Castelul Bory (Bory-vár) din Ungaria este situat în partea de nord-est a orașului Székesfehérvár, în cartierul Öreghegy, cel mai mare cartier al orașului, fost teritoriu care aparținea Slovaciei de azi, anexat Ungariei prin Tratatul de la Trianon.
O parte din teren a fost cumpărată în 1912 de Jenő Bory, arhitect, sculptor şi pictor maghiar, profesor universitar, rector al Academiei Maghiare de Arte Frumoase, născut în localitate. Terenul era plantat cu pomi fructiferi și viță de vie. Acolo exista doar o cramă, pe care a extins-o și modificat-o în casă de locuit.
Abia după Primul Război Mondial a început să construiască castelul (1923), pe care l-a decorat cu sculpturile sale și picturile soției Ilona.
Lucrările le-a făcut personal, primind ajutor doar ocazional. Folosindu-și imaginația, neghidându-se după schițe și adaptând construcția în funcție de teren. A folosit betonul și betonul armat, fiind specialist în aplicarea lui. Din el a realizat cupole, coloane, balustrade, scări, bazine, fântâni decorative, statui.
Din 1934 castelul a putut fi vizitat. Însuși proprietarul îi conducea pe vizitatori și le explica cronologia și materialele, tehicile, folosite la ridicarea lui. După cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost restaurat și construcțiile au continuat, chiar și după moartea lui, terminându-se in anul 1964. Castelul cu 7 turnuri, 30 de camere și 3 studiouri, amenajate în clădiri care delimitează grădini, cu coridoare, statui, arcade, mai este numit și „Taj Mahal maghiar”.
Intrarea spre castel se face prin Grădina de jos (Alsó kert), cu vegetația ei luxuriantă.
În ea sunt postate mai multe statui, una reprezentând capul lui Hristos, emblema funerară a familiei Bory și o fântână cu piscină, construită încă de la început de artist (1913).
De acolo se intră în Grădina de trandafiri (Rózsakert), de unde se înaintează spre clădirea principală a castelului. În grădină au fost postate pietre funerare din perioada ocupației turcești, o statuie realizată de Bory în memoria soldaților sovietici care au murit în zonă, în luptele din 1945, o cruce combinată cu o stea în cinci colțuri și portretul soției sale, capul sculptat al pictoriței, sub care sunt gravate versurile lui Bory, dedicate ei.
Sub peretele de susținere a celei de a doua terase au fost postate statui care reprezintă numeroși artiști, arhitecți, pictori contemporani ai lui Jenő. În centrul terasei este postată o masă din piatră, decorată cu mozaic alb și verde
A doua terasă, Curtea Elefantului (Elefánt udvar), a fost numită după statuia elefantului care stă pe o sferă, sub arcade și parcă susține cu spatele castelul. Pe peretele din spatele arcadelor au fost create 4 desene murale, de culoare roșie, care simbolizează 4 epoci ale istoriei, greco-romană, creștinismul, feudalismul și socialismul.
Deasupra arcadelor se întinde un balcon, din care se intră în fostul apartament al familiei.
Printre 2 turnuri mari, care străjuiesc poarta, se intră în curtea castelului.
Turnurile sunt unite printr-o arcadă pe care este postată inscripția „Numai Dumnezeu este mare”.
Între turnuri, deasupra arcadei, atârnă un paloș care simboliza puterea judecătorească a proprietarului, ce includea chiar și pedeapsa cu moartea.
Curtea castelului este mărginită pe 3 laturi de coridoare cu arcade care, prin coloane, susțin pasajele amenajate deasupra, motiv pentru care a fost numită Curtea cu 100 de coloane (Udvar 100 oszloppal).
În coridoare și în pasajele superioare sunt postate numeroase statui, reprezentând personaje istorice, regi, eroi, cântăreți, începând cu secolul XVI, multe dintre ele efectuate de Bory pentru diverse biserici și spații publice din țară, pe care le-a adunat pentru a le expune la castel.
Între ele se află figurile a patru Episcopi din Székesfehérvár, numite azi Circulul (cirkusz).
Curtea a fost amenajată în stil franțuzesc.
În mijlocul ei a fost postată o fântână și pe una din marginile ei o broască, din gura căreia țâșnește apă spre mijloc.
A doua intrare în curte, față în față cu prima, se face pe sub Turnul Rezidențial (Lakótorony), creat să reprezinte familia Bory. Cea mai mică cupolă îl reprezintă pe cel mai mic copil, György, cele două cupole identice, din beton, cu un nivel mai înalt, reprezintă fetele gemene, Ilona și Klára, iar acoperișul cu două vârfuri reprezintă cuplul căsătorit. Pe unul din turnuri s-a postat un cocoș, despre care Jenő a spus că reprezintă femeia, deoarece doamnele se întorc mereu acolo unde bate vântul.
Fosta reședință a devenit Studio în care sunt expuse numeroase picturi și busturi, un adevărat muzeu.
Lipită de turn se află Capela Iubirii Conjugale (Házastársi szerelem kápolnája) în care este postată Statuia Iubirii (Hitvesi Szeretet), creată după modelul soției sale. De o parte și de alta se află statuile Săruturilor (1908) și pe peretele din spatele ei, la nivelul arcadei superioare, o frescă reprezentând mai multe doamne invidioase pe dragostea dintre cei doi soți.
În dreapta primei porți se află Turnul Czúcsos (Czúcsos-torony), accesibil atât din Curtea cu coloane cât și din pasajul superior al arcadelor cu statui.
În turnul cu 4 niveluri se urcă pe o scară spirală, îngustă, cu balustradă din beton.
De la primul nivel se poate ieși pe pasajul cu statui.
La nivelul 2 se află un balcon și de la nivelul 4, accesând o scurtă scară, cu balustradă de beton, se ajunge pe platforma turnului, de unde se poate vedea întreg ansamblul și panorama orașului.
De pe terasă am văzut Turnul Steagului (Zászlótorony), pe care urma să-l vizitez.
În turn se urcă pe o scară spirală, cu balustrada creată ca o dantelă, pictată cu motive geometrice și florale de soția lui Bory, terminată în 1932.
La etajul superior al turnului se află fostul dormitor al colegului lui Jenő care, pe timp de vară, l-a ajutat la construcția castelului, numit azi după el „Camera Vagyóczky”.
Și la acest turn, pentru a se ajunge pe terasă, se accesează o scară cu balustradă de beton.
Pe lângă panorama superbă, din acea poziție am văzut și Turnul de Est (Keleti torony).
În general turnurile au fost legate între ele prin terase realizate cam la primul nivel.
Pe lângă reședință, castelul a fost folosit de cei doi soți pentru crearea operelor lor de artă, astfel în clădirea principală a fost amenajat un imens atelier, situat la primul etaj, deasupra Curții Elefantului.
Azi în castel, amenajate cu obiecte din acele timpuri, se pot vizita câteva camere. Pe un zid, înainte de intrare, se află o frescă care-l reprezintă pe rege conducând oștile. O altă frescă care-l reprezintă pe rege stând pe tron, lângă el Prințul moștenitor și Prințesa, se află imediat după intrare.
Prima încăpere, Camera cu șemineu (Szoba kandallóval), a fost numită după șemineul proiectat de Jenő, a cărui piese metalice au fost confecționate de fratele său Pál Bory . În cameră, pe masa centrală, se află bustul Ilonei, sculptat de Bory, din marmură albă (1927). Pereții sunt acoperiți cu diverse picturi ale artiștilor maghiari.
Din ea se intră în așa numita „cameră radio” („rádiókamera”) în care se află piese de mobilier, numeroase tablouri cu portrete, între care portretul Ilonei Bory, într-o rochie de bal galbenă, alături de sora ei geamănă, Klára, pictat de Boryné.
În cameră sunt postate statui, de la mărimea naturală până la mici statuete care decorează mobilierul. Între ele se află Rușinosul (Szégyenkező), un nud de marmură care-și acoperă părțile intime și privește lateral, rușinat (1923) și un bust al Împăratului Nero (1924).
În Camera galbenă (sárga szoba), numită după culoarea pereților, tronează un pian cu coadă pe care sunt așezate mai multe busturi și capete sculptate. Între ele se află și masca mortuară a lui Ottokár Prohászka, episcopul de Székesfehérvár care a murit în 1927, turnată în ipsos alb de Jenő Bory. Și pereții acestei camere sunt acoperiți de numeroase picturi.
Actual castelul este deținut de descendenții lui Jenő Bory.
Este întreținut cu ajutorul fundației creată de ei și prin turism.
Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.
Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.
Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi, ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.
Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)
În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).
În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.
După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de trupele maghiare.
După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.
Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.
Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.
Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.
Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.
În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.
La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).
La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.
Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.
Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist, prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.
În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.
Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.
Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).
Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.
Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).
La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010.
Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958).
În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.
Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István. În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.
Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.
Poșta
Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)
În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).
A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.
Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.
Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.
Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.
Nu departe de el se află Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.
Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.
În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.
În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.
Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).
În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).
În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012.
Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.
Prima bibliotecă din oraș, Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.
Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.
Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.
Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.
Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.
Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).
La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.
statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)
În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale.
La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate, dezvelit în 1928.
De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.
Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.
Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.
Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.
La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.
În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).
O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.
Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.
