Valletta, Malta- fortificații și Grădinile Upper Barrakka

Publicat pe de
Răspunde

În vacanța de Paște (2022) m-am hotărât să vizitez  Malta. Pentru a ajunge acolo a trebuit să parcurg drumul Arad-Budapesta, de unde, după un zbor de aproximativ 3 ore, am aterizat pe Aeroportul Internațional Malta.

Prețul fiind mult mai accesibil, îmi rezervasem cazarea în Hamrun, localitate situată la câteva stații de autobuz de capitala țării, Valletta. Singurul mijloc de transport în comun din Malta este azi autobuzul, așa că din aeroport am cumpărat un bilet valabil pe toate cursele, timp de 7 zile, cu doar 21 EUR. În Malta a existat și o linie de cale ferată, inaugurată în 1883, care lega Valletta de Mdina, dar a fost închisă în 1931.

Republica Malta ocupă un arhipelag din centrul Marii Mediterane, azi situat între Italia, Libia și Tunisia. Locuit încă din jurul anului 5.900 î.e.n, fiind un punct strategic, a fost atacat și ocupat pe rând de fenicieni, cartaginezi, romani, greci, arabi, normanzi, aragonezi, Cavalerii Ordinului ospitalier, francezi, britanici și din 1979 a devenit stat independent.

Întinsă pe o suprafață de numai 316 km, cu aproximativ jumătate de milion de locuitori, este una dintre cele mai mici țări din lume.

Prima pe care mi-o propusesem să o vizitez a fost capitala Maltei, Valletta, oraș situat pe insula principală, între Portul Mare la est și Portul Marxamsett la vest. Este cea mai mică capitală a țărilor din U.E., acoperind o suprafață de 0,61 km pătrați.

Cu cca. 320 de monumente, fortificații, palate, biserici, grădini, numită și „muzeu în aer liber”, în 1980 a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Pe insula, numită atunci Sceberras, aragonezii au construit micul Turn de veghe „Sf. Elmo” (1488). În 1530 insula a fost ocupată de cavalerii Ordinului Ospitalier, ordin militar catolic de la Spitalul Sf. Ioan din Ierusalim, în cadrul căruia existau cavaleri din mai multe țări, care au deținut-o până în 1794.

Aceștia au demolat vechiul turn (1553) și pe locul lui au început construcția unui fort. Nefiind apărată, otomanii au putut-o accesa prin Portul Marsamxett. În Marele Asediu al Maltei,  după 28 de zile  cu lupte acerbe, otomanii l-au cucerit. Cu ajutorul sicilienilor și a întăririlor venite din Spania cavalerii au reușit să-i îndepărteze (1565).

Pentru a aduna cavalerii într-un loc sigur și pentru apărare, au hotărât să construiască un oraș fortificat, La Valletta, care a fost numit după  comandantul învingător, Marele Maestru Jean Parisot de la Valleta. Pentru aceasta au primit ajutor financiar de la Papa Pius V și Regele Filip II al Spaniei.

Primele construcții au fost două bastioane fortificate, (1566), unite printr-un pasaj subteran, azi închis, situate astfel încât să poată apăra viitorul oraș de atacurile terestre. Între cele două bastioane a fost creat un șanț adânc de apărare. Bastionul Sf. Ioan Cavaler (St. John’s Cavalier), construit în apropierea porții de intrare, a fost folosit în scop militar până la retragerea britanicilor.

Din 1967 a devenit Ambasada Ordinului Sf. Ioan în Malta  (Embassy of the Order of St. John in Malta).

Bastionul Sf. Iacob Cavaler (St. James Cavalier Bastion), situat de cealaltă parte a porții, a fost construit pe o platformă înălțată, pe care s-au postat tunurile de apărare. Era  format dintr-o cazemată pentagonală, magazii pentru praful de pușcă și o rampă pe care tunurile erau urcate. Prin tragerea cu pușca se făcea avertizarea în cazul unor atacuri. de asemenea se semnaliza ora, deschiderea și închiderea porților, trăgându-se focuri de armă la răsărit, prânz și apus, activitate care a continuat până în jurul anului 1880.

În Rebeliunea Malteză (1775) clericii care luptau împotriva Ordinului au capturat bastionul și au ridicat stindardul cu Sf. Pavel. În scurt timp au fost capturați, judecați, unii exilați, alții închiși și 3 uciși.

Sub ocupația franceză (1798-1800), ordinul a fost expulzat. După cucerirea britanică a insulei, bastionul a fost transformat în cazemată și loc de relaxare al soldaților. Pentru cazarea lor a fost ridicat un etaj și rampa a fost înlocuită cu o scară. În plus s-au creat 2 cisterne pentru stocarea apei, pompată de acolo în întregul oraș. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca adăpost antiaerian și „cantină” a armatei.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War)

În 1990 bastionul a fost restaurat, una dintre cisterne transformată în sala principală, cealaltă în atriumul Teatrului St. James, nou înființat. Din fostele locații s-a păstrat adăpostul antiaerian. Din anul 2000 a fost transformat în Centru pentru Creativitate, cu un mic teatru, un cinematograf, săli de muzică și galerii de artă.

Prin astuparea șanțurilor de apărare și demolarea unor părți infime din imensitatea zidurilor, orașul a primit aspectul actual.

Banca Centrală Malta (Central Bank of Malta)

Între cele două bastioane a fost creată o poartă de intrare în oraș, Porta San Giorgio (1569). Era încadrată într-o lunetă și putea fi accesată trecându-se un pod, peste șanțul de apărare. În timp a purtat și alte nume. Sub stăpânirea engleză a fost înlocuită cu o poartă mai mare (1853), Poarta Regelui (Kingsgate). În 1964 poarta a fost demolată și construită alta, în stil raționalist, la rândul ei înlocuită cu actuala Poartă a Orașului (City Gate), sculptată în calcar dur (2011).

După ce bastioanele au fost terminate orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare, cel care înconjura capul de nord al peninsulei, Carafa Enceinte (1687), cuprinzând și Fortul St. Elmo. Totuși zidurile Vallettei nu erau destul de puternice pentru a rezista unui asediu lung.

Pentru apărarea împotriva unor atacuri terestre, în sudul orașului  s-au construit Liniile Floriana (1635), ulterior modificate, o dată cu dezvoltarea suburbiei, care azi este oraș. În timp s-au construit și alte fortificații, ultimul fiind Fortul Lascaris, realizat în timpul stăpânirii britanice (1854-1856).

Azi între sau pe acele ziduri sunt amenajate diverse grădini pentru relaxare.

Una dintrele, Grădina Herbert Ganado (Herbert Ganado garden), numită în anii 1990 după Herbert Ganado, avocat, scriitor, editor, politician maltez, președintele Acțiunii Catolice, a fost creată în zona unde interbelic a existat Poarta Kalkara, din zidurile Florianei. Pentru a se putea accesa dealul, poarta a fost demolată. După izbucnirea războiului, zona  a fost ocupată de numeroase barăci, folosite de armată, care au fost demolate postbelic și pe locul lor realizată grădina.

În perioada de început a amenajării orașului, pentru cavaleri s-au construit șapte Auberge (hanuri), fiecare destinată vorbitorilor de aceeași limbă, cărora în secolul XVIII li s-a alăturat și Auberge de Bavière. Auberge de Castille a fost postată în cel mai înalt punct al Vallettei, lângă Bastionul St. James Cavalier. A fost construită pentru cavalerii Ordinului Sf. Ioan din Regatele Castillia, León și Portugalia  (1573-1574).

Ulterior clădirea a fost înlocuită cu actuala, în stil baroc spaniol (1741-1744). Pe fațada, cu  11 travee, separate prin pilaștri, a fost creată ușa principală, flancată de coloane, care susțin trofee de arme. Central a fost postat  bustul Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca, cu stema lui deasupra și în porțiunea superioară a fațadei stemele celor trei regate.

În perioada ocupației franceze clădirea a găzduit Cartierul General al Armatei, apoi o Comisie pentru Proprietatea Națională (1798-1800). Intrând în stăpânirea britanicilor, a fost folosită ca reședință pentru ofițerii britanici și în 1840 la primul etaj s-a creat o Capelă protestantă. Pentru a comunica cu navele Flotei Mediteranei, ancorată în Portul Mare, pe clădire s-au instalat o antenă  și o stație de semnalizare (1889). Împreună cu celelalte Auberge, în 1925 a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, pentru a se crea un adăpost antiaerian, clădirea a fost legată subteran de Auberge d’Italie. Bombardamentele au distrus parțial partea superioară. Ulterior refăcută, în ea a funcționat Cartierul General al Armatei pentru Malta și Libia, din 1954 și pentru Cipru.

statuia Manwel Dimech, filozof, jurnalist, fondatorul uniunii „Liga Iluminaților”, exilat pentru ideile sale socialiste (1914), ulterior recunoscute oficial

Din 1964 Malta a devenit țară independentă dar a fost condusă de Regina Elisabeta II, ca Regină a Maltei,  până în 1974, când a devenit Republica Malta. Atunci în clădire s-a mutat cabinetul primului ministru. În timp deteriorată, clădirea a fost restaurată în 2009 și 2014. Din vechea clădire s-au păstrat doar camerele de la mezanin, al căror tavan a fost modificat.

statuia George Borg Olivier, doctor în drept, prim-ministru în 2 mandate, membru al Partidului Naționalist

statuia Dom Mintoff, inginer, arhitect, conducătorul Partidului Laburist, prim-ministru în 2 mandate

În aceeași zonă a fost construită Capela Garnizoanei (1857) care până în 1950 a fost folosită ca lăcaș de cult multiconfesional. Apoi a găzduit Oficiul Poștal, o Școală Navală și din 1999  Bursa de Valori (Stock Exchange), înființată în 1992, numită inițial Cassino della Borsa.  

Lateral de ea, la malul mării, în punctul cel mai înalt al zidurilor, deasupra bastionului Sf. Petru și Pavel (1560), înalt de peste 50 metri, se află  Grădinile Upper Barrakka (Upper Barrakka Gardens).

Grădinile au fost amenajate  ca loc de recreere pentru cavalerii italieni. Pe partea dinspre mare s-a creat o terasă, mărginită de arcade, acoperite cu un tavan (1661), îndepărtat în timpul Rebeliunii Malteze (1775).

Inferior de terasă au fost postate tunurile, Saluting Battery, care imediat după ocupația britanică au preluat rolul de semnalizare al Bastionului St. James (1800).

Azi în grădini sunt postate statuile unor personalități istorice și în unul din capetele terasei Monumentul Eroilor (Heroes Monument).

De pe terasă se vede o mare parte a peninsulei și a țărmului situat peste mare.

Senglea

Fort St. Angelo

Fort Ricasoli

Am părăsit grădinile doar după ce, împreună cu un soldat, le-am dat onorul cuvenit.

Citește și Valletta, Malta- din Grădinile Upper Barrakka prin centrul orașului

Co-Catedrala Sf. Ioan- Valletta, Malta

Publicat pe de
Răspunde

Co-Catedrala Sf. Ioan (St. John’s Co-Cathedral) este situată în centrul capitalei Maltei, Valletta. După ce cavalerii Ordinului Sf. Ioan au format orașul, Marele Maestru Jean l’Evesque de la Cassière, dorind să mute sediul ordinului de la Biserica Sf. Laurențiu din Birgu (Vittoriosa) în Valletta, a comandat construirea Bisericii conventuale Sf. Ioan  (1573-1578), pe care a dedicat-o Sf. Ioan Botezătorul.

Clădirea a fost executată de un arhitect maltez, în stil manierist, cu fațada mărginită de 2 turnuri-clopotniță mari, poarta de intrare flancată de coloane dorice, create pentru a susține un balcon deschis, din care Marele Maestru se adresa publicului în cadrul unor evenimente importante. Interiorul a fost creat sobru și sacristia terminată în 1604.  

După ce s-a alătural Ordinului de Malta (1660), devenind Mare Maestru, cavalerul spaniol al Aragonului Rafael Cotoner y de Oleza a dorit să înfrumusețeze interiorul bisericii, în stilul celor italiene. La comanda sa interiorul a fost creat în stil baroc, cu numeroase sculpturi, pereții, tavanul și altarele laterale pictate cu scene din viața Sf. Ioan Botezătorul. 

În 1666 a început amenajarea altarului principal. Pentru a prelucra piese, necesare la formarea unui grup statuar, sculptorul Cafà a mers la Roma unde, într-o turnătorie, s-a accidentat mortal.

Lucrările la altar au fost reluate abia în 1703, când singurul elev al sculptorului a terminat grupul de statui din marmură, numit Botezul lui Hristos.

În biserică au fost amenajate 9 capele, din care 8 dedicate sfinților patroni ai fiecăreia dintre cele opt limbi ale ordinului, în care au fost înmormântați Mari Maeștri ai Ordinului.

