Arhive etichetă: capele

Orașul Mdina, Malta

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Mdina, vechea capitală a Maltei, este situat pe un deal, în regiunea central-nordică a insulei. Din Hamrun, unde eram cazată, am luat singurul mijloc de transport în comun, autobuzul și  după cca. 30 minute am coborât la mică distanță de intrarea în orașul fortificat Mdina. Pe drum mă gândeam la istoria localității.  Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din anii 5.200 î.e.n.. Insula a fost colonizată pe rând de fenicieni (1.000 î.e.n.), greci (736 î.e.n.), cartaginezi (400 î.e.n.) și romani (218 î.e.n.).

Până la poarta de intrare în oraș am trecut pe lângă fostul Casino Notabile, o casă construită în jurul anilor 1887-1888, din calcar, cu o bază din lut. Casa, în stil eclectic, era situată în afara zidurilor orașului, pe dealul Saqqajja. Pentru că de acolo se vedea întreaga panoramă a zonei, a fost numit și Point de Vue.

Orașului Mdina  a fost  fondat de fenicieni în jurul anului 700 î.e.n., cu numele Maleth. Când Malta a fost ocupată de romani, aceștia au format o așezare, numită Melita, care cuprindea actualele orașe Mdina și Rabat, pe care au încojurat-o cu ziduri de apărare. Guvernatorul și-a construit reședința la Mdina. Se spune că după ce a naufragiat în zonă (62 e.n.), Sf. Ap. Pavel din Tars, primul evreu sosit în Malta, a fost găzduit în Mdina, de unde a început să propovăduiască creștinismul.   

A urmat dominația bizantină (sec. IV-IX), apoi Malta a fost cucerită de arabi (870 e.n.), urmați de normanzii din Regatul Siciliei (1091), care au înconjurat Mdina cu un sistem de fortificații, cu două ziduri de apărare, între care se afla un șanț adânc, separând-o de Rabat. Intrarea principală era situată aproape de colțul de sud-est al orașului și era formată din trei porți, separate de trei curți. În apropierea ei se afla un turn, numit Turri Mastra. În 1429 sarazinii au încercat să cucerească cetatea, dar au fost respinși. Imediat după atac (1448), la nivelul porții a fost construit un  avanpost fortificat (barbacană).

În 1530 Malta a fost ocupată de cavalerii Ordinului Sf. Ioan, Cavalerii Ospitaliei, numiți și Cavalerii de Malta, deoarece au condus-o până în 1798, când Malta a fost ocupată de francezi și Ordinul a fost expulzat. Ordinul a lăsat capitala Mdina neocupată, stabilindu-se în Birgu. Preluând puterea, treptat capitala a pierdut controlul asupra populației țării. În timpul domniei lui Juan de Homedes y Coscon fortificațiile Mdinei au fost modernizate, astfel a putut să se apere împotriva marelui atac otoman (1551). Mare parte a orașului a fost distrusă de cutremurul din 1693. În 1772 Marele Maestru António Manoel de Vilhena  a ordonat refacerea și restaurarea lor.

Poarta Principală (Mdina gate) a fost refăcută în stil baroc (1724). Pentru a fi accesată, podul cel vechi din lemn distrus, s-a construit un pod de piatră, decorat cu statui, două reprezentând lei care țin stema orașului și a lui Vilhena.

La exterior poarta a fost decorată cu pilaștri dubli. În partea superioară a fost postată stema Mdinei.

În interior a fost decorată cu statuile sfinților patroni ai Maltei, Sf. Publius, Sf. Agata și Sf. Pavel. Poarta a fost restaurată în 2008. A fost locul unor filmări din Games of Thrones. 

Traversând poarta se intră în Piața Sf. Publius. Acolo s-a aflat vechiul turn Turri Mastra, distrus în marele cutremur (1683), care a fost demolat și înlocuit cu Torre dello Standardo (1725-1726), turn de semnalizare din care în fiecare seară se trăgea cu arma pentru a se închide porțile și, prin aprinderea de torțe, se semnalizau eventualele incendii sau atacuri. În timpul Revoltei Malteze (1798) împotriva francezilor rebelii au ridicat pe turn steagurile malteze, napolitane și portugheze. Văzându-le, Marina Portugheză a sosit în ajutor. În timp turnul a fost folosit pentru cazarea personalului unui sanatoriu, până în 1888 ca birou pentru telegraf, apoi a găzduit Secția de Poliție, până când aceasta s-a mutat într-o clădire de vis a vis (2002) și azi servește ca Centru de Informare Turistică și pentru evenimente culturale ocazionale.

Secția de Poliție Mdina

Curțile vechilor porți au fost demolate pentru construirea Palatului Vilhena (Vilhena Palace). În timpul săpăturilor s-au descoperit  vestigii post-punice, mici părți din ruinele fostului fort, Castellu di la Chitati (sec. VIII) și ruinele Palatului Giuratale, construit pe locul fortului pentru consiliul administrativ civil, numit Università, distrus de cutremurul din 1693. Clădirea, în stil baroc francez, în formă de U, a fost înconjurată de loggi. Pe fațada principală, ușa de intrare a fost flancată cu coloane corintice. Deasupra ei s-a postat stema și un relief de bronz al lui Vilhena. În perioada 1860-1907 palatul a fost transformat în sanatoriu pentru armata britanică. Din 1909 Regele Edward VII l-a transformat în Spital TBC, numit Spitalul Connaught, după prințul care l-a dotat cu echipamente, care a funcționat până în 1956. Din 1973 până azi în el funcționează Muzeul de Istorie Naturală (Natural History Museum) cu  mostre de floră și faună, fosile, roci, minerale și diorame ale habitatelor malteze. Clădirea a fost restaurată în anul 2002.

Începând de sub Poarta Principală până sub aripa dreaptă a Palatului Vilhena, subteran se întind pasaje secrete, camere, celule, amenajate pentru a arăta temnițele malteze începând cu epoca romană până la perioada cuceririi Maltei de către trupele lui Napoleon, în cadrul Muzeului Temnițelor (Dungeon Museum).

Lângă palat s-a construit Corte Capitanale, Tribunalul Mdina (Mdina Court), care de fapt nu avea putere de decizie, instanțele aflându-se sub jurisdicția Ordinului Sf. Ioan. Fațada clădirii, în stil baroc francez (1726-1728), a fost decorată cu pilaștri toscani și corintieni, pentru a susține cornișa. Deasupra ușii principale s-a creat un balcon, flancat de statuile alegorice ale Justiției și Milei. Tribunalul a fost legat de Palatul Vilhena și de Palatul Episcopal, ultimul cu rol de decizie în instanță, prin pasaje secrete, azi desființate. În 1813 Corte Capitanale a fost mutată la Valletta, în palatul Castellania. Azi în el funcționează Consiliul Local Mdina (Mdina Local Council).

Lipită de clădire, Logia Heraldului, structură cu trei arcade, cu o terasă deasupra, presupusă a fi fost construită în secolul XVII, a fost folosită de strigătorii orașului, ofițeri ai curții regale, pentru a anunța oamenilor noile decrete.

Înaintând spre centrul orașului am trecut pe lângă Capela Sf. Agata (St. Agatha Chapel), capelă romano-catolică, ridicată  în 1694 pe locul unei capele vechi, până în 1661 deținută de familia Gatto Murina, ulterior dată bisericii din Malta, care a fost distrusă în marele cutremur  (1693). Deasupra ușii de intrare se poate vedea și azi inscripționat numele primilor fondatori. În capelă se află un tablou care o prezintă pe Sf. Agatha, patroana Maltei, împreună cu Sf. Adrian.

Pe o străduță adiacentă călugărițele benedictine, sosite în Malta în secolul XV, în jurul anului 1418 au construit o mânăstire cu  o capelă, menționată în documente din 1555. În jurul anului 1625, prin inițiativa Episcopului Baltassare Cagliares, capela a fost transformată în actuala Biserică Sf Petru (St. Peter’s Church). În spatele altarului a fost postat un tablou care înfățișează Madona și copilul Isus în brațe, împreună cu Sf. Petru, Sf. Benedict și  Sf. Scolastica (1682).

Printre casele, majoritatea construite după marele cutremur, am ajuns în Piața Sf. Pavel.

Casa del Magistrato

Piața a fost realizată la sfârșitul anilor 1720, în fața Catedralei, prin demolarea unor case. A fost lărgită la începutul secolului XIX, demolându-se alte case. Pe o latură a pieței se afla Palatul Gourgion (Gourgion Palace), o clădire în stil baroc, ocupată de cavalerii  Ordinului (1728). O dată cu extinderea pieței i s-a modificat fațada în stil neo-gotic, peste ferestre și ușa de intrare creându-se arcade și la primul nivel balcoane decorate.  

După ce am vizitat Catedrala Metropolitană Sf. Pavel și Muzeul Catedralei am continuat plimbarea spre Piața Bastionului. Printre clădirile vechi, biserici și palate parcă făcusem o călătorie în timp și trăiam evenimentele de atunci. Capela Sf. Fecioară a Cetății, sau Capela Sf. Roque (St. Roque Chapel), a fost construită în secolul XVIII pe locul Capelei Sf. Cruce (1393), demolată în 1681. În noua capelă a fost postat un tablou care o înfățișează pe Fecioara Luminii. După el, în timp, capela a fost numită și Maica Domnului a Luminii.

