior s-au păstrat până azi 14 picturi reprezentând stațiile pe drumul crucii, urmat de Isus.
Un secol mai târziu (1863) turnul și clopotele a fost distruse de un incendiu. Cu ajutorul financiar al episcopului a fost refăcut ulterior.
Mai departe spre sud, până în comuna Racu, apoi m-am îndreptat spre est și după 12 kilometri am oprit în satul Gârciu, unul din satele ei aparținătoare, unde se află Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Maria Mică”.
Prima biserică din sat a fost construită în stil roman în jurul anilor 1260-1280 și în secolul XV i s-a adăugat un turn.
Apoi a fost extinsă (1574) și în 1758 modificată în forma actuală, până azi păstrându-se câteva elemente din vechea biserică romanică (tocul ușii de intrare format dintr-un semicerc și doi piloni cilindrici). Tot atunci s-au construit o capelă și clădirile anexe din sudul și nordul bisericii.
Până în secolul XVIII a fost centrul parohial pentru bisericile din Racu, Gârciu, Siculeni și Văcărești.
După ce am vizitat orașul Gheorgheni, pentru a vedea un vechi castel, am rulat 6 kilometri nord-vest până în comuna Lăzarea.
Castelul Lázár este situat aproape de centrul comunei, pe locul fostului conac András, construit în 1450. Devenind proprietatea judelui Scaunelor Secuiești, István Lázár IV, acesta l-a demolat și, folosind materialele rămase, a construit un nou castel (1532).
La sfârșitul anilor 1500 acolo au trăit fata lui, cu soțul Bethlen Farkas. Au avut un băiat, Bethlen Gábor, ajuns mai târziu Principe al Transilvaniei. Între cele două domnii, a locuit și Voievodul Moldovei Petru Rareș, iar Voievodul Munteniei Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, alungat de turci, s-a fost ascuns în castel timp de un an.
La exterior zidul de sud a fost decorat cu picturi, reprezentând motive florale.
În interior de-a lungul zidului de est s-au ridicat clădiri pentru bucătărie, brutărie, casa servitorilor, atelierul fierarului, etc. În partea de nord-vest s-a construit palatul cu „Sala dietelor scaunelor secuiești”, la parter și „Sala Cavalerilor”, la etaj (1631-1632). În mijlocul curții s-a amplasat clădirea închisorii unde, cei judecați, așteptau verdictul.
În timpul Revoluției curuților, condusă de Francisc Rákóczi, familia Lázár l s-a aliat. În luptele purtate cu armatele habsburgice (1706-1707) castelul a fost incendiat, rămânând întreagă doar partea de est. Revoluția fiind înăbușită, familia a trecut de partea câștigătorilor și în 1742 Francisc Lázár IV a fost numit jude al Scaunelor secuiești Ciuc, Gheorgheni și Cașin.
Acesta a refăcut castelul, a construit un corp nou, în stil baroc, numit „Casa Doamnei” și s-a mutat acolo. În 1748 a intervenit un nou incendiu și a trebuit să-l părăsească. Apoi moșia, incluzând castelul, a fost împărțită între cei trei frați (1773) și până în 1853 partea rămasă integră a fost folosită de Lázár Zsigmond și soția lui, perioadă când, treptat, au fost demolate clădirile anexe.
După un alt incendiu (1872), clădirea a rămas nefolosită și în timp s-a ruinat. În anul 1970 castelul a fost refăcut și din 1974 s-au organizat tabere de creație, operele de artă fiind expuse în Sala dietelor. Apoi bastioanele au fost renovate și ansamblul a fost transformat în muzeu (1980). În turnul de poartă, 8 săli mari și Sala cavalerilor au fost expuse peste 150 de picturi.
Din păcate nu am putut vedea decât zidurile și turnul porții, cu inscripția „Cristus Maria 1532”, scrisă cu litere gotice. Castelul, retrocedat în 2013, azi proprietate privată, nu poate fi vizitat.
M-am întors la Gheorgheni și am urmat un drum spre sud-est. După 24 kilometri am oprit la Mânăstirea Izvoru Mureșului „Adormirea Maicii Domnului”. Mânăstirea de maici, situată la poalele muntelui Hășmașu Mare, aproape de intrarea în satul Izvoru Mureșului, a fost construită abia în 1999, pe un teren de 4 hectare, cumpărat de săteni, cu acest scop, încă din 1936. A fost împrejmuită cu un zid masiv de piatră.
Am intrat printr-o poartă de lemn de stejar sculptat, situată la baza clopotniței, pe sub bolta pictată în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.
Pe fațada clopotniței, într-o firidă mică, am văzut icoana Maicii Domnului, efectuată în mozaic.
În curtea mânăstirii, ornamentată cu numeroase spații cu flori multicolore, se aflau mai multe clădiri. Pe o latură se întindeau corpurile pentru chilii, în stil brâncovenesc, casa duhovnicului, ateliere de pictură, croitorie, tâmplărie, etc., activități zilnice ale măicuțelor.