Pe latura de sud se află:

Capela Maicii Domnului Philermos, numită și Capela Sfântului Sacrament, în care inițial s-a așezat icoana Maicii Domnului din Philermos, care a fost în posesia Ordinului încă de la cruciade. Sub ocupația franceză, ordinul fiind  expulzat (1798), icoana a fost dusă în Rusia. Azi se află în Muzeul Național al Muntenegrului.

Capela Limbii Auvergne-  Sf. Sebastian, decorată cu un tablou care arată martiriul sfântului. În ea se află monumentul funerar al celui de al 59-lea Mare Maestru.

Capela Limbii Aragonului- Sf. Gheorghe, al cărei tablou îl arată pe sfânt călare. În ea au fost înmormântați 4 Mari Maeștri.

Capela Limbii Castiliei, Leonului și Portugaliei- Sf. Iacob, cu un tablou reprezentându-l pe sfânt. În ea se află mormintele a 2  Mari Maeștri.

Pe latura de nord se află:

Capela Limbii Anglo-Bavariane sau Capela Moaștelor Sf. Carol Borromeo- cu un tablou care  înfățișează pe sfânt prezentându-se Fecioarei Maria. În capelă au existat multe relicve, adunate de Ordin în decursul timpului, care au fost aruncate de francezi, după cucerirea Maltei (1798).

Capela Limbii Provence- Sf. Arh. Mihail, cu un tablou înfățișându-l pe Arhanghel în fruntea oștilor lui Dumnezeu, luptând împotriva Satanei. În ea se află mormintele a 2 Mari Maeștri.

Capela Limbii Franței- Sf Pavel, cu tabloul „Convertirea Sfântului Pavel în drumul către Damasc”, ale cărei părți laterale au fost redecorate la sfârșitul anilor 1830. În ea au fost înmormântați 2 Mari Maeștri,1 marchiz și 1 conte.

Capela Limbii Italiei- Imaculata Concepție și Sf. Ecaterina din Alexandria, cu tabloul „Căsătoria mistică a Sf. Ecaterina”. În ea se află mormântului unui Mare Maestru. 

Capela Limbii Germaniei- dedicată Bobotezei, inițial a Limbii Angliei și după Reforma engleză (sec. XVI), dată germanilor, decorată cu tabloul „Adorarea Magilor”. 

În decursul timpului sub podeaua din marmură au fost îngropați cca. 400 de cavaleri și ofițeri ai Ordinului.

Fiecare mormânt a primit propriul decor, steme, inscripții, descrierea faptelor de luptă, etc., mie creându-mi o oarecare jenă de a păși pe ele.

Cavalerii mai importanți erau așezați mai aproape de altarul principal. 

Morminte ale Marilor Maeștri au fost postate și în cripta bisericii.

Oratoriul a fost decorat cu picturi, două executate de Caravaggio în perioada 1607-1608, „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1608), singurul tablou pe care pictorul s-a semnat, restaurat la Florența în anii 1990 și „Scrisul Sf. Ieronim”.

După ce Ordinul a fost expulzat de francezi, Malta a intrat sub Protectorat Britanic. Episcopului Maltei, care slujea în Catedrala Arhiepiscopală din Mdina, i s-a permis să folosească și Biserica Sf. Ioan, aceasta fiind ridicată la rangul de Co-Catedrală.

La mijlocul secolului XIX o parte din arta barocă și altarul Capelei Limbii Franței, foarte decorat, au fost îndepărtate de Giuseppe Hyzler, lider al mișcării nazarene în artă. Izbucnind cel de Al Doilea Război Mondial, cele mai importante opere de artă au fost mutate din biserică. Având noroc, în bombardamente din 1941 clădirea a suferit avarii minore. 

Catedrala a fost restaurată în anii 1980, 1990, apoi a fost creată o fundație care să se ocupe de conservarea ei.

În decursul timpului, pe bucăți, până în 2017 întreaga catedrală a fost restaurată și renovată. Ea face parte din Patrimoniul Cultural al Maltei.

Fortul St. Elmo-Valletta, Malta

Publicat pe de
Răspunde

Fortul St. Elmo din Valletta, Malta, este situat la capătul peninsulei, care desparte Marea Mediterană în două brațe, unde se află Portul Mare și Portul Marsamxett, pe care le apără împreună cu Forturile Tigné și Ricasoli.

Fortul St. Elmo

Fortul Tigné

Fortul Ricasoli

Construcția lui a început în 1552. Cavalerii Ordinului Ospitalier (Sf. Ioan), care ocupaseră insula, au demolat fostul Turn de veghe, construit de aragonezi (1448) și au început să construiască un fort. Flota otomană, găsind  Portul Marsamxett neapărat, a atacat, dar a fost respinsă.

Au reușit să ridice doar ravelinul, o fortificația triunghiulară deschisă, în spatele căreia urma să se construiască fortul, când a început Marele Asediu al Maltei (1565), în care otomanii au bombardat toate porturile și fortificația.  Cei 150 de cavaleri, 600 de soldați, majoritatea spanioli și 60 de maltezi înarmați au reușit să păzească fortificația timp de 28 de zile. Doar 9 dintre maltezi au supraviețuit, părăsind înot zona. Turcii nu au reușit să rămână mult pe poziții.

După retragerea lor, ruinele ravelinului au fost demolate și s-a ridicat fortul, în formă de stea, format din două semi-bastioane, două flancuri, un teren de paradă, o cazarmă și o platformă înaltă, creată în interior, de unde se putea trage cu tunul peste parapetul principal (cavaler).

Intrarea se făcea prin vechea poară, Porta del Soccorso, folosită până atunci pentru aprovizionarea cu alimente, muniție și pentru evacuarea victimelor.

Vechea Capelă Sf. Ana (St Anne’ s Chapel), ridicată în 1488 , a fost amenajată și decorată cu icoana sfintei, adusă  de cavaleri în 1530. În ea au fost înmormântați cavalerii răpuși de Marele Asalt otoman.  

Tavanul casetat și altarul au fost adăugate în sec. XVII.

În 1566  așezarea a fost înconjurată cu un zid fortificat și s-a creat actualul oraș Valletta. Pentru a se lega zidurile de fort, în 1614 s-a construit Bastionul Vendôme.

Sub stăpânirea britanică bastionul a fost transformat în armurărie, în care au fost transferate și unele arme din Armurăria Palatului (1855).

Apoi s-au construit Carafa Enceinte (1687), sistem de ziduri fortificate care înconjurau capătul de nord al orașului, cuprinzând fortul, Bastionul Sf. Grigore, modificat de britanici în depozit pentru tunuri, Bastionul Sf. Concepție, în care ulterior a fost îngropat Amiralul Sir Alexander Ball (1871), Bastionul Sf. Ioan sau Abercrombie, în care a fost înmormântat Sir Ralph Abercromby, locotenent-general britanic, guvernator al Trinidadului și Bastionul Sf. Lazăr, legate între ele prin cortine (ziduri fortificate) și cazarme, situate în partea centrală a fortului.

mormântul Amiralului Sir Al. Ball

La sfârșitul secolului XVII fortul a fost legat direct de platforma înaltă de tragere (cavaler) și o parte a șanțului a fost umplută.

În secolul XVIII s-au construit mai multe magazii pentru praful de pușcă.

În apropierea capelei, pe o porțiune a terenului de paradă,  în 1720 s-a construit Biserica Sf. Ana (St. Anna Church). Fiind de rit romano-catolic, sub stăpânirea britanică a fost desființată și interiorul a fost modificat. În 2015 clădirea a fost restaurată și transformată în Clădire Memorială (Memorial Building), etalând exponate în memoria victimelor din Al Doilea Război Mondial.

În 1775 a izbucnit Revolta Preoților, când Fortul Saint Elmo și Bastionul St James Cavalier au fost capturate de cei 13 preoți rebeli . Ordinul a reușit să recucerească Sfântul Elmo și rebelii din fort s-au predat și ei. Au fost judecați, unii exilați, alții închiși și trei dintre ei executați.

La începutul sec. XIX,  sub ocupația britanică,  fortul a fost modificat. Zidul de apărare al Bastionului Sf. Ioan, privind spre Portul Mare, a fost transformat în cazemată, cu locuri de tragere pentru soldați (1864) și în perioada 1897-1907 pe ea au fost postate  tunuri.

Pentru a separa zona civilă de zona militară, în 1880 a fost construită Poarta Victoriei (Victoria Gate).

S-a construit Podul Sf. Elmo (St. Elmo Bridge), care lega fortul de digul cu far.

În Al Doilea Război Mondial fortul a fost primul supus bombardamentelor (1940), apoi flota italiană a atacat (1941). Fiind detectată de o instalație de radar britanică, când s-a apropiat de fort, armata din el a tras prima cu tunurile. În timpul luptelor un bombardier italian a deviat în pod și l-a fost distrus. Abia în 2012 a fost înlocuit cu unul nou.

Postbelic fortul a găzduit și Academia de Poliție a Maltei. După proclamarea Republicii Malta, în 1972 artileria regală l-a părăsit. Din 1975 o parte a fortului a fost transformată în Muzeul Național al Războiului (National War Museum), care etalează arme și obiecte militare din cele Două Războaie Mondiale.

În perioada 2009-2015 s-au executat lucrări majore de restaurare.

Orașul Pápa, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Pápa, încadrat în județul Veszprém, Ungaria, este situat pe valea pârâului Tapolca. Pe teritoriul său arheologii au descoperit urme de louire încă din neolitic. Orașul s-a format pe locul unde au existat 11 sate. Prima dată a fost menționat documentar într-un act de donație (1214). 

Părerile istoricilor despre originea numelui orașului sunt împărțite.  Unii spun că provine de la cavalerul bavarez Popo, care deținea un conac acolo încă dinaintea formării orașului, alții că provine de la cuvântul púp, fiind construit pe un deal.

Majoritatea afirmă că provine de la expresia folosită de Regele Ștefan I când a primit coroana adusă de la Roma, Papa Silvestru trimițându-i-o prin Episcopul Asztrik: „Ecce papa misit mihi coronam”, adică „Iată, Papa mi-a trimis o coroană”.

În secolul XIII orașul era sediul unui arhidiaconat și se presupune că exista o biserică, construită sub Regele Ștefan I al Ungariei.

La sfârșitul secolului XIV a primit statutul de oraș-târg (oppidum). Pe malurile pârâului Tapolca s-au construit mai multe mori, care au ajutat la dezvoltarea orașului.

Treptat numărul populației a crescut, s-au creat breslele și orașul a fost extins. Din acea perioadă s-au păstrat câteva clădiri, între care Casa Korvin (Korvin ház), pe care azi o tăbliță precizează anul construcției și al modificărilor suferite în timp (sec. XV-XVI, fațada sec XVIII).

Inițial în oraș s-au stabilit franciscanii. Aceștia au extins vechea biserică, în stil gotic și au folosit-o până la Reformă, când a fost preluată de protestanți. Ruinele ei, depistate de arheologi, azi se află sub Marea Biserică Papală din centrul orașului.

Pe lângă Biserică Reformată în 1531 s-a fondat Colegiul Reformat (Református Kollégium), care a educat viitorii reprezentanți ai clerului până la Contrareforma habsburgilor (sec. XVII), când proprietara orașului, familia Esterházy, susținând recatolicizarea, l-a închis (1752). Totuși colegiul s-a mutat în satul Adásztevel și studiile au continuat sub conducerea profesorului de teologie, filozofie și matematică István Márton Mándi. După emiterea Decretului de toleranță religioasă, emis de Regele Iosif II, colegiul din Pápa și-a redeschis porțile (1783), profesorul s-a întors și l-a condus până la moartea sa. 

În 1797 s-a construit Internatul Colegiului Reformat (Református Kollégium internátusa), clădire în stil baroc, pe care azi este postată placa memorială Mandi Marton Istvan (1790-1831).

În 1804 a fost ridicat la rang egal cu școlile reformate din Debrecen și Sárospatak. Apoi s-a creat Academia Teologică Reformată (Pápai Református Teológiai Akadémia) cu facultățile de științe naturale, filozofie, științe umaniste și drept, cărora la sfârșitul secolului XIX li s-a alăturat și Institutul de Stat de Formare a Profesorilor. Acolo au studiat multe dintre personalitățile țării, între care Petőfi Sándor, viitor poet maghiar, revoluționar (1848-1849) și Jókai Mór, viitor  romancier, membru al Camerei Lorzilor, membru al consiliului de administrație Academiei Maghiare de Științe. După Primul Război Mondial colegiul a fost transformat în Școala Gimnazială și Liceul Petőfi Sándor și din 1939 o Școală Comercială. Postbelic a fost naționalizat (1948-1952), Institutul de Stat de Formare a Profesorilor a fost desființat (1959) și a funcționat ca Liceu teoretic până în 1994,  când a fost retrocedat Bisericii Reformate. Din 1998 studiile teologice au fost reluate și un an mai târziu i s-a alăturat  Școala de Artă Tanc-Lánc, nou înființată.

După Contrareformă, congregația reformată fiind în creștere, biserica a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul secolului XIX s-au adunat fonduri care, izbucnind Primul Război Mondial, s-au pierdut. Primind aprobarea să fie ridicată în zona Colegiului Reformat, în 1931 Teatrul Jókai, existent acolo din 1881, a fost demolat și în perioada 1932-1934 Biserica Reformată (Református templom) a fost terminată.

Clădirea, în stiluri arhitectonice combinate, neo-baroc, neo-renascentist și Art Nouveau, a fost prevăzută cu 2 turnuri, de 54 metri înălțime, legate printr-un fronton arcuit, dotate cu 4 clopote (1936). În piațeta din fața ei azi se înalță o coloană, pe care e așezat un vultur pregătit să zboare, Monumentul bătăliei de la Ihász (Az ihászi csata emlékműve), purtată în Războiului de Independență Rákóczi (1848-1849).

În prima parte a secolului XVII majoritatea locuitorilor orașului erau protestanți. În 1638, chemați de moșierul catolic László Csáki, în oraș s-au stabilit primii călugări ai Ordinului Paulin. Cu ajutorul lor moșierul a înființat o școală catolică, consemnată documentar din 1647. În perioada în care Liceul Reformat a fost desființat, a funcționat ca liceu principal. Acesta reînființându-se, școala a devenit particulară  și din 1794 liceu regal.

case construite în 1790

În 1802 clădirea liceului a fost restaurată și, preluată de benedictini, din 1911 a funcționat ca Liceu Benedictin. Unul dintre elevii școlii a fost Ferenc Deák avocat, membru al parlamentului și ministrul justiției în Guvernul Batthyány (1848), unul dintre cei 3 care au semnat acordul compomprimului austro-ungar, în urma căruia s-a format dubla monarhie.

clădire construită în sec. XVIII

În timpul celor Două Războaie Mondiale clădirea a fost transformată în spital militar. Postbelic a fuzionat cu școala elementară catolică și a devenit liceu de stat, din 1951 numit după fostul elev, devenit important colonel de armată, Colegiul Türr István (Türr István Gimnázium és Collégium), în care din 1974 a funcționat și o școală profesională, schimbată în 1997 cu una pedagogică, desființată în 2005, de când a rămas doar liceu.

În același timp cu școala, călugării paulini au construit și o biserică. Pe locul ei, în perioada 1734-1742 a fost construită Biserica Benedictină a Maicii Domnului (Pápai Nagyboldogasszony bencés templom), comandată de Episcopul de Veszprém, Ádám Acsády, a cărui stemă, sculptată în marmură roșie, a fost postată deasupra ușii de intrare.

Călugării franciscani, stabiliți în oraș încă din secolul XV și retrași după Reformă, au revenit în 1660, chemați de contele Ferenc Esterházy.

La cererea contelui, pe o parcelă din terenul său, au construit Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului” sau Biserica Franciscană (Pápai Kisboldogasszony templom vagy Ferences templom) și aripa de vest a mânăstirii (1678-1680). Complexul, avariat de incendii (1707, 1747), a fost refăcut de Episcopul de Eger Károly Eszterházy, când i s-a adăugat și aripa de est a mânăstirii (1764). Deasupra porții, într-o nișă, a fost postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, pe fațadă, în două nișe superioare, laterale, statuile Sf. Francisc, ținând o cruce în mână și Sf. Ecaterina, sprijinită pe o sabie, cu o pană de scris în cealaltă mână. Deasupra lor, central, a fost pusă stema reunită, reprezentând familiile Esterházy-Thököly. Turnul bisericii a fost construit pe latura sanctuarului, între naos și mânăstire.  

În 1950 comuniștii au dizolvat ordinele religioase. Biblioteca mânăstirii, cu mii de volume, vechi de sute de ani, au fost distruse și încăperile au fost trasformate în birouri de stat. După schimbarea regimului politic clădirea a fost abandonată și a început să se ruineze treptat. 

Pe la mijlocul secolului XVIII contele Esterházy a devenit proprietarul localității. Pe cheltuiala sa, în perioada 1774-1786 s-a construit Biserica Catolică Sf. Martir Ștefan (Szent István vértanú katolikus templom), azi situată în Piața centrală  (Fö tér), numită și Marea Biserică Papală. Clădirii, în stil baroc târziu clasicizant, i s-au ridicat două turnuri, înalte de cca. 57 metri, dotate cu câte 2 clopote.

Pe turnuri au fost create coloane, pentru a susține partea superioară din cupru, pe care a fost postat câte un ceas. Între turnuri, partea superioară a fațadei principale a fost decorată cu sculpturi.

În biserica de 42 metri lungime, 22 metri lățime și 24 metri înălțime, azi se intră pe o poartă laterală, situată sub turnul din dreapta.

În interior, pe tavan s-au creat cupole, separate prin arcade. Pereții și cupolele au fost decorate cu fresce care, prin scene și personaje religioase, prezintă viața Sf. Ștefan.

În altarul principal s-a așezat o masă masivă, în spatele căreia a fost postată o pictură cu scene religioase, străjuită de câte 2 coloane, între care au fost postate statuile Sf. Ștefan și Sf. László, deasupra lor  câte doi îngeri, toate din marmură de Carrara.

În biserică s-au amenajat patru altare laterale, numite Sf. Ioan de Nepomuk, Sf .Ana, Sf .Iosif, Sf. Carol de Borromeo și Capela Fecioarei Maria, în al cărei altar azi se află statuia Sf.Ștefan Martir. Deasupra intrării principale s-a creat un cor, în care a fost postată orga.

În decursul timpului în cripta de sub biserică au fost înmormântați mai mulți membri ai familiei Esterházy și personalități religioase.

În fața bisericii se află o fântână (szökőkút) cu un bazin rotund, din piatră. În mijlocul lui, pe un piedestal, se află statuia din bronz a unei femei, ținând într-o mână un ulcior și cu cealaltă sprijinind pe umăr alt ulcior, din care curge apa. 

Pe laturile externe ale piedestalului se află patru statui, reprezentând un pește și capetele de taur, berbec și leu.

În aceeași perioadă contele s-a ocupat și de construirea unui castel personal. În spatele biserici a existat un vechi castel, construit în secolul XV de familia nobiliară Garai. Avariat de trupele otomane (sec. XVI), apoi de un incendiu, în 1707 a fost ocupat de trupele habsburgice. După retragerea lor, treptat s-a degradat. În perioada 1743-1784 pe locul lui s-a construit Castelul Esterházy (Esterházy kastély), în stil baroc, cu trei laturi, în formă de U, înconjurat de un imens parc privat, spre care s-a orientat aripa principală unde, deasupra intrării, a fost postată stema familiei, vizibilă și azi.

În aripile laterale s-au amenajat camerele oaspeților, în cea de vest și apartamentul contelui, iar în cea de est o capelă. Au fost construite și clădiri pentru grajduri, pentru trăsuri și două case pentru paznici. Proprietatea a fost înconjurată de un gard din piatră.

În anul 1806 castelul a fost renovat, în el s-au amenajat Sala Strămoșilor, Sala Nádor, o sală de ceremonii și s-a creat poarta castelului, „păzită” de doi lei din piatră, ținând stema familiei. 

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat, gardul și poarta au fost distruse (1945). Apoi a fost ocupat de trupele armatei sovietice, care au închis capela și deteriorat interiorul. Localnicii, nemulțumiți că parcul le fusese inaccesibil, au tăiat mare parte din copaci.

După ce exteriorul a fost renovat (1960), până în 1990 castelul a fost folosit ca bibliotecă, școală de muzică, centru cultural și muzeu de istorie locală. În 1973, la comemorarea a 150 ani de la nașterea sa, în parcul din fața castelului a fost dezvelită statuia Petőfi Sándor (Petőfi Sándor szobor).

În perioada 1999-2015 castelul a fost restaurat și clădirile din Piața centrală renovate. Capela a redevenit funcțională, în ea azi desfășurându-se nunți, botezuri, etc. Apoi a fost creată poarta din fier forjat (2019). Deși se poate vizita, eu l-am găsit închis (octombrie 2021).   

În secolul XVIII în oraș au s-au mutat coloniști germani și treptat  s-a extins.

S-au înființat mai multe școli,  din care unele funcționează și azi.

Școala Romano-Catolică (Római Katolikus Iskola)

Liceul Tarczy Lajos (Tarczy Lajos Gimnázium)

Un secol mai târziu s-au construit majoritatea clădirilor care s-au păstrat până azi,  situate în centrul localității, unele dintre ele sedii administrative. Primăria Pápa (Pápai Városháza), o clădire în stil clasicist, pe al cărui fronton se vede stema din piatră a orașului, a fost construită în 1823.

Un an mai târziu a fost ridicată  clădirea în care azi funcționează Judecătoria Pápa (Pápai Bíróság).

Placa, situată pe o altă casă, menționează că acolo a locuit Petőfi Sándor în anii 1841-1842.

Încă din 1748 în oraș s-a creat o comunitate evreiască, care în decursul timpului a crescut, ajungând în 1880 să reprezinte 25% din populație.

În 1846 au construit o Sinagogă ( Zsinagóga).

În timpul ocupației germane a orașului (1944), într-o fabrică locală s-a creat un ghetou, în care evreii au fost închiși, apoi transferați în lagărele de exterminare.

Din cei peste 2.500 de evrei deportați, postbelic s-au întors doar cam 10%. Azi fosta sinagogă este părăsită.   

Războiul este amintit și prin una dintre plăcile postate pe case, cea care amintește de Kiss Zoltan (1914-1952), locotenent colonel, parașutist militar, unul dintre creatorii parapantelor militare. 

Orașul a fost principalul centru comercial al vinurilor din regiune.

În perioada 1945-1983 a fost capitala administrativă a regiunii.

Castelul Taródi- Sopron, Ungaria

Publicat pe de
1

Castelul Taródi (Taródi-vár), din Ungaria, este situat în cartierul Felsőlövérek din Sopron, pe versantul sudic al dealului Nándo, în apropiere de o zonă împădurită, care în 1753 era acoperită de livezi.

A fost numit după proprietarul său, István Taródi (1925-2010), care l-a conceput și construit singur. Încă de la 20 de ani, pe terenul părinților săi, a construit un castel de lemn, înalt de 8 metri (1945). Un an mai târziu s-a căsătorit, în 1951 a cumpărat terenul pe care se află azi castelul, unde l- a reconstruit pe cel de lemn și l-a acoperit cu șindrilă făcută din scânduri vechi.

Dorind să-l înlocuiască cu unul din piatră, împreună cu familia a făcut multe călătorii prin țară, pentru a studia arhitectura vechilor castele. În 1959, în plină iarnă, a săpat fundațiile viitoarei zone de locuit. Treptat a dărâmat părți din castelul de lemn și le-a înlocuit cu unele din piatră. După ce a terminat locuințele, familia s-a mutat acolo.

A continuat construcția castelului până la moartea sa, mai mult singur, ocazional ajutat de fiii săi. A folosit aproximativ 200 de vagoane cu pietre și cărămizi, majoritatea clădirilor fiind clădite din gneisul exploatat în zonă, una dintre cele mai vechi roci de pe Pământ.

Castelul, imitându-le pe cele medievale, a fost prevăzut cu mai multe turnuri, cel mai înalt având 20 metri înălțime. Suprafața de aproximativ 4300 m² a fost înconjurată cu un zid din piatră, în 2008 încă neterminat.

În curtea castelul a plantat specii exotice rare, unul fiind castanul dulce, postat și pe stema familiei, alături de cele 12 triburi, reprezentând cei 12 membri ai familiei. La intrare a creat Turnul porții, înalt de 16 metri, în care se urca printr-o scară spirală interioară. Din exterior era accesat printr-un pod mobil, străjuit de basoreliefuri.

Cele două Turnuri de veghe, cilindrice, unul de 20 metri și celălalt 16 metri înălțime, erau de asemenea accesate printr-o scară spirală interioară. Pe unul dintre ele a postat o rotativă care, prin învârtire, arăta direcția vântului.

István intenționa să ridice și alte turnuri dar s-a îmbolnăvit și a murit. Fundațiile a două turnuri, situate în partea cea mai înaltă a suprafeței castelului, rămase neterminate, se mai văd și azi.

La unul dintre capetele curții a creat o fântână. Având ca model depozitul de vinuri al mânăstirii din apropiere, de acolo a săpat un tunel, care se întoarce la puțul fântânii.