Biserica Buna Vestire (Church of Annunciation of Our Lady), cunoscută și ca Biserica Carmelitană (Carmelite Priory), se află pe locul vechii Capele Nașterea Mariei, care în 1650 a intrat în posesia carmeliților. Aceștia au înlocuit-o cu actuala biserică (1660-1675), în stil baroc maltez, lângă care au construit o mânăstire (1678). După marele cutremur (1693), când Catedrala a suferit avarii grave, a preluat rolul ei, până a fost refăcută (1702).

Interiorul, cu șase capele,  a fost decorat cu picturi, odoare valoroase și sculpturi, între care statuia Maicii Domnului de pe Muntele Carmel.

În spatele altarului a fost postat tabloul Vestirea Domnului, înrămat cu lemn sculptat și aurit (1677). Sub biserică a fost amenajată o criptă.

În timpul atacului francez, pentru ocuparea insulei, în calea lor au jefuit tot ce era valoros, pentru finanțarea războiului lui Napoleon. Biserica a fost și ea jefuită. Despre acele vremuri circulă o legendă care spune că unii dintre rebelii maltezi au încuiat biserica, au tras clopotul, dând alarma, fiind inițiatorii Marii Revolte Malteze.

În secolul XVII în Mdina s-a mutat familia nobiliară Constanzo, italieni din Napoli, ai cărei membrii în decursul timpului au ocupat funcții importante, Piero fiind senator în Messina, Giovanni judecător în Palermo, Matteo comandant al cavalerilor de Malta (1482), etc. În 1666 au construit Palatul Constanzo (Constanzo Palace), clădire cu două etaje, cu un balcon deasupra ușii de intrare și cu pivnițe subterane, despre care se spune că, pentru a se ascunde, au fost folosite de carbonari. Palatul a găzduit și suporteri ai lui Garibaldi. Sub dominația britanică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost folosit ca sediu al ofițerilor și din 1950 ca școală conventuală de fete. Ulterior a fost transformat în restaurant și azi găzduiește Medieval Times Show, care arată viața locală din secolele XIV- XV.

În apropiere se află o clădire, a doua ca vechime din Mdina. Pe locul ei în secolul XIII exista casa La Rocca, mult mai extinsă decât actualul palat. Ulterior o parte din ea a fost folosită ca sinagogă. În secolul XV,  deținută de familia Cumbo, fațada a fost modificată în forma actuală. Un secol mai târziu  a intrat în posesia lui Ambrosio de Falsone, șeful Consiliului Local, iar în 1524 a fost moștenită de vărul său, Vice-Amiralul Michele Falsone, familie după care este numit azi Palatul Falsone (Falsone Palace). Acesta l-a extins și  la etaj a adăugat ferestre decorative. Următorul proprietar, Matteo Falsone, adoptând ideile lutherane, Inchiția l-a persecutat, i-a confiscat palatul, averile și a fost nevoit să părăsească insula, refugiindu-se în Sicilia (1574). Palatul a trecut în proprietatea familiei Cumbo-Navara (1657) și în decursul timpului a suferit mai multe modificări. Apoi a fost împărțit în mai multe case.

În 1927 una dintre ele a fost cumpărată de Olof Frederick Gollcher, suedez care deținea o afacere de transport maritim, ce funcționează și astăzi în Malta sub numele de The Gollcher Group, care a luptat pentru Malta în cele Două Războaie Mondiale. Fiind colecționar de artă, până în 1938 a achiziționat tot palatul, l-a modificat și și-a mutat colecțiile în el. Pentru a completa portalul principal al fațadei, a adăugat o ușă arcuită. În curtea interioară a construit o scară de acces, siculo-renascentista și o fântână pseudo-siculo-normandă și la numit Casa Normandă. În anul 2001 palatul a fost restaurat și din 2007 transformat în muzeu, întreținut de o fundație înființată de Gollcher. Cele 17 săli ale muzeului arată viața de zi cu zi a familiei Gollcher. Cu mobilier și obiecte de epocă sunt create o bucătărie, studioul lui Gollcher, dormitoare, o armurărie și biblioteca cu o colecție de 4.500 de cărți și manuscrise.

Amintind de islaeliții, presupuși că au venit prima dată în Malta împreună cu comercianții fenicieni (sec. IX î.e.n.), primul evreu cunoscut fiind Sf. Pavel (62e.n.), care a naufragiat, pe zidul unei case am văzut postată o placă cu inscripția Vechea Piață Evreiască de Mătase (The Old Jewish Silk Market).

Sub succesiunea de cuceritori ai insulei, pentru a le finanța campaniile militare, evreii au fost supuși unor taxe grele. În Mdina, capitala de atunci a Maltei, o treime din populație erau evrei. Deși în 1492 au fost expulzați, o parte din ei a rămas în Malta. După ce Ordinul Sf. Ioan a preluat puterea (1530), au fost folosiți ca sclavi pentru construcția orașelor, fortificațiilor, răpiți de cavaleri, împreună cu musulmanii, și vânduți speculanților.

În 1798, Malta fiind cucerită de francezi, Napoleon a exilat Ordinul și a eliberat evreii. După doi ani insula a intrat sub dominația britanică și a început imigrarea evreilor, veniți din Gibraltar, Anglia, Italia, Portugalia, Tripoli și Tunisia. În timpul celui de al Doilea Război Mondial Malta a fost singura țară care nu cerea vize evreilor care fugeau din Europa nazistă. 

În apropierea zidurilor Mdinei,  pe una din laturile actualei Piețe a Bastionului (Bastion Square), evreii au construit o sinagogă, care a fost distrusă de cutremurul din 1693.

Pe locul ei azi se află Casa Beaulieu (Beaulieu House).

Zona bastionului este amenajată cu bănci pentru relaxare. Este vizitată mai ales pentru panorama care se înfățișează de la înălțimea zidurilor.

De acolo, îndreptându-mă spre ieșirea din oraș, am străbătut străduțele din partea de vest a orașului.

Într-una din casele vechi, Casa Magazzini, construită de cavaleri pentru a depozita muniția, azi funcționează  Muzeul „Cavalerii din Malta” (The Knights of Malta Museum) în care prin 34 de tablouri și un spectacol audio-vizual 3D se evocă viața cavalerilor, bătăliile purtate, începând cu anul sosirii lor în Malta (1530) până la expulzarea făcută de francezi (1798).

Încă două biserici și vizitarea Mdinei lua sfârșit.

Biserica Sf. Petru în Lanțuri (St. Peter in Chain Church) a fost construită la sfârșitul secolului XVI, pe locul uneia menționată în 1575 de Episcopul Martino Royas ca fiind antică. Biserica simplă, formată doar dintr-o navă, cu un fronton care susține o cornișă înclinată și o clopotniță abia vizibilă, în timp s-a deteriorat și a fost restaurată în anii 1956. 

Prima Biserică Sf. Nicolae (St. Nichola’s Church) a fost construită în 1434. La cererea lui Bartolomeo Vella, în 1685 a fost înlocuită cu actuala clădire, în formă de cruce grecească, cu o cupolă. Azi, nefolosită în scopuri religioase, păstrează artefacte din Catedrala Mitropolitană, în special din Capella Ardente a Catedralei, care a fost folosită cândva în serviciile funerare ale unor oameni de seamă

Am ajuns la a doua poartă din Mdina, Poarta Grecilor (Greeks Gate), considerată a fi singura din Malta care a supraviețuit din perioada secolelor XII-XIII, când a fost construită, o dată cu zidul interior al orașului. Poarta ca atare a fost creată în 1550, ca intrare printr-un bastion. În secolul XVIII, când fortificațiile au fost extinse, fațada exterioară a fost modificată.

Citește și Rabat, Malta- Muzeul Domvs Romana și câteva biserici

Fortul St. Elmo-Valletta, Malta

Publicat pe de
Răspunde

Fortul St. Elmo din Valletta, Malta, este situat la capătul peninsulei, care desparte Marea Mediterană în două brațe, unde se află Portul Mare și Portul Marsamxett, pe care le apără împreună cu Forturile Tigné și Ricasoli.

Fortul St. Elmo

Fortul Tigné

Fortul Ricasoli

Construcția lui a început în 1552. Cavalerii Ordinului Ospitalier (Sf. Ioan), care ocupaseră insula, au demolat fostul Turn de veghe, construit de aragonezi (1448) și au început să construiască un fort. Flota otomană, găsind  Portul Marsamxett neapărat, a atacat, dar a fost respinsă.

Au reușit să ridice doar ravelinul, o fortificația triunghiulară deschisă, în spatele căreia urma să se construiască fortul, când a început Marele Asediu al Maltei (1565), în care otomanii au bombardat toate porturile și fortificația.  Cei 150 de cavaleri, 600 de soldați, majoritatea spanioli și 60 de maltezi înarmați au reușit să păzească fortificația timp de 28 de zile. Doar 9 dintre maltezi au supraviețuit, părăsind înot zona. Turcii nu au reușit să rămână mult pe poziții.