Orașul Hódmezővásárhely, după anii 1990 devenit municipiu, este situat în partea de sud-est a Ungariei., în Marea Câmpie de Sud. Documentar, numele său apare prima dată în 1266 într-un act de donație dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui fragmente de obiecte din neolitic, epocile cuprului, bronzului, fierului și a marilor migrații, azi etalate în Muzeul Tornay János, ceea ce demonstrează că zona a fost locuită încă de atunci.
În secolele VI-VII în zonă existau cel puțin șapte sate cu biserici care în secolul XVIII au fost ocupate de avari. După retragerea lor, sub dinastia Árpád, s-au reființat mai multe sate mici (secolele IX-X). În secolul XV satele Hód, Vásárhely, Tarján și Ábrány s-au unit și au format un târg, din 1437 numit Hódvásárhely, care aparținea comitatului Csongrád și era deținut de János Hunyadi, voievodul Transilvaniei. Întreaga zonă a fost devastată de ofensiva turcă din 1566 și a rămas sub ocupația lor cca. 150 de ani.
După ce turcii au fost alungați de habsburgi (1699), multe din teritoriile ocupate nu au fost retrocedate proprietarilor și au intrat în posesia regalității. Nobilii, nemulțumiți, cărora li s-au alăturat și țăranii, a căror viață era foarte grea, cu biruri multe, s-au aliat și a izbucnit Războiul de Independență, condus de Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1711). În acea perioadă localitatea era în proprietatea contelui Miklós Bercsényi. care l-a arendat generalului kurut Károlyi, familie care l-a deținut până în 1818, când jurisdicția proprietarilor de pământ a fost desființată.
Majoritatea populației reformată, în perioada 1721-1723 au construit Biserica Reformată veche (Református régi templom), o clădire în stil baroc, acoperită cu șindrilă, ulterior schimbată cu țiglă. pentru protecție, a fost înconjurată cu un zid de cărămidă, prevăzut cu portițe (1741-1742), dărâmat în părțile de sud și nord (1889), pentru a se construi „bazarul bisericesc”. Acesta a fost demolat o dată cu renovarea Pieței Kossuth (1961). În 1930 un fulger a distrus turnul care, ulterior, a fost reconstruit din beton.
O dată cu ridicarea bisericii s-a construit o Școală Reformată, cu ziduri din chirpici, care administrativ era legată de Colegiul din Debrețin. În 1822 clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă presată, cu elemente de piatră artificială, în stil eclectic, cu motive și decorațiuni populare maghiare și ale Renașterii timpurii, în care a funcționat Gimnaziul Vechi și din 1873 Liceul Reformat.
Zece ani mai târziu clădirea a fost extinsă cu o aripă nouă și la sfâșit de secol modificată în forma actuală. Din 1924 a funcționat ca Liceu de Științe Umaniste care în 1930 a fost numit Gábor Bethlen, fostul Principe al Transilvaniei (1580-1629). Postbelic a fost naționalizat. Abia în 1994 i-a fost înapoiat Bisericii Reformate.
Azi Gimnaziul Reformat Bethlen Gábor (Bethlen Gábor Református Gymnázium) deține o bibliotecă cu aproximat 70.000 de volume, între care o colecție din 1758, fostele colecții ale lui Ferenc Nagy și Elek Baranyi.
În perioada 1754-1758, în locul unei vechi biserici, cu ziduri de chirpici, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Szentháromság római katolikus templom), în stil baroc., înconjurată de un gard, demolat în anii 1950. Comunitatea catolică crescând, în 1860 biserica a fost extinsă cu două nave laterale. Altarul era decorat cu o pictură reprezentând Sfânta Treime și amvonul sculptat din lemn (1766). În 1826 biserica a fost dotată cu o orgă și în 1890 au fost realizate picturile, reprezentând Calvarul (1890).
În oraș au existat și ortodocși, greci fugiți din calea turcilor și stabiliți acolo în a doua jumătate a secolului XVII. Deși comunitate mică, doreau să aibă o biserică pe care nu au putut să o construiască decât după emiterea edictelor iosefine, de toleranță religioasă (1781), când au ridicat o clădire fără turn și clopot (1783), dotată cu un iconostas sculptat, aurit și decorat cu elemente rococo. În 1806 i-au adăugat turnul și au decorat interiorul cu icoane aduse din Balcani. Azi, numită Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom), păstrează o carte religioasă, în limba greacă, creată la Veneția (1770) și una în limba slavonă, creată la Moscova (1704).
Numărul reformaților crescând, în perioada 1792-1796 au construit Biserica Reformată Nouă (Református újtemplom), în stil baroc târziu, cu un turn care, până la începutul secolului XX, a fost folosit pentru semnalizarea incendiilor și anunțarea orei, prin trâmbițare. În 1897 interiorul bisericii a fost renovat.
În 1810 exista și o comunitate de evrei care, pe un teren donat de Károlyi György, maestru al curții regale, a construit prima casă de cult (1833). Devenind neîncăpătoare, Sinagoga (Hódmezővásárhelyi zsinagóga) a fost extinsă (1850-1857) și în 1905, transformată în stil secession, a primit forma actuală. După Holocaustul din cel de Al Doilea Război Mondial, puținii evrei rămași în oraș nu au putut-o întreține. Au părăsit-o și în timp s-a deteriorat.
În 1984 mica comuniatate evreiască a vândut-o Primăriei orașului care a restaurat-o și renovat-o (1989, 2004). Lângă sinagogă se află fosta școală evreiască în care azi funcționează Centrul Memorial al Holocaustului.
Apoi comunitatea a decis să construiască și un sediu religios. Pe locul unde a existat o moară, apoi un restaurant (1865), actuala Kálvin tér, au ridicat un bloc de apartamente, în stil eclectic, din care o parte au fost destinate scopului religios (1893). La parter au fost amplasate magazine, alimentare și blocul a fost numit Hotel Central, cunoscut de localnici ca și „cafeneaua evreiască”. Apoi clădirea a fost organizată de Asociația Femeilor Israelite în scop cultural. Postbelic clădirea a fost naționalizată. Începând cu 1953 în ea a funcționat Școala de Muzică (Zeneiskola). Azi clădirea găzduiește Institutul Elementar de Învățământ Artistic Attila Péczely.
În anul 1811 comunitatea evanghelică a costruit o casă de cult care a fost folosită până au reușit să strângă suma necesară ridicării unei biserici, bani obținuți din donațiile orașului, județului și a policianului Gábor Klauzá. În anul 1843 Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom) a fost terminată și casa de cult părăsită.
Majoritatea clădirilor publice din oraș, azi situate în zona centrală, au fost construite la începutul secolului XIX.
Pe locul vechii Primării (1763), deteriorată de un incendiu (1829), ulterior refăcută cu 11 camere (1834), în perioada 1892-1893 a fost construită actuala Primărie (Hódmezővásárhelyi Polgarmesteri Hivatal), situată la sud de centrul pieței Kossuth.
Clădirii, în stil eclectic, cu elemente renascentiste, i s-a ridicat un turn înalt de cca. 60 metri.
În 1894, dorind să-l elibereze pe liderul socialist maghiar János Szántó Kovács, clădirea a fost asediată de țăranii din Vásárhely. Nu au reușit și liderul a fost judecat într-un proces penal, desfășurat chiar în Primărie. Postbelic interiorul a fost restructurat și compartimentat (1945).
În 1971, datorită unui scurtcircuit electric, acoperișul și turla turnului au ars. Au fost refăcute și clădirea renovată (1972-1975). Clopotul de 1.000 de kilograme, făcut la Budapesta în 1892, a crăpat. Azi clopotul este postat în piața Kossuth.
În piață tronează statuia lui Lajos Kossuth, dezvelită în 1903, pe locul unde în 1848 acesta a ținut un discurs remarcant, în urma căruia foarte mulți localnici s-au înrolat în trupele Războiului de Independență 1848-1849.
Lateral de Primărie se află clădirea în care funcționează Colegiul Tehnic și Școala de Formare Profesională Mátyás Corvin (Corvin Mátyás Technikum és Szakképző Iskola). Prima școală comercială fost deschisă în 1885, în altă locație decât cea actuală. În școală puteau studia doar băieți. Comercianții nelăsându-și ucenicii să studieze, s-au înscris doar 58 de persoane. Până în 1902 școala a funcționat în mai multe locații, apoi permanent într-o clădire de pe strada Mária Valéria, ca Școala de ucenici negustori și școala de negustori. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de germani, care au amenajat un spital (1943-1944) și școala s-a mutat în loul unei grădinițe. În 1946 a revenit în locație , unde a funcționat până în 1950, când Școala de Pregătire a Comerțului a fost desființată. S-a reînființat în 1954, ca școală comercială și de catering, filială a celei din Budapesta. Din 1974 s-a mutat în clădirea actuală și de atunci poartă numele regelui.
În 1845 a fost creată asociația Kaszinó Egylet, ai cărei membrii erau proprietarii de terenuri, funcționarii și clasa bogată a orașului. În perioada 1900-1901 au construit o clădire în stilul maghiar Art Nouveu, completat de elemente orientale, Cazinoul Uri (Uri kaszinó), azi situat pe o stradă laterală pieței Kossuth. Postbelic clădirea a fost folosită de Centrul de Tineret (1961-1989) apoi a fost părăsită.