Azi pe una din laturile curții se pot vedea uneltele folosite în vinificație.

La subsolul clădirilor a creat spații de depozitare și o cramă.

Într-unul din ele este etalat un teasc din lemn, în care se storceau strugurii, vechi din 1811.

În timpul săpăturilor a descoperit artefacte, datate din 2.500 î.e.n., unele dintre ele azi expuse în încăperile castelului, alături de alte obiecte vechi, adunate de el în decursul timpului.

Camerele păstrează mobilier din secolul XIX și pe pereți sunt expuse tablouri ale artiștilor amatori, unul dintre ele înfățișându-l pe Taródi în postura de nobil medieval.

Castelul este administrat azi de descendenții familiei și, contra cost, poate fi vizitat.

Sopronbánfalva-Sopron, Ungaria

Publicat pe de
1

Satul Sopronbánfalva, situat în nord-vestul Ungariei, din 1950 aparținând orașului Sopron, a fost menționat prima dată documentar din 1277, dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită de celți, apoi de romani, din secolul VI de triburile bavareze și france. Populația a rămas mult timp predominant germană. Tradiția orală spune că în anul 971 un călugăr bavarez, însoțit de misionari, s-a așezat în zonă.

În anul 1397 s-a construit Biserica Catolică Maria Magdalena (Mária Magdolna templom), azi situată în mijlocul satului.

În perioada 1552-1673 a fost folosită de lutherani, apoi trimișii Episcopului Catolic de Győr, însoțiți de o escortă militară, au preluat-o cu forța.

Biserica a fost înconjurată cu un zid de piatră și lângă ea s-a creat cimitirul, care a funcționat până în 1786.

În secolul XV pe dealul de la marginea satului s-a construit o capelă, în amintirea Episcopului Wolfgang, ulterior devenită loc de pelerinaj. Capela a fost îngrijită de un pustnic paulian. În ea s-a postat o copie a picturii Madona Neagră, adusă de călugării din Częstochowa (Polonia). În 1481, la cererea consiliului orașului, călugării paulini s-au stabilit în zonă, în perioada 1482-1495 au înființat Mânăstirea Paulină (Pálos kolostor) și, pe locul capelei, au construit o biserică gotică, în al cărei altar au mutat icoana. Până azi s-au păstrat fragmente din parterul mânăstirii, sanctuarul și 3 ferestre ale bisericii, reconstruite ulterior.

În timpul invaziei turcești (1532) populația a părăsit satul. Călugării paulini au fugit în Neustadt (Austria), luând și icoana cu ei. Turcii au jefuit, apoi distrus mânăstirea. În jurul anului 1610 satul a fost repopulat și călugării s-au întors. Cu sprijin regal și din donațiile familiilor de nobili, reveniți la catolicism, în perioada 1643-1648 a fost reconstruită mânăstirea, în stil baroc, formă care s-a păstrat până azi.

În aripa de sud-est a clădirii la etaj au amenajat o sală în care, până în 1786, au fost pregătiți viitorii preoți ai ordinului, între care și Széchényi Pál, viitorul Arhiepiscop de Kalocsa. La parter s-a amenajat sala de mese (trapeza), decorată în secolul XVIII cu fresce reprezentând istoria ordinului. Lângă mânăstire au construit Calea Calvarului, cu 5 stații în loc de 14 (1667).

Călugării dețineau mai multe loturi de pământ pe care practicau agricultura și viticultura.  Pentru depozitarea vinului, la subsolul mânăstirii au creat pivnițe.

În 1728 clădirea a fost grav avariată de un incendiu. Ulterior refăcută, interioarele au fost bogat ornamentate. Până în 1750 din sat spre mânăstire s-a construit o scară, în stil baroc, cu 88 trepte, separate prin mici terase, flancată cu 14 statui, reprezentând sfinți.

După Decretul de toleranță religioasă, emis de de Împăratul Iosif II (1781), în sat s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Egyház). A fost ridicată pe un teren mlăștinos, deținut de fierarul satului, susținută de piloni, a căror fixare în nămol a durat o lună. Biserica a fost sfințită în 1785. Abia în 1869 i s-a ridicat un turn în stil gotic, prevăzut cu 3 clopote, unul dintre ele fiind rechiziționat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pe care a fost postat un ceas, adus de la Viena.

În 1809 trupele lui Napoleon au invadat Sopronul, implicit zonele înconjurătoare. Au jefuit biserica și transformat mânăstirea în spital militar. După retragerea lor, clădirea a fost folosită ca locuințe pentru ofițerii și muncitorii calificați ai primei mine maghiare, deschisă în apropiere. În perioada 1825-1860 a fost preluată de comunitatea catolică, ulterior folosită iar ca spital militar și în final ca depozit.

În 1887 mânăstirea și terenurile aferente au fost cumpărate de  Zalka János, Episcopul Catolic  de Győr și în 1892 ocupată de călugărițele carmelite, venite din Mayerling. Ordinul Carmelit fiind foarte strict, mânăstirea a fost reconstruită după necesitățile lor. Biserica a fost renovată și refăcută. Spațiile de locuit au fost reduse, partea de sanctuar a bisericii a fost zidită, la parter s-a creat un oratoriu, la primul etaj o cameră de cusut și apartamentul preotului, care avea o intrare separată în biserică.  

După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), zona Sopronului a fost atribuită Austriei. Nedorindu-se alipirea, în 1921 a izbucnit Revolta din Ungaria de Vest, oprită după negocierile de la Veneția. În Sopron s-a ținut un referendum care a ales integrarea Sopronului, implicit a satului, în Ungaria.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în subsolul mânăstirii a fost creat un adăpost, care a salvat sute de oameni. În 1944 s-a înființat lagărul de muncă Sopronbánfalva, în care au fost aduși militari maghiari și prizonieri de război, apoi mare masă a localnicilor germani au fost evacuați (1946). În 1948 școlile bisericești au fost naționalizate și 2 ani mai târziu mânăstirea închisă, ulterior transformată în Azil Psihiatric și Social. De asemenea Biserica Evanghelică a rămas fără pastor.

Sub comuniști biserica a fost renovată și sanctuarul redecorat cu picturi. Într-una dintre ele, arătându-și ura față de regim, pictorul l-a înfățișat pe Arh. Mihail luptând cu diavolul, ultimul având fața lui Stalin.

În 1981 restaurarea scării cu statui, aproape distrusă, a fost terminată.

După schimbarea regimului politic mânăstirea a fost retrocedată Ordinului Carmelitelor (1991). Neavând bani să o întrețină, în 2004 au vândut-o omului de afaceri și colecționar de artă Kovács Gábor, care a renovat-o (2009-2011) și transformat-o în hotel. Din 2015 complexul a intrat în administrarea statului.  

De la mânăstire, urmând o alee pietruită, continuată de un drum de pământ, prin mijlocul pădurii, se ajunge la Cimitirul Eroilor (Hösi Temetö).

În timpul Primului Război Mondial la Bánfalvá a fost înființat un spital militar  pentru prizonierii de război, în care au murit aproape două mii de soldați austrieci, italieni, francezi, sârbi, turci și unguri. Aceștia au fost îngropați pe terenul aflat nu departe de mânăstire. Pe morminte au fost inscripționate numele lor și postate cruci sau semilune, în funcție de religia de care aparțineau. Azi lângă poarta inferioară se află un memorial al victimelor acelui război.

Ulterior în cimitir au fost înmormântate victimele bombardamentelor celui de Al Doilea Război Mondial și cei 36 de soldați, ai echipei din Szolnok, decedați prin bombardarea spitalului. Reprezentând primul pilot maghiar, nobilul László Molnár, decedat în 1944, piatra funerară a fost postată în partea superioară a Memorialul Primului Război Mondial.

Începând cu anii 1950 cimitirul a fost îngrijit de localnici și elevii din Sopron, familiile celor decedați neputând să vină acolo din cauza fâșiei de graniță, situată în apropiere.

Citește și Castelul Taródi- Sopron, Ungaria

Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

Publicat pe de
1

În secolul XIX orașul Sopron, azi în Ungaria, aparținea Imperiului Habsburgic. La începutul secolului a început sistematizarea lui. Lângă Biserica Caprei, zonă unde se afla și Primăria, s-a creat actuala Piață centrală (Fő-tér). Între 1829-1834 a fost construită o clădire în stil clasicist, în formă de L, cu 2 etaje. În 1919, pe fațada părții centrale s-a creat un balcon, străjuit de coloane corintice, deasupra lor un fronton triunghiular, pe care a fost postată stema județului Sopron, primind forma actuală. Azi în ea funcționează Primăria Județeană (Vármegyeháza) și o parte din Arhivele Orașului, care păstrează documente încă din 1162.

Una din clădirile care delimitează piața, în stil baroc, azi numită Palatul Storno (Storno palota), l-a găzuit pe Regele Matei Corvin în iarna 1482-1483. În 1872, după ce a moștenit afacerea tatălui, fiul lui Ferenc Storno a cumpărat casa și a transformat interiorul în stil istoricist. În ea Franz Liszt a susținut 2 concerte (1840, 1881). Inițial Ferenc Storno fusese curățător de coșuri. Având talent la desen, a fost angajat la diverse comisii, apoi a studiat pictura la Viena și a participat la ridicarea mai multor monumente. Azi în cele 2 etaje funcționează Muzeul Storno, care etalează colecția familiei, azi în proprietatea Muzeului Sopron.

O parte a pieței a rămas ocupată de Casa Farmaciei (Patika ház), clădire din secolul XVI, demolarea ei fiind interzisă de Regele Ludovic II. La mijlocul secolului XX în ea s-a amenajat o sală și din 1968 în ea funcționează Muzeul Farmaciei (PatikaMúzeum).

Treptat clădirile din zonă au fost restaurate și altele noi au fost construite. Pe majoritatea azi se află plăci memoriale ale personalităților orașului cum ar fi cea care-l amintește pe Fényi Gyula (1845-1927), iezuit și astronom maghiar, care a condus Observatorul Haynald. A fost prima persoană care a demonstrat o corelația între numărul de proeminențe solare și numărul de pete solare. Între 1880 și 1919 a asamblat peste 6.000 de desene ale Soarelui, toate folosind același instrument. Azi craterul Fényi de pe Lună și un asteroid îi poartă numele.

O altă placă amintește de Altdörfer Viktor (1860-1940), conducătorul orgii și corului bisericii lutherane, compozitor și pianist, care a susținut sute de concerte.

Casa Töpler (Töpler ház), clădire în stil baroc, a fost cumpărată în 1828 de doctorul Károly Töpler, cel care a luptat împotriva cruntei epidemii de holeră din 1830-1831.  

Pe locul unei case, distrusă în asediul Sopronului, făcut de armatele lui Vak Bottyán (1706), în 1872 a fost construită Casa Schreiner (Schreiner ház), în stil neobaroc. Obuzele din vechea casă au fost recuperate și, spre amintirea luptei, așezate pe o lespede de piatră, lateral de clădire. 

Străzile orașului, înguste, erau foarte aglomerate și micii meseriași nu prea mai aveau loc să-și desfășoare activitățile.

Treptat s-au mutat în afara zidurilor orașului, în zona Bisericii Catolice „Sf. Ioan”, unde și-au creat atelierele.

Într-una dintre casele din zonă, proiectată de el însuși, a trăit arhitectul maghiar, profesor universitar Winkler Oszkar (1907-1984).

La mijlocul secolului XVIII orașul a început să se extindă. Inițial s-au construit case în zona de pajiști și grădini din jurul lacului Lóúszáto. În 1772, pe locul actualului Gimnaziu Széchenyi, a existat o moară de vânt, în care iezuiții interpretau piese de teatru, ulterior și actori profesioniști, sosiți în oraș (1730). Având succes, pe locul morii a fost construit un teatru (1769). Refăcut în 1788, a funcționat până în 1841. În 1857 fost înlocuit cu clădirea Gimnaziului Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium), atunci catolic. Acesta a fost naționalizat în 1872, în Primul Război Mondial transformat în Spital militar și interbelic a funcționat din nou ca școală, apoi liceu de băieți și în Al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea de spital militar. Postbelic a fost transformat în Liceu de băieți, apoi Liceu Profesional în cadrul poștei și după 1990 a redevenit gimnaziu. Clădirea a fost restaurată în anul 2006.  

În 1798 a fost construit un Cazinou (Régi Kaszino), care a ars într-un incendiu (1834) dar în decursul unui an a fost refăcut. În el Franz Liszt a susținut unul dintre 3 concerte care au avut loc în oraș (1846), primul la vârsta de 9 ani (1820) și s-a desfășurat întâlnirea medicilor și naturaliștilor maghiari (1847). În perioada 1853-1891 a fost folosit ca și cazarmă. Azi într-o parte din fosta clădire funcționează o Școală Primară.