După retragerea lor, ruinele ravelinului au fost demolate și s-a ridicat fortul, în formă de stea, format din două semi-bastioane, două flancuri, un teren de paradă, o cazarmă și o platformă înaltă, creată în interior, de unde se putea trage cu tunul peste parapetul principal (cavaler).

Intrarea se făcea prin vechea poară, Porta del Soccorso, folosită până atunci pentru aprovizionarea cu alimente, muniție și pentru evacuarea victimelor.

Vechea Capelă Sf. Ana (St Anne’ s Chapel), ridicată în 1488 , a fost amenajată și decorată cu icoana sfintei, adusă  de cavaleri în 1530. În ea au fost înmormântați cavalerii răpuși de Marele Asalt otoman.  

Tavanul casetat și altarul au fost adăugate în sec. XVII.

În 1566  așezarea a fost înconjurată cu un zid fortificat și s-a creat actualul oraș Valletta. Pentru a se lega zidurile de fort, în 1614 s-a construit Bastionul Vendôme.

Sub stăpânirea britanică bastionul a fost transformat în armurărie, în care au fost transferate și unele arme din Armurăria Palatului (1855).

Apoi s-au construit Carafa Enceinte (1687), sistem de ziduri fortificate care înconjurau capătul de nord al orașului, cuprinzând fortul, Bastionul Sf. Grigore, modificat de britanici în depozit pentru tunuri, Bastionul Sf. Concepție, în care ulterior a fost îngropat Amiralul Sir Alexander Ball (1871), Bastionul Sf. Ioan sau Abercrombie, în care a fost înmormântat Sir Ralph Abercromby, locotenent-general britanic, guvernator al Trinidadului și Bastionul Sf. Lazăr, legate între ele prin cortine (ziduri fortificate) și cazarme, situate în partea centrală a fortului.

mormântul Amiralului Sir Al. Ball

La sfârșitul secolului XVII fortul a fost legat direct de platforma înaltă de tragere (cavaler) și o parte a șanțului a fost umplută.

În secolul XVIII s-au construit mai multe magazii pentru praful de pușcă.

În apropierea capelei, pe o porțiune a terenului de paradă,  în 1720 s-a construit Biserica Sf. Ana (St. Anna Church). Fiind de rit romano-catolic, sub stăpânirea britanică a fost desființată și interiorul a fost modificat. În 2015 clădirea a fost restaurată și transformată în Clădire Memorială (Memorial Building), etalând exponate în memoria victimelor din Al Doilea Război Mondial.

În 1775 a izbucnit Revolta Preoților, când Fortul Saint Elmo și Bastionul St James Cavalier au fost capturate de cei 13 preoți rebeli . Ordinul a reușit să recucerească Sfântul Elmo și rebelii din fort s-au predat și ei. Au fost judecați, unii exilați, alții închiși și trei dintre ei executați.

La începutul sec. XIX,  sub ocupația britanică,  fortul a fost modificat. Zidul de apărare al Bastionului Sf. Ioan, privind spre Portul Mare, a fost transformat în cazemată, cu locuri de tragere pentru soldați (1864) și în perioada 1897-1907 pe ea au fost postate  tunuri.

Pentru a separa zona civilă de zona militară, în 1880 a fost construită Poarta Victoriei (Victoria Gate).

S-a construit Podul Sf. Elmo (St. Elmo Bridge), care lega fortul de digul cu far.

În Al Doilea Război Mondial fortul a fost primul supus bombardamentelor (1940), apoi flota italiană a atacat (1941). Fiind detectată de o instalație de radar britanică, când s-a apropiat de fort, armata din el a tras prima cu tunurile. În timpul luptelor un bombardier italian a deviat în pod și l-a fost distrus. Abia în 2012 a fost înlocuit cu unul nou.

Postbelic fortul a găzduit și Academia de Poliție a Maltei. După proclamarea Republicii Malta, în 1972 artileria regală l-a părăsit. Din 1975 o parte a fortului a fost transformată în Muzeul Național al Războiului (National War Museum), care etalează arme și obiecte militare din cele Două Războaie Mondiale.

În perioada 2009-2015 s-au executat lucrări majore de restaurare.

Sopron, Ungaria: perioada romană- secolul XV

Publicat pe de
1

Orașul Sopron este situat județul Győr-Moson-Sopron din nord-vestul Ungariei, în apropiere de granița cu Austria. Este locuit preponderent de maghiari dar există și o puternică comunitate germană, orașul fiind oficial bilingv.  

Pe vremea Împăratului Tiberius zona a fost provincie romană, când orașul era numit Scarbantia și avea Forumul situat pe locul unde astăzi se află Piața principală (Fő-tér). În secolul IV orașul a fost fortificat cu trei ziduri de apărare, unul intern, unul intermediar și unul extern.

Rotonda

Atacați de triburile migratoare, romanii s-au retras și fortăreața a fost abandonată. Triburile au fost unite de Árpád, care s-a instalat în fosta cetate (sec. IX). Succesorul său Ștefan, ulterior înscăunat ca primul rege al Ungariei, a construit un castel și după un administrator al acestuia, orașul a fost numit Suprun.

L-a înconjurat cu noi ziduri de apărare, de 7-8 înălțime, construite pe fostele ziduri romane, interior și intermediar (sec. XI), la exterior a creat un zid din scânduri și între ziduri a creat un șanț.

Zidurile au rămas întregi până în a doua jumătate a secolului XIX, când orașul era deja foarte extins și o parte a zidurilor a fost dărâmată.

În anii 1960, pentru a se realiza legătura dintre centrul orașului vechi și actualele străzi, situate între zidurile romane mijlociu și exterior, cele mijlocii au fost sparte și s-a creat un pasaj, ale cărui poartă și scări au fost amenajate în perioada 2011-2012.

Tot în anii 1960 săpăturile au scos la iveală și restaurat Rotonda mică (kis körforgalom), zidul în care era încorporată, ambele din perioada romană târzie.

În fața zidului  s-au descoperit mormintele unui cimitir roman și o Biserică de lemn care, însă, nu au fost conservate.

Ulterior șanțul dintre ziduri a fost umplut și s-a creat Promenada Baley, încorporată în oraș, între fostele palate, clădiri cu magazine, etc.

În spatele Primăriei actuale se află Parcul Arheologic Scarbantia. În a doua jumătate a secolului XIX, pentru a se construi un drum, de 5 metri lățime, s-au făcut săpături. Ele au scos la iveală în partea de nord o clădire rezidențială din epoca romană și lângă ea un atelier pentru prelucrarea bronzului, în partea de sud o parte din zidul interior, lat de 3,5 metri, construit în 1340 de maghiari (sec. XI). De asemenea au fost descoperite și fundațiile de piatră a două clădiri din vremea lui Árpád. 

Pe locul ruinelor, acoperite de vreme, în 1913 a fost construit Cinematograful „Steaua Roșie” („Vörös csillag” mozi) în care inițial s-au proiectat filme mute, apoi sonore. A funcționat până în 1966, când a fost desființat. În amintirea lui, pe zidul paralel cu Primăria, Cercul de prietenie maghiar-austriac Corvinus a inaugurat o placă memorială (2010).

Alte artefacte se pot vedea în Muzeul Arheologic Scarbantia (Foruma Régészeti Múzeum), amenajat într-o clădire din apropiere.

În 1241 Regatul Ungariei a fost invadat de mongoli care, după victoria de la Mohl, l-au alungat pe succesorul Regelui Ștefan, Regele Bela IV. În drumul lor, neîntâmpinând o rezistență mare, au distrus jumătate din localități și au masacrat cam un sfert din populație.

Totuși după un an s-au retras, cercetătorii explicând prin faptul că fiind o iarnă grea, în primăvara anului 1242 teritoriul s-a transformat într-o enormă mlaștină și nemaiavând pășuni pentru cai, iar drumurile devenind aproape inaccesibile, au preferat să părăsească teritoriul.  

În 1273 Regele Otakar II al Boemiei a cucerit castelul dar, cu ajutorul populației,  armatele Regelui Ladislau IV al Ungariei și Croației (1271-1290) l-au eliberat. Pentru loialitatea lor, regele a ridicat orașul la rangul de oraș regal liber.

Locuitorii erau de mai multe religii. Orașul dezvoltându-se, au început să se construiasă mai multe biserici. Prima, azi cea mai veche din oraș, a fost Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Szent János templom), ridicată de Cavalerii Ioaniți, stabiliți în Sopron încă din 1217. După plecarea lor (sec. XV) biserica, deteriorată, a fost refăcută prin donațiilor localnicilor. În perioada 1636-1674 a fost folosită de iezuiți. După ce ordinul a fost dizolvat, clădirea a fost cumpărată de Jakab Meskó. Acesta a donat-o capitolului catolic care între anii 1886-1890 a restaurat-o și a folosit-o până în 1950.