Pe aceeași latură cu Colegiul Tehnic se află Casa de Evenimente „Vulturul Negru” (Fekete Sas Rendezvényház), într-o clădire construită în 1905, pe locul unui fost han din secolul XVIII. În clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroce și rococo, se află o sală mare, decorată cu oglinzi imense, elemente aurite, a doua sală de bal fără coloane de susținere din Europa.
Pe latura pieței, vis a vis de Primărie, tronează Banca de Economii (Bank épülete), construită în perioada 1869-1907, cu o cupolă enormă, pe care tronează statuia lui Mercur, zeul comerțului din mitologia romană. Pe fațada, în stil Art Nouveau, deasupra intrării au fost postate statui reprezentând agricultura și economia.
În apropiere, pe un teren aparținând băncii, s-a construit o clădire cu apartamente de locuit, în același în stil eclectic (1906). A fost cumpărată în 1928 și de atunci în ea funcționează Oficiul Poștal (Postahivatal).
În aceeași perioadă a fost construit și Tribunalul (Hódmezővásárhely Bíróság).
Spre sfârșitul secolului XIX comunitatea unitariană, existentă încă din 1567, a crescut, la rit aderând mulți localnici de alte religii (1877-1879) și s-a creat o parohie. Pentru oficierea slujbelor a fost construită o casă de rugăciuni (1890-1891) care a funcționat până în 1910, când s-a construit Biserica Unitariană (Unitárius templom), cu un turn înalt de 32 metri, prevăzut cu un clopot. În timpul Primului Război Mondial clopotul și părțile metalice din orgă au fost rechiziționate pentru fabricarea de armament, dar au fost înlocuite în 1920.
În 1873 Hódmezővásárhely a devenit municipiu independent. Până atunci majoritatea populației se ocupa cu agricultura. S-au înființat mori cu aburi, care lucrau și pentru export, o fabrică de cărămidă, deținută de oraș și 3 private, etc.. Numărul muncitorilor crescând, în 1890 orașul a devenit al patrulea ca mărime din țară. Una din casele construite la începutul secolului XX, în stil Art Nouveau maghiar, este Casa Păunului (Pávaház), numită după ornamentele care simbolizează pasărea. În ea azi funcționează Filiala Județeană Csongrád a Fondului de Asigurări de Pensii.
Vis a vis de ea se află Biblioteca locală László Németh și Biblioteca pentru copii Lajos Pósa (Németh László Városi Könyvtár és Pósa Lajos Gyermekkönyvtár). Deși în 1880 s-a dorit înființarea primei biblioteci publice din oraș, abia din 1907 a început să funcționeze, într-un apartament deținut de un funcționar al Primăriei, amenajat cu o sală de lectură și de unde, contra unei chitanțe, se puteau închiria cărți. Colecția de cărți crescând, în 1913 Primăria a cumpărat casa doctorului József Imre (azi Muzeul János Tornyai), în care s-au mutat biblioteca și muzeul orașului. În timpul Primului Război Mondial acestea au fost închise, apoi cărțile au fost mutate într-o casă achiziționată de comunitatea evreiască (1930).
Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial biblioteca a fost închisă și redeschisă abia în 1945. Orașul devenind reședință de județ (1950), biblioteca, devenind Bibliotecă Județeană, a fost mutată în actuala locație (1956). În 1974 a fost extinsă cu o aripă pentru Biblioteca pentru copii, numită în 2010 Lajos Pósa, după scriitorul maghiar de literatură pentru copii. Doi ani mai târziu a primit numele scriitorului László Németh, a cărui statuie azi este postată în fața clădirii. Fondul de carte crescând, în 1993 a fost cumpărată și casa vecină, în care au fost amenajate o sală de muzică și o expoziție memorială. Azi arhiva bibliotecii conține cca. 187.000 de documente, în sistem electronic, despre istoria orașului, lucrări publicate de autorii orașului și alții, icoane, etc.
Pe aceeași stradă, nu departe de bibliotecă, se află statuia Petőfi Sándor (1823-1849), cel care a scris proclamația de egalitate și s-a înrolat în armată de partea Revoluției Maghiare din 1848-1849. Deși s-a dorit realizarea unei statui, care să fie expusă cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, orașul nu a alocat fonduri. Totuși statuia din bronz, înaltă de 2 metri, a fost creată pe banii lui Ferenc Sarkadi, un avocat din Vásárhely.
În oraș funcționează și Muzeul și Centrul de Cultură János Tornyai (János Tornyai Muzeum és Közművelődési Központ). În 1904 la expoziția industrială și agricolă a fost expusă o colecție etnografică, adunată de Lajos Kiss, sub conducerea pictorului János Tornyai. Un an mai târziu, colecției i s-au adăugat cca. 1.000 de lucrări ale pictorului și a fost fondat muzeul.
După ce Kiss s-a mutat în Nyíregyháza, muzeul a fost preluat de Primărie, care l-a mutat în fosta casă a doctorului Imre József, nou cumpărată și l-a deschis publicului în 1928. Posteblic casa a fost naționalizată. Prin achiziționarea casei alăturate, muzeul a fost extins și din 1951 numit după poet. Pe lângă materialul etnografic și colecția de picturi, în muzeu s-a creat o colecție cu piese descoperite de săpăturile arheologice din zonă (1929-1944).
Între anii 1961-1991 muzeul a fost condus de istoricul și scriitorul János Dömötör, perioadă în care s-au făcut numeroase noi achiziții și s-au deschis noi spații expoziționale. De asemenea a salvat și Moara de vânt Papi (Papi féle szélmalom), construită la mijlocul secolului XIX, cea mai completă moară păstrată din țară, situată la kilometri de oraș.
În 1985, la primul etaj al Gimnaziului Vechi, a amenajat spații expoziționale permanente cu picturi și sculpturi din secolele XIX-XX, numite Alföldi Galéria. Azi toate muzeele sunt administrate de Centrul de Cultură Publică. În ele sunt prezentate peste 55.000 piese arheologice, cca. 8.000 etnografice, peste 6.000 de istorie locală, aproximativ 4.000 opere de artă, o fototecă și diapozitive cu câte 2.000 piese.
După Primul Război Mondial orașul a intrat sub ocupație franceză, apoi română. Viața a reintrat în normalitate și a reînceput construcția de noi case. Una dintre ele, în stil eclectic (1928), a fost ridicată inițial pentru locuințe, urmând ca parterul să fie ocupat de magazine. Nesolicitându-se spațiile comerciale, au fost transformate în birouri, în care s-au mutat Orfelinatul orașului și Oficiul de Registratură. Au funcționat până în 1950, când spațiul a devenit sediul unui partid. După ce acesta s-a desființat, până în 1990 a funcționat ca Sala expozițională Ferenc Medgyessy, numită după sculptorul, graficianul și pictorul maghiar. În perioada 1987-1991 clădirea a fost renovată și extinsă, azi în ea existând 32 de apartamente de locuit și la parter spații comerciale.
În memoria celor căzuți, în fața Primăriei a fost dezvelit Memorialul Primului Război Mondial (világháború hőseinek emlékműve), statuia unui husar călare, la baza căreia au fost înfățișare momente din luptă (1938).
Pornind de la statuie, a fost creată o alee inscripționată cu numele celor decedați, din cei 15.000 de locuitori ai zonei, participanți în război.
Dintre cele 11 biserici existente în oraș, cea mai nouă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), a fost construită în 1937. Lipită de ea se află clădirea unei foste mânăstiri care a fost retrocedată iezuiților în 1990.
Pereții clădirii au fost prevăzuți cu două șiruri de ferestre pictate, cele superioare reprezentând sfinți maghiari și polonezi și cele inferioare aratând Calea Crucii. Înainte de altar, finalizat în 1961, a fost creată o arcadă, pictată cu scene biblice și deasupra lui a post postată imaginea Sf. Ștefan.
În fața bisericii s-a creat o piață largă în care au fost postate câteva statui. Statuia Regelui Ștefan cel Sfânt a fost inaugurată în 1996. Regele călare, ținând crucea în mâna dreaptă, întinsă spre cer, este așezat pe un piedestal pe care a fost postată o placă sculptată, reprezentându-i pe rege și Sf. Gizela.
Pe una din laturile pieței se află Școala Primară Sf. Ștefan (Szent István Általános Iskola Telephely).
Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial. Hódmezővásárhely a fost singurul oraș din Ungaria unde nu s-a creat un ghetou. La sfârșitul războiului orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) care au devastat mai ales infrastructura industrială. Apoi au început să se construiască clădiri tipice realismului sovietic.
Una dintre ultimele clădiri, în stil modernism maghiar, a fost Centrul Cultural Bessenyei Ferenc (Bessenyei Ferenc Művelődési Központ), construită în perioada 1949-1953, pe locul fostei școli grecești, vis a vis de Muzeul János Tornyai. În el s-au desfășurat spectacole de teatru, concursuri, expoziții, etc. Clădirea a fost renovată între anii 2010-2012.
Într-o clădire cu două etaje locuite și parter cu magazine (1924), după ce a fost naționalizată, a funcționat Trustul Național al Fermelor de Stat (1952-1963), timp de un an departamentul cultural al Consiliului Local, apoi a intrat în proprietatea Consiliului Județean Csongrád și până în 1974 a devenit departamentul său comercial. Ulterior a funcționat o școală și din 2006 Muzeu Memorial (Emlékpont) care prezintă istoria orașului în perioada 1945-1990.
