Toledo Spania

Publicat pe 10 iulie 2019 de monica frimu

Orașul Toledo din Spania se află în regiunea Castilla-La Mancha la 70 km sud de Madrid. Este situat pe o colină și o parte înconjurat de fluviul Tajo (Tagus), cel mai lung din peninsula Iberică. Cu trenul de viteză am ajuns în 30 minute la stația terminală, Gara Toledo (Estacion Toledo). Prima linie de cale ferată ce lega Madridul de Toledo și gara aferentă, la est de oraș, au fost construite în 1858. Între 1916-1917 clădirea a fost înlocuită cu una nouă în stil Mudejar care a intrat în funcțiune în 1919. O dată cu crearea liniei de mare viteză între Madrid și Toledo (2005) clădirea a fost restaurată.

Clădirea formată dintr-un pavilion central și două aripi laterale era decorată cu arcade și turnulețe. Prezenta cinci uși de acces în sala mare bogat ornamentată cu mozaicuri și vitralii.

Peretele cu fostele case de bilete era format din lemn sculptat. În fața lui se aflau grilaje de fier forjat. Lateral de sala mare era amenajat un spațiu modern de unde se puteau obține informații și cumpăra biletele de călătorie.

În partea dinspre oraș se ridica turnul cu ceas. În fața gării se întindea un spațiu mare de parcare și o stație de autobuze. Am preferat să parcurgem drumul spre oraș pe jos.

Pe malul fluviului Tajo, pe o altă colină se ridica Castelul de San Servando (Castillo de San Servando). A fost construit ca mânăstire de călugări (1088) apoi ocupat de Cavalerii Templieri care au transformat-o într-o cetate pentru apărarea împotriva musulmanilor (secolul XII). Când musulmanii au fost expulzați din Peninsula Iberică și Ordinul cavalerilor Templieri s-a dizolvat (1312) cetatea a rămas fără utilitate și în timp s-a degradat. În secolul XXI castelul a fost refăcut și funcționează ca hostel pentru tineret.

Am mers paralel cu orașul care se înălța în stânga noastră. Pe rând a fost municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, cucerit de mauri sub Califatul de Cordoba când în oraș au coabitat evrei, creștini și musulmani, apoi condus de arabi când s-a numit Tulaytulah și recucerit pentru Spania de Alfonso VII (1085). În timpul Evului Mediu a devenit un important centru industrial cunoscut pentru producția de săbii și Oraș Imperial sub domnia lui Carol V (secolul XVI), unul dintre cele mai importante centre culturale. După ce Filip al II-lea a mutat curtea regală la Madrid orașul a început să decadă. În 1986 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am trecut fluviul și am început urcușul pe lângă zidurile fostei cetăți Toledo până la Poarta Nouă Bisagra (Puerta Nueva de Bisagra), una dintre porțile prin care se intra în cetate. A fost construită de mauri, reconstruită (1540-1576) din două corpuri separate între care s-a format o curte. În partea exterioară, între două turnuri circulare mari se afla un arc semicircular pe care era postată stema împăratului Carol V, un vultur cu două capete și deasupra, central, o statuie de înger. Spre interior pereții porții erau drepți și lateral se înălțau două turnuri pătrate.

Am pătruns în fostul cartier musulman. Între Poarta Bisagra Nouă și Poarta Bisagra Veche se afla o biserică catolică, Iglesia de Santiago del Arrabal, construită pe locul unde se aflase o moschee (secolul XIII), la marginea orașului vechi. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori.

Am coborât puțin până la poarta veche, Puerta Antigua de Bisagra sau Puerta Alfonso VI (Poarta balamalelor veche). A fost construită în secolul X, în stil Mudejar, ca poartă principală de intrare în oraș. A fost închisă o dată cu construirea porții noi și folosită doar pentru anumite ocazii până în 1905 când a fost restaurată și redeschisă publicului.

Ne-am întors și am urmat drumul pe lângă Schitul Maicii Domnului de la Steaua (Ermita de la Virgen de la Estrella) ridicat în 1611 de ordinul religios cu același nume cu ajutorul breslei grădinarilor. Ulterior capela a fost demolată și în secolul XVII ridicată actuala construcție în stil baroc. Într-o nișă se afla postată o statuie a Fecioarei cu Copilul în brațe.

A treia poartă și cea mai veche din oraș, Poarta Soarelui (Puerta del Sol), construită în secolul XII pe locul unui turn de apărare din secolul X, a fost deteriorată în timpul războaielor civile iar cea pe care am văzut-o a fost reconstruită în stil Mudejar (secolul XIV). În secolul XVI deasupra arcului porții a fost postat un medalion cu sfântul Idelfonso, patronul orașului Toledo și pe lateralele lui au fost pictate soarele și luna, de la care și numele porții.

În vestul ei era o altă poartă veche construită în secolul X, Puerta de Valmardón sau Poarta Bab al-Mardum, situată lângă o moschee. Mardum în limba arabă însemnând blocat, probabil că a fost înlocuită ca funcționalitate cu Puerta del Sol.

Fiecare clădire, poartă, biserică, moscheie, aflate unele lângă celelalte, își aveau povestea lor. Moscheea Cristo de la Luz (Mezquita del Cristo de la Luz), denumită anterior Bab-al- Mardum, era situată în zona orașului Medina unde locuiau musulmanii bogați. În 999 Ahmad ibn Hadidi, din bani proprii, a ridicat o clădire mică pătrată și a decorat fațada cu turnuri de ceramică. Legenda spune că aceasta a fost construită pe locul spre care l-a îndrumat un fascicul de lumină și a găsit îngropată o figurină a lui Isus, pentru ca Allah să-i ofere un loc în Paradis.

Ulterior a fost adăugat un perete semicircular în stil Mudejar. După ce Alfonso VIII a cucerit Toledo (1186) a cedat clădirea Cavalerilor Ordinului Sfântului Ioan care au modificat interiorul, au adăugat absida și au transformat-o în Capela Sfintei Cruci (Ermita de la Santa Cruz) iar moscheea a primit actuala denumire.

Pe prima străduță la dreapta se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (Convento de los Carmelitas Descalzos), un complex construit între anii 1653-1655.

În secolul XVIII nava centrală și capelele au fost acoperite cu panouri azulejo (plăci ceramice decorate).

Normal că nu puteam să cuprindem în vizita noastră toate clădirile istorice ale orașului mai ales datorită faptului că ne-am încurcat pe numeroasele străduțe înguste, scurte, ca un labirint.

Am ajuns la o clădire circulară care aparținea de o biserică veche (Iglesia de San Vicente) ridicată în secolul XII de Alfonso VI după ce a cucerit Toledo. În decursul timpului a suferit reconstrucții și transformări.

În 1842 biserica a încