Arhive etichetă: biblioteci

Valletta, Malta- din Grădinile Upper Barrakka prin centrul orașului

Publicat pe de
1

Vizitând orașul Valletta, capitala Maltei, de la Grădinile Upper Barrakka am revenit la Auberge de Castille și m-am îndreptat spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă  fosta Auberge d’ Italie,  azi  Muzeul Național de Arte Frumoase (National Fine Arts Museum).

Inițial pe acel loc au existat două case (1569-1579). Acestea au fost unite și s-a creat Palazzo don Raimondo (1761-1763), clădire în stil baroc, pe fațada căreia au fost postate stemele Ordinului Sf. Ioan și ale Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca. Palatul a fost deteriorat în timpul invaziei franceze (1798-1800).

Sub Protectoratul Britanic în el a funcționat Casa Amiralității, reședință a comandantului șef al flotei mediteraneene (1821-1961). Muzeul, închis în perioada 1974-2016, s-a mutat în clădire și, numit MUZA,  și-a deschis porțile în 2018. În muzeu sunt etalate picturi, sculpturi malteze și străine mobilă, argintărie malteză, etc.

Vis a vis de muzeu a existat o biserică (1612) care a fost  demolată și în perioada 1709-1710 ridicată actuala Biserică Sf. Iacob (St. James Church). Pe fațada clădirii cu două etaje, în stil baroc italian, deasupra porții de intrare, la nivelul superior a fost postată stema Regatului Castilliei, ținută de doi îngeri.

Lângă muzeu, un alt palat, construit de Domenico Sceberras, pe locul altor două case (1740-1744),  fost terminat de sora sa, măritată Muscati, familie care l-a deținut până în 1841. După soțul uneia din moștenitoare, a fost numit Palazzo Parisio. În stil baroc combinat cu neoclasic, a fost format cu trei laturi care înconjurau o curte interioară. Deasupra porții principale, flancată de coloane, a fost creat un balcon din lemn. În timpul invaziei franceze Parisio Muscati a părăsit Valletta, s-a alăturat armatei și a condus Batalionul Naxxar împotriva acestora. În acea perioadă în palat, timp de șase zile, a locuit Napoleon (1798).

După ce Malta a intrat sub Protectorat Britanic, Muscati s-a întors în Valletta. După moartea sa palatul a fost locuit de cca. 100 de persoane (1841-1880). Deteriorat, aceștia l-au vândut guvernului, care l-a renovat . Din 1886 a devenit sediul Oficiului General de Poștă (GPO), când parterul a fost transformat în grajduri pentru caii poștașilor. După Primul Război Mondial a fost ridicat al treilea etaj pentru Biroul de Audit. Din 1925 clădirea a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei. Fiind parțial distrus de bombardamentele din 1942, GPO s-a mutat în sediul școlii din Hamrun. Postbelic s-a întors în vechea locație, unde a funcționat până în 1973. După ce a restaurat-o, în clădire s-a mutat  Ministerul Poștelor și Agriculturii (Ministry of Posts and Agriculture), care funcționează și azi.

Lipită de Auberge d’ Italie, în 1575 cavalerii italieni au construit o capelă. În secolul XVII s-a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică Sf. Ecaterina din Alexandria, numită și Biserica Sf. Ecaterina din Italia (Roman Catholic Church of St. Catherine of Italy), clădire octogonală, realizată în jurul capelei, devenită sanctuar. Biserica a fost restaurată în perioada 2001-2011. Azi funcționează ca  biserică parohială a comunității italiene din Malta. În spatele altarului se află un tablou care înfățișează martiriul sfintei.

Mă apropiam de locul unde, după Marele Asediu al Maltei, terminat cu înfrângerea otomanilor (1565), în cadrul unei ceremonii religioase, s-a pus piatra de temelie a viitorului oraș Valletta. Pentru a comemora victoria, acolo a fost construită prima biserică din oraș, finanțată de Marele Maestru Jean Parisot de Valette. După moartea sa a fost înmormântat în cripta bisericii, apoi mutat în Co-Catedrala Sf. Ioan.

În timp clădirea a fost extinsă și modificată. În partea superioară a fațadei principale, într-o nișă, a fost postat bustul Papei Inocențiu XII. În 1837 biserica a devenit Biserica Garnizoanei Regimentului Regal de Infanterie Malta. Postbelic a fost numită Biserica Maicii Domnului a Victoriei (Church of Our Lady of Victory). Clădirea a fost restaurată în perioada 2012-2016.

În 1976 lângă biserică a fost dezvelită statuia Paul Boffa (Paul Boffa statue), primul ministru în perioada 1947-1950.

De lângă biserică se intră într-o piațetă, în care se află statuia Jean de la Vallette (Jean de la Vallette statue), Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan, conducătorul oștilor împotriva Marelui Asediu otoman (1565), după care a fost ulterior numit orașul.

Sub britanici, în secolul XIX străzile din zonă, fiind în pantă, au fost reamenajate. Pe marginea străzii Regale, azi strada Republicii, a fost demolată Casa della Giornata și s-a amenajat o terasă, pe care a fost construit Teatrul Regal sau Opera Regală (Royal Opera House), numit și azi Teatru Rjal, inaugurat în 1866.

Era un teatru mare, cu 1.095 de locuri și 200 de locuri în picioare. A funcționat doar 6 ani, în 1873 fiind distrus într-un incendiu.

În 4 ani a fost refăcut și a funcționat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când bombardamentele au lăsat în picioare doar partea din spate, cu jumătate din colonade.

La sfârșitul anilor 1950 ruinele au fost demolate, lăsând întregi colonadele și terenul a fost nivelat, sub forma unei terase. Deși s-a dorit refacerea lui, guvernele succesive nu au găsit fondurile necesare. În secolul XXI terasa a fost amenajată ca teatru în aer liber, inaugurat în 2013, cu numele Piața Teatrului Regal (Pjazza Teatru Rjal).

În fața teatrului a existat o turnătorie, folosită de Ordinul Sf. Ioan pentru fabricarea armamentului cavalerilor. În secolului XIX Giuseppe Buttigieg și soția sa Giovanna Camilleri au cumpărat terenul și până la sfârșitul secolului au construit al doilea palat ca mărime din oraș, primul fiind Palatul Marelui Maestru, numit Palazzo Ferreria. Pe fațadă au fost postate stemele celor doi soți. Fata lor, căsătorită cu John Louis Francia, cetățean spaniol din Gibraltar, a moștenit palatul și familia l-a ocupat până în 1947. Postbelic o parte din palat a fost închiriat pentru  Departamentul de Lucrări Publice și în 1979 clădirea a fost vândută guvernului.  

În același timp cu amenajarea teatrului, lângă el s-a construit clădirea Parlamentului Maltei (Parliament House of Malta) și s-a înlocuit Poarta Orașului cu cea actuală (2011-2015). Inițial în acea zonă au existat case și Gara orașului. Distruse în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ruinele au fost demolate și s-a amenajat Piața Libertății, înconjurată de o galerie comercială, demolată în 2010. Piața era folosită mai ales ca loc de parcare. În perioada 1921-1976 Parlamentul a funcționat într-una din încăperile Palatului Marelui Maestru, apoi în fostul arsenal din palat, amenajat pentru el.