În jurul anului 1840 lacul a fost drenat și s-a creat o piață, delimitată de case, actuala Piață Petőfi (Petőfi tér), numită după poetul Sándor Petőfi care, la numai 17 ani, s-a înrolat în regimentul de infanterie a lui Goller (1839) și a staționat în Sopron 6 luni, fiind găzduit în internatul liceului.

La un an după drenarea lacului, pe latura de nord a pieței a fost construit un alt teatru, folosit și ca sală de bal, Teatrul Petofi (Petőfi Színház).

Pe fațada principală i s-a creat un balcon, susținut de coloanele dorice ale vechiului teatru. Deasupra lui, o pictură prezintă scene din viața teatrului și a orașului. Azi în fața teatrului tronează statuia poetului, în mărime naturală.

În stânga teatrului, într-o clădire construită în 1890, în stil eclectic, cu fațada neo-renascentistă, azi funcționează Muzeul de Artă (Festoterem Múzeum), cu expoziții ale artiștilor din Sopron.

Pe rând, în zona care se întindea de la teatru la Biserica Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu”, au început să se construiască case și palate, în final formându-se actuala  Piață Széchenyi (Széchenyi tér), numită după primul cetățean de onoare al orașului.

El a participat activ la înfrumusețarea orașului, în acea perioadă mai ales la formarea unei promenade, central, de-a lungul pieței, pe care a plantat copaci. În onoarea lui, în 1895 a fost postată statuia Széchenyi (Széchenyi szobor).

Încă din mijlocul secolului XVIII contele Széchenyi cupărase în zona bisericii trei case, unde a păstrat o parte din colecțiile sale de monede și hărți. Colecția de hărți a donat-o fundației Muzeului Național în 1802. În timp a modificat casele, le-a creat o fațadă unitară, le-a unit în formă de U și în 1851 Palatul Széchenyi (Széchenyi palota) a fost finalizat.

Unele dintre case au devenit sediul unor instituții. Casa lui Jenő Széchenyi (1856) a fost cumpărată de Banca de Economii Sopron (Soproni Takarékpénztár).

Casa Újhelyi (Újhelyi ház), construită de familia căreia îi poartă numele, a fost construită pe locul unde au existat trei case mici (1850). În una dintre ele, până la reconstrucție, a funcționat Oficiul Poștal, păzit în iarna 1839-1840 de Sándor Petőfi, fapt înscris pe tăblița memorială, situată azi casă.

Desființându-se Oficiul Poștal, în perioada 1911-1913 a fost construit Palatul Poștei (Posta palota), în stil art nouveau maghiar. Deasupra intrării principale a fost postată stema Ungariei. Stema și mobilierul în stil art nouveau s-au păstrat până azi. În timpul săpăturilor pe acel loc a fost găsită piatra funerară a senatorului roman Quintus Sosius Senecio.

Azi în colțul dintre piețele Széchenyi și Petőfi se află Casa Culturii Maghiare (Magyar Művelődés háza) cu Centrul Cultural Franz Liszt (Liszt Ferenc Kulturális Központ). În 1872 una dintre rondele mari ale zidului orașului a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicată o clădire în stil eclectic, în care s-a mutat Asociația Cazinoului Sopron, care în decursul timpului a găzduit numeroase baluri și concerte, la care au participat și Franz Liszt, Béla Bartók, Ferenc Lehár și unde a avut loc primul spectacol de cinema al orașului (1896). Din 1942 a fost numită Casa de Cultură Maghiară.

În 1963 clădirea a fost modificată. Pe fațada de est, în stil neo-renascenstist, a fost creat un hol de intrare. Pe cea de sud, la al treilea etaj, a fost decorată cu arcade, susținute de perechi de statui din piatră. În 2002, după restaurare și reamenajare, culturii i-a rămas un spațiu restrâns, restul fiind amenajat ca Centru de Conferințe, cu  3 săli mari (sala Széchenyi cu 600 locuri, sala Liszt cu 450 locuri, sala Petőfi cu 250 locuri) și 5 săli mai mici, fiecare cu 40 de locuri.

Treptat și în alte zone, situate în afara zidurilor Orașului vechi, s-au ridicat noi clădiri.

Într-un dintre ele, fosta casă a familiei Zettl, József Zettl fiind cel care a înființat în oraș prima fabrică de băuturi spirtoase și oțet de vin (1844), azi funcționează un muzeu privat, Muzeul Zettl-Langer (a Zettl-Langer Gyűjtemény). Fiul lui József, deși a dorit să devină pictor, după moartea tatălui a trebuit să preia conducerea fabricii. În decursul timpului a adunat numeroase piese de artă, antichități, pe care nepotul său le-a adunat într-o parte a casei  și în 1955 a deschis muzeul.

Pentru a se face legătura între cele două părți ale orașului, în unele zone zidurile au fost dărâmate și s-au creat pasaje, unul dintre ele fiind Pasajul Lenck (Lenck átjáró), care trecea prin cele trei curți interioare ale complexului de case deținut de familia Lenck. 

După ce a fost grav avariată de bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, casa a fost demolată.

În a doua jumătate a secolului XIX zona actualei Piețe Paprét (Paprét tér), atunci teren mlăștinos, de-a lungul pârâului Ikva, a fost drenată, umplută cu pământ, pe laturile sudică și vestică s-au construit case de locuit și în zona centrală a fost amenajat un parc.

În timpul lucrărilor au fost descoperite rămășițe ale atelierelor de olărit romane și ale șanțului prin care apa era deversată din castelul medieval spre pârâu.

În zona parcului a fost construit primul Gimnaziu din Ungaria (1867), clădire încadrată ca monument istoric din 2012.

După înființarea comunității evreiești ortodoxe (48 membri), în perioada 1890-1891, în sudul pieței, a fost construită Sinagoga Ortodoxă (Ortodox zsinagóga), o clădire în stil istoricist, din cărămidă, cu 2 etaje, acoperită cu ardezie, căreia inițial i s-au amenajat sala bărbaților, la etaj galeria femeilor, susținută de coloane din fontă. În 1911 s-a construit baia rituală și în 1917 Yeshiva (instituție pentru studiul Torei). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în jurul clădirii s-a înființat un ghetou, din care în 1944 evreii au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Puținii supraviețuitori, au adminstrat sinagoga până în 1956, când ultimul rabin a emigrat în America. Până în 1989, în administrarea Societății de Diseminare Științifică (TIT), clădirea nu a fost folosită și s-a ruinat. În anul 2004, pentru a cinsti persoanele decedate, lângă sinagogă s-a inaugurat un monument. Un an mai târziu clădirea a fost preluată de Primăria Sopron.

Într-una din casele cartierului, format de-a lungul timpului în jurul Piețe Paprét, în 1929 a fost deschis primul cinematograf, al rețelei de cinematografie Kultik, Cinematograful Elit (Elit mozi), care funcționează și azi.

O altă piață a orașului de azi  se află pe locul unde, în vremea romanilor, exista un cimitir, situat în afara zidului exterior al orașului, lângă pârâul Rák. În 1870 pârâul a fost acoperit cu un fel de boltă, pe care s-a creat Piața Deák (Deák tér), mărginită de vile și palate ale familiilor înstărite. A fost numită după Ferenc Deák (1803-1876), fostul ministru de justiție al Ungariei în prima parte a Revoluției Maghiare 1848-1849, cunoscut drept „Înțeleptul națiunii”.

În anul 1892 la capătul de est al pieței s-a construit Vila Lenck (Lenck villa), clădire în stil neoclasic-eclectic. Falimentând, familia Lenck a pierdut-o (1901).

O perioadă a fost locuită de moștenitorul tronului danez, cel care ulterior a devenit Regele Frederic XVIII al Danemarcei.

În 1913 în vilă s-a deschis primul muzeu permanent din Sopron. Avariată, postbelic clădirea a fost refăcută. În anii 1960-1970, deschizându-se și alte muzee, colecțiile au fost mutate, în muzeul inițial rămânând doar colecția etnografică. După anii 1990 clădirea a fost neglijată, s-a deteriorat și muzeul a fost închis. Abia în 2020, după renovări majore, muzeul a fost redeschis. El etalează colecția etnografică, viața din Sopron la sfârșitul secolului XIX și tradițiile meșteșugarilor.

Perimetrul vilei este înconjurat cu un zid pe care, în interior, se pot vedea mai multe monumente funerare din vechiul cimitir lutheran.

În capătul de vest al pieței a fost construită Academia de Studii Religioase, apoi între ea și Vila Lenck a fost amenajat un parc, mărginit de clădirile construite la începutul secolului. În parc azi se află mai multe monumente dedicate eroilor.

Monumentul Eroilor Regimentului 18 Infanterie din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 18. gyalogezred) a fost dedicat celor căzuți în luptele din Eszterháza și Mexikopuszta.

După desființarea dublei monarhii austro-ungare, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), semnat de reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici din 17 state, s-a recunoscut independența Republicii Austria Germană, căreia i-au fost atribuite patru județe din vestul Ungariei, între care și Sopron. Nemulțumiți, au rispostat printr-un război de gherilă împotriva austriecilor (1921). Au urmat negocierile de la Veneția, după care Ungaria a renunțat la lupta armată. La Sopron s-a desfășurat un referendum, rezultatul său ducând la alipirea zonei Ungariei. 

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (Az első világháború hőseinek emlékműve)- dezvelit în 1924

Totuși  părțile de vest ale județelor Vas, Sopron și Moson s-au alăturat Austriei și acum formează statul federal austriac Burgenland, iar Pressburg/Pozsony a fost atribuit Cehoslovaciei.

Monumentul Eroilor Regimentului de Infanterie 76 din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 76. gyalogezred), un leu rănit de o săgeată, așezat pe un soclu înalt de 1,6 metri, evocă cei 8,625 de soldați ai regimentului, pierduți în război.

După Tratatul de la Trianon numărul reformaților din Sopron a crescut și în perioada 1925-1929, la capătul de est al pieței, vis a vis de Vila Lenck, a fost construită Biserica Reformată (Református templom), cu un turn înalt, în 1938 dotat cu un clopot. Orga a fost postată în interiorul bisericii abia în 1940. În timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial biserica a afost avariată (1944), ulterior refăcută. O renovare majoră s-a efectuat abia în 1985-1986, când biserica a fost extinsă. Lângă intrarea în biserică în 2001 a fost postat bustul lui János Kálvin.

În fosta clădire a Academiei de Studii Religioase, mutată într-o clădire nouă, construită în anii 1929-1930, din 1957 s-a mutat Școala Lutherană de Formare a Profesorilor și azi funcționează Școala elementară Deák Teri (Deák Teri Általános Iskola).

În apropierea ei, pe colțul de nord-est al pieței, se află  Gimnaziul Evanghelic Eötvös József cu Colegiul Tehnic Sanitar și Colegiul de Artă (Eötvös József Evangélikus Gimnázium, Egészségügyi Technikum és Művészeti Szakgimnázium), numit după policianul care a militat pentru egalitatea în drepturi a evreilor și din 1866 Președintele Academiei Maghiare de Științe.

Într-o clădire de pe latura de nord a pieței funcționează Facultatea de Științe Economice Lámfalussy Sándor (Soproni Egyetem Lámfalussy Sándor Közgazdaságtudományi Kar), numită după cetățeanul belgian, de origine maghiară, expert în piața de capital, numit și „ părintele euro” (1929-2015).

În zona parcului a existat un monument creat în cinstea husarilor și a comandantului lor, morți în bătălia de la Limanova (1914). În 1950 monumentul a fost demolat. Spre aducere aminte, în anul 2015 a fost dezvelită statuia Muhr Ottmar (Muhr Ottmar szobor),  fostul comandant.

În bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial orașul a fost bombardat de mai multe ori și grav avariat. La război au participat mulți locuitori ai Sopronului, din care puțini s-au mai întors.

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)

Ce mi se pare ciudat este că în acea perioadă tulbure, cu bombardamente și lupte grele, ce-i drept la distanță de zidurile orașului, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan” (A római katolikus Szent István templom), o clădire cu un turn înalt, vizibil din depărtare (1940-1943), azi înconjurată de un parc.

În 1945 Sopron a fost ocupat de trupele sovietice.

În 1962 a fost înființată Universitatea de Silvicultură și Industria Lemnului, pe bazele fostei Academii a Minelor și Silvică (1846), înființată la Viena (1809). Ulterior zona fiind ocupată de trupele cehilor, academia a fost mutată la Budapesta, apoi la Sopron (1919), unde a funcționat până la Revolta Poporului din 1956, când majoritatea studenților și cadrelor au emigrat în Canada și în Vancouver s-a înființat Divizia Sopron, cu predare în limba maghiară. Din 1996a fost numită Universitatea Sopron (Soproni Egyetem).