După ce am vizitat orașul Battonya, îndreptându-mă spre Gyula, urma să trec prin mai multe localități din județul Békés, aflate în apropierea graniței cu România. Zona pe care urma să o vizitez a urmat aceeași istorie. Regatul Ungariei s-a format în secolul X, când era condus de Regele Ștefan I. În secolul XVI, după ce Soliman Pașa a cucerit Belgradul, dorind să cucerească Europa, a început atacurile asupra Ungariei, ocupând treptat partea de sud și după ce au câștigat Bătălia de la Mohacs (1526), ajungând până la Buda, pe care nu au reușit să o cucerească. Un secol mai târziu de oștile austro-ungare au reușit să-i alunge definitiv pe otomani, să recupereze teritoriile cucerite de ei și să extindă Imperiul Habsburgic până pe teritoriul actualei Serbia. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) s-au stabilit actualele granițe ale Ungariei și zona, prin care urma să trec, a rămas Ungariei.
La 11 kilometri nord-est de Battonya se află satul Dombegyház. Vechiul sat, situat puțin mai la nord de actuala locațiel (sec. XV), a fost distrus total de oștile otomane conduse de Suleiman cel Mare (1529). În zonă mult timp a locuit doar o familie. În 1817 satul a rămas în proprietatea unei singure familii care a locuit acolo timp îndelungat. a fost refăcut în actuala locație și repopulat. Vechea locație a intrat în proprietatea familiei Nyéky din Makó. Pentru a cultiva tutun, a colonizat-o cu maghiari. Astfel s-au înființat actualele sate Kisdombegyház și Magyardombegyház.
În 1857 catolicii din Dombegyház au amenajat Capela „Sf. Anton de Padova”, care a funcționat până în 1885, când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király Római Katolikus templom), în stil neogotic.
După 11 kilometri nord-vest am intrat în comuna Kevermes, atestată documentar din 1418, când era deținută de Banul de Macsó, Maróti János. Ulterior a intrat în proprietatea lui Ion Corvin și din 1510 a Principelul Brandenburg. Ocupat de turci, satul a fost încadrat în sangeacul Aradului și când aceștia au fost alungați, l-au distrus total. Zona, rămasă nelocuită mai bine de 200 de ani, a fost dăruită de rege lui János Tököli-Popovics, căpitan șef al gărzii imperiale a castelului Arad (1703) care în timpul Războiului de Independență, condus de Rákóczi, a rămas loial habsburgilor.
Monumentul Eroilor din Revoluția 1848-1849
Moșia fiind moștenită de fiul său, acesta a construit un castel (1807), prin colonizarea cu maghiari, cultivatori de tutun, a creat noul sat, în care a construit o biserică și o școală (1835). Distrugându-se peretele sudic, biserica a fost demolată și construită actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului” (Nagyboldogasszony Római Katolikus templom) (1848).
După epidemia de holeră (1870) terenurile au fost vândute eșalonat și traiul populației s-a înrăutățit, în 1903 Kevermes ajungând cea mai săracă localitate din județ. Pentru a se remedia problema terenurile au fost vândute localnicilor care, neavând mijlocele necesare, nu avut avut recolte benefice. Apoi au fost recrutați și au participat la Primul Război Mondial, în care peste 100 de localnici au murit.
Fiind localitate de frontieră, la izbucnirea și până după cel de Al Doilea Război Mondial, a devenit sediul unei tabere cu cazărmi, în care au fost încartiruiți sute de militari, care au trăit pe spezele localnicilor.
De asemenea mulți dintre locuitori au fost înrolați, 127 din ei decedând în luptele purtate. Ulterior, în memoria lor, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
Deși zonă de câmpie, în ea se găsesc mai multe lacuri, folosite de pescarii amatori, Lacul-pescărie Kevermes (Kevermesi Homokbánya-tó) fiind situat la 3 kilometri nord de comună.
La 5 kilometri vest de Kevermes se află satul Lőkösháza. Teritoriul său a fost prima dată amintit în scripte (1420) ca fiind o zonă mlăștinoasă, nelocuită. În 1725 teritoriul a intrat în posesia familiei Edelspacher, cea care deținea o zonă mare, întinsă până pe valea râului Mureș (România). La începutul secolului XIX a intrat în posesia lui Kézdy-János Vásárhelyi, viceregele județului Arad și consilier regal, care a drenat mlaștinile și pe o ridicătură nisipoasă a construit un castel (1806), numit azi Castelul Vásárhelyi- Bréda (Vásárhelyi- Bréda-kastély).
Clădirea, în stil palladian, prevăzută cu timpane, susținute de coloane toscane, este unicat în Ungaria. Castelul a fost înconjurat de un parc, în care s-a ridicat Capela „Sf. Ana” și cripta familiei. Ultimul proprietar a fost contele Viktor Bréda, care a și murit acolo (1938), apoi castelul a fost naționalizat (1948) și folosit ca hambar, bucătărie pentru o fabrică, etc. În timp, părăsit, s-a ruinat. Capela și cripta au fost demolate (1965). Castelul a fost renovat de actualii proprietari, în perioada 2011-2012.
Până în 1949 satul a fost suburbie a orașului Elek, apoi a devenit sat independent. Pe locul unei biserici vechi, devenită prea mică, în 2007-2009 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului din Fatima” (Fatimai Szent Szűz Mária római katolikus templom).
Localitatea Elek, din 1996 devenită oraș, se află la la 13 kilometri nord- vest de Lőkösháza. A fost prima dată atestat documentar din 1232. În perioada 1566-1696 s-a aflat sub dominația otomană, apoi sub cea a Imperiului Habsburgic. Pe lângă localnicii maghiari, în 1724 a fost colonizat cu germani.
În sat a existat o biserică veche care, deteriorată, în 1796 a fost schimbată cu actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului din Sarlós” (Sarlós Boldogasszony-templom). Clădirii i s-a ridicat un turn de 47 metri înălțime. Un secol mai târziu a fost dotată cu o orgă (1872), ulterior schimbată cu una mai competitivă (1938). În perioada 1902-1904 biserica a fost extinsă și turnul acoperit cu cupru.
În timp s-a creat și o comunitate evreiască, care s-a destrămat după cel de Al Doilea Război Mondial, majoritatea fiind duși în lagărele de exterminare. În amintirea lor, în centrul orașului a fost postat Monumentul Evreilor Deportați.
La 6 kilometri vest de Elek este situat satul Kétegyháza, prima dată atestat documentar din 1412, când o parte din sat a fost donat lui Elek Fövélyesi Siket. Ulterior a intrat în posesia János Maróthy, Bán din Macsó și a devenit parte a Regatului Castelului Gyula. Satul a fost distrus în atacurile tătare (1686) și zona a rămas nelocuită până în 1723, când a intrat în posesia lui János Löwenburg, care a populat-o cu români din Banat.
Apoi moșia a fost cumpărată de Andrássy Zsigmond din Sikló. Acesta a construit un castel în stil baroc (1742), înconjurat de un parc, o Capelă Romano-Catolică (1749), în care au slujit capelani franciscani și o Biserică Ortodoxă de lemn. Lângă Biserica de lemn a fost creat un deal artificial (1779) și pe el s-a construit actuala Biserică Ortodoxă Română (Román Ortodox templom), prevăzută cu un turn, pe care a fost postată o cruce de 25 metri înălțime, apoi clădirea de lemn a fost demolată.
Neavând moștenitori, moșia a intrat în posesia coroanei care a vândut-o vicecancelarului județului Temess, Ignác Almássy. Acesta a populat satul cu maghiari (1804), dar a rămas majoritar românesc, chiar și azi fiind unul dintre principalele centre ale minorității române din Ungaria. În 1830 s-a construit o aripă prin care capela a fost legată de castel.
În 1858 castelul și capela au fost distruse de un incendiu, dar în următorii 2 ani au fost refăcute. Etajul superior al castelului, numit azi Castelul Andrássy-Almásy (Andrássy-Almásy kastely), a fost demolat, apoi castelul a fost extins, decorat cu elemente neo-renascentiste, i s-a adăugat o terasă la care, pentru a susține acoperișul, s-au folosit coloane din fontă și a primit forma actuală.
Pe fațada capelei a fost creat un fronton în trepte. Au fost construite o nouă clopotniță și o criptă.
În mijlocul parcului a fost creată o aripă în formă de L, apoi parcul a fost extins și amenajat, azi ocupând 6 hectare.
Până în 1876 satul a aparținut județului Zaránd, apoi județului Arad, când proprietatea a servit ca sediu al Consiliului Județean și Direcției Muncitorilor Arad (1919) care, pentru a folosi cele 42 de camere, a legat clădirea principală de aripa în L.
După de Al Doilea Război Mondial satul a fost inclus în județul Békés, perioadă în care complexul castelului a fost renovat de mai multe ori (1951, 1971, 1974). În 1951 a fost preluat de Cooperativa Fermierilor și un an mai târziu transformat în actuala Școală Profesională Agricolă, pentru care a fost ridicată o nouă clădire.
În zona parcului a fost construită clădirea directorului, un turn de apă, s-au amenajat terenuri de sport și a fost deschisă o expoziție permanentă cu unelte și mașini agricole.
În fața clădirii de lângă capelă a fost postat bustul lui János Szántó Kovács (1852-1908)fermier, proletar și activist social-democrat, care a încercat introducerea ideilor socialismului în Ungaria, mai ales în domeniul agrar.