Apoi a fost construită actuala clădire, pe un cadru de oțel, placat cu calcar de Gozitan, de fapt două blocuri, cu trei etaje, unite între ele prin poduri, unul dintre ele fiind destinat Parlamentului. La parterul unuia dintre blocuri azi se poate vizita o expoziție permanentă, restul clădirilor fiind inaccesibile publicului.

De acolo, urmând fosta stradă Regală, azi strada Republicii, m-am îndreptat spre centrul orașului.

Pe una din laturile străzii se află  Biserica Sf. Barbara (Church of St. Barbara), de rit  romano-catolic, construită în 1537 pentru a servi cavalerii din Provence. În 1739 reconstruită în stil baroc, cu o cupolă cenrtală. Deasupra ușii de intrare, flancată de coloane, a fost postată statuia Imaculatei Concepții. Azi este biserică parohială pentru comunitățile engleză, germană și franceză. Este singura biserică din Malta în care slujbele se țin în limba germană, franceză și duminica în tagalog (Filippine).

Nu departe de ea se află Biserica Sf. Francisc  de Assisi (St. Francisc of Assisi Church), construită în perioada 1598-1607.

Clădirea nefiind rezistentă, a fost înlocuită cu altă biserică (1681), construită din banii  donați de Marelui Maestru Gregorio Carafa, a cărui stemă a fost postată pe fațadă.

În 1920 clădirea a fost extinsă și i s-a ridicat cupola.

Înaintând spre Piața Sf. Ioan, am trecut pe lângă fosta Auberge de Provence, azi Muzeul Național de Arheologie (National Museum of Archaeology). A fost construită în 1571, în decursul timpului clădirea a fost modificată, la începutul secolului XVII parterul ei fiind amenajat pentru magazine. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză (1798), a fost închiriată de Malta Union Club și din 1955 s-a înființat muzeul, în care sunt etalate artefacte din insulele Maltei (5.200-2.500 î.e.n., epoca bronzului, feniciană), o colecție de numismatică cu monede din fiecare ocupație, începând de la cele punice până la cele britanice,  și medalii ale Ordinului Sf. Ioan.

Trecând de muzeu, am intrat în Piața Sf. Ioan unde am vizitat  Co-Catedrala Sf. Ioan. Pe o latură a pieței am văzut o clădire în stil neoclasic, în care funcționează Curtea de Justiție (Court of Justice). În secolul XVI pe acel loc s-a construit Auberge d’Auvergne (1571/1574-1583). În 1783 a fost extinsă prin încorporarea clădirii de lângă ea, Casa Caccia (sec. XVI). Din 1825 în ea s-a mutat Tribunalul, civil și penal, apoi Poliția (1853). La parter s-au amenajat magazine și Cinematograful Alhambra. Clădirea fiind avariată de bombardamentele din 1941, Instanțele de judecată s-au mutat în Balzan și la un seminar din Floriana. Au revenit în 1943 și au funcționat până în 1956, când s-au mutat temporar, clădirea fiind în stare avansată de degradare. După ce a fost demolată, pe locul ei s-a construit actuala clădire (1965-1971), cu șapte etaje, din care trei la subsol. La intrare s-a creat o terasă, acoperită de un portic, susținut de coloane. Azi clădirea găzduiește Judecătoria, grefa, arhivele ei și arestul poliției. 

În continuare pe strada Republicii, am făcut o mică pauză la Caffe Cordina, unde doream să savurez măcar unul din produsele de patiserie, făcute și azi manual, după rețetele vechi.

Înființată în 1837, ca afacere de familie, cafeneau a funcționat în Bormla. Devenind renumită pentru produsele sale, Cesare Cordina a cumpărat un palat din centrul Vallettei și a mutat cafeneaua în el.

În decursul timpului, pe lângă cafenea, proprietarul a amenajat  un restaurant, apoi o ceainărie și o gelaterie.

În dreapta cafenelei se întinde Piața Sf. Gheorghe, pe o latură mărginită de clădirea Ministerului Afacerilor Interne, Securității, Reformelor și Egalității (Ministry for Home Affairs, Security, Reforms and Equality)

Este numită și Piața Palatului, deoarece central se află Palatul Marelui Maestru al Ordinului Sf. Ioan (Grandmaster Palace), construit în secolul XVI, cu două intrări și modificat în secolul XVIII, când i s-au adăugat balcoanele din lemn și portalurile realizate deasupra ușilor. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză, clădirea a devenit Palatul Național. Sub stăpânirea britanică a fost Palatul Guvernatorului (1800-1921), până în 2015 sediul Parlamentului și azi Biroul Președintelui Maltei.

De fapt palatul a fost format dintr-un complex de clădiri, cu curți interioare, destinate reședinței Marelui Maestru, departamentelor prin care acesta conducea țara, arhivei, etc.. Una dintre ele a fost folosită ca armurărie încă din 1604. Palatul Armurăriei (Palace of Armoury), construit în jurul a două curți, Curtea lui Neptun,  cu Fântâna Perellos (1712), pe ale cărei coridoare în timp au fost postate stemele Marilor Maeștri și Curtea Prințului Alfred, cu un turn, în 1745 dotat cu Ceasul Moors, azi funcționează ca Muzeul Armurăriei.

Pe o latură a Pieței Republicii se află Biblioteca Națională (National Library). Prima bibliotecă a fost înființată de al 48-lea Mare Maestru Claude de Sengle care a decretat ca toate cărțile aparținând membrilor decedați să fie trecute în vistieria Ordinului (1555).  După ce  cavalerul Louis Guérin de Tencin a cumpărat colecția de 9.7000 de cărți a spaniolului Joaquín Fernández de Portocarrero y Mendoza, vicerege al Siciliei și interimar de Napoli, apoi Cardinal-Episcop al Sabinei (Italia), a preluat colecția Bisericii Sf. Ioan și le-a adăugat colecția personală,  a închiriat clădirea  Il Forfantone și  a amenajat prima bibliotecă (1761), în 1776 devenită Bibliotecă Publică. Clădirea fiind prea mică, Marele Maestru a ordonat construirea unei noi clădiri (1786-1796), realizată în stil neoclasic. Pentru a susține etajul și balconul  situat deasupra ușii principale, la fațada principală au fost postate coloane ionice și dorice.

Abia terminată, clădirea nu a fost folosită, deoarece ocupația franceză a alungat Ordinul. Sub Protectoratul Britanic Regele George V i-a acordat titlul de Bibliotecă Regală a Maltei (1936) și un an mai târziu în clădire au fost mutate arhivele Ordinului,  până atunci păstrate la Registrul Public. În 1976 biblioteca a fost mutată în Floriana și clădirea a devenit sediul unei biblioteci cu scop de cercetare, folosită ocazional pentru prelegeri, care funcționează și azi.

În 1986, în fața Palatului Marelui Maestru, a fost dezvelit Monumentul Sette Guigno, dedicat revoltelor din 1919, format din 6 statui de bărbați, doi în picioare, ținând steagul maltez, ceilalți patru la picioarele lor, reprezentând victimele.  

Pe o latură a pieței, situată la nivelul superior al caselor de pe strada aferentă, am văzut o fântână, formată dintr-un bazin, mărginit de o placă înaltă , străjuită de coloane, pe care central din gura unui leu și ciocul unei păsări apa țâșnea spre bazin. Întrebând, din păcate nu am putut obține detalii.