Din anul 2020 în cadrul ei funcționează 7 facultăți, parte întreținute de o fundație privată, parte finanțate de stat. Campusul universitar este situat în mijlocul Grădinii Botanice din Sopron. În el s-au creat alei, pe care sunt postate statui și busturi ale diverselor personalități științifice, una dintre ele fiind statuia Dr. Török Béla (Dr. Török Béla szobra), inginer și doctor în silvicultură (1894-1934).

O parte din istoria orașului este redată de Fântâna Loialității (A hűség kútja). De pe un postament înalt (fântâna) se înalță o coloană, cu o cruce în vârf. Pe marginile ei, 3 statui din bronz, evocă trei evenimente importante. Statuia judecătorului István, ținând cheia orașului, redă perioada în care orașul a fost asediat de Regele Boemiei (1273) și au fost luați ostatici. Cu riscul pierderii lor, orașul s-a predat armatelor maghiare (1276), dovedindu-și astfel loialitatea. Statuia Primarului Mihály Thurner, ținând un buletin de vot, evocă referendumul la care acesta a îndrumat populația și prin care Sopron a ales să aparțină Ungariei. A treia statuie, o femeie ține o bucată din „cortina de fier”, evocă Picnicul Paneuropean, ținut la Sopron în 1989, care promova ideea Europei fără granițe.

Citește și Sopronbánfalva-Sopron, Ungaria

Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sopron, situat la granița de nord-vest a Ungariei cu Austria, în secolul XV devenise un oraș dezvoltat, organizat în perimetrul fostei Scarbantia romană. Populația, aparținând mai multor religii, avea construite biserici și sinagogi.

În marea invazie otomană, turcii au atacat orașul, dar nu l-au cucerit (1529), motiv pentru care mare parte a populației din zonele ocupate s-a refugiat acolo. Sopron a  rămas inclus în Regatul Ungariei, împreună cu toată zona din nordul Lacului Balaton, până în 1867.

Nedorindu-se să ajungă în stăpânirea turcilor, Biserica Maicii Domnului, situată lângă piața în care se țineau târgurile, a fost distrusă. Ulterior pe locul ei a fost construită o fântână (1719). A funcționat până în 1744, când s-a stricat și a fost distrusă. Pe locul ei, primind permisiunea, catolicii au ridicat Statuia Sf. Fecioară Maria (a Mária szobor), situată pe o coloană corintică înaltă, cu reliefuri care înfățișează scene biblice, având pe platformă îngeri cu felinare, tot ansamblul fiind înconjurat de un gard.

Cea mai veche școală din Sopron a fost construită pe un teren oferit de primarul orașului (1557). Tot el a emis un regulament, „Legile Școlii” și a scris piese de teatru, pe care școlarii le interpretau anual în Primărie. Apoi, în clădirea liceului de azi, a fost înființat un liceu maghiar (1657). În 1666 a fost fondată Biblioteca școlii în care azi se găsesc peste 400.000 de volume, unele foarte vechi. Ambele școli au fost închise în timpul Contrareformei.

După abolirea interdicției (1681), școlile au fuzionat  și au funcționat în clădirea actuală, situată în Piața Széchenyi. În secolul XIX clădirea a fost refăcută și extinsă de două ori (1825, 1894). Liceul Evanghelic Berszenyi Dániel (Berszenyi Dániel Evangélikus Gimnázium) a fost numit după un fost elev, devenit ulterior un cunoscut poet.

În 1636, primind acordul Regelui Ferdinand II, Episcopul de Győr a achiziționat un teren, din suburbia majoritar protestantă și a fondat Liceul catolic. Pe rând a fost condus de iezuiți, apoi de conducerea orașului, din 1777 de dominicani și, după desființarea ordinelor religioase, de profesori laici. După abolirea interdicției (1802), școala a fost preluată de benedictini, care l-au numit Liceul Catolic Sf. Astrik (Szent Asztrik Katolikus Gimnázium). În 1948 liceul a fost naționalizat. Azi în el funcționează Liceul Profesional Agricol Roth Gyula (Roth Gyula Mezőgazdasági Szakközépiskola).

În partea orașului vechi, situată între fostele ziduri romane, s-a continuat construcția de case, una dintre ele fiind cea a lui Ádám Erhárd Resch. În 1674 casa a fost cumpărată de văduva Prințului János Eggenberg, ducesa Maria Sidonia von Thannhausen. Fiind rudă cu margravul Brandenburg, i s-a permis un preot evanghelic personal, care ținea slujbele în Casa Eggenberg (Eggenberg ház),  slujbe au zite de afară de lutherani în timpul Contrareformei. Apoi în curtea casei s-a construit un amvon semicircular din piatră, decorat cu motive florale, pe care s-a portat stema familiei Brandenburg, în care preotul a predicat congregației timp de 2 ani (1674-1676). Clădirea a fost transformată în secolul XIX, dar stema s-a păstrat până azi. În ea funcționează Muzeul Copiilor (Macskakő Gyermekmúzeum).

În 1676 orașul a fost grav avariat de un incediu. Nu a trecut mult și a izbucnit o epidemie de ciumă (1695), care a decimat o parte din populație. Drept mulțumire că ciuma a dispărut și mulți au supraviețuit, lângă Biserica Caprei a fost ridicată  statuia Sf. Treime (a Szentháromság szobra).

Pe un soclu înalt, decorat cu personaje religioase, s-a ridicat o coloană care, sub forma unei ghirlande, a fost împodobită cu mici statui de îngeri. Deasupra a fost creată Sf. Treime, Tatăl, Fiul, între ei Duhul Sfânt, reprezentat printr-un porumbel, toți înconjurați de raze de aur.

În oraș s-a păstrat până azi Casa celor doi mauri (Ket Mor Ház), construită la începutul secolului XVIII, în suburbia de atunci. A fost creată din 2 clădiri conectate printr-o poartă, încadrată de două coloane corintice răsucite, pe care s-au postat 2 mauri.

Aceștia susțin partea superioară a porții, pe ornamentele căreia, central, a fost așezată o mică statuetă reprezentându-l pe Isus. 

Pe frontoanele caselor, în câte o nișă decorată, au fost postate statuile Sf. Maria și Sf. Iosif. Pe marginile frontoanelor veghează mici îngeri și în vârful lor au fost postate capetele Sf. Roh, ocrotitorul supraviețuitorilor ciumei și Sf. Florian, ocrotitorul pompierilor.

Tot în fosta suburbie s-a păstrat și o casă din 1666, fostă brutărie, azi Muzeul de panificație (Pékmúzeum). Primul brutar, Joachim Hübner, a activat până în 1699. Ulterior brutăria a funcționat neîntrerupt până la începutul anilor 1950, când a fost naționalizată. Pe lângă panificație, proprietarii cultivau vița de vie din care produceau diverse sortimente de vinuri, ocupație din care, după naționalizare, s-a întreținut și fiul ultimului brutar, devenit în 1909 patiser. Din fericire casa și echipamentul brătăriei au rămas intacte. Au fost achiziționate de Muzeul Sopron, amenajate și în 1975 deschis muzeul.

La începutul secolului XVIII în oraș s-au stabilit călugări dominicani. Aveau 2 case, cumpărate în zona actualei Piețe Széchenyi.

În perioada 1719-1725 pe locul lor au construit actuala Biserică Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu” (Szent Júdás Tadeus apostol katolikus templom) și lângă ea Mânăstirea Sf. Dominic (a Szent Domonkos kolostor) (1745-1750), în fața căreia azi se află statuia sfântului.

Pe fațada, în stil baroc, au fost create niște nișe în care au fost postate statuile unor sfinți: central Sf. Maria, lateral de ea Sf. Dominic și Sf. Ecaterina din Siena, deasupra Sf. Toma d’Aquino și Sf. Vincent de Ferrere și pe frontonul triunghiular, parcă veghind biserica, Sf. Tadeu.

În 1755 i s-au adăugat turnurile, la vremea aceea fiind singura biserică din oraș care avea două.

Interiorul a fost decorat cu sculpturi efectuale de unul dintre călugări (1745).

Dintre altarele vechi, până azi s-au păstrat cele ale Sf. Dominic și Sf. Vincențiu.

Treptat în oraș s-au construit clădiri în stil baroc și, dezvoltându-se, a devenit sediul Comitatului Ödenburg, până la mijlocul secolului XIX.

Într-una din case, numită atunci Casa Verde, la întrunirea Parlamentul Palatin din Főrendiház (1681), Pál Esterházy a fost ales palatin. Casa cu 2 etaje și o cramă mare a fost locuită pe rând de familiile de funcționari sau negustori. Incendiul din 1676 a distrus-o, apoi a fost refăcută în stil baroc, cu stâlpi toscani pe fațadă. Din 1774 a aparținut familiei Mártonyi, al căror fiu, Károly, a devenit inventatorul aparatului de respirat cu aer comprimat, al măștii de gaz și al tunului de gulaș.Din 1871 în casă a funcționat primul Liceu de fete din Sopron, apoi a intrat în posesia familiei Caesar, căreia i-a aparținut până în 1952 și căreia îi poartă numele simplificat, Casa Cézár (Cézárház). Azi la etaj se află un muzeu care etalează colecția pictorului József Horváth și la subsol Barul Cézár Pince, care servește diferite soiuri de vinuri.

Familia Esterházy deținea fosta clădire a Arhiepiscopului Oláh (sec. XVI), moștenită prin căsătorie de Miklós (1614). În acea casă Joseph Haydn a susținut mai multe concerte de cameră, azi comemorat printr-o placă în dreapta intrării. În 1921 de acolo au fost anunțate rezultatele Referndumului, prin care Sopron rămânea Ungariei. Azi în clădire funcționează Muzeul Silvic (Erdészeti Múzeum) cu expozițiile permanente: Colecția de vânătoare Béla Hidvégi, expoziția interactivă Pădurea și camera memorială Alma Mater, ultima prezentând tradițiile studențești din Selmecbánya (Banská Štiavnica, Slovacia).

O altă clădire, care în timp a intrat în posesia familiei Esterházy, documentele vremii o atribuie ca fostă reședință a Regelui Ferdinand II (1568-1637). Pentru ca acesta să ajungă în Biserica Caprei, clădirile au fost legate printr-un pasaj de lemn. Până în secolul XIX clădirea a aparținut mai multor proprietari, ultima fiind familia după care azi e denumită, Casa Kossow (Kossow ház). La subsol s-a păstrat o pivniță medievală în care funcționează Crama și Restaurantul Gyógygödör.

A urmat o nouă invazie otomană (1683), când orașul s-a predat fără luptă. A fost cruțat, dar a trebuit să plătească dări mari.

După ce aceștia au fost alungați de armatele austriece, orașul a fost inclus în Imperiul Habsburgic, de partea căruia a rămas și în timpul Răscoalei Curuților, condusă de Principele Transilvaniei Francisc Rákóczi II (1703-1711).

În secolul XVIII pe străzile care azi se deschid în Piața principală s-au construit și refăcut case rezidențiale și palate.

Una dintre clădirile vechi (1400), de la care s-au păstrat ușa și pivnița cu bolte, în 1770 a intrat în posesia contelui Lassberg, care a etajat-o. Un secol mai târziu a vândut-o Mânăstirii Lutherane (1866), care a transformat-o în reședința parohului. Azi Casa Tudósok (Tudósok ház) este folosită de administrația evanghelică.

Pe locul unei case mai vechi, în 1723, an înscris pe stema situată deasupra porții, Vilmos Artner a construit Palatul Artner (Artner palota). În decursul timpului a avut mai mulți proprietari, care au modificat-o. Postbelic clădirea a fost împărțită în 19 apartamente. După restaurarea din anul 2000, în clădire a fost deschisă Galeria Körmendi-Csák, unde sunt organizate expoziții temporare cu opere de artă contemporană.

Casa Hajnóczy (Hajnóczy ház) în 1734 a aparținut celebrului profesor și orator Dániel Hajnóczy. Fiul său a vândut-o în 1792 și de atunci a trecut prin mai mulți proprietari, care au modificat-o până la aspectul actual.

Din același an (1734) datează și Palatul Starhemberg (Starhemberg palota), în stil baroc, deținut de Péter Komáromy. În 1774 a fost cumpărat de  ofițerul Lajos Starhemberg, care l-a modificat în forma actuală. Ulterior a intrat în posesia avocatului József Pruzsinszky (1779).

Palatul Erdodi (Erdődy palota), în stil rococo (1740), a fost cumpărat în 1810 de familia Széchényi, care l-a deținut aproximativ 100 de ani.