Azi, într-o clădire situată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române din sat, funcționează Centrul Cultural Mihály Táncsics (Kétegyházi Táncsics Mihály Művelődési Ház) care găzduiește Institutul Elementar de Educație în Artă „Kaláris”, o Bibliotecă și două săli, folosite ca club de carte.
În parcul fostului castel vara se organizează Zilele Culturale Kétégyháza și începând cu 2007 în sat se desfășoară anual Festivalul de Gastronomie Pogácsa.
Din Kétegyháza până la Gyula mai aveam de parcurs doar 15 kilometri.
Orașul Battonya (Bătania) este situat în sud-estul Ungariei, la 46 kilometri de Arad, orașul meu de reședință. Trecând punctul de frontieră de la Turnu, nu foarte aglomerat, l-am vizitat adesea.
În secolul XV pe teritoriul orașului au existat 5 sate care aparțineau lui Iancu de Hunedoara, guvernator și regent al Ungariei, ulterior căpitan general al regatului. Ca toată zona, în secolul XVI au fost ocupate de turci, alungați definitiv de habsburgi un secol mai târziu. Sub dominația lor satele s-au unit formând o localitate populată majoritar de maghiari, puțini români și sârbi, ultimii stabiliți acolo la începutul secolului XVIII.
De religii diferite, în timp și-au construit propriile biserici. Cea mai veche dintre ele este Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Maicii Domnului” (Szerb Ortodox templom), ridicată în perioada 1778-1779, dotată cu un singur turn și în interior cu un iconostas pe 3 etaje, unul din cele mai valoroase din Marea Câmpie de Sud a Ungariei.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Római KatolikusSzentháromság templom), construită în stil clasicist, cu un singur turn (1814), în secolul XX a fost mărită, i s-a adăugat al doilea turn (1936-1938) și a primit aspectul actual.
În perioada 1883-1885 a fost ridicată Biserica Reformată (Református templom), în stil baroc și 1898 în interior a fost montată o orgă. Biserica a fost renovată în anul 2002.
Biserica Ortodoxă Română „Sf. Gheorghe” (Szent György Román Ortodox templom) a fost construită între anii 1972-1878, cu un turn înalt de 32 metri. În interior catapeteasma a fost decorată cu 37 de scene religioase, despărțite de structuri din lemn sculptat. Între multiplele icoane, cea mai valoroasă este „Sf. Gheorghe luptând cu Dragonul”.
La reparațiile din 1909 vârful turnului a fost acoperit cu cupru. Actual parohia ortodoxă independentă din Battonya aparține Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula. Ultima renovare a bisericii a avut loc în 2010.
La începutul secolului XIX ingineri vienezi au restructurat localitatea. S-au creat actualele străzi și au fost construite o serie de clădiri.
Dezvoltându-se, în 1839 a primit statutul de târg (oraș).
S-a înființat o școală catolică, azi Gimnaziul Catolic „Mikes Kelemen”, numit după scriitorul și traducătorul maghiar care l-a însoțit pe prințul Ferenc Rákóczi în Polonia, Franța și Imperiul Otoman, zone pe care le-a descris în scrierile sale. După moartea prințului s-a stabilit în Turcia, unde a fost ucis de ciumă (1768).
Gimnaziul dispune și de un internat, amenajat într-o clădire de epocă, situată lateral de Parcul Central.
Nu după mult timp a izbucnit Revoluția Maghiară (1848-1849) care a fost înăbușită de austrieci și Împăratul Franz Joseph I a pus stăpânire pe țară.
Tribunalul Battonya (Járásbíróság)
În 1867 prin Compromisul austro-ungar s-a instaurat dubla monarhie, austro-ungară și în Ungaria s-a restaurat vechea constituție.
În acea perioadă la Battonya s-au așezat familii de evrei, negustori și industirași, care au construit o școală și o Sinagogă (1896). Comunitatea a rezistat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când tinerii au fost trimiși la muncă forțată (1942).
După ce germanii au intrat în Ungaria, majoritatea evreilor au fost trimiși în lagărul de exterminare de la Auschwitz, postbelic comunitatea fiind desființată, în 1970 în Battonya locuind doar câțiva evrei.
Postbelic Ungaria a intrat sub dominația U.R.S.S. și trupe sovietice au fost cantonate pe teritoriul său. Sub conducerea maghiară stalinistă, în perioada 1950-1953 cca. 40.000 de oameni nevinovați au fost arestați și 13.000 au fost exilați în provincie, cu interdicția de a se întoarce la Budapesta. Un milion de oameni erau sub procedură juridică, inițiată de procuratură, din care aproximativ jumătate au fost găsiți vinovați.
Stalin decedând (1953), a început procesul de destalinizare, dar la conducerea statului a rămas fracțiunea comunistă. Populația, dorind înlăturarea lor, a manifestat pașnic, însă trupele securității au ripostat armat. În toată țara s-a declanșat Revoluția ungară din 1956. Pentru a o înăbuși, trupele securității au fost ajutate de trupele sovietice care, folosindu-se de Pactul de la Warșovia, au invadat și ocupat Ungaria. În timpul luptelor au decedat cca. 2.500 de maghiari. În amintirea acelor evenimente, lângă Biserica Romano-Catolică din Battonya a fost postat Monumentul 1956, un vultur încrâncenat, pregătit să zboare.
Nu departe de centrul orașului, între casele care mărginesc strada principală, se află Casa memorială Pál Molnár C., pictor și grafician renumit în Europa, născut în Battonya (1894-1981), cel mai mare dintre cei 7 copii ai familiei. A urmat cursurile Școlii din Arad, perioadă când a câștigat un premiu la un concurs național de pictură. Apoi a urmat studiile Școlii Regale Maghiare de Desen din Budapesta și în perioada 1919-1921, locuind în Elveția, a etalat 3 primele expoziții. Ulterior a locuit în Paris și între anii 1928-1931 a fost bursier la Roma. Reîntors în țară, a creat picturi pentru numeroase biserici, una găsindu-se azi pe altarul Bisericii Romano-Catolice din Battonya. Azi o parte din colecția sa se poate vedea în casa memorială.
Azi în Battonya mulți români și-au construit case de vacanță și chiar de locuit. Orașul este frecvent vizitat mai ales pentru Băile termale (Battonyai fürdő) care funcționează pe perioada de vară.
Orașul Makó este situat în sud-estul Ungariei, pe malul râului Mureș, la 20 kilometri de granița cu România. Este al patrulea oraș, ca mărime, din județul Csongrád. În apropierea orașului se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale din Europa Centrală.
În Evul Mediu acolo existau mai multe sate mici, moșie deținută în secolul XIII de banul Makó, membru al familiei Csanád. În secolele XIV-XV satele s-au unit și au format localitatea, care a ajuns să găzduiască cel mai important târg din zonă.
A fost incendiat în timpul atacurilor tătare (1552), distrus de oștile otomane ale Pașei de Timișoara (1596), de fiecare dată însă a fost refăcut. Un secol mai târziu, turcii fiind alungați de trupele habsburgice, în drumul lor au decimat populația și au distrus satele, printre care și Makó (1686). După Tratatul de la Karlowitz (1699) județul Csanád s-a reorganizat, Makó a fost reconstruit, populat și a devenit sediul administrativ al județului. Terminându-se Primul Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Trianon (1920) Ungaria a pierdut 70% din teritorii. Localitatea a rămas inclusă în granițele ei.
Orașul Makó este situat la doar 70 kilometri de Arad, orașul meu de baștină. M-am hotărât să-l vizitez într-o frumoasă zi de septembrie. După aproximativ o oră am parcat lângă Primăria Makó (Makói Polgármesteri Hivatal). Clădirea impunătoare a fost construită în stil baroc (1780) și în 1839 transformată în stil clasic.
O perioadă de timp a fost ocupată de Prefectura Comitatului Cenad.
În fața ei, într-o piațetă largă, din 1905 tronează statuia lui Kossuth Lajos, fost guvernator al Regatului Ungariei în timpul Revoluției de la 1848-1849.
Lateral de piațetă se află statuia lui Lajos Návay de Földeák, politician liberal, din 1911 președinte al Camerei Reprezentanților, care în 1919 a fost ucis în timpul dictaturii proletare. De fapt un monument, format din mai multe statui, central Návay și în fața lui țărani care i se închină, a fost dezvelit în 1935. După 1945 politicianul a căzut în dizgrație și monumentul a fost demontat. Statuia lui a fost distrusă și personajele secundare mutate în altă locație. Între anii 2004-2007 s-a creat actuala statuie din bronz. Cele secundare au fost recuperate și postate lateral de ea.
În apropierea Primăriei, pe colțul dintre două străzi, se află o clădire în care inițial a funcționat Casa de Economii Makó (MakóiTakarékpénztár). În 1918 a fost transformată în cinematograf și Teatru de Cabaret. După ce cinematograful a fost desființat (1970), parterul clădirii a fost folosit pentru diverse întruniri și evenimente culturale, apoi ca și cofetărie.
Pe strada principală a orașului, după Primărie, se află TribunalulMakó (MakóiJárásbíróság).