Continuând drumul pe strada Republicii, am ajuns în dreptul unei clădiri din 1580. Casa Rocca Piccola a fost construită de Amiralul Don Pietro la Rocca la începutul formării orașului, după înfrângerea turcilor. Deși în Valletta nu era permis crearea de grădini, această casă a avut amenajată una. Încă din secolul XVI casa a avut chiriași. La sfârșitul secolului XVIII casa a fost împărțită în două mai mici, cu 50 de încăperi, din care camerele de la etaj interconectate între ele, la parter două biblioteci, saloane, două săli de mese, două bucătării, în plus grajdurile și o capelă. Înainte de al Doilea Război Mondial, la subsol a fost amenajat un adăpost antiaerian, al doilea creat în Malta. Azi în ea funcționează un muzeu care etalează mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, acte, etc., ale familie și găzduiește cea mai mare colecție privată de costume antice din Malta.

Citește și Valletta, Malta- din centrul orașului la Poarta Victoriei și Grădinile Lower Barrakka

Orașul Székesfehérvár, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.

Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.

Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc  judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi,  ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.

Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)

În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).

În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei  până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.

După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de  trupele maghiare.

După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.

Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.

Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.

Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit  Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.

Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.

În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.

La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).

La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.

Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită  în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.

Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist,  prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.

În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.

Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.

Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și  în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).

Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.

Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat  o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).

La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010. 

Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958). 

În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.

Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă  și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István.  În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au  funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și  din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.

Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.

Poșta

Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)

În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).

A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.

Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi  o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.

Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.

Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.

Nu departe de el se află  Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.

Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.

În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră  a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.

În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.

Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).

În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).                       

În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012. 

Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.

Prima bibliotecă din oraș,  Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.

Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.

Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă  din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.

Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.

Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.

Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).

La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.

statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)

În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale. 

La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate,  dezvelit în 1928.

De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.

Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.

Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.

La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.

În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).

O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.

Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.

La Revedere oraș frumos !

Citește și Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Orașul Hódmezővásárhely, Ungaria

Publicat pe de
1

Orașul Hódmezővásárhely, după anii 1990 devenit municipiu, este situat în partea de sud-est a Ungariei., în Marea Câmpie de Sud. Documentar, numele său apare prima dată în 1266 într-un act de donație dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui fragmente de obiecte din neolitic, epocile cuprului, bronzului, fierului și a marilor migrații, azi etalate în Muzeul Tornay János, ceea ce demonstrează că zona a fost locuită încă de atunci.

În secolele VI-VII în zonă existau cel puțin șapte sate cu biserici care în secolul XVIII au fost ocupate de avari. După retragerea lor, sub dinastia Árpád, s-au reființat mai multe sate mici (secolele IX-X). În secolul XV satele Hód, Vásárhely, Tarján și Ábrány s-au unit și au format un târg, din 1437 numit Hódvásárhely, care aparținea comitatului Csongrád și era deținut de János Hunyadi, voievodul Transilvaniei. Întreaga zonă a fost devastată de ofensiva turcă din 1566 și a rămas sub ocupația lor cca. 150 de ani.

După ce turcii au fost alungați de habsburgi (1699), multe din teritoriile ocupate nu au fost retrocedate proprietarilor și au intrat în posesia regalității. Nobilii, nemulțumiți, cărora li s-au alăturat și țăranii, a căror viață era foarte grea, cu biruri multe, s-au aliat și a izbucnit Războiul de Independență, condus de Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1711). În acea perioadă localitatea era în proprietatea contelui Miklós Bercsényi. care l-a arendat generalului kurut  Károlyi, familie care l-a deținut până în 1818, când jurisdicția proprietarilor de pământ a fost desființată.

Majoritatea populației reformată, în perioada 1721-1723 au construit Biserica Reformată veche (Református régi templom), o clădire în stil baroc, acoperită cu șindrilă, ulterior schimbată cu țiglă. pentru protecție, a fost înconjurată cu un zid de cărămidă, prevăzut cu portițe (1741-1742), dărâmat în părțile de sud și nord (1889), pentru a se construi „bazarul bisericesc”. Acesta a fost demolat o dată cu renovarea Pieței Kossuth (1961). În 1930 un fulger a distrus turnul care, ulterior, a fost reconstruit din beton.

O dată cu ridicarea bisericii s-a construit o Școală Reformată, cu ziduri din chirpici, care administrativ era legată de Colegiul din Debrețin. În 1822 clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă presată, cu elemente de piatră artificială, în stil eclectic, cu motive și decorațiuni populare maghiare și ale Renașterii timpurii, în care a funcționat Gimnaziul Vechi și din 1873 Liceul Reformat.

Zece ani mai târziu clădirea a fost extinsă cu o aripă nouă și la sfâșit de secol modificată în forma actuală. Din 1924 a funcționat ca Liceu de Științe Umaniste care în 1930 a fost numit Gábor Bethlen, fostul Principe al Transilvaniei (1580-1629). Postbelic a fost naționalizat. Abia în 1994 i-a fost înapoiat Bisericii Reformate.

Azi Gimnaziul Reformat Bethlen Gábor (Bethlen Gábor Református Gymnázium) deține o bibliotecă cu aproximat 70.000 de volume, între care o colecție din 1758, fostele colecții ale lui Ferenc Nagy și Elek Baranyi.

În perioada 1754-1758, în locul unei vechi biserici, cu ziduri de chirpici, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Szentháromság római katolikus templom), în stil baroc., înconjurată de un gard, demolat în anii 1950. Comunitatea catolică crescând, în 1860 biserica a fost extinsă cu două nave laterale. Altarul era decorat cu o pictură reprezentând Sfânta Treime și amvonul sculptat din lemn (1766). În 1826 biserica a fost dotată cu o orgă și în 1890 au fost realizate picturile, reprezentând Calvarul (1890).

În oraș au existat și ortodocși, greci fugiți din calea turcilor și stabiliți acolo în a doua jumătate a secolului XVII. Deși comunitate mică, doreau să aibă o biserică pe care nu au putut să o construiască decât după emiterea edictelor iosefine, de toleranță religioasă (1781), când au ridicat o clădire fără turn și clopot (1783), dotată cu un iconostas sculptat, aurit și decorat cu elemente rococo. În 1806 i-au adăugat turnul și au decorat interiorul cu icoane aduse din Balcani. Azi, numită Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom), păstrează o carte religioasă, în limba greacă, creată la Veneția (1770) și una în limba slavonă, creată la Moscova (1704).

Numărul reformaților crescând, în perioada 1792-1796 au construit Biserica Reformată Nouă (Református újtemplom), în stil baroc târziu, cu un turn care, până la începutul secolului XX, a fost folosit pentru semnalizarea incendiilor și anunțarea orei, prin trâmbițare. În 1897 interiorul bisericii a fost renovat.

În 1810 exista și o comunitate de evrei care, pe un teren donat de Károlyi György, maestru al curții regale, a construit prima casă de cult (1833). Devenind neîncăpătoare, Sinagoga (Hódmezővásárhelyi zsinagóga) a fost extinsă (1850-1857) și în 1905, transformată în stil secession, a primit forma actuală. După Holocaustul din cel de Al Doilea Război Mondial,  puținii evrei rămași în oraș nu au putut-o întreține. Au părăsit-o și în timp s-a deteriorat.