Un alt palat, reconstruit de mai multe ori în secolele XVII-XIX, ajungând până la forma actuală, cu o fațadă baroc, cornișe decorate cu motive vegetale, în secolul XVIII a fost deținut de baronul Schilson. Un secol mai târziu a fost locul de întâlnire a reformiștilor, apoi a intrat în posesia familiei Festetics și în cele din urmă a familiei căreia îi poartă numele, Palatul Bezeredj (Bezeredj palota), al căror fiu, Pál Bezerédj, a devenit specialist și mentor în creșterea viermilor de mătase și al producției de mătase. 

În 1840 Franz Liszt a susținut în palat un concert. O legendă spune că și-a uitat pe pian mănușile. Dorindu-le ca amintire, doamnele s-au năpustit și în zarva creată, le-au sfâșiat. În amintirea lui pe clădire azi este postată o placă memorială.

Pe o casă din apropiere se află o altă placă memorială, a scriitorului și ziaristului Frankenburg Adolf (1811-1884), care a copilărit cu Franz Liszt.

De fapt azi majoritatea caselor au plăci memoriale. Una dintre ele, a călugărului piarist, profesorul universitar, fondator al lingvisticii istorice maghiare, Révai Miklós, menționează că acesta a locuit un an în acea casă (1800-181).

După emiterea Edictului de toleranță religioasă, pe locul vechii biserici de lemn, distrusă de incendiul din 1676, s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), clădire din piatră, fără turn, cu fundația construită peste 182 de grămezi de lemn de arin, care au stabilizat solul (1782).

Un secol mai târziu i s-a ridicat turnul, înalt de cca. 52 metri (1867), dotat cu 4 clopote, din care doar unul s-a păstrat până azi, restul fiind fiind rechiziționate în Primul Război Mondial și ulterior înlocuite cu unele mai noi.

Pe locul fostei Piețe de sare (Saltzmarkt) din 1428, unde ulterior s-au adăugat abatoare și exista mica Biserică de lemn „Sfânta Cruce”, în 1747 călugărițele Ordinului Ursulinelor, venite de la Győr, au cumpărat pe rând 2 clădiri, le-au remodelat, unit între ele și au înființat o mânăstire. De atunci piața a fost numită Piața Ursulinelor (Orsolya tér). În 1848 au cumpărat o altă clădire, cu 2 etaje, pe care au demolat-o parțial și până în 1860 au refăcut-o, înființând o școală, azi Gimnaziul Romano-Catolic al Ursulinelor (Szent Orsolya Gimnazium).

Cu ajutorul contesei Emilia Széchenyi, care a adunat mai multe donații, între clădirile mânăstirii și școală, în 1864 a fost construită Biserica Sf. Maria (Szent Mária templom) sau Biserica „Imaculata Zămislire” (Szeplőtelen fogantatás templom). Clădirea în stil romantic și neogotic, a fost prevăzută cu un turn înalt de 30 metri, dotat cu 3 clopote, al Imaculatei Concepții, Sf. Angela și Sf. Ursula, care s-au păstrat intacte până azi.

În timpul bombardamentelor din cel de Al Doilea Război Mondial biserica a fost distrusă (1945). Postbelic, în decursul a 2 ani, a fost refăcută în forma de azi. Pe fațada principală  a fost creată o fereastră mare, deasupra ei postată statuia Sf. Maria  (Imaculata Concepție). Pe laterale, deasupra celor 2 stâlpi, se află statuile Sf. Orsolya și Sf. Angela. Vitraliile, distruse în război, au fost înlocuite cu cele actuale (1999 și 2014).

Altarul principal a fost decorat cu picturi, central Sf. Maria, în stânga ei Sf. Angela Merici, fondatoarea Ordinului Ursulinelor și în dreapta ei Sf. Iosif. În secolul XX mânăstirea a fost desființată pentru o perioadă de timp. Și-a redeschis porțile la aniversarea a 200 de ani de la înființare.

Fostele abatoare din Piața de sare au fost create la parterul Casei Lábas (Lábas ház) și până în 1777 la etaj au funcționat birourile administrației orașului. În secolul XIX abatoarele au fost desființate și în locul lor, pe o porțiune, la fațada principală, a fost creat un coridor boltit, cu 6 arcade, de mărimi diferite.

În piața din fața casei a existat Fântâna Lebedelor. Pe locul ei, adusă din curtea Mânăstirii Franciscane, în 1929 a fost postată fântâna Sf. Maria (Mária-kút), un bazin de apă, postat pe un piedestal cilindric, deasupra statuia Sf. Maria cu Pruncul Isus în brațe, acesta îndreptând o cruce spre cer.Fântâna a fost bombardată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și postbelic refăcută. Despre construirea fântânii (1780) circulă o legendă care spune că un călugăr franciscan a fost de oamenii din Harka prins furând struguri. Drept pedeapsă aceștia l-au închis într-o chilie. Ciudat este că nu călugărul, ci oamenii au fost pedepsiți., fiind obligați să suporte cheltuielile construcției fântânii.  

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

Sopron, Ungaria: perioada romană- secolul XV

Publicat pe de
1

Orașul Sopron este situat județul Győr-Moson-Sopron din nord-vestul Ungariei, în apropiere de granița cu Austria. Este locuit preponderent de maghiari dar există și o puternică comunitate germană, orașul fiind oficial bilingv.  

Pe vremea Împăratului Tiberius zona a fost provincie romană, când orașul era numit Scarbantia și avea Forumul situat pe locul unde astăzi se află Piața principală (Fő-tér). În secolul IV orașul a fost fortificat cu trei ziduri de apărare, unul intern, unul intermediar și unul extern.

Rotonda

Atacați de triburile migratoare, romanii s-au retras și fortăreața a fost abandonată. Triburile au fost unite de Árpád, care s-a instalat în fosta cetate (sec. IX). Succesorul său Ștefan, ulterior înscăunat ca primul rege al Ungariei, a construit un castel și după un administrator al acestuia, orașul a fost numit Suprun.

L-a înconjurat cu noi ziduri de apărare, de 7-8 înălțime, construite pe fostele ziduri romane, interior și intermediar (sec. XI), la exterior a creat un zid din scânduri și între ziduri a creat un șanț.

Zidurile au rămas întregi până în a doua jumătate a secolului XIX, când orașul era deja foarte extins și o parte a zidurilor a fost dărâmată.

În anii 1960, pentru a se realiza legătura dintre centrul orașului vechi și actualele străzi, situate între zidurile romane mijlociu și exterior, cele mijlocii au fost sparte și s-a creat un pasaj, ale cărui poartă și scări au fost amenajate în perioada 2011-2012.

Tot în anii 1960 săpăturile au scos la iveală și restaurat Rotonda mică (kis körforgalom), zidul în care era încorporată, ambele din perioada romană târzie.

În fața zidului  s-au descoperit mormintele unui cimitir roman și o Biserică de lemn care, însă, nu au fost conservate.

Ulterior șanțul dintre ziduri a fost umplut și s-a creat Promenada Baley, încorporată în oraș, între fostele palate, clădiri cu magazine, etc.

În spatele Primăriei actuale se află Parcul Arheologic Scarbantia. În a doua jumătate a secolului XIX, pentru a se construi un drum, de 5 metri lățime, s-au făcut săpături. Ele au scos la iveală în partea de nord o clădire rezidențială din epoca romană și lângă ea un atelier pentru prelucrarea bronzului, în partea de sud o parte din zidul interior, lat de 3,5 metri, construit în 1340 de maghiari (sec. XI). De asemenea au fost descoperite și fundațiile de piatră a două clădiri din vremea lui Árpád. 

Pe locul ruinelor, acoperite de vreme, în 1913 a fost construit Cinematograful „Steaua Roșie” („Vörös csillag” mozi) în care inițial s-au proiectat filme mute, apoi sonore. A funcționat până în 1966, când a fost desființat. În amintirea lui, pe zidul paralel cu Primăria, Cercul de prietenie maghiar-austriac Corvinus a inaugurat o placă memorială (2010).

Alte artefacte se pot vedea în Muzeul Arheologic Scarbantia (Foruma Régészeti Múzeum), amenajat într-o clădire din apropiere.

În 1241 Regatul Ungariei a fost invadat de mongoli care, după victoria de la Mohl, l-au alungat pe succesorul Regelui Ștefan, Regele Bela IV. În drumul lor, neîntâmpinând o rezistență mare, au distrus jumătate din localități și au masacrat cam un sfert din populație.

Totuși după un an s-au retras, cercetătorii explicând prin faptul că fiind o iarnă grea, în primăvara anului 1242 teritoriul s-a transformat într-o enormă mlaștină și nemaiavând pășuni pentru cai, iar drumurile devenind aproape inaccesibile, au preferat să părăsească teritoriul.  

În 1273 Regele Otakar II al Boemiei a cucerit castelul dar, cu ajutorul populației,  armatele Regelui Ladislau IV al Ungariei și Croației (1271-1290) l-au eliberat. Pentru loialitatea lor, regele a ridicat orașul la rangul de oraș regal liber.

Locuitorii erau de mai multe religii. Orașul dezvoltându-se, au început să se construiasă mai multe biserici. Prima, azi cea mai veche din oraș, a fost Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Szent János templom), ridicată de Cavalerii Ioaniți, stabiliți în Sopron încă din 1217. După plecarea lor (sec. XV) biserica, deteriorată, a fost refăcută prin donațiilor localnicilor. În perioada 1636-1674 a fost folosită de iezuiți. După ce ordinul a fost dizolvat, clădirea a fost cumpărată de Jakab Meskó. Acesta a donat-o capitolului catolic care între anii 1886-1890 a restaurat-o și a folosit-o până în 1950.

Cavalerii au construit și un spital, lângă care au ridicat o capelă. Extinsă în secolul XIV, în stil gotic, a devenit Biserica Sfântului Duh (Szentlélek temploma). Un secol mai târziu, în prelungirea frontonului, s-a construit un turn mic, hexagonal, pe care a fost postată crucea. În 1782 biserica a fost refăcută în stil baroc, interiorul a fost pictat și altarul decorat cu sculpturi de lemn (1750). Orga bisericii datează din 1830.

În cel mai înalt punct al orașului, pe locul unde a existat o biserică a avarilor creștini, în 1278 a fost construită Biserica Catolică Sf. Mihail (Szent Mihály katolikus templom). Clădirea, în stil romanic, a fost prevăzută cu 20 de altare, decorate cu statui.

În perioada 1567-1584 a fost folosită în comun de catolici și protestanți. În 1605, în timpul Războiului de Independență Maghiar, biserica a fost jefuită de  trupele lui Bocksai, apoi a fost preluată de lutherani, care au îndepărtat sculpturile și au folosit-o până în 1674, când a revenit iar catolicilor, ca biserică parohială.

În decursul timpului a suferit mai multe reparații și renovări, cea din 1860, realizată de familia Storno, refăcând-o în stil gotic, cu interiorul în stil baroc. În mijlocul fațadei de vest se înalță turnul înalt de 48 de metri, cu un coif octogonal din piatră. În decursul timpului turnul a fost reconstruit de mai multe ori, pâstrându-se din secolul XIII parterul și primele 2 etaje.

În biserică s-a păstrat o singură statuie din lemn, reprezentând-o pe Maica Domnului, pe care lutheranii au mutat-o în pod. Când au revenit catolicii, ea a fost trimisă la Institutul Teologic Pázmáneum din Vien, înființat în 1619 de cel căruia îi purta numele. A fost readusă în biserică abia în 1865. De asemenea există obiecte religioase, din argint și aur, datate din secolele XVI-XVIII. În 1944 biserica a fost dotată cu o orgă.

Biserica se afla într-un cimitir, înconjurat de un gard, unde în Evul Mediu breasla măcelarilor a construit Capela „Sf. Iacob” (Szent Jakab kápolna), azi una dintre cele mai vechi clădiri din Sopron. Cimitirul devenind prea mic, mormintele vechi au fost reutilizate, atfel în cripta capelei au fost depuse oasele din mai multe morminte vechi, devenind un osuar. În secolul XVII a fost folosită de lutherani. Un secol mai târziu, din fondurile orașului, a fost reparată. În timp a fost folosită ca depozit de muniții, apoi de obiecte bisericești și în 1866 familia Storno a restaurat-o. 

În curtea bisericii se mai pot vedea câteva dintre pietre funerare vechi, cum ar fi cea a lui Joachim Maltzam (1664), mormântul familiei Voss (1768) și statuile care formează „Calea Crucii” (1892).

Biserica benedictină „Sf. Fecioară Maria” (Szűz Mária bencés templom) a fost construită de călugării franciscani la sfârșitul secolului XIII, azi situată în partea de sud a Pieței principale (Fő-tér). Lângă ea au ridicat o capelă și o mânăstire. Abia în secolul XV a fost ridicat turnul, înalt de 47 metri.