În clădirea de lângă el funcționează Muzeul József Attila, numit după renumitul poet care a studiat în oraș, cu două expoziții permanente, una în care e prezentată istoria oraşului și cealaltă istoria modelului de automobil FORD-T, conceput de inginerul Galamb Jozsef, născut în oraș. În Makó s-a născut și celebrul jurnalist american Joseph Pulitzer, al cărui bust a fost postat pe o latură a străzii principale.
bustul lui Joseph Pulitzer
Am făcut un mic ocol pentru a vedea una dintre bisericile vechi din oraș (1778). În drum am trecut pe lângă Muzeul Literaturii care funcționează în Casa Esperit, clădire în stil eclectic, construită pentru avocatul căruia îi poartă numele.
Biserica Greco-Catolică (Görög Katolikus egyház)
De acolo m-am îndreptat spre Sinagoga Ortodoxă (Ortodox Zsinagóga), a doua, de acest gen, ca mărime, din Ungaria.
A fost construită, în stil romantic (1895), după ce comunitatea evreilor s-a divizat (1872) și, opunându-se integrării ritualurilor reformate, s-a format iudaismul ortodox.
Vis a vis de sinagogă se află una dintre clădirile construite de Imre Makovecz, fondatorul școlii maghiare de arhitectură organică, stil care urmărește armonizarea omului cu natura, folosit și de Gaudi în Spania. Prin formele curbate și structura sa de lemn, Autogara Makó a fost încadrată perfect între clădirile și parcul vecine.
De acolo, străbătând parcul, m-am îndreptat spre renumitele băi din oraș. Pe una din străzile care mărginesc parcul am văzut Gimnaziul József Attila (József Attila Gimnázium), construit în 1895.
A fost numit după poetul, fost elev al școlii, a cărui statuie a fost postată în fața ei, la 20 de ani după decesul său (1957).
statuia luiJózsef Attila
În piața din fața liceului am văzut statuia unui soldat rezemat de o cruce, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).
La capătul parcului se deschide Piața Căpitanul Csanádului (Csanád vezér tér). Conform unei hagiografii a Sf. Gerard (XIV), după ce căpitanul Csanád l-a învins pe Ahtum (sec.X-XI), Regele Ștefan I al Ungariei l-a împroprietărit cu regiunea respectivă, care a devenit județul Cenad, numit după cel care a eliberat-o.
statuia Regelui Ștefan cel Sfânt (Szent István király szobra)
Zona centrală a orașului este și azi ocupată de clădirile de epocă, în stil baroc, eclectic sau clasicist.
În fața uneia dintre ele, Hotel Korona, construit în 1855, în stil eclectic și din 1905 cu forma actuală, în 1929 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve).
Am urmat o străduță laterală la capătul căreia am intrat în Piața Markovecz, numită după arhitectul care a proiectat clădirea băilor din Makó, situate acolo.
Apa termală a fost descoperită pe raza orașului în 1956. S-a forat o fântână de 993 metri adâncime, apa clocotită a fost captată și s-a amenajat un ștrand cu băi făcute în cadă (1960). Studiată de oamenii de știință, s-a descoperit că are un pH alcalin, un conținut bogat în săruri minerale, hidrați de carbon, etc., cu proprietăți curative în afecțiunile aparatului locomotor, neurologice, dermatologice, genitale (1980).
Pe locul ștrandului s-a construit un complex balnear, Băile cepei (Hagymatikum fürdő), numite după leguma cultivată de localnici de-a lungul secolelor, embletică azi pentru oraș. În ele, pe lângă apa termală, se folosește și nămolul terapeutic din râul Mureș. Pentru construcție a fost desemnat arhitectul Makovecz. Fațada principală a creat-o din 2 turnuri care mărginesc o cupolă, situată deasupra încăperii de recepție.
Restul ansamblului a fost acoperit cu 29 de cupole mai mici, asemănătoare celor din băile turcești, a căror formă simbolizează apa clocotită care țâșnește din izvor.
Au fost amenajate 15 piscine, unele la exterior, cu diferite dimensiuni, în cele pentru adulți apa atingând 28 grade și în cele pentru copii între 30-37 grade.
Interiorul a fost creat cu stâlpi de susținere pentru cupole, decorați cu elemente din natură și cupolele, la interior de lemn, au fost despărțite prin suprafețe din sticlă, create pentru iluminarea spațiului.
La exterior, în apropierea intrării băilor, a fost construit un pavilion rotund, formă care-i conferă o acustică bună. În Pavilionul Muzical vara se desfășoară numeroase concerte.
De la băi m-am îndreptat spre Primăria veche (a régi Városháza), construită în perioada 1854-1859, pe latura nordică a fostei piețe centrale (sfârșitul secolului XIX), loc de întruniri, dezbateri politice, în care de 3 ori pe săptămână se vindeau produse agricole și de 5 ori pe an avea loc un târg expozițional.
Traversând strada principală a orașului am intrat în orașul vechi, numit atunci Szentlőrinc, când era locuit majoritar de enoriașii reformați. Acolo se află o altă clădire creată de Makovecz, Centrul Cultural „Casa Cepei” (Hagymaház Kulturális és Művelődési Központ), a cărei fațadă a fost prevăzută cu o cupolă centrală, străjuită de 2 turnuri, cu structură parțial din sticlă.
În interior, sala de spectacole are o capacitate de 390 locuri. Pentru spectacole în aer liber există un spațiu amenajat cu scenă și aproximativ 3.000 de locuri.
Într-o piațetă din fața Centrului Cultural se află Fântâna Muzelor (A múzsák szökőkútja), un bazin din bazalt în care, central, pe un piedestal din care țâșnește apa, este postată o femeie.
De acolo pornește o stradă, deschisă circulației în 1924, pe laterala căreia de află Palatul Poștei (Makói Posta), construit în stil neobaroc în 1928.
În același vechi cartier în 1774 a fost construită Biserica Reformată (Református templom), ulterior fortificată prin ridicarea unui zid înconjurător prevăzut în colțuri cu bastioane (1790).
În 1820 lângă biserică a fost construită Școala Mare Reformată.
M-am întors spre mașină, făcând un mic ocol, pentru a vedea o altă clădire interesantă, Biblioteca Jozsef Attila József (AttilaVárosi Könyvtár).
Înainte de a părăsi orașul, cu mașina m-am îndreptat spre fosta zonă catolică unde, încă din Evul Mediu, a existat o biserică care a fost distrusă, o dată cu întregul sat, în timpul retragerii turcilor (1686). După refacerea satului, a fost construită o biserică provizorie (1712), înlocuită cu alta după 6 ani. Devenind neîncăpătoare, în perioada 1768-1773 a fost construită actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király római katolikus templom), prevăzută cu un turn de 56 metri înălțime, acoperit cu șindrilă, în 1790 înlocuită cu tablă, care în 1832 a fost modificat în forma actuală. Apoi biserica veche a fost demolată.
În anul 1816 biserica a fost dotată cu o orgă, înlocuită în 1903 cu una pneumatică.
Biserica era împrejmuită cu un gard prevăzut în colțuri cu bastioane, care în timp s-au distrus și în 1930 au fost reconstruite. În anul 1948 biserica a fost renovată.
Lângă clădire am văzut un Memorial religios, realizat sub forma unui labirint, în care, din loc în loc, au fost postate icoanele unor sfinți.
La aproximativ 2 kilometri de oraș, pe malul râului Mureș, este locul de relaxare a multor localnici și nu numai.
Pe lângă numeroasele căsuțe, care în timp au umplut zona, a fost realizat un traseu educațional, Lombkorona sétány, în care se pot studia flora și fauna locală. Construcția, unicat în Europa, inaugurată în 2012, constă într-o pasarelă de aproximativ 200 metri lungime, situată la 8-10 metri înălțime, într-o zonă unde se adună păsările migratoare și un turn de 25 metri înălțime, din care se vede o mare parte a pădurii înconjurătoare și a cursului Mureșului. Din turn se poate coborî pe scările aferente sau pe un tobogan, cu lungimea de 45 metri.
Tot în aceeași zonă de pe malul Mureșului a fost realizat și un parc de aventuri. Există și un centru în care se pot închiria bărci, pentru plimbări pe râu.
Comunele Ignești și Dezna sunt situate în partea central-nordică a județului Arad, la poalele munților Codru Moma. Pe teritoriul comunei Ignești săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări dacice, datată dinainte de anul 106 e.n. Localitatea a fost prima dată atestată documentar abia în 1418, fiind pe teritoriul maghiar. După Bătălia de la Mohacs (1526), în care turcii au învins, partea de vest a Transilvaniei a fost cucerită treptat, inclusiv cele două comune. Până în 1566 au aparținut Principatului Transilvania, autonom și administrativ Sangeacului din Ineu.
În anii 1686-1687 oștile habsburgice au alungat definitiv otomanii. Prin Tratatul de la Blaj (1687) Transilvania a intrat sub dominația Imperiului Habsburgic, apoi a Austro-Ungariei (1867), când a fost inclus în Ungaria. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), a revenit Regatului României și după 1968 comunele aparțin administrativ județului Arad. de-a lungul timpului au fost locuite preponderent de români.
În comuna Ignești prima Biserică de lemn a fost consemnată în 1767. Era situată pe un deal, la marginea actualei comune și era folosită împreună cu populația din Minead. De la ea s-au păstrat câteva icoane de lemn, azi păstrate în colecția Mânăstirii Gai-Arad. Deteriorată, biserica a fost înlocuită cu alta de lemn (1823), în care o perioadă de timp a predicat tatăl lui Vasile Goldiş, personalitate marcantă implicată în Marea Adunare de la Alba Iulia (1918). Biserica a rezistat până în 1904 când a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, la rândul ei demolată în 1986 și pe locul ei ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1990).