În 1984 mica comuniatate evreiască a vândut-o Primăriei orașului care a restaurat-o și renovat-o (1989, 2004). Lângă sinagogă se află fosta școală evreiască în care azi funcționează Centrul Memorial al Holocaustului.

Apoi comunitatea a decis să construiască și un sediu religios. Pe locul unde a existat o moară, apoi un restaurant (1865), actuala Kálvin tér, au ridicat un bloc de apartamente, în stil eclectic, din care o parte au fost destinate scopului religios (1893). La parter au fost amplasate magazine, alimentare și blocul a fost numit Hotel Central, cunoscut de localnici ca și „cafeneaua evreiască”. Apoi clădirea a fost organizată de Asociația Femeilor Israelite în scop cultural. Postbelic clădirea a fost naționalizată. Începând cu 1953 în ea a funcționat Școala de Muzică (Zeneiskola). Azi clădirea găzduiește Institutul Elementar de Învățământ Artistic Attila Péczely.

În anul 1811 comunitatea evanghelică a costruit o casă de cult care a fost folosită până au reușit să strângă suma necesară ridicării unei biserici, bani obținuți din donațiile orașului, județului și a policianului Gábor Klauzá. În anul 1843 Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom) a fost terminată și casa de cult părăsită.

Majoritatea clădirilor publice din oraș, azi situate în zona centrală, au fost construite la începutul secolului XIX.

Pe locul vechii Primării (1763), deteriorată de un incendiu (1829), ulterior refăcută cu 11 camere (1834), în perioada 1892-1893 a fost construită actuala Primărie (Hódmezővásárhelyi Polgarmesteri Hivatal), situată la sud de centrul pieței Kossuth.

Clădirii, în stil eclectic, cu elemente renascentiste, i s-a ridicat un turn înalt de cca. 60 metri.

În 1894, dorind să-l elibereze pe liderul socialist maghiar János Szántó Kovács, clădirea a fost asediată de țăranii din Vásárhely. Nu au reușit și liderul a fost judecat într-un proces penal, desfășurat chiar în Primărie. Postbelic interiorul a fost restructurat și compartimentat (1945).

În 1971, datorită unui scurtcircuit electric, acoperișul și turla turnului au ars. Au fost refăcute și clădirea renovată (1972-1975). Clopotul de 1.000 de kilograme, făcut la Budapesta  în 1892, a crăpat. Azi clopotul este postat în piața Kossuth.

În piață tronează statuia lui Lajos Kossuth, dezvelită în 1903, pe locul unde în 1848 acesta a ținut un discurs remarcant, în urma căruia foarte mulți localnici s-au înrolat în trupele Războiului de Independență 1848-1849.

Lateral de Primărie se află clădirea în care funcționează Colegiul Tehnic și Școala de Formare Profesională Mátyás Corvin (Corvin Mátyás Technikum és Szakképző Iskola). Prima școală comercială fost deschisă în 1885, în altă locație decât cea actuală. În școală puteau studia doar băieți. Comercianții nelăsându-și ucenicii să studieze, s-au înscris doar 58 de persoane. Până în 1902 școala a funcționat în mai multe locații, apoi permanent într-o clădire de pe strada Mária Valéria, ca Școala de ucenici negustori și școala de negustori. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de germani, care au amenajat un spital (1943-1944) și școala s-a mutat în loul unei grădinițe. În 1946 a revenit în locație , unde a funcționat până în 1950, când  Școala de Pregătire a Comerțului a fost desființată. S-a reînființat în 1954, ca școală comercială și de catering, filială a celei din Budapesta. Din 1974 s-a mutat în clădirea actuală și de atunci poartă numele regelui.

În 1845 a fost creată asociația  Kaszinó Egylet, ai cărei membrii erau proprietarii de terenuri, funcționarii și clasa bogată a orașului. În perioada 1900-1901 au construit o clădire în stilul maghiar Art Nouveu, completat de elemente orientale, Cazinoul Uri (Uri kaszinó), azi situat pe o stradă laterală pieței Kossuth. Postbelic clădirea a fost folosită de Centrul de Tineret (1961-1989) apoi a fost părăsită.

Pe aceeași latură cu Colegiul Tehnic se află Casa de Evenimente „Vulturul Negru” (Fekete Sas Rendezvényház), într-o clădire construită în 1905, pe locul unui fost han din secolul XVIII. În clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroce și rococo, se află o sală mare, decorată cu oglinzi imense, elemente aurite, a doua sală de bal fără coloane de susținere din Europa.

Pe latura pieței, vis a vis de Primărie, tronează Banca de Economii (Bank épülete), construită în perioada 1869-1907, cu o cupolă enormă, pe care tronează statuia lui Mercur, zeul comerțului din mitologia romană. Pe fațada, în stil Art Nouveau, deasupra intrării au fost postate statui reprezentând agricultura și economia.

În apropiere, pe un teren aparținând băncii, s-a construit o clădire cu apartamente de locuit, în același în stil eclectic (1906). A fost cumpărată în 1928 și de atunci în ea funcționează Oficiul Poștal (Postahivatal).

În aceeași perioadă a fost construit și Tribunalul (Hódmezővásárhely Bíróság).

Spre sfârșitul secolului XIX comunitatea unitariană, existentă încă din 1567, a crescut, la rit aderând mulți localnici de alte religii (1877-1879) și s-a creat o parohie. Pentru oficierea slujbelor  a fost construită o casă de rugăciuni (1890-1891) care a funcționat până în 1910, când s-a construit Biserica Unitariană (Unitárius templom), cu un turn înalt de 32 metri, prevăzut cu un clopot. În timpul Primului Război Mondial clopotul și părțile metalice din orgă au fost rechiziționate pentru fabricarea de armament, dar au fost înlocuite în 1920.

În 1873 Hódmezővásárhely a devenit municipiu independent. Până atunci majoritatea populației se ocupa cu agricultura. S-au înființat mori cu aburi, care lucrau și pentru export, o fabrică de cărămidă, deținută de oraș și 3 private, etc.. Numărul muncitorilor crescând, în 1890 orașul a devenit al patrulea ca mărime din țară. Una din casele construite la începutul secolului XX, în stil Art Nouveau maghiar, este Casa Păunului (Pávaház), numită după ornamentele care simbolizează pasărea. În ea azi funcționează Filiala Județeană Csongrád a Fondului de Asigurări de Pensii.

Vis a vis de ea se află Biblioteca locală László Németh și Biblioteca pentru copii Lajos Pósa (Németh László Városi Könyvtár és Pósa Lajos Gyermekkönyvtár). Deși în 1880 s-a dorit înființarea primei biblioteci publice din oraș, abia din 1907 a început să funcționeze, într-un apartament deținut de un funcționar al Primăriei, amenajat cu o sală de lectură și de unde, contra unei chitanțe, se puteau închiria cărți. Colecția de cărți crescând, în 1913 Primăria a cumpărat casa doctorului József Imre (azi Muzeul János Tornyai), în care s-au mutat biblioteca și muzeul orașului. În timpul Primului Război Mondial acestea au fost închise, apoi cărțile au fost mutate într-o casă achiziționată de comunitatea evreiască (1930).

Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial biblioteca a fost închisă și redeschisă abia în 1945. Orașul devenind reședință de județ (1950), biblioteca, devenind Bibliotecă Județeană, a fost mutată în actuala locație (1956). În 1974 a fost extinsă cu o aripă pentru Biblioteca pentru copii, numită în 2010 Lajos Pósa, după scriitorul maghiar de literatură pentru copii. Doi ani mai târziu a primit numele scriitorului László Németh, a cărui statuie azi este postată în fața clădirii. Fondul de carte crescând, în 1993 a fost cumpărată și casa vecină, în care  au fost amenajate o sală de muzică și o expoziție memorială. Azi arhiva bibliotecii conține  cca. 187.000 de documente, în sistem electronic, despre istoria orașului, lucrări publicate de autorii orașului și alții, icoane, etc.

Pe aceeași stradă, nu departe de bibliotecă, se află statuia Petőfi Sándor (1823-1849), cel care a scris proclamația de egalitate și s-a înrolat în armată de partea Revoluției Maghiare din 1848-1849. Deși s-a dorit realizarea unei statui, care să fie expusă cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, orașul nu a alocat fonduri. Totuși statuia din bronz, înaltă de 2 metri, a fost creată pe banii lui Ferenc Sarkadi, un avocat din Vásárhely.

În oraș funcționează și Muzeul și Centrul de Cultură János Tornyai (János Tornyai Muzeum és Közművelődési Központ). În 1904 la expoziția industrială și agricolă a fost expusă o colecție etnografică, adunată de Lajos Kiss, sub conducerea pictorului  János Tornyai. Un an mai târziu, colecției i s-au adăugat cca. 1.000 de lucrări ale pictorului și a fost fondat muzeul.

După ce Kiss s-a mutat în Nyíregyháza, muzeul a fost preluat de Primărie, care l-a mutat în fosta casă a doctorului Imre József, nou cumpărată și l-a deschis publicului în 1928. Posteblic casa a fost naționalizată. Prin achiziționarea casei alăturate, muzeul a fost extins și din 1951 numit după poet. Pe lângă materialul etnografic și colecția de picturi, în muzeu s-a creat o colecție cu piese descoperite de săpăturile arheologice din zonă (1929-1944).

Între anii 1961-1991 muzeul a fost condus de istoricul și scriitorul János Dömötör, perioadă în care s-au făcut numeroase noi achiziții și s-au deschis noi spații expoziționale. De asemenea a salvat și Moara de vânt Papi (Papi féle szélmalom), construită la mijlocul secolului XIX, cea mai completă moară păstrată din țară, situată la kilometri de oraș.

În 1985, la primul etaj al Gimnaziului Vechi, a amenajat spații expoziționale permanente cu picturi și sculpturi din secolele XIX-XX, numite Alföldi Galéria. Azi toate muzeele sunt administrate de Centrul de Cultură Publică. În ele sunt prezentate peste 55.000 piese arheologice, cca. 8.000 etnografice, peste 6.000 de istorie locală, aproximativ 4.000 opere de artă, o fototecă și diapozitive cu câte 2.000 piese.

După Primul Război Mondial orașul a intrat sub ocupație franceză, apoi română. Viața a reintrat în normalitate și a reînceput construcția de noi case. Una dintre ele, în stil eclectic (1928), a fost ridicată inițial pentru locuințe, urmând ca parterul să fie ocupat de magazine. Nesolicitându-se spațiile comerciale, au fost transformate în birouri, în care s-au mutat Orfelinatul orașului și Oficiul de Registratură. Au funcționat până în 1950, când spațiul a devenit sediul unui partid. După ce acesta s-a desființat, până în 1990 a funcționat ca Sala expozițională Ferenc Medgyessy, numită după sculptorul, graficianul și pictorul maghiar. În perioada 1987-1991 clădirea a fost renovată și extinsă, azi în ea existând 32 de apartamente de locuit și la parter spații comerciale.

În memoria celor căzuți, în fața Primăriei a fost dezvelit Memorialul Primului Război Mondial (világháború hőseinek emlékműve), statuia unui husar călare, la baza căreia au fost înfățișare momente din luptă (1938).

Pornind de la statuie, a fost creată o alee inscripționată cu numele celor decedați, din cei 15.000 de locuitori ai zonei, participanți  în război.

Dintre cele 11 biserici existente în oraș, cea mai nouă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), a fost construită în 1937. Lipită de ea se află clădirea unei foste mânăstiri care a fost retrocedată iezuiților în 1990.

Pereții clădirii au fost prevăzuți cu două șiruri de ferestre pictate, cele superioare reprezentând sfinți maghiari și polonezi și cele inferioare aratând Calea Crucii. Înainte de altar, finalizat în 1961, a fost creată o arcadă, pictată cu scene biblice și deasupra lui a post postată imaginea Sf. Ștefan.

În fața bisericii s-a creat o piață largă în care au fost postate câteva statui. Statuia Regelui Ștefan cel Sfânt a fost inaugurată în 1996. Regele călare, ținând crucea în mâna dreaptă, întinsă spre cer, este așezat pe un piedestal pe care a fost postată o placă sculptată, reprezentându-i pe rege și Sf. Gizela.

Pe una din laturile pieței se află Școala Primară Sf. Ștefan (Szent István Általános Iskola Telephely).

Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial. Hódmezővásárhely a fost singurul oraș din Ungaria unde nu s-a creat un ghetou. La sfârșitul războiului orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) care au devastat mai ales infrastructura industrială. Apoi au început să se construiască clădiri tipice realismului sovietic.

Una dintre ultimele clădiri, în stil modernism maghiar, a fost Centrul Cultural Bessenyei Ferenc (Bessenyei Ferenc Művelődési  Központ), construită în perioada 1949-1953, pe locul fostei școli grecești, vis a vis de Muzeul János Tornyai. În el s-au desfășurat spectacole de teatru, concursuri, expoziții, etc. Clădirea a fost renovată între anii 2010-2012.

Într-o clădire cu două etaje locuite și parter cu magazine (1924), după ce a fost naționalizată, a funcționat Trustul Național al Fermelor de Stat (1952-1963), timp de un an departamentul cultural al Consiliului Local, apoi a intrat în proprietatea Consiliului Județean Csongrád  și până în 1974 a devenit departamentul său comercial. Ulterior a funcționat o școală și din 2006 Muzeu Memorial (Emlékpont) care prezintă istoria orașului în perioada 1945-1990.

Orașul Bacău, jud. Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Bacău, din județul Bacău, este situat în nord-estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, pe râul Bistrița. A fost prima dată atestat documentar din  anul 1399, în timpul domniei lui Petru I Mușat. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zona Pieței Revoluției, un obiect de silex vechi de aproximativ 5.000 de ani, din paleoliticul superior, folosit atunci la vânătoare și a fost continuu locuită, în alte zone ale orașului fiind scoase la iveală urme de locuințe și obiecte casnice din diferite secole.

La sfârșitul secolului IX în zonă s-au așezat pecenegii, înlocuiți de cumani în secolul XI. Au urmat atacurile tătarilor, care au devastat zona (1241). În secolul XIV Papa de la Roma a înființat în Moldova, pe Siret, o episcopie catolică (1370), care a fost mutată la Bacău în timpul în care Domnitorul Alexandru cel Bun și-a construit în localitate o reședință. Acolo s-au așezat o parte din Cavalerii Ioaniți, în XVI deveniți Cavalerii de Malta.

statuia Alexandru cel Bun

Un secol mai târziu Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, a construit în Bacău Curtea Domnească, cu Biserica Precista și s-a stabilit acolo.