A fost numită și Biserica caprei (A kecske temploma) deoarece o legendă spune că a fost construită folosindu-se comoara găsită de un căprar. Există de fapt mai multe legende, una dintre ele relatând că a fost ridicată din banii lui Henrik Geissel, care și-a donat averea, drept penitență, după ce l-a ucis pe un localnic.

În timpul marelui incendiu de la Sopron (1676) acoperișul bisericii a ars. Ulterior biserica a fost refăcută în stil baroc. În interior au fost create altarul și amvonul în stil rococo.

În 1802, după dizolvarea ordinelor religioase, între care și cel franciscan, o parte din clădire a fost folosită ca hambar de fân.

La începutul secolului XIX a fost preluată de călugării benedictini. Aceștia au restaurat-o, în stil gotic și au folosit-o până în 1948, când au fost alungați. Au recuperat-o abia în anul 1990.

Cele trei nave prezintă sculpturi, unele reprezentând animale cu cap de om, păcatele de moarte ale omului.

În secolul XVI în biserică au fost înmormântate mai multe familii nobiliare, criptele familiilor Esterházy, Széchényi, Czirákys, fiind vizibile și azi. 

Au fost încoronați Regele Ferdinand III, Reginele Eleonora Anna Gonzaga și Eleonora Magdolna Theresa din Pfalz-Neuburg (sec. XVII) și s-au desfășurat 5 ședințe ale Parlamentului. Biserica a fost restaurată în 2007 și ultima renovare s-a făcut în anul 2011.

Conform legendei în care Henrik Geissel a ucis un localnic, acesta a fost ajutat de János Schmuckenpfennig. Drept penitență, în locul unui pelerinaj la Roma, Papa Bonifaciu IX i-a permis lui János să doneze un teren, pentru construirea unei biserici.

Pe acel teren, cu banii adunați de la clerul orașului, între anii 1393-1398 Marea Frăție Sf. Gheorghe a ridicat  Biserica Sf. Gheorghe (Szent György templom), cu un turn octogonal, situat deasupra fațadei principale, o navă gotică și 8 altare. În secolul XVII Episcopul de Győr a dat-o iezuiților. După incendiul din 1676 au refăcut-o în stil baroc.

După dizolvarea ordinului (1802) biserica a fost dată noului capitol, care a numit-o Biserica Catedrală. În 1869 turnul s-a prăbușit. A fost construit un nou turn, înalt de 55 metri, cu două clopotnițe, dotate cu 4 clopote, situat pe fațada posterioară a bisericii.

În jurul anului 1300 în Sopron s-au stabilit familii de evrei. Protejați se legile Regelui Béla IV, aceștia au ocupat o zonă din apropierea actualei Piețe principale și au construit cca.10-16 case.

La începutul secolului XIV au construit o sinagogă, azi numită Sinagoga veche (Ó Zsinagóga), unică în Europa Centrală.

Clădirea, în stil gotic, a fost construită la distanță de stradă, locul din fața ei fiind folosit ca loc de judecată și de comerț cu creștinii. În dreapta ei au înființat un spital.

Conform religiei iudaice, în centrul clădirii a fost creată camera bărbaților (camera Tora).

Central s-a plasat masa de lectură.

Femeile, care nu puteau intra în acea cameră decât cu ocazia căsătoriei, aveau o intrare separată, care ducea într-un spațiu, prin ale cărui ferestre puteau urmări desfășurarea  ritualului.

Baia rituală, în mod normal făcută prin scufundarea în apă curgătoare, a fost creată în afara sinagogii și alimentată cu apă dintr-o fântână.

Sinagoga a funcționat până la expulzarea evreilor (1526). Apoi spațiul cu clădirea a fost împărțit în două și vândut localnicilor, care și-au construit locuințe.

Clădirea a fost restaurată în 1968. În interior, pe lângă spațiile cu rol religios, s-a amenajat un mic muzeu cu obiecte de cult.

Pe aceeași stradă, în jurul anului 1370, un bancher evreu din Viena a cumpărat un teren, pe care a construit o casă în stil baroc și lângă ea o sinagogă privată, azi numită Sinagoga nouă medievală. Avea o singură cameră, cu masa de lectură, în care femeile priveau de afară prin ferestre. Pentru baia rituală, în dreapta intrării a creat o fântână de marmură roșie. Azi fosta sinagogă este nefolosită.

La capătul străzii, în apropiere de Piața principală (Fő-tér), se află Casa Gambrinus (Gambrinus ház), donată de Regele Sigismund de Luxemburg pentru Primăria veche a orașului, care a funcționat până în 1496.

Apoi clădirea a fost deținută pe rând de familii nobiliare, care au modificat-o până la aspectul actual, fațada arătând mai multe stiluri arhitecturale folosite.

În 1496 zona situată lângă Biserica Caprei și Primăria veche a fost cumpărată de oraș. Clădirea situată pe locul actualei Primării a devenit clădire publică, care a funcționat până în 1892, când a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Primărie Sopron (Soproni Városháza), inaugurată în 1896.

Sub arcada clădirii a fost postată statuia Primarului  Mihály Thurner.

Lângă ea, pe ruinele zidurilor romane, s-a construit Turnul de Foc (A Tűz Tornya), a cărui parte superioară a ars în incendiul din 1676. Ulterior a fost refăcut, înălțat în stil renascentist, i s-a creat un balcon, până la care azi se pot urca cele 200 de trepte interioare, s-a postat un ceas și a fost acoperit cu o cupolă în stil baroc. Turnul a fost folosit pentru supraveghere. de acolo se anunțau apariția oștilor ostile, a incendiilor și se anunța ora exactă, trâmbițându-se din sfert în sfert de oră.

La intrarea în turn, omagiind alegerea localnicilor la Referendumul din 1921, când aceștia au ales ca Sopron să rămână Ungariei, s-a creat Poarta Fidelității (a Hűség kapuja).

Fosta reședință a primarului de atunci, clădire din secolul XV, a fost declarată de Regele Ludovic II ca primul monument național din Ungaria. A fost cumpărată în 1752 de Antal Pál Esterházy, care a refăcut-o în stil renascentist târziu. Deasupra porții, încadrată cu coloane toscane, a instalat stema familiei și într-o nișă mică, deasupra stemei, o copie sculptată în piatră a Madonei Bisericii Mariazell. În fostul  Palat Esterházy (Esterházy palota) azi funcționează Muzeul Mineritului (a Bányászati ​​múzeum), care prezintă exploatarea cărbunelui în minele Brennberg (1753-1951), diverse utilaje și o impresionantă colecție de minerale.

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria, ținta fiind orașul Sopron, doream să văd câteva castele. Primul a fost Castelul Bory– Székesfehérvár,  de unde am deviat puțin și m-am îndreptat spre alt castel, situat la 4 kilometri nord-est, la marginea localității Csalapuszta. Districtul Csala a aparținut familiei Csák până în sec. XIV, apoi a trecut din proprietar în proprietar, în secolul XIX fiind contesa Nádasdy Júlia.

În 1873 György Kégl, membru al Parlamentului, dintr-o familie de origine din Bratislava, înnobilată încă din 1623, a cumpărat teritoriul Csalapuszta de la contesa Nádasdy Júlia.

Acolo a construit un castel în stil neo-renascentist (1876-1878), azi numit Castelul Kegl György (Kegl György kastély).

Pe frontonul triunghiular, situat deasupra fațadei principale, a postat stema familiei.

În jurul castelului a amenajat un parc, cu un iaz cu pești, în care a construit Capela Maicii Domnului (Nagyboldogaszony kápolnája) și în fața  fațadei principale a plasat o fântână de marmură, azi dispărute.

În cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat. Apoi a fost preluat de armata sovietică care l-a transformat în spital militar. Acolo au decedat 97 de soldați sovietici care, probabil, au fost îngropați în parcul castelului.

Postbelic castelul a fost naționalizat (1949) și transformat în Ferma de Stat Csákvár. În timp clădirea a intrat în posesia mai multor proprietari și treptat s-a degradat.

Din 1992 castelul a fost deținut de o companie germană privată. Azi, o ruină, se înalță semeț, în spațiul despădurit.

M-am întors la Székesfehérvár și am continuat drumul spre nord-vest. După aproximativ 30 kilometri am ajuns în localitatea Bodjak, unde se află fostul Castel Hochburg-Lamberg (Hochburg-Lamberg kastély), construit între anii 1837-1839, înconjurat de un parc englezesc. Era situat pe o moșie folosită ca teren agricol, care a continuat să producă sub toți proprietarii ulteriori. Sub ultimul proprietar, Grünfeld Jakab, moșia și castelul au fost naționalizate (1942). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial au fost vandalizate și clădirea grav avariată, rămânând doar zidurile ei. În perioada 1962-1965 castelul a fost refăcut și a funcționat ca hotel până la începutul anilor 1990. Nemaiputând să-l întrețină, în 2007 hotelul a fost vândut, a fost deținut pe rând de mai multe firme, în final de Agenția Națională de Turism, care l-a renovat.

În continuare spre nord-vest, după 50 kilometri am oprit în localitatea Gic, unde se află fostul Castel Jankovich-Bésán (Jankovich-Bésán kastély), construit în 1840 de contele căruia îi poartă numele. Clădirea, în stil clasicist, ridicată în mai multe etape, cu turnuri de colț, acoperite cu coifuri octogonale, cu o fațadă în stil romantic, a fost înconjurată de un parc. Spres sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial familia a părăsit castelul. Postbelic a fost naționalizat, folosit de conducerea județului, apoi transformat în casă de plasament pentru copii. În anul 2000 adunarea județeană a hotărât să o demoleze, dar localnicii au protestat, fostul castel a rămas neatins și a intrat în administrație locală. 

Pe ruta mea, un alt castel se afla la 39 kilometri nord-vest, în centrul localității Egyed.

Monumentul Eroilor (hősök emlékműve)

Castelul în stil baroc, deținut de familia Batthyány în secolul XVIII, a fost demolat de noul proprietar, Artúr Stern. Pe locul lui, în 1882 a construit actualul Castel Festetics-Batthyány (Festetics-Batthyány kastély).

Clădirea, în stil neogotic, cu forma literei U, a fost orientată cu fațada principală spre nord-vest. Pe aceasta s-a postat stema familiei Batthyány, păstrată de la vechiul castel.

A fost înconjurat de un parc în care s-au ridicat și alte clădiri, printre care „închisoarea fântână” (Nagykút), structură subterană din cărămidă, cu mai multe celule, folosite drept închisoare, ulterior pentru depozitare.

Artúr Stern a fost găsit mort în dormitorul său. Cazul fiind anchetat, s-a aflat că fusese ucis de ginerele său, care îl ura, considerându-l zgârcit și care dorea să preia conducerea moșiei. Acesta a fost arestat și condamnat.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripa de nord-est a fost distrusă și fațada principală ruinată, motiv pentru care, după război, stema a fost mutată pe latura de sud-est, azi situată spre strada principală.

Fosta închisoare a fost distrusă și spațiul acoperit cu pământ.

Apoi castelul a fost naționalizat și folosit ca Școală Primară până la începutul anilor 2000, când Primăria l-a vândut. Nefolosit, în timp castelul s-a ruinat.

Pentru a vedea încă un castel, m-am abătut din drumul meu spre Sopron. După 20 kilometri sud-vest am ajuns în orașul Beled unde, pe marginea șoselei, am văzut fostul Castel Barthodeiszky (Barthodeiszky-kastély). Acesta a fost construit în perioada 1886-1890 de familia căreia îi poartă numele. Antal Barthodeiszky, moștenind moșia, a părăsit satul Mihályi, din nord-vestul Ungariei și s-a mutat acolo. A demolat reședința, situată în mijlocul unei livezi și a construit castelul, pe care nu l-a putut vedea terminat, decedând în 1890.

Castelul a fost construit în 3 etape și a fost înconjurat cu parc cu plante exotice, în care au fost postate sculpturi. La subsol s-au amenajat încăperi de serviciu, altele pentru depozitare, spălătorie, călcătorie și bucătărie din care mâncarea era transportată cu un lift până în sala aflată în fața sufrageriei, aflată la parter. Tot la acel nivel se aflau o cameră de zi și camerele pentru oaspeți. La primul etaj se aflau camerele proprietarilor, la care se putea urca cu un lift care făcea legătura între holurile spațioase de la parter și etaj. Camerele și holurile erau decorate cu picturi care-i reprezentau pe strămoșii familiei. La nivelul superior au fost amenajate camerele servitorilor. În dreptul sălii principale clădirea a fost acoperită cu sticlă. Nu știu dacă azi e în proprietatea privată sau de stat, nu am avut de la cine să primesc informații.

Până la Sopron, ținta mea finală, mai aveam de parcurs 57 kilometri.

Citește și Sopron, Ungaria: perioada romană- secolul XV