Cavalerii au construit și un spital, lângă care au ridicat o capelă. Extinsă în secolul XIV, în stil gotic, a devenit Biserica Sfântului Duh (Szentlélek temploma). Un secol mai târziu, în prelungirea frontonului, s-a construit un turn mic, hexagonal, pe care a fost postată crucea. În 1782 biserica a fost refăcută în stil baroc, interiorul a fost pictat și altarul decorat cu sculpturi de lemn (1750). Orga bisericii datează din 1830.

În cel mai înalt punct al orașului, pe locul unde a existat o biserică a avarilor creștini, în 1278 a fost construită Biserica Catolică Sf. Mihail (Szent Mihály katolikus templom). Clădirea, în stil romanic, a fost prevăzută cu 20 de altare, decorate cu statui.

În perioada 1567-1584 a fost folosită în comun de catolici și protestanți. În 1605, în timpul Războiului de Independență Maghiar, biserica a fost jefuită de  trupele lui Bocksai, apoi a fost preluată de lutherani, care au îndepărtat sculpturile și au folosit-o până în 1674, când a revenit iar catolicilor, ca biserică parohială.

În decursul timpului a suferit mai multe reparații și renovări, cea din 1860, realizată de familia Storno, refăcând-o în stil gotic, cu interiorul în stil baroc. În mijlocul fațadei de vest se înalță turnul înalt de 48 de metri, cu un coif octogonal din piatră. În decursul timpului turnul a fost reconstruit de mai multe ori, pâstrându-se din secolul XIII parterul și primele 2 etaje.

În biserică s-a păstrat o singură statuie din lemn, reprezentând-o pe Maica Domnului, pe care lutheranii au mutat-o în pod. Când au revenit catolicii, ea a fost trimisă la Institutul Teologic Pázmáneum din Vien, înființat în 1619 de cel căruia îi purta numele. A fost readusă în biserică abia în 1865. De asemenea există obiecte religioase, din argint și aur, datate din secolele XVI-XVIII. În 1944 biserica a fost dotată cu o orgă.

Biserica se afla într-un cimitir, înconjurat de un gard, unde în Evul Mediu breasla măcelarilor a construit Capela „Sf. Iacob” (Szent Jakab kápolna), azi una dintre cele mai vechi clădiri din Sopron. Cimitirul devenind prea mic, mormintele vechi au fost reutilizate, atfel în cripta capelei au fost depuse oasele din mai multe morminte vechi, devenind un osuar. În secolul XVII a fost folosită de lutherani. Un secol mai târziu, din fondurile orașului, a fost reparată. În timp a fost folosită ca depozit de muniții, apoi de obiecte bisericești și în 1866 familia Storno a restaurat-o. 

În curtea bisericii se mai pot vedea câteva dintre pietre funerare vechi, cum ar fi cea a lui Joachim Maltzam (1664), mormântul familiei Voss (1768) și statuile care formează „Calea Crucii” (1892).

Biserica benedictină „Sf. Fecioară Maria” (Szűz Mária bencés templom) a fost construită de călugării franciscani la sfârșitul secolului XIII, azi situată în partea de sud a Pieței principale (Fő-tér). Lângă ea au ridicat o capelă și o mânăstire. Abia în secolul XV a fost ridicat turnul, înalt de 47 metri.

A fost numită și Biserica caprei (A kecske temploma) deoarece o legendă spune că a fost construită folosindu-se comoara găsită de un căprar. Există de fapt mai multe legende, una dintre ele relatând că a fost ridicată din banii lui Henrik Geissel, care și-a donat averea, drept penitență, după ce l-a ucis pe un localnic.

În timpul marelui incendiu de la Sopron (1676) acoperișul bisericii a ars. Ulterior biserica a fost refăcută în stil baroc. În interior au fost create altarul și amvonul în stil rococo.

În 1802, după dizolvarea ordinelor religioase, între care și cel franciscan, o parte din clădire a fost folosită ca hambar de fân.

La începutul secolului XIX a fost preluată de călugării benedictini. Aceștia au restaurat-o, în stil gotic și au folosit-o până în 1948, când au fost alungați. Au recuperat-o abia în anul 1990.

Cele trei nave prezintă sculpturi, unele reprezentând animale cu cap de om, păcatele de moarte ale omului.

În secolul XVI în biserică au fost înmormântate mai multe familii nobiliare, criptele familiilor Esterházy, Széchényi, Czirákys, fiind vizibile și azi. 

Au fost încoronați Regele Ferdinand III, Reginele Eleonora Anna Gonzaga și Eleonora Magdolna Theresa din Pfalz-Neuburg (sec. XVII) și s-au desfășurat 5 ședințe ale Parlamentului. Biserica a fost restaurată în 2007 și ultima renovare s-a făcut în anul 2011.

Conform legendei în care Henrik Geissel a ucis un localnic, acesta a fost ajutat de János Schmuckenpfennig. Drept penitență, în locul unui pelerinaj la Roma, Papa Bonifaciu IX i-a permis lui János să doneze un teren, pentru construirea unei biserici.

Pe acel teren, cu banii adunați de la clerul orașului, între anii 1393-1398 Marea Frăție Sf. Gheorghe a ridicat  Biserica Sf. Gheorghe (Szent György templom), cu un turn octogonal, situat deasupra fațadei principale, o navă gotică și 8 altare. În secolul XVII Episcopul de Győr a dat-o iezuiților. După incendiul din 1676 au refăcut-o în stil baroc.

După dizolvarea ordinului (1802) biserica a fost dată noului capitol, care a numit-o Biserica Catedrală. În 1869 turnul s-a prăbușit. A fost construit un nou turn, înalt de 55 metri, cu două clopotnițe, dotate cu 4 clopote, situat pe fațada posterioară a bisericii.

În jurul anului 1300 în Sopron s-au stabilit familii de evrei. Protejați se legile Regelui Béla IV, aceștia au ocupat o zonă din apropierea actualei Piețe principale și au construit cca.10-16 case.

La începutul secolului XIV au construit o sinagogă, azi numită Sinagoga veche (Ó Zsinagóga), unică în Europa Centrală.

Clădirea, în stil gotic, a fost construită la distanță de stradă, locul din fața ei fiind folosit ca loc de judecată și de comerț cu creștinii. În dreapta ei au înființat un spital.

Conform religiei iudaice, în centrul clădirii a fost creată camera bărbaților (camera Tora).

Central s-a plasat masa de lectură.

Femeile, care nu puteau intra în acea cameră decât cu ocazia căsătoriei, aveau o intrare separată, care ducea într-un spațiu, prin ale cărui ferestre puteau urmări desfășurarea  ritualului.

Baia rituală, în mod normal făcută prin scufundarea în apă curgătoare, a fost creată în afara sinagogii și alimentată cu apă dintr-o fântână.

Sinagoga a funcționat până la expulzarea evreilor (1526). Apoi spațiul cu clădirea a fost împărțit în două și vândut localnicilor, care și-au construit locuințe.

Clădirea a fost restaurată în 1968. În interior, pe lângă spațiile cu rol religios, s-a amenajat un mic muzeu cu obiecte de cult.

Pe aceeași stradă, în jurul anului 1370, un bancher evreu din Viena a cumpărat un teren, pe care a construit o casă în stil baroc și lângă ea o sinagogă privată, azi numită Sinagoga nouă medievală. Avea o singură cameră, cu masa de lectură, în care femeile priveau de afară prin ferestre. Pentru baia rituală, în dreapta intrării a creat o fântână de marmură roșie. Azi fosta sinagogă este nefolosită.

La capătul străzii, în apropiere de Piața principală (Fő-tér), se află Casa Gambrinus (Gambrinus ház), donată de Regele Sigismund de Luxemburg pentru Primăria veche a orașului, care a funcționat până în 1496.

Apoi clădirea a fost deținută pe rând de familii nobiliare, care au modificat-o până la aspectul actual, fațada arătând mai multe stiluri arhitecturale folosite.

În 1496 zona situată lângă Biserica Caprei și Primăria veche a fost cumpărată de oraș. Clădirea situată pe locul actualei Primării a devenit clădire publică, care a funcționat până în 1892, când a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Primărie Sopron (Soproni Városháza), inaugurată în 1896.

Sub arcada clădirii a fost postată statuia Primarului  Mihály Thurner.

Lângă ea, pe ruinele zidurilor romane, s-a construit Turnul de Foc (A Tűz Tornya), a cărui parte superioară a ars în incendiul din 1676. Ulterior a fost refăcut, înălțat în stil renascentist, i s-a creat un balcon, până la care azi se pot urca cele 200 de trepte interioare, s-a postat un ceas și a fost acoperit cu o cupolă în stil baroc. Turnul a fost folosit pentru supraveghere. de acolo se anunțau apariția oștilor ostile, a incendiilor și se anunța ora exactă, trâmbițându-se din sfert în sfert de oră.

La intrarea în turn, omagiind alegerea localnicilor la Referendumul din 1921, când aceștia au ales ca Sopron să rămână Ungariei, s-a creat Poarta Fidelității (a Hűség kapuja).