Într-un spațiu larg se înălța Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” și în apropierea ei Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul”.
Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil neobizantin.
Catapeteasma, sculptată din lemn de păr sălbatic, a fost decorată cu icoane pictate de măicuțe. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nicolae.
În afara incintei mânăstirii se află anexele gospodărești, bucătăria și lângă ele 2 case, cu 120 de locuri, pentru găzduirea pelerinilor.
Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.
La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni care au fost lăsați să folosească clădirea Bisericii Romano-Catolice.
Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.
Biserica Reformată (1895- 1899)
statuie Bethlen Gabor (1580-1629)
Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).
În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.
Școala Gimnazială „Vaskertes”
În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.
La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.
M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.
Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.
Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.
În ea funcționează Primăria Gheorgheni.
Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.
În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.
În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.
Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.
Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.
Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.
Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.
În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.
De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.
În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.
statuie Petőfi Sándor (1823-1849)
După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.
statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977
În acea perioadă s-a înființat o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.
Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.
La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.
Judecătoria Gheorgheni
La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).
Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).
În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.
De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.
Căminul Cultural Bicaz-Chei
Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.
Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.
Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.
M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.
La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.
Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.
Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.
După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.
Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.
Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.
Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.
Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).
Rocile au barat valea. Din pădurile inundate apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.
Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).
Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.
După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.
Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?
Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.
Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.
Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.
După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.
Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.
Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.
Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.
S-au descoperit obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți, pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.
Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.
În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.
Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.
În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.
M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.
După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).
La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.
M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.
Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.
La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.
În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.
M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.
Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.
În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.
Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.
La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).
A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.
După ce vizitasem orașul Piatra Neamț, județul Neamț, mi-am propus să văd câteva mânăstiri din zonă. Prima spre care m-am îndreptat a fost Mânăstirea Pietricica „Schimbarea la Față a Domnului; Sf. Mina”, situată pe dealul din partea de nord a orașului.
A fost înființată în anul 1994, ca schit de călugări, dependent de Mânăstirea Bistrița și sfințită în 2010.
După ce am parcat mașina pe un spațiu larg, pietruit, am intrat printr-un mic coridor unde, lateral, se intra în micul Paraclis „Sf. Nicolae”.
Picturile din interiorul lui etalează scene din viața sfântului și unele dintre minunile făcute de el.
Ieșind în curtea mânăstirii, în față mi-a apărut un șir de bănci deasupra cărora trona biserica.
Biserica a fost construită din lemn și tencuită.
Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.
Lângă ea au fost ridicate un corp de chilii și clădiri anexe.
Am coborât în oraș și m-am îndreptat spre comuna Alexandru cel Bun. Pe teritoriul ei se aflau celelalte 3 mânăstiri pe care îmi propusesem să le văd. Mânăstirea Bistrița a fost construită în jurul anului 1407, în stil bizantin, sub domnia lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432) care i-a donat, moșii, obiecte de cult și i-a subordonat sate.
Și următorii domnitori au avut grijă de ea. Sub Ștefan cel Mare, în partea de nord-est a bisericii, a fost zidit turnul clopotniță în care, la etaj, a fost amenajat Paraclisul „Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava” (1498), ale cărui picturi interioare s-au păstrat până azi.
Petru Rareș a extins paraclisul, a renovat mânăstirea și a împrejmuit-o cu un zid, înalt de 4-6 metri, prevăzut cu metereze (1541-1546). De asemenea a dăruit mânăstirii satul Mojeștii.
În secolul XVIII s-au construit corpuri de chilii. Lângă unul din ele, azi bucătărie, se află vechea Casă Domnească a lui Alexandru cel Bun, refăcută de Petru Rareș.
La nici 5 kilometri distanță, în nordul comunei Alexandru cel Bun, pe vremuri numită Viișoara, se află prima mânăstire catolică înființată în România.
Cu acordul Papei Ioan Paul al II-lea, fondatorii ei, Schitul din Arpino și Eparhia Sora Aquino de Pontecorvo, au ridicat Mânăstirea Benedictină „Maica Unității” (2000-2003).
Interiorul bisericii este foarte simplu și sobru. A fost decorat doar la intrarea în altar. Central a fost pictată Maica Unității și pe laterale fondatorii Ordinului, Sf. Benedict și Sf. Scolastica.
Deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă.
După ce a fost inaugurată, Guvernul României i-a acordat personalitate juridică și în cadrul mânăstirii s-a înființat Fundația „Maica Unității”.
La 3 kilometri vest, pe teritoriul satului Scăricica, se află Mânăstirea „Întâmpinarea Domnului”.
A fost înființată în anul 2010, ca mânăstire de maici.
Ea folosește fosta Biserică „Duminica Tuturor Sfinților”, o clădire în stil tradițional moldovenesc, care a aparținut parohiei Scăricica.
Lângă ea au fost construite două corpuri etajate, pentru numeroase chilii.
Excursiile Monicăi 