În apropierea ei, pe terenul și cheltuiala familiei Sturza, s-a construit Biserica „Buna Vestire” (1820) și turnul clopotniță, de lemn. Clădirea mică, din cărămidă, acoperită cu șindrilă, a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1879-1882), acoperită cu tablă și interiorul pictat în ulei. Până în 1915 a fost filie a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae”.

În decursul timpului a suferit numeroase reparații, mai ales după cutremurele din 1977 și 1981. În perioada 2000-2004 fundația a fost înlocuită cu beton, biserica a fost extinsă cu aproximativ 10 metri și interiorul a fost pictat în tempera.

Orașul fiind situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia, în timp s-a dezvoltat. În vremea Domnitorului Ștefan cel Mare în Moldova s-au înființat serviciile poștale.

La Bacău Poșta a fost construită în „Mahalaua calicimii”, în partea de nord a târgului. Documentar este atestată din 1741. Din 1850 s-a inaugurat serviciul de diligență care funcționa de 2 ori pe săptămână, pe rutele  Iaşi- Roman- Bacău- Focşani, de unde se făcea legătura cu poşta munteană. În Bacău, la „Ceaiul Poștei”  vizitiii se opreau și schimbau caii. 

Oficiul Poștal nr. 1 (monument istoric)

Încă din secolul XV în actualul centru al orașului a existat o Biserică Ortodoxă, distrusă două secole mai târziu de inundații, fapt atestat de săpăturile arheologice din anii 1971-1972 care au descoperit morminte și monede din acea perioadă. Datorită deteriorărilor survenite în timp, biserica a fost demolată, păstrându-se doar o parte din fostele ziduri, azi monument istoric.

În apropierea lor a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1839-1848), în stil bizantin. Mai mult de 150 de ani a rămas principala biserică a orașului și a fost numită catedrală. În anul 1871 în dreapta bisericii a fost construit Paraclisul „Sf. Mina, Pantelimon și Haralambie”. Clădirea a fost avariată în cutremurele din 1934, 1977,  de incendiul din 1976 și de fiecare dată refăcută, ultima restaurare având loc în perioada 1983-1984.

În fața ei se află o piață largă în care s-au desfășurat diverse evenimente istorice, unul dintre ele fiind citirea proclamației Unirii de la 1859 de către poetul Vasile Alecsandri.

Tot central a fost amenajată o grădină publică (1850), azi Parcul Trandafirilor, întins pe 8.000 metri pătrați, numit după numeroșii trandafiri care îl împodobesc.

În el a fost postată statuia lui Constantin Ene, maiorul căzut la datorie în Bătălia de la Rahova (1877). 

În anul 2007 parcul a fost modernizat, când s-au amenajat un foișor și o fântână arteziană.

Pe o străduță laterală de parc, între casele de epocă, se află și Casa Memorială „George Bacovia”, fosta casă în care din 1906 au trăit părinții renumitului poet.

A fost deschisă publicului în 1971 și a funcționat ca muzeu, închis o perioadă de timp și redeschis în 2016. În cele 5 încăperi sunt expuse piese de mobilier și de uz personal, documente, manuscrise originale, etc., ale poetului.

În perioada 1803-1813 în oraș a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”. În cimitirul ei, peste ani, a fost îngropat Ionică Tăutul, autorul proiectului de constituție din 1922 și primul pamfletar român.

În perioada 1922-1931, prelungită datorată lipsei de fonduri, biserica a suferit reparații majore, a fost realizată și pictura interioară, în stil bizantin, refăcută în perioada 1969-1970.

Orașul extinzându-se, azi biserica este înconjurată cu blocuri de locuințe și clădiri  în care funcționează diverse firme.

La sfârșitul secolului XIX, în localul Primăriei de atunci, a fost înființată o Bibliotecă Publică (1893), prin donații de la diverse persoane, cea mai importantă fiind a primarului Gheorghe Sturza (948 de volume), adunând în total cam 2.000 de volume. În 1911 colecția Sturza a fost transferată Liceului „Principele Ferdinand” și din 1960 Bibliotecii Regionale. Restul de volume au fost transferate în biblioteca Societății Culturale Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”, nou înființată (1919) și în 1960 s-au alăturat primei colecții, formând Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”.

Din 2004 biblioteca s-a mutat în incinta Muzeului de Științe ale Naturii și clădirea a fost ocupată de Serviciul de stare civilă al Municipiului Bacău, care funcționează și azi.

În fața ei, o dată cu desfășurarea Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în 1971 a fost dezvelită statuia George Bacovia (1881-1957). Din bronz, înaltă de 3,25 metri, prezintă poetul în picioare, zgribulit de frig. Privindu-l, ești transpus în atmosfera poeziilor sale.

Tot de Muzeul de Științe ale Naturii aparține și Vivariul din Bacău. A fost înființat în 1976 și din 1981 transferat în actuala clădire, monument istoric, în locul Școlii Generale nr. 2,  cea veche fiind demolată. Inițial, pentru creșterea unor animale mici, a fost amenajat un spațiu asemănător mediului lor natural și au fost amenajate acvarii cu pești exotici. Apoi s-au adus diverse specii de păsări, reptile, care pot fi văzute în evoluție, de la reproducere până la maturitate. 

În aceeași perioadă cu Biblioteca Publică a fost construit și actualul Palat Administrativ Bacău (1886-1890), sediul Consiliului Județean și al Prefecturii. Clădirea, formată dintr-un corp central și 2 aripi laterale, cu 2 nivele și mansardă, ocupă o suprafață de 6.500 metri pătrați.

La parter, în corpul central a funcționat Tribunalul, în aripa dreaptă Curtea cu Jurați,  aripa stângă a fost ocupată de Poștă, Telegraf, Casieria generală și o scară de ceremonie, pe care se urca la etaj, unde erau amenajate un salon și 2 camere, destinate regelui, în momentul vizitelor sale în oraș. Etajul aripii din stânga era locuit de prefect. Acesta deținea și la subsol o pivniță, în rest ocupat de arhive. 

În decursul timpului palatul a fost sediul diferitelor autorități locale ca Parchetul, Baroul Avocaților, Sfatul Popular, etc. În 2013 s-au efectuat reparații capitale.

La începutul secolului XX, pentru alimentarea cu apă a orașului,  s-a construit un turn rotund, cu 4 nivele, înalt de 25 metri (1910-1911). Din 1981 a fost transformat în Observatorul Astronomic „Victor Anestin”, muzeu în care la parter se află  o expoziție cu cărți de specialitate, la etajele I și II, în 6 săli, sunt etalate fotografii, documente și diapozitive astronomice: sala I Universul, Sala II: Familii astrale, Sala III: Soarele și Luna, Sala IV: Stelele, Sala V: Evoluție astrală, Sala VI: Astronomia în țara noastră, la ultimul etaj o sală de spectacole și o mică sală pentru expoziții temporare.

În apropierea lui s-a înființat Școala Populară de Artă (1912).

Azi în clădire funcționează o grădiniță și Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, înființat în 1973.