Fosta reședință a primarului de atunci, clădire din secolul XV, a fost declarată de Regele Ludovic II ca primul monument național din Ungaria. A fost cumpărată în 1752 de Antal Pál Esterházy, care a refăcut-o în stil renascentist târziu. Deasupra porții, încadrată cu coloane toscane, a instalat stema familiei și într-o nișă mică, deasupra stemei, o copie sculptată în piatră a Madonei Bisericii Mariazell. În fostul  Palat Esterházy (Esterházy palota) azi funcționează Muzeul Mineritului (a Bányászati ​​múzeum), care prezintă exploatarea cărbunelui în minele Brennberg (1753-1951), diverse utilaje și o impresionantă colecție de minerale.

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Publicat pe de
1

Castelul Bory (Bory-vár) din Ungaria este situat în partea de nord-est a orașului Székesfehérvár, în cartierul Öreghegy, cel mai mare cartier al orașului, fost teritoriu care aparținea Slovaciei de azi, anexat Ungariei prin Tratatul de la Trianon.

O parte din teren a fost cumpărată în 1912 de Jenő Bory, arhitect, sculptor şi pictor maghiar, profesor universitar, rector al Academiei Maghiare de Arte Frumoase, născut în localitate. Terenul era plantat cu pomi fructiferi și viță de vie. Acolo exista doar o cramă, pe care a extins-o și modificat-o în casă de locuit. 

Abia după Primul Război Mondial a început să construiască castelul (1923), pe care l-a decorat cu sculpturile sale și picturile soției Ilona.

Lucrările le-a făcut personal, primind ajutor doar ocazional. Folosindu-și imaginația, neghidându-se după schițe și adaptând construcția în funcție de teren. A folosit betonul și betonul armat, fiind specialist în aplicarea lui. Din el a realizat cupole, coloane, balustrade, scări, bazine, fântâni decorative, statui.

Din 1934 castelul a putut fi vizitat. Însuși proprietarul îi conducea pe vizitatori și le explica cronologia și materialele, tehicile, folosite la ridicarea lui. După cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost restaurat și construcțiile au continuat, chiar și după moartea lui, terminându-se in anul 1964. Castelul cu 7 turnuri, 30 de camere și 3 studiouri, amenajate în clădiri care delimitează grădini, cu coridoare, statui, arcade, mai este numit și  „Taj Mahal maghiar”. 

Intrarea spre castel se face prin Grădina de jos (Alsó kert), cu vegetația ei luxuriantă.

În ea sunt postate mai multe statui, una reprezentând capul lui Hristos, emblema funerară a familiei Bory și o fântână cu piscină, construită încă de la început de artist (1913).

De acolo se intră în Grădina de trandafiri (Rózsakert), de unde se înaintează spre clădirea principală a castelului. În grădină au fost postate pietre funerare din perioada ocupației turcești, o statuie realizată de Bory în memoria soldaților sovietici care au murit în zonă, în luptele din 1945, o cruce combinată cu o stea în cinci colțuri și portretul soției sale, capul sculptat al pictoriței, sub care sunt gravate versurile lui Bory, dedicate ei.

Sub peretele de susținere a celei de a doua terase au fost postate statui care reprezintă numeroși artiști, arhitecți, pictori contemporani ai lui Jenő. În centrul terasei este postată o masă din piatră, decorată cu mozaic alb și verde

A doua terasă, Curtea Elefantului (Elefánt udvar), a fost numită după statuia elefantului care stă pe o sferă, sub arcade și parcă susține cu spatele castelul. Pe peretele din spatele arcadelor au fost create 4 desene murale, de culoare roșie, care simbolizează 4 epoci ale istoriei, greco-romană, creștinismul, feudalismul și socialismul.

Deasupra arcadelor se întinde un balcon, din care se intră în fostul apartament al familiei.

Printre 2 turnuri mari, care străjuiesc poarta, se intră în curtea castelului.

Turnurile sunt unite printr-o arcadă pe care este postată inscripția „Numai Dumnezeu este mare”.

Între turnuri, deasupra arcadei, atârnă un paloș care simboliza puterea judecătorească a proprietarului, ce includea chiar și pedeapsa cu moartea.

Curtea castelului este mărginită pe 3 laturi de coridoare cu arcade care, prin coloane, susțin pasajele amenajate deasupra, motiv pentru care a fost numită Curtea cu 100 de coloane (Udvar 100 oszloppal).

În coridoare și în pasajele superioare sunt postate numeroase statui, reprezentând personaje istorice, regi, eroi, cântăreți, începând cu secolul XVI, multe dintre ele efectuate de Bory pentru diverse biserici și spații publice din țară, pe care le-a adunat pentru a le expune la castel.

Între ele se află figurile a patru Episcopi din Székesfehérvár, numite azi Circulul (cirkusz).

Curtea a fost amenajată în stil franțuzesc.

În mijlocul ei a fost postată o fântână și pe una din marginile ei o broască, din gura căreia țâșnește apă spre mijloc.

A doua intrare în curte, față în față cu prima, se face  pe sub Turnul Rezidențial (Lakótorony), creat să reprezinte familia Bory. Cea mai mică cupolă îl reprezintă pe cel mai mic copil, György, cele două cupole identice, din beton, cu un nivel mai înalt, reprezintă fetele gemene, Ilona și Klára, iar acoperișul cu două vârfuri reprezintă cuplul căsătorit. Pe unul din turnuri s-a postat un cocoș, despre care Jenő a spus că reprezintă femeia, deoarece doamnele se întorc mereu acolo unde bate vântul.

Fosta reședință a devenit Studio în care sunt expuse numeroase picturi și busturi, un adevărat muzeu.

Lipită de turn se află Capela Iubirii Conjugale (Házastársi szerelem kápolnája) în care este postată Statuia Iubirii (Hitvesi Szeretet), creată după modelul soției sale. De o parte și de alta se află statuile Săruturilor (1908) și pe peretele din spatele ei, la nivelul arcadei superioare,  o frescă reprezentând mai multe doamne invidioase pe dragostea dintre cei doi soți.

În dreapta primei porți se află Turnul Czúcsos (Czúcsos-torony), accesibil atât din Curtea cu coloane cât și din pasajul superior al arcadelor cu statui.

În turnul cu 4 niveluri se urcă pe o scară spirală, îngustă, cu balustradă din beton.

De la primul nivel  se poate ieși pe pasajul cu statui.

La nivelul 2 se află un balcon și de la nivelul 4, accesând o scurtă scară, cu balustradă de beton, se ajunge pe platforma turnului, de unde se poate vedea întreg ansamblul și panorama orașului.

De pe terasă am văzut Turnul Steagului (Zászlótorony), pe care urma să-l vizitez.

În turn se urcă pe o scară spirală, cu balustrada creată ca o dantelă, pictată cu motive geometrice și florale de soția lui Bory, terminată în 1932.

La etajul superior al turnului se află fostul dormitor al colegului lui Jenő care, pe timp de vară, l-a ajutat la construcția castelului, numit azi după el „Camera Vagyóczky”.

Și la acest turn, pentru a se ajunge pe terasă, se accesează o scară cu balustradă de beton.

Pe lângă panorama superbă, din acea poziție am văzut și Turnul de Est (Keleti torony).

În general turnurile au fost legate între ele prin terase realizate cam la primul nivel.

Pe lângă reședință, castelul a fost folosit de cei doi soți pentru crearea operelor lor de artă, astfel în clădirea principală a fost amenajat un imens atelier, situat la primul etaj, deasupra Curții Elefantului.

Azi în castel, amenajate cu obiecte din acele timpuri, se pot vizita câteva camere. Pe un zid, înainte de intrare, se află o frescă care-l reprezintă pe rege conducând oștile. O altă frescă care-l reprezintă pe rege stând pe tron, lângă el Prințul moștenitor și Prințesa, se află imediat după intrare.

Prima încăpere, Camera cu șemineu (Szoba kandallóval), a fost numită după șemineul proiectat de Jenő, a cărui piese metalice au fost confecționate de fratele său Pál Bory . În cameră, pe masa centrală, se află bustul Ilonei, sculptat de  Bory, din marmură albă (1927). Pereții sunt acoperiți cu diverse picturi ale artiștilor maghiari.

Din ea se intră în așa numita „cameră radio” („rádiókamera”) în care se află piese de mobilier, numeroase tablouri cu portrete, între care portretul Ilonei Bory, într-o rochie de bal galbenă, alături de sora ei geamănă, Klára, pictat de  Boryné.

În cameră sunt postate statui, de la mărimea naturală până la mici statuete care decorează mobilierul. Între ele se află Rușinosul (Szégyenkező), un nud de marmură care-și acoperă părțile intime și privește lateral, rușinat  (1923) și un bust al Împăratului Nero (1924).

În Camera galbenă (sárga szoba), numită după culoarea pereților, tronează un pian cu coadă pe care sunt așezate mai multe busturi și capete sculptate. Între ele se află și masca mortuară a lui Ottokár Prohászka, episcopul de Székesfehérvár care a murit în 1927, turnată în ipsos alb de Jenő Bory. Și pereții acestei camere sunt acoperiți de numeroase picturi.