De comună aparțin administrativ trei sate. Satul Susani, situat la 6 kilometri nord, a fost atestat documentar din 1561.
Pe vatra veche a satului, în locul numit „Țintirim”, a existat o Biserică de lemn (1754), mutată, o dată cu satul, pe vatra actuală. În 1931 pe locul ei s-a construit o nouă Biserică de lemn și materialul de la cea veche a fost vândut unui măcelar din Sebiș, care l-a folosit la construcția unei ghețării. În 1947 biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
La nici 2 kilometri est de Susani se află satul Nădălbești, atestat documentar din 1519. În anul 1755 localnicii nu aveau o biserică, astfel o frecventau pe cea din Neagra.
Abia în a doua jumătate a secolului XVIII au ridicat o Biserică de lemn, înlocuită 1825 cu alta de lemn, construită fără aprobarea guvernului. Aceasta a fost demolată în 1937 și înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
Pentru a vedea satul Minead a trebuit să mă întorc în comună și de acolo să rulez 2 kilometri spre nord-est.
Satul a fost atestat documentar din 1553. Prima Biserică de lemn, situată pe „Dealul Morminților”, este consemnată abia în prima jumătate a secolului XVIII. La începutul secolului XIX, deși doreau să o înlocuiască cu una din piatră, neavând fondurile necesare, au ridicat o altă Biserică de lemn, sfințită în 1831. A rezistat până în 1906 când a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Duminica Tuturor Sfinților”. În timpul renovărilor din 1925 clădirea a fost tencuită la exterior. În interior, pe pereți și pe boltă au fost aplicate lambriuri de brad.
De comuna Dezna aparțin administrativ patru sate. Pe teritoriul ei au fost descoperite obiecte aparținând culturii Coțofeni (epoca bronzului- 3.500-2.500 î.e.n.), podoabe și monede de argint romane (101 e.n.). Prima dată a fost atestată documentar din 1261, formată în jurul Cetății Dezna, nou construită.
Comuna azi e situată pe drumul dintre orașul Sebiș și stațiunea Moneasa. În centrul ei, în a doua jumătate a secolului XVI, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost ridicat un castel fortificat (1565). Tradiția orală spune că în cadrul lui, a funcționat actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” , pe post de pulberărie. Era prevăzută pe colțuri cu 4 contraforturi care în 1769 au fost dărâmate. Un secol mai târziu biserica a fost mărită și i s-a ridicat turnul clopotniță, înglobat în interior (1850). În timp biserica a fost acoperită cu țiglă și turnul cu tablă.
În interior, tavanul din lemn a fost decorat cu picturi reprezentând personaje biblice.
Pe ușile împărătești au fost reprezentați Sfinții Evangheliști, iar pe cele diaconești, Arhanghelul Gavriil (stânga) și Arhanghelul Mihail (dreapta).
Din picturile de pe pereți au rămas doar câteva scene, în stare avansată de degradare.
În perioada dominației habsburgice domeniul Dezna, care includea și satele aparținătoare azi de comună, era în proprietatea Ducelui de Modena (1726). Acesta l-a vândut fraților Tőrők (1798) , care l-au deținut până în 1911. În toată acea perioadă a fost exploatat minereul de fier. În 1786 la mina Dezna lucrau 130 de mineri. Un secol mai târziu după ce era extras, minereul era transportat la secțiile locale unde era prelucrat, apoi valorificat, secții care au funcționat până în anul 1912.
Hanul Pescăresc Dezna
Comuna este azi renumită pentru Spitalul de Recuperare Neuromotorie „Corneliu Bârsan”, înființat în 1981, finanțat integral din venituri proprii, în care sunt tratați bolnavii cu deficiențe neuromotorii și de locomoție din toată zona Ardealului.
La 3 kilometri vest de comună, pe drumul spre orașul Sebiș, este situat satul Buhani, atestat documentar din 1441, făcând parte din domeniul Cetății Șiria. În perioada 1552-1561 a fost deținut de familia Losonczy, aparținând domeniului cetății Ineu. La mijlocul secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.” care a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1844). În perioada 1925-1929 biserica a fost demolată și s-a construit una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”.
Din Buhani, spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Neagra, atestat documentar din 1553. În secolul XVIII era în proprietatea Ducelui de Modena și în 1804 Erariul habsburgic l-a vândut familiei Kőnigsegg, în proprietatea căreia au intrat și satele Laz și Slatina de Criș.
În 1745 este consemnată existența Bisericii de lemn „Pogorârea Sf. Duh” care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1825). Aceasta a fost demolată și pe locul ei ridicată una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1892).
Satul Slatina de Criș este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din anul 1506. În același secol a trecut în proprietatea Episcopului catolic de Oradea (1561) apoi, ca celelalte sate, a aparținut Ducelui de Modena (1732) și în final familiei Kőnigsegg (1804).
La mijlocul secolului XVIII satul nu avea biserică. Pentru oficierea slujbelor, localnicii se deplasau la Neagra. Prima Biserică de lemn a fost ridicată în 1831 și după puțin timp a fost înlocuită cu actuala de zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1896).
Pentru a vedea satul Laz, din comuna Dezna am rulat 5 kilometri spre sud, pe un drum neasfaltat, dar bun.
Satul a fost atestat documentar din 1506. În 1739 avea o Biserică de lemn de la care se păstrează, în colecția Mânăstirii Gai-Arad, icoana pe lemn „Maica Domnului Hodighitria” (a doua ½ sec XVIII).
În jurul anului 1800 a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, apoi s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1927), în timp tencuită și turnul îmbrăcat cu tablă.
Cetatea Dezna este situată în nordul județului Arad, la marginea localității cu același nume, pe dealul Ozoiu, la o altitudine de aproximativ 400 metri.
Pentru a vedea ruinele care au rezistat de-a lungul timpului, aveam două variante: un urcuș mai abrupt, dotat în unele zone cu lanțuri, sau o cărare care ocolește dealul și urcă lin spre fosta cetate, ambele marcate cu semne pe copaci. Am ales-o pe a doua.
Se presupune că cetatea a fost construită de nobilul Laurențiu de Pâncota, apoi a fost deținută de Kopasz Borsa, palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei și în 1317-1318 a fost cucerită de oastea Regelui Carol Robert de Anjou, an în care este prima dată atestată documentar.
Datorită localizării sale, în centrul cnezatului, la poalele munților Codru-Moma, a devenit un punct strategic, de apărare a vestului Transilvaniei. În anul 1387 a fost donată familiei nobiliare Losonczy, comiți de Timiș, bani de Severin și căpitani ai Croației, Dalmației și Slavoniei.
În secolul XV cetatea era centrul domeniului feudal, căruia îi aparțineau 24 sate, locuite majoritar de români, domeniu menționat documentar abia în 1579, după ce a fost cucerit de turci, când administrativ ținea de sangeacul de la Ineu, dar era deținut de Principele Ioan Sigismund Zapolya.
Spre sfârșitul secolului turcii au fost alungați și Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, considerând-o importantă pentru apărarea Ineului, a refăcut și întărit cetatea. Pentru a fi terminată rapid, acesta a scutit de dări locuitorii. S- au construit ziduri noi, din stâncă, întărite cu piatră de râu și acoperite cu un mortar, la care s-a folosit varul de Agriș, un bastion în partea de nord-est și în același an a donat-o lui Gabriel Bethlen (1608).
După 10 ani acesta a dăruit-o fiului Domnitorului Petru Cercel care a deținut-o până când a fost recucerită de otomani (1619-1658). Aceștia și-au extins teritoriul, cucerind și Cetatea Ineului (1566) și l-au deținut până în 1693, când au fost alungați de habsburgi.
În timpul luptelor cetatea Dezna a fost distrusă de o explozie, urmele acesteia fiind descoperite de arheologi, despre care o legendă spune că una dintre tinerele destinate haremului unui conducător militar turc, nedorind așa o soartă, a incendiat depozitul de pulbere. Ulterior nu a mai fost refăcută, rămânând doar ruinele ei.
Până azi s-au păstrat părți din zidurile situate în partea de sud-vest, pe marginea prăpastiei, groase de aproximativ 1 metru și un turn exterior, situat la cca.11 metri de colțul sudic.
Azi cetatea e înscrisă pe lista monumentelor istorice și face parte din patrimoniul național. O recomand celor care ajung în zonă, până la ea urcușul ușor fiind de fapt o plimbare prin natură.
Orașul Sebiș este situat în nordul județului Arad, pe valea Crișului Alb, între munții Zărandului și Codru Moma. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de obiecte, datate din secolele IX-X, atestând existența unei comunități în zonă, încadrată în voievodatul dintre Mureș și Crișuri, condus de Menumorut.
Pentru a păzi intrarea spre munții Apuseni, acolo a fost încartiruită o mică armată, condusă de comitele Siblesy (1227-1228), lângă care s-au mutat localnici și, pe malul Văii Dezna, s-a format o localitate. A fost supusă atacurilor tătare, cel din 1241 distrugând-o total, comitele retrăgându-se în Cetatea Dezna.