La începutul secolului XX Bacăul avea o comunitate evreiască mare care, după cel de Al Doilea Război Mondial, a scăzut enorm, iar casele celor rămași au fost naționalizate. Într-una dintre ele, construită în anii 1920, după ce a avut mai multe utilizări, în 1951 s-a înființat Teatrul de Animație „Licurici” (Teatru de Păpuși). După 1990 clădirea a fost retrocedată și azi este deținută de Fundația „Caritatea” București, înființată de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor. Ruinată, stă în centrul orașului și nu se poate demola, sau reface, datorită faptului că între societate și Primăria Bacău există un litigiu.

La kilometrul 0 al orașului, vis a vis de Palatul Administrativ, pe locul unde a fost casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri (1821), s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri”(1964-1965), care a funcționat până în anul 2015.

În fața ei s-a creat o piață largă, mărginită cu bănci, terase, unde seara se adună tineretul orașului.

După un an etajul clădirii, cu fostele birouri, a fost transformat în Hotelul „Decebal” și la parter s-a deschis un restaurant. Acolo m-am cazat și eu pentru o noapte.

Ambele aparțin unui om de afaceri din Bacău dar modul în care s-au obținut autorizațiile este controversat.  

În perioada comunistă a fost înființat un Muzeu regional (1957) în care au fost amenajate 3 secții de artă și etnografie, deschise publicului din 1959. În timp li s-a adăugat și o secție de  științele naturii. După ce s-au unificat Muzeul Judeţean de Istorie ”Iulian Antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă, s-a construit actuala clădire și din 2003 funcționează ca și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. În secțiile sale sunt etalate colecții arheologice începând din paleolitic până în perioada medievală, documente, obiecte și bijuterii care ilustrează istoria locală, ceramică, obiecte destinate practicării meșteșugurilor, mobilier, portul național al zonei, documente privitoare la istoria literaturii. Există şi o bibliotecă cu  peste 9.000 de volume.

În acea zonă a orașului se află și Catedrala Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel”, construită în anul 2005.

Clădirea enormă, cu turnul de 77 metri înălțime, o plasează ca cea mai mare din Moldova și a 4-a din țară.

Cele 3 clopote, acționate electronic, au fost turnate în Padova (Italia).

Interiorul a fost creat sub forma unui amfiteatru, cu 2 etaje și o cupolă. Spațiul este larg datorită faptului că nu există stâlpi centrali de susținere.

Deasupra intrării în sală a fost postată orga imensă, pe 3 nivele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii „Sf. Nicolae”, din 1992 s-a pus piatra de temelie la Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”. Construită pe o suprafață de 1.706 metri pătrați, înaltă de 70 metri, este a 3-a ca mărime din România, după cele din Baia-Mare și București.

De la nivelul zero s-a ridicat biserica propriu-zisă unde, deasupra naosului, s-a creat o cupolă cu deschidere de 24 metri.

La exterior, deasupra acoperișului, se înalță turlele clopotniță, dotate cu 18 clopote, între 30 kilograme și 4,5 tone, care au fost fabricate la Innsbruck (Austria), din care  13 sunt sincronizate de computere, putând astfel să redea circa 1000 de melodii diferite, specifice anumitor momente din timpul anului bisericesc. Pe clopotnițe au fost montate 4 cruci, cea mai înaltă de 7 metri, celelalte de 4 metri.

După 5 ani, lateral de catedrală, s-a postat statuia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).

Fostul domnitor, călare, cu sabia în mâna dreaptă, parcă pornește spre o nouă bătălie. Statuia a fost restaurată în perioada 2019-2020.

În spatele catedralei, lângă Parcul Central al orașului, în 2019 a fost dezvelit Monumentul „România Biruitoare”, ridicat în memoria eroilor neamului care au căzut în luptele purtate pentru unire. În mijlocul unui cerc, înconjurat cu plăci comemorative, a fost ridicat un soclu, de 3 metri înălțime, pe care a fost postată stema României Întregite. Deasupra un personaj feminin, cu sabia în mâna stângă, cea dreaptă ridicată, purtând laurii victoriei, pe un umăr are un porumbel, simbol al păcii.

În fața lui, 2 statui din bronz, de mărime naturală, îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria, considerați creatorii României Mari.

De lângă monument se întinde Parcul Catedralei, actual Parcul Unirii, loc de recreere în care s-a amenajat și un loc de joacă pentru copii.

În 1892 în județul Bacău existau doar 2 orașe: Bacău și Târgu Ocna.  Sub domnia lui Carol al II-lea al României (1930-1940) județul a făcut parte din Ținutul Prut, unul din cele 10 ținuturi nou înființate, desființat de comuniști (1950), care au împărțit regiunea Bacău în 5 raioane. În toată această perioadă reședința era la Bacău. La reorganizarea administrativă a țării pe județe (1968), orașul Bacău a fost declarat municipiu, reședința județului Bacău.

Primăria Bacău

La marginea orașului, pe o suprafață de 24, 50 hectare, între vechiul stadion, calea ferată și un spital, a fost amenajat Parcul Carol (1938), devenit ulterior Parcul Eminescu, apoi Parcul Libertății și din 1989 până azi Parcul Mircea Cancicov.

statuia Mihai Eminescu

În perioada în care orașul a fost modernizat, la modificările urbanistice contribuind Mircea Cancicov, ministru de finanțe al României în mai multe guverne (1936-1939), în zona parcului a fost construit Teatrul de Vară „Radu Beligan” (1961-1962). Pe o fundație din beton, cu 6 metri adâncime, în jurul unui corp central   s-a ridicat o structură din arce de lemn, îmbinate cu elemente de zidărie, în total având o capacitate de 1.500 de locuri. La intrare s-a creat un „pridvor” cu acoperișul susținut de coloane. În timp clădirea s-a degradat și în 2009 a fost refăcută.

În aceeași perioadă în Bacău s-au înființat Biblioteca Universitară „Vasile Alecsandri” (1961) și Institutul Pedagogic, prima fiind situată la una din extremitățile parcului.

Pe locul fostului stadion s-a construit un muzeu (1992-2004), azi Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”, numit după fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.

El găzduiește și Biblioteca Județeană „C. I. Sturdza”. În clădirea adiacentă azi funcționează diverse cabinete și firme.

Datorită acestor construcții limitele parcului s-au schimbat, azi fiind mult mai mic decât cel inițial.

În timp a fost decorat cu busturile mai multor personalități, pentru relaxare s-a creat un foișor de lemn și a fost amplasată o fântână arteziană.

Citește și Salina Târgu Ocna, județul Bacău

Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Gheorgheni din județul Harghita este situat la poalele Munților Giurgeu. De el aparține stațiunea Lacul Roșu. A fost prima dată atestat documentar în lista de zeciuială papală (1332) și multe secole a fost centrul Scaunului Secuiesc Gyergyó.  

La începutului anilor 1600 Împăratul Sigismund Rákóczi i-a dat dreptul de a ține târguri. A înflorit comerțul și au apărut micii producători. În 1637 s-au stabilit mulți armeni  care au fost lăsați să folosească  clădirea Bisericii Romano-Catolice.