Actual castelul este deținut de descendenții lui Jenő Bory.

Este întreținut cu ajutorul fundației creată de ei și prin turism.

Citește și Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Orașul Székesfehérvár, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.

Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.

Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc  judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi,  ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.

Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)

În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).

În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei  până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.

După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de  trupele maghiare.

După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.

Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.

Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.

Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit  Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.

Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.

În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.

La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).

La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.

Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită  în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.

Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist,  prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.

În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.

Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.

Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și  în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).

Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.

Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat  o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).

La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010. 

Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958). 

În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.

Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă  și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István.  În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au  funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și  din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.

Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.

Poșta

Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)

În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).

A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.

Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi  o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.

Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.

Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.

Nu departe de el se află  Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.

Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.

În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră  a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.

În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.

Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).

În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).                       

În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012. 

Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.

Prima bibliotecă din oraș,  Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.

Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.

Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă  din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.

Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.

Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.

Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).

La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.

statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)

În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale. 

La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate,  dezvelit în 1928.

De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.

Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.

Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.

La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.

În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).

O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.

Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.

La Revedere oraș frumos !

Citește și Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Plecând din Arad spre Deva, drum care urmează valea râului Mureș, trecând prin comuna Vladimirescu și două sate aparținătoare ei, după 17 kilometri se ajunge în satul Sâmbăteni. A fost atestat prima dată documentar din 1138, cu numele Szumbuth, dar o așezare a existat încă din eneolitic, arheologii descoperind,  la vest de localitate, fragmente ceramice din acea perioadă. Probabil numele l-a primit de la târgul săptămânal care se ținea sâmbăta sau de la obiceiul grănicerilor, care patrulau zona, de a se întâlni sâmbăta la crâșma „La Baba Cati” sau la căpitan, pentru a primi instrucțiunile pentru săptămâna următoare (sec. XVIII).

În acea perioadă în cimitirul satului exista o Biserică de lemn. Numărul populației crescând, a devenit neîncăpătoare și sătenii au ridicat Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1835-1838) al cărei interior a fost pictat în anul 1875. Biserica de lemn a fost dărâmată și în locul ei construită Casa Comitatului. Biserica a rezistat până în 1944 când a fost bombardată, din ea rămânând doar zidurile și o parte din turn. A fost reconstruită după 1956 și pictura interioară realizată în 1973. În timp a fost recondiționată (1992, 1996).

Împreună cu satele Barațca și Cladova, din 1967 Sâmbăteni aparține administrativ de comuna Păuliș, toate situate pe malul drept al râului Mureș. Satul Păuliș a fost atestat documentar din 1333 cu numele Sacerdos de Paulese, după Ordinul călugărilor Paulini din Cetatea Cladova, ordin care la sfârșitul secolului XVI, nedorind să treacă la religia reformată, a fost silit să părăsească zona. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în partea de est a satului urmele unui vechi castru roman.

Satul, situat la poalele munților Zărandului, s-a dezvoltat prin cultivarea viței-de-vie, activitate care se continuă și azi, zona dealurilor fiind numită Podgoria Aradului și prin exploatarea minereurilor neferoase (argint și aur), în minele amenajate de nobilii de Maroth (1393). În secolul XVI, după luptele purtate între trupele austriece și otomane, ultimii au cucerit zona, au produs mari distrugeri și zona s-a depopulat (1550-1558). În acea perioadă în sat a existat o Biserică de lemn (1530). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1780-1783), în stil baroc vienez.

În secolul XVII localitățile Păuliș și Cladova se aflau sub conducerea Cetății Ineului (1650), cucerită de otomani. Au fost eliberate de armata austriacă (1693), populate cu militari sârbi și transformate în localități grănicerești. Satul, fiind situat pe malul râului Mureș, a fost de multe ori inundat. Din această cauză în 1772 vatra satului a fost mutată în actuala locație, la baza dealurilor munților Zărandului și numit „opidul” Păuliș.

Primăria Păuliș

Pentru catolicii din localitate exista doar o capelă, mărită în timp și în 1761 înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (în Păulișul Vechi).

Apoi  localitatea a fost colonizată cu germani care și-au construit casele în nord-vestul satului și au format Păulișul Nou (1772). Catolici, și-au ținut slujbele în incinta școlii și într-o mică capelă ce aparținea de Școala viticolă Miniș. Începând cu anul 1867, o dată cu crearea statului dualist austro-ungar, a avut loc maghiarizarea populației. Numărul catolicilor crescând, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin” (1879-1880), al cărei interior a fost pictat abia în anul 1927.

În aceeași perioadă, în apropierea bisericii din Păulișul Vechi, s-a ridicat o Capelă (1886), azi numită de localnici „La Bisericuță”.

Ea adăpostește statuia Sf. Ioan de Nepomuk.

Fiind în zonă ocupată de austro-ungari, la declanșarea Primului Război Mondial localnicii au fost mobilizați să lupte de partea acestora, împotriva românilor din Regat. După război s-au declanșat revolte țărănești împotriva austriecilor și în 1918 s-a constituit Garda Națională Română, atât în Păuliș cât și în Cladova. În amintirea celor căzuți în război în centrul comunei s-a ridicat Monumentul Eroilor (1925).

În septembrie 1944 germanii și horthyștii au atacat zona Aradului și orașul a fost cucerit în doar 6 zile. Apoi au înaintat pe valea Crișului Alb, în luptele de la Beliu și Prunișor fiind opriți de elevii Școlii de ofițeri în rezervă de la Ineu și pe valea Mureșului unde, după lupte sângeroase,  divizia Budapesta a fost înfrântă de elevii de la Școala de subofițeri în rezervă Radna, Detașamentul Păuliș, peste 1.800 de militari. În amintirea ostașilor căzuți a fost ridicat Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), situat pe marginea șoselei dintre Sâmbăteni și Păuliș.

În continuarea comunei Păuliș, pe dealurile munților Zărandului, este situat satul Barațca. În vechime pe acele dealuri se cultivau piersici și forma satului fiind cea a fructului, a fost numit după el, din maghiarul Barcka. Zona a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu, în 1972 arheologii descoperind un vârf de silex din acea perioadă. De la începutul secolului XX pe Valea Domnească s-a păstrat un fost conac de vânătoare, deținut atunci de familia Birtolon, înconjurat de 20 hectare de pădure, cu specii rare de arbori.

Conacul a fost construit în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul principal, în stil neoclasic (1902), căruia i s-a amenajat o terasă susținută de coloane dorice. În ultima fază s-a construit casa cu turn, în stil eclectic. La subsol s-a amenajat o cramă din cărămidă pentru păstrarea vinurilor produse în cele peste 35 hectare cu vie pe care le dețineau.

În perioada comunistă conacul a devenit sediul I.A.S. Barațca, apoi a fost retrocedat, în 2018 cumpărat și amenajat ca restaurant, devenind foarte cunoscutul Conac Roca Brună.

Postbelic în sat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1946-1947), ca filie a Parohiei Ortodoxe Păuliș, apoi a devenit parohie de sine stătătoare (1996) și între anii 2001-2002 pictura interioară a fost refăcută în tempera.  

Spre est, apoi spre nord, după 5 kilometri se ajunge în satul Cladova, atestat prima dată documentar în 1308, ca Kolodva și în 1333 numit Sacerdos de Galadua, dar săpăturile arheologice (1972) au descoperit că zona a fost locuită încă de la sfârșitul epocii bronzului.  

Din paleolitic până în Evul Mediu la Cladova a existat o fortăreață cu rolul de a apăra căile de acces de pe Valea Mureșului spre nordul țării. Se pare că în zonă s-a exploatat cuprul, pe valea Chersca, afluent al Cladovei, cam la 14 kilometri amonte de Cladova, fiind descoperite vechile cuptoare de ars var.

Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn, situată în cătunul „Valea”, la podul Cladovei, care a rezistat până în 1780. Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardată, ulterior refăcută (1943-1948). 

Citește și Comuna Ghioroc cu satele Miniș și Cuvin, jud. Arad

Comuna Vladimirescu cu 3 sate, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Vladimirescu din județul Arad este situată la 8 kilometri est de municipiul Arad, în Câmpia Aradului. De ea aparțin administrativ satele Horia, Mândruloc și Cicir. A fost atestată prima dată documentar în 1329, ca Civitas Orod, dar săpăturile arheologice din 1971 au descoperit urmele unor așezări suprapuse (sec. IV-XII), unde au fost găsite 13 morminte de inhumație din timpul Regelui Ștefan III (sec. XII), în mijlocul zonei o cetate de pământ (sec. IX), refăcută în sec. XI, care a funcționat până în sec. XIII, în documente fiind menționată ca și Castrum Orod (1216), cu o trupă militară, comandantul cetății și 4 subalterni (1241). De asemenea a fost descoperită ceramică din epoca Hallstatt (1150-800 î.e.n.) și Evul Mediu (sec. IV-VI).