În timp localitatea s-a refăcut, în secolul XVI fiind în proprietatea Beiului de Ineu. În acea perioadă a existat o parohie reformată (1547), cu o Biserică de lemn care a rezistat până la începutul secolului XIX, când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Reformată (1800-1813).
Au început atacurile otomane, cel din 1574 distrugând total satul și cucerind Cetatea Dezna, an în care apare și prima atestare documentară a Sebișului.
Primăria Sebiș
Turcii fiind alungați, satul a intrat, pe rând, în posesia mai multor proprietari, până când a fost iar cucerit de otomani (1658-1693). Aceștia l-au deținut scurt timp, fiind alungați de habsburgi, sub care satul a început să dezvolte și în 1746 a primit statutul de târg.
Primăria Sebiș
Era locuit preponderent de români, ortodocși, care în 1755 aveau o Biserică de lemn. Tot atunci localnicii trecuți la ritul greco-catolic au primit aprobarea și au construit, în spatele gării, Biserica Greco-Catolică (1784).
Spitalul Sebiș
La sfârșitul secolului XVIII biserica ortodoxă a fost mutată în curtea actualei biserici de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1829-1834). Ulterior ridicării celei noi, a fost demolată.
Populația de rit catolic și-a construit propria biserică care a rezistat până azi, Biserica Romano-Catolică „Sf. Mântuitor” (1837).
Pentru a deservi și satul Donceni, vechea Biserică de lemn, de pe Dealul Popii, a fost mutată la marginea Prăjeștiului (actual inclus în oraș). În perioada 1864-1868 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Prăjești, clădire din piatră, cu turn de lemn căreia, în cursul reparațiilor din 1888-1889, acoperișul i-a fost schimbat cu unul de tablă și turnul refăcut din cărămidă.
Viața iobagilor înăsprindu-se, birurile fiind tot mai mari și neavând drepturi, chiar și căsătoria putea să aibă loc doar cu aprobarea nobililor, în 1784 în comitatul Zarandului a izbucnit Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, care s-a extins apoi și în comitatul Hunedoarei, la care au aderat și iobagi din zona Sebiș. Pentru a o înăbuși au fost trimise trupele armatei habsburgice. O lună mai târziu, prin trădarea unui pădurar din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși, apoi executați prin tragere pe roată. Un an mai târziu, de asemena trădat, a fost prins și Crișan. Pentru aducerea aminte a acelor vremuri, în fața Spitalului din Sebiș a fost postat Monumentul Horea, Cloșca și Crișan.
Ca toată zona, Sebișul a aparținut Ducelui de Modena (1790). Din 1814 a trecut în proprietatea Contelui Waldstein care și-a ridicat în târg un conac, în stil baroc târziu, Conacul Waldstein, azi situat în centrul orașului și folosit ca Bibliotecă Orășenească.
Treptat au început să fie valorificate pădurile și zăcămintele de fier din zonă. În acel context, la Sebiș s-a deschis primul și cel mai mare atelier de prelucrare a fierului (1840), ulterior dezvoltat și transformat în fabrică. După organizarea administrativă (1861) localitatea a făcut parte din Comitatul Zărandului.
Centrul Cultural Sebiș
Apoi Imperiul Habsburgic a fost condus de două monarhii, Austro-Ungaria (1867), când o parte din zonă, Principatul Transilvaniei, a fost inclusă în Ungaria. Cealaltă parte, în care era situat și Sebișul, a rămas în Partium, zonă recunoscută încă de pe vremea dominației turcești (1541) ca aparținând Principelui Ioan Zapolya.
Biserica Baptistă „Sf. Treime”
În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat la lupte au decedat. Pentru a-i cinsti, în Parcul Tineretului din oraș a fost postat Monumentul Eroilor.
La sfârșitul războiului, prin Tratatul de la Trianon (1920), regiunea Partium a fost împărțită între Regatul României, Cehoslovacia și Ungaria, Sebiș revenind României în care, după 1968, a fost inclus în județul Arad. Orașului i s-au alipit câteva sate, devenite cartiere. În cartierul „Satu Nou” în secolul XX s-a înființat o nouă parohie ortodoxă și între anii 1995-2004 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, o clădire din cărămidă, acoperită cu tablă.
De oraș aparțin administrativ trei sate. Satul Prunișor este situat la la 5 kilometri nord de Sebiș. A fost atestat documentar din 1406. Este unul din locurile unde în 1944 s-au desfășurat lupte crâncene contra hortyștilor. În jurul anului 1754 în sat a existat o Biserică de lemn. Când vatra satului s-a mutat în locul actual, s-a construit o altă Biserică de lemn și cea veche a fost vândută satului Rănușa. Biserica a rezistat mai bine de un secol. Deteriorată a fost înlocuită cu una de zid (1889), la rândul ei înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”(1980).
Satul Sălăjeni se află la 5 kilometri est de oraș. A fost atestat documentar din1574. Până când s-a construit o Biserică de lemn (1786), a fost filie a celei din Prăjești, localitate inclusă azi în oraș. În anul 1912 biserica veche a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
Pentru a ajunge în satul Donceni, atestat documentar din1439, din Sebiș se rulează 5 kilometri nord-est, pe drumul spre Stațiunea Moneasa. Prima Biserică de lemn din sat este menționată în anul 1755. A fost înlocuită cu o biserică de zid (1853-1873), înlocuită în 1947 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Comuna Mănăștiur este situată în nord-estul județului Timiș. A fost prima dată atestată documentar din 1427. Se presupune că atunci ar fi existat o mânăstire benedictină, pe locul căreia s-a construit o cetate, satul fiind menționat în 1505 cu numele de castellum Monosthor care era independent, neaparținând nici de Transilvania, nici de Ungaria, ultima anexându-l unui comitat administrativ al Regatului Ungariei, județul Temes (1519).
Cetatea a fost distrusă în luptele cu otomanii. După ce aceștia au cucerit regiunea, a fost refăcută și satul inclus în Provincia Temeșvar, condusă de Pașa Kazan (1554). Nu se cunoaște când cetatea a fost distrusă dar arheologii au găsit locul în care a existat, numit de localnici Mănăstire. După aproximativ 2 secole Banatul a fost cucerit de austrieci. Inițial satul a fost repartizat în Districtul Făget (1700-1717) și după reînființarea județului Krassó-Szörény (Caraș-Severin), în districtul Bulci (1779). În anul 1880 satul a fost colonizat cu maghiari.
Biserica Reformată (1906)
După reorganizarea administrativă (1968) comuna Mănăștiur a fost inclusă în județul Timiș. De ea aparțin administrativ satele Remetea-Luncă, Pădurani și Topla.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1902)
La 5 kilometri nord-vest de comună este situat satul Remetea-Luncă, atestat documentar din 1514, când se presupune că ar fi fost locuit de călugări de la Mânăstirea Mănăștiur.
Satul a urmat cursul istoriei zonei. A intrat în posesia turcilor, apoi a austriecilor.
Școala Primară
După Unirea Banatului cu România (1918) a făcut, pe rând, parte din județele Hunedoara, Severin și din 1968 județul Timiș. În tot acest timp populația satului a fost majoritar românească.
Biserica Ortodoxă (1927)
Din Mănăștiur, după 8 kilometri nord-est, se ajunge în satul Pădurani, sat românesc, atestat documentar din 1514, în timpul Răscoalei țărănești condusă de Ghoerghe Doja.
Biserica Ortodoxă (1939)
În satul Topla (1514) nu am ajuns, un drum accesibil plecând din localitatea Bethausen spre nord-est, dar nu mi-a părut rău. Știam că Biserica de lemn, construită în Remetea-Luncă (1746) și adusă în Topla (1806), rezistând până în secolul XX, în 1987 a fost demontată, mutată și refăcută în cadrul Muzeul Satului Bănățean din Timișoara (1994-1996).
Comuna Dumbrava este situată la 5 kilometri est de Mănăștiur. A fost înființată în 1893 prin colonizarea cu maghiari aduși din zona Szeged, pe locul unde, în Evul Mediu, a existat localitatea Igazfalva, în timp dispărută.
Pentru coloniști, comandată de ministrul agriculturii de atunci, Ignác Darányi, a fost construită Biserica Reformată (1898-1901), în stil eclectic, cu un turn înalt.
În timpul Primului Război Mondial clopotele bisericii au fost preluate de stat și folosite ca material pentru fabricarea de arme. După război turnul a primit alte clopote (1919). Biserica a suferit reparații, după ce o furtună mare a avariat grav turnul (2016).
Și azi localitatea e locuită predominant de maghiari. Totuși puținii români au propria Biserică Ortodoxă.
De comună aparțin administrativ satele Bucovăț și Răchita.
Satul Răchita este situat la 3 kilometri nord de comună, de care aparține începând cu anul 1956.
Situat în Lunca Begheiului, a fost prima dată atestat documentar din 1393. Întotdeauna a fost locuit predominant de români.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1894)
La 5 kilometri sud-est de comună se ajunge în satul Bucovăț, sat românesc atestat documentar din 1440, când aparținea de cetatea Șoimoș, Lipova.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1932)
Totuși săpăturile arheologice, efectuate pe teritoriul său, au descoperit monede din perioada secolelor II î.e.n.-II e.n., ceea ce demonstrează existența unei așezări încă de atunci.
Excursiile Monicăi 