Următoarele secole au trecut peste Gheorgheni cu diverse năpaste. În 1716 târgul a fost pustiit de tătari, apoi a trecut printr-o epidemie de pestă (1719), în 1808 multe case au fost distruse de un incendiu. Totuși localitatea a rezistat și, în timp, s-a dezvoltat, în 1870 apărând primele fabrici.

Biserica Reformată (1895- 1899)

statuie Bethlen Gabor (1580-1629)

Din 1917 a primit statutul de oraș, în cadrul județului Csik, din Regatul Ungariei și trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon, a revenit României (1920).

În 1875 s-a înființat o Școală publică de băieți. În perioada 1968-2006 clădirea a fost transformată în cazarmă, apoi a fost ocupată de actuala Școală Gimnazială „Vaskertes”. În 1876, dorind să promoveze studiile pentru fete, Episcopul Fogarasy Mihály a ridicat o clădire, pe cheltuiala sa, în care a înființat o Școală catolică de fete. Din 1948 a fost numită Institutul Educațional de Fete „Fogarassy” în  care, din 1950 și până azi, au funcționat atât clase cu profil religios cât și clase cu profil tehnologic.

Școala Gimnazială „Vaskertes”

În anul 1913 s-a înființat un nou gimnaziu de băieți pentru care, pe o parte din terenul fostei piețe de animale, a fost ridicată o clădire nouă, păstrată până azi. Izbucnind Primul Război Mondial (1914-1918), clădirea a fost folosită pentru adăpostirea răniților de război și transformată într-un spital cu 100 de paturi.

La încheierea războiului spitalul a fost dezafectat și a început să funcționeze școala care, din 1968, a primit numele poetului și ziaristului evreu Salamon Ernő, născut în Gheorgheni și ucis de soldații italieni în 1943. Liceul Teoretic Salamon Ernő este azi cea mai reprezentativă clădire din oraș.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde, mărginită de case din secolul XIX, se află Piața Libertății.

Am parcat pe una din laturile ei, lângă niște machete, interesant concepute.

Pe unul din colțurile pieței se află o clădire în stil baroc, acoperită cu țigle smălțuite.

În ea funcționează Primăria Gheorgheni.

Central este amenajat un parc în care am văzut statuia unui episcop.

În oraș s-a păstrat o biserică construită la sfârșitul secolului XV, situată nu departe de Piața Libertății, spre care m-am îndreptat și eu.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, o clădire în stil gotic, se pare că a fost ridicată în anul 1498, dată inscripționată pe latura vestică a turnului, alipit colțului sud-vestic al navei.

În timp biserica a suferit modificări. Pe turnul, cu elemente gotice și romanice, a fost descoperit un cadran solar din 1756, secol din care se păstrează și alte inscripții.

Fiind obișnuită cu interioarele bisericilor catolice, bogate în decorații, am rămas surprinsă să văd un  interior simplu, prevăzut cu bănci. Pe pereții laterali erau postate icoane și pe tavanul, din arcuri boltite, din loc în loc, picturi cu scene religioase.

Altarul ieșea în evidență. Central era postată o pictură reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, înconjurată de decorații aurite. De o parte și de alta, atât inferior cât și superior, erau postate statuile unor sfinți, separate de pictură prin coloane, imitând marmura. Ele susțineau un fronton în care era postată statuia Sf. Nicolae, la picioarele sale trei fete îngenuncheate și deasupra capului, în vârful altarului, Dumnezeu înconjurat de nori și îngerași.

Amvonul era decorat cu statui și elemente aurite. În colțurile unde se termina naosul erau postate două tablouri mari și ferestrele erau prevăzute cu vitralii. Cam astea erau toate decorațiile interiorului.

Biserica era prevăzută cu o orgă situată în cor, deasupra pronaosului.

În secolul XVIII biserica a fost înconjurată cu un zid și lângă ea s-a construit casa parohială.

De la biserică m-am îndreptat spre fosta Sinagogă, azi folosită doar pentru diverse evenimente culturale și foarte rar pentru comemorări. În a doua jumătate a secolului XIX la Gheorgheni s-au stabilit evrei hasidici, veniți din Galiția, Polonia și Bucovina. Din diverse donații au construit sinagoga (1926-1927), de cult ortodox mozaic. Cei aproximativ 1.000 de evrei au fost deportați în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război s-au întors doar 45 dar, comuniștii confiscându-le casele, unii au emigrat în S.U.A., Palestina, apoi majoritatea în Israel (1970). Din anul 1991 clădirea a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În apropierea ei, pe cealaltă partea a străzii, am văzut clădirea în care funcționează Casa de Cultură și Teatrul Figura Stúdió, inițial teatru de amatori (1984-1990) apoi teatru de stat, purtând numele actual.

În anul 1940, prin Dictatul de la Viena, împreună cu zona, orașul a fost cedat Ungariei.

statuie Petőfi Sándor (1823-1849)

După cel de Al Doilea Război Mondial a revenit României.

statuie Kossuth Lajos (1802-1894)- postată în 1977

În acea perioadă s-a înființat  o bibliotecă publică (1950) care, până în 1977, a avut mai multe sedii, apoi s-a mutat în actuala locație. Numită Biblioteca Municipală Gheorgheni, funcționează și azi.

Între anii 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară.

La reorganizarea administrativă a țării (1968), când regiunea a fost desființată, a fost încadrat în județul Harghita.

Judecătoria Gheorgheni

La marginea orașului azi există un Parc dendrologic, rezervație naturală, întins pe 16 hectare, pe teritoriul căreia funcționează o filială a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Centrul de Studii „Sf. Benedict”. A fost numit Grădina Csiky, după doctorul care l-a amenajat, plantând 185 de specii de arbori (1884-1910).

Orașul Roman, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.

Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.

Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află  Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.

Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.

Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul  Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.

În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.

În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.

În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).

Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.

Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).

Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.

I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.

În ea se găsesc peste 160.000 de volume.

De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.

Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.

Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).

În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.

În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.

În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.

În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.

Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează  ca  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.

Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.

Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.

Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.

M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.

Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1747-1769), azi monument istoric.

În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.

Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.

Interiorul a fost pictat în frescă.

Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află  Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.

Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată. 

De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.

Citește și Parcul Municipal Roman, jud. Neamț

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic. 

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului,  a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află  Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.

La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.

În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).

În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins  și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.

Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.

Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.

Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).

Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).

La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de  parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.

Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.

La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.

Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.

Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.

După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.

În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).

Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826,  în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.

Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și  „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.

Casele Domokos și Csiki

Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.

În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.

În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.

Citește și Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și  în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea  cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară,  s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788).  Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

 Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial,  Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară,  în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII  a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu,  Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre  BCR de unde,  pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la  Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza”  în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

București- de la Gara de Nord la Piața Revoluției

Publicat pe de
Răspunde

După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.

Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.

Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu,  le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).

În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.

În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.

Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă.  Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții  până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.

Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.

Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.

Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană,  de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin. 

De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.

Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.

Mă apropiam de Piața Revoluției.

Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa  Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.

Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.

Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.

Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.

Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.

Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989  numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.

Pe o latură a pieței se află  clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.

Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I.  În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.

Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.

În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit,  au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.

Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.

În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.

O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.

Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară,  800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.

Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.

Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri  intercalate cu unele mai noi.

În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.

După ce am văzut  muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.

Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).

S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.

La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.

În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.

La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află Hotelul Athénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului  Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.

Citește și București- Din Piața Revoluției, pe Calea Victoriei