În locul numit „La Movile” în secolul XIX au fost găsite morminte din secolele IX-XI, considerate ca fiind tumulii unor căpetenii barbare. Despre ele circulă o legendă care spune că prin acea zonă au trecut niște uriași, cărând pământ pentru ridicarea cetății Șiria. De pe tălpile lor au căzut bucăți de noroi, formându-se movilele. Cele 5 movile, atestate documentar în sec. XVII, se pot vedea și azi pe marginea drumului Arad-Vladimirescu. Se consideră că erau folosite de localnici pentru semnalizarea primejdiilor, aceștia urcându-se pe ele cu torțe aprinse în mâini cu care avertizau localitățile zonei.

Movila de lângă drum a fost transformată în capelă (1851) și a fost folosită ca loc de rugăciune în pelerinajele spre Mânăstirea Maria Radna, azi situată pe teritoriul orașului Lipova. Azi, vandalizată, a fost dată uitării.

În 1131 a fost creat Capitulul catolic regal de Arad, colegial, dedicat Sf. Martin de Tours. Avea sediul în prepozitura de Arad, situată lângă cetatea din Glogovăț (Castrum Orod), fostă reședință a comitatului arpadian.

În secolul XIII capitulul a devenit un fel de „notariat” pentru comitatele Arad, Zărand și Cenad, căruia i se cedau mai mult de o treime din taxele preluate pentru traversarea râului Mureș, iar prepoziții răspundeau direct Papei de la Roma.

În centrul satului a fost ridicată o Bazilică Romanică mare, cu 3 nave (1156), care a fost modificată un secol mai târziu, cu ajutorul financiar al Papei Honoriu III, când în partea vestică i s-au adăugat 2 turnuri și în interior s-a amenajat o sacristie (1224).

Ruinele, descoperite prin săpături arheologice, au fost declarate monument istoric, azi înconjurate de gard, dar cu intrarea liberă.

Pe lângă urmele fostei bazilici au fost scoase la iveală monede din secolele XII-XIV, 59 de morminte, urmele altor construcții, ziduri, ceea ce a dus la concluzia că Orod era de fapt o „biserică-cetate”.

În 1514 a fost ocupat de răsculații lui Gheorghe Doja, apoi Capitulul distrus de trupele turcești, conduse de Kasson Bey (1552), care au incendiat biserica, au ucis majoritatea călugărilor și populația, îngrozită,  a părăsit Orod.

După alungarea turcilor de către austrieci, zona de pe valea Mureșului a fost militarizată (1701-1702), au fost create centre de grăniceri, între care Cicir, Mândruloc și fostul Orod, colonizat cu grăniceri sârbi, numit de atunci Glogovăț,  conform unei legende, după un haiduc care a trăit în zonă în sec XVIII. Ulterior a avut loc prima colonizare germană (1724), noii locuitori construindu-și casele în jurul fostei bazilici. Apoi s-au desființat regimentele de grăniceri și multe familii de sârbi au emigrat în Ucraina (1756). În locul lor, arendașul Ducelui de Modena, Lovácz Mihály, a adus 24 de familii de șvabi care și-au construit o Capelă, apoi s-a înființat prima parohie catolică (1765).

În perioada 1772-1806, prin colonizarea masivă și mutarea românilor în alte zone,  localitatea a devenit predominant germană. Existând doar Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae”, s-a ridicat o biserică catolică și în jurul ei s-a amenajat un cimitir (1777-1779). Un secol mai târziu au construit o altă biserică, în stil neogotic, actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1887-1889).

În acea perioadă ruinele bazilicii medievale au intrat sub protecția Direcției Monumentelor din Budapesta (1863) de la care, pentru a le conserva, au fost cumpărate de Episcopia Cenadului.

În decursul timpului în localitate s-au așezat familii de români ortodocși. Biserica veche de lemn fiind ruinată, pe marginea șoselei au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Dimitrie” (1930).

La finalul celui de Al Doilea Război Mondial foști luptători din divizia Tudor Vladimirescu au fost împroprietăriți cu terenuri aparținând de Glogovăț și, în amintirea eroilor, localitatea a fost numită Vladimirescu (1945).

Satul Horia, aparținător administrativ de comuna Vladimirescu, se află la 7 kilometri nord-est de ea. A fost prima dată atestat documentar din 1315 și o perioadă de timp s-a numit Pănadu (Pănatul) Nou. La începutul secolului XVI era în posesia nobilului Országh (1500-1502), apoi a făcut parte din domeniul Seudului. În 1548 Regina Isabella l-a donat banului Petru Petrovici care l-a deținut până în 1559, în acel an fiind împărțit în 5 sesii iobăgești, deținute de familii diferite.

După ce zona a fost ocupată de austro-ungari a intrat în posesia Ducelui de Modena (1732),  românii au fost mutați în alte localități și satul a fost colonizat cu germani (1780).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola” (1825)

La începutul secolului XIX Erariul austriac a vândut domeniul familiei Gyulai (1801).

Centrul de Imigranți

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost populat cu români (1946) și s-a înființat parohia ortodoxă. Inițial slujbele se desfășurau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1970-1977).

Interiorul a fost pictat în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.

De la Vladimirescu spre Lipova, la 3 kilometri est de  comună, pe laterala șoselei,  se află Eutopia Gardens, foarte vizitată în luna iunie, când trandafirii plantați acolo sunt înfloriți.

Anual, în ziua deschiderii, acolo se desfășoară diverse programe culturale.

Bănuiesc că se pot cumpăra răsaduri din diversele tipuri de flori, în special trandafiri.

Încă 2 kilometri spre est și se ajunge în al doilea sat aparținător administrativ comunei. Satul Mândruloc, numit atunci Mondorlak, a fost atestat prima dată documentar din 1471. Era situat pe o „insulă”, între 2 brațe ale râului Mureș, pe locul numit azi „La Hadă”. Sub ocupația turcească a fost inclus în cercul Felnacului (1557) apoi, format din 10 sesii iobăgești, a fost stăpânit de Capitulul catolic Orod. Un nou atac al turcilor l-a pustiit (1606) și a intrat pe rând în posesia unor militari turci. Alungați de habsburgi, aceștia au adus sârbi și l-au transformat în centru de grăniceri (1703-1752). În jurul localității aceștia au construit o mânăstire ortodoxă, în care au adus călugări greci, care a rezistat până în secolul XIX.

După ce centrul s-a desființat, grănicerii au emigrat și satul a fost colonizat cu români ortodocși care au construit Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Apoi vatra satului a fost mutată în actuala locație (1825) unde a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Intrarea Maicii Domnului în Biserică; Înălțarea Domnului” (1852-1854). Până în anul 1848 satul a aparținut Curții Imperiale de la Viena. 

Azi Mândruloc se continuă cu satul Cicir, numit după acei călugări greci cărora localnicii le spuneau „cricioni” (limba sârbă cricio=părinte). Satul a fost prima dată atestat documentar din 1296 dar în 1971 arheologii au descoperit, în locul numit „La Balastieră”, urmele unor așezări din neolitic, eneolitic (cultura Baden), epoca dacică (sec. II î. H. – I d. H.), Evul Mediu timpuriu (sec. IX-XI) și vase ceramice dacice. În secolul XVI satul era în posesia Capitului catolic de Orod.

În anul 1702 a existat o biserică de piatră, distrusă când s-a strămutat albia Mureșului. La jumătatea secolului XVIII a fost înlocuită  cu o Biserică de lemn. Datorită deselor inundații vatra satului a fost mutată în actuala locație, biserica a rămas în afara localității și în 1823 a fost distrusă de o furtună. Pe noua vatră s-a construit actuala Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1853-1854).

Citește și Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic. 

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului,  a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află  Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Orașul Sebeș, județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sebeș este situat în partea centrală a județului Alba, la poalele munților Șurianu. Conform tradiției orale este vechi din 1150 dar documentar apare prima dată în anul 1245, în contextul invaziei mongole din (1241), când se numea numele Malenbach.

La începutul secolului XIV s-au înființat Scaunele săsești, ca forme de organizare  politică și administrativă. Într-un document din 1303 apare Scaunul Sebeș, care, deși era mai apropiat de modul de conducere al celor din Sibiu, a aparținut administrativ de Episcopia din Alba-Iulia, cu care a avut conflicte (1277, 1308).

În 1332 a fost ridicată o Mânăstire Dominicană. O dată cu reforma protestantă (sec. XVI) dominicanii au fost înlăturați și mânăstirea a trecut în posesia franciscanilor.

Din vechea mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Franciscană „Sf. Bartolomeu”.

În secolul XIV Sebeș a primit statutul de oraș. I s-a permis să aibă loc un târg săptămânal (1341) care se ținea în Piața Mare a orașului, azi Piața Primăriei.

În oraș funcționau 19 bresle cu 25 de branșe (1376) care își vindeau marfa și în alte localități, Sebeșul fiind avantajat de poziția sa, la intersecția a două drumuri importante- Sibiu-Sighișoara și Orăștie-Sebeș. Din vechile clădiri ocupate de bresle s-a păstrat doar una, numită azi Hala Breslelor.

Lângă ea, în aceeași perioadă, a început construcția Bisericii Evanghelice Luterane, sub forma unei bazilici romanice, care, datorită  invaziei mongole (1241), s-a oprit. Ulterior, dorindu-se o construcție măreață, o parte din est a fost demolată și a fost extinsă cu un cor, în stil gotic târziu (1360-1382).

În decursul timpului s-au efectuat numeroase modificări și refaceri care au mers în paralel cu istoria localității. În secolul XV, în prelungirea de vest a navei centrale, a fost ridicat un turn înalt care, din lipsa fondurilor, a fost legat direct de vechiul corp al bazilicii inițiale (1455-1464).

Un secol mai târziu biserica a fost dotată cu un altar (poliptic) format din mai multe panouri , fiecare pictat cu personaje și scene biblice.

Apoi a fost înconjurată de o fortificație cu 5 turnuri de apărare: 2 pe latura de vest flancau poarta de acces în incintă, unul la mijlocul laturii de sud, unul în colțul de sud-est și unul în colțul de nord-vest, cele din vest și o parte din cutina din nord fiind dărâmate  în secolul XIX, pentru a se construi un gimnaziu (1863-1866).

A existat și o mică capelă, descoperită de arheologi în anii 1960, care a fost dezafectată și înglobată într-un turn de fortificație al bisericii (a 2-a jumătate a sec. XV), iar în colțul de sud-vest al Pieței Mari, Casa Clopotarului. La începutul secolului XVI, în apropierea corului bisericii, în partea lui de nord, a fost construită Capela „Sf. Iacob”, patronul pelerinilor.

Se presupune că a servit ca baptisteriu, sau capelă mortuară, ori doar pentru venerarea sfântului.

Lucrările la biserică au avut loc cu multe întreruperi, unele de lungă durată, astfel șantierul a fost suspendat când au început lucrările pentru ridicarea unor ziduri de apărare, din piatră, în jurul incintei orașului (1387).

La fârșitul secolului XIV orașul a intrat în posesia fraților Mihai și Solomon de Sighișoara, donat de Regele Sigismund de Luxemburg, pentru meritele lor în bătălia de la Nicopole (1396). Sub aceștia lucrările de fortificare au continuat,  au fost ridicate turnurile de apărare. Lucrările fiind neterminate, târgul nu se putea apăra și s-a predat fără luptă turcilor (1438).

Pentru meritele în luptele împotriva otomanilor, Regele Matia Corvin a dăruit localitatea fraților Andrei și Ioan Pongratz (1465). La sfârșitul secolului XV, pe colțul de nord-vest al Pieței Mari, a fost construită o casă în care au fost găzduiți reprezentanții puterii care treceau prin oraș și se desfășurau ocazional lucrările dietei Transilvaniei. A fost numită Casa Zapolya după ce ultimul Voievod al Transilvaniei și Rege al Ungariei, Ioan Zapolya,  a murit în ea (1540). În secolul XVI i s-a ridicat un etaj apoi în secolul XVIII a fost modificată în forma actuală. Azi casa este ocupată de Muzeul Municipal „Ioan Raica”.

Deși breslele blănarilor, cizmarilor și pielarilor au continuat să funcționeze, numărul populației scăzând, în secolul XVI orașul a intrat în declin. Acesta a continuat deși Principele Gheorghe Rákóczy II i-a oferit câteva privilegii (1651). Apoi au urmat din nou atacurile turcești care în final l-au cucerit pentru o scurtă perioadă de timp și devastat (1661).

Ulterior în dreptul porților de est și vest au fost construite 2 barbacane. Zidurile au fost prevăzute cu parapet care avea creneluri și ferestre de tragere. Incinta a fost înconjurată de șanțuri cu apă. Toate au fost deafectate în secolul XIX. Până azi au rămas doar 6 turnuri.

Turnul Croitorilor, situat în colțul de sud-est, are formă pătrată, cu latura de 5 m, 4 niveluri, primele construite în faza inițială, ultimele două adăugate în secolele XV-XVI.

Turnul Cizmarilor, situat pe colțul de nord-vest, avea aceeași formă, cu latura puțin mai mare, de 5,5 m. Era format din parter și 2 etaje. Se presupune că a fost ridicat în prima fază de construcție dar a fost atestat documentar din 1513.

Turnul Semirotund– era situat pe latura de vest, între Turnul Porții de acolo și Turnul Cizmarilor. A fost construit în 1634, ulterior modificat și transformat în locuință.

Turnul Porții de Nord, la jumătatea laturii de nord, era străpuns de o poartă care permitea accesul dinspre nord. A fost ridicat între sfârșitul secolului XIV și început sec XV.

Poarta de Nord

În secolul XIX a fost transformat în locuință.

Turnul Porții de Vest se afla în apropierea Porții de Vest, în spatele clădirii în care în secolul XIX funcționa Poșta. Datează din prima fază de construcție (sec. XV).

Turnul Octogonal, situat în colțul de nord-est, în apropierea Mânăstirii Franciscane, avea 2 nivele (sec. XVI). Azi este situat în perimetrul unei proprietăți private.

Pe latura de nord a Pieței Mari a existat un turn al zidului care înconjura Biserica Evanghelică Luterană. După numeroase modificări, în 1716 turnul a fost transformat într-o clădire pentru  Primărie. Aceasta a fost demolată (1880) și în 1909 a fost construită actuala Primărie, o clădire pe colțul dintre două străzi, în forma literei L, cu parter și etaj, ale cărei ferestre au fost ornate cu decoruri neogotice. După mulți ani în care clădirea a fost degradată, în anul 2021 a intrat în reparații și refacere.

În anii 1738-1739 populația s-a împuținat în timpul unei epidemii de ciumă. Orașul nemaiavând resurse pentru a plăti dările, a primit emigranți din Transilvania și până în 1749 s-au mutat și coloniști germani.

Apoi breslele și-au încetat activitatea și populația le-a preluat activitățile. Devenind mici comercianți, în 1893 s-a înființat Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și industrie, urmată de Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și comerciu (1898), s-au înființat mai multe manufacturi ca pânzăria Bauman, Fabrica de piele Dahinten (1843), etc.

Orașul era înconjurat de multe bălți și lacuri. Nemaiavând importanță, fortificațiile din zona actualului Parcul Tineretului au fost dărâmate și s-a amenajat primul lac (1785).

Atunci lacul se prelungea spre nord și ocupa o mare parte din parcul actual.

După 1824 o porțiune din el a fost astupată și în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat parcul.

De asemenea, pentru accesul din suburbii, transformate în cartiere ale orașului, au fost create breșe în zidurile înconjurătoare. În anii 1980 multe case din cartiere au fost demolate și în locul lor au fost construite blocuri.

O dată cu catolicizarea forțată o parte din români au trecut la ritul greco-catolic și au construit o biserică în cimitirul orașului. La începutul secolului XIX, urmând să construiască o altă biserică, cea veche a fost abandonată. Cu ajutorul episcopiei și a locuitorilor macedo-români din cartierul Greci, în anul 1818, în acel cartier, a fost ridicată Biserica din Greci „Schimbarea la Față”, numită și Biserica Bob, după episcopul care a sfințit-o.

Datorită creșterii populației ortodoxe, în apropierea Bisericii Greco-Catolice, pe malul stâng al râului Sebeș, același arhitect a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1812-1827).

În a doua jumătate a secolului XIX pe locul vechiului Gimnaziu a fost construită o clădire cu forma literei U, în stil neoclasicist, cu decoruri neogotice, pentru noul Gimnaziul Evanghelic C.A..

Un secol mai târziu, în fața lui, pe locul fostei Piețe Mici, a fost amenajată Piața Libertății.

În cartierul sudic al orașului a existat o grădină care aparținea Ocolului Silvic (1890). Lângă ea a fost construită Biserica Reformată Calvină (1903), azi situată într-o zonă cu case, pe un loc deschis.

Din acea perioadă orașul a început să prospere. Pe lângă multe clădiri de locuințe, au fost construite Uzina Electrică, Casa Pădurilor, Cazarma, Poșta, noua Primărie, sediul pompierilor și o baie comunală (1905-1906). Într-una din casele, situate azi pe artera centrală, trecătorul poate vedea o placă care îl atenționează că acolo, elev fiind, a locuit, Lucian Blaga (1902-1906).

Lângă ea, într-o clădire veche (1890), până în 1971 a funcționat Administrația Raionului Sebeș. În locul ei s-a mutat o Școală Generală care, după ce au fost amenajate noi săli de clasă și săli de sport (1975-1985), s-a unit cu Liceul Sportiv,  din 2015 Liceul Sportiv „Florin Fleșeriu”, numit după profesorul de sport care a pus bazele liceului.

Vis a vis de Parcul Tineretului se află fosta Casa de Cultură (1961), din 1997  Centrul Cultural „Lucian Blaga”.

În cealaltă parte a parcului se înaltă Catedrala Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Tot pe strada principală, într-o clădire construită în anul 1920, funcționează Judecătoria Sebeș, înființată în 1997.

După reintrarea în drepturi a greco-catolicilor, pe o stradă laterală, nu departe de Judecătorie,  a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (2003).

Citește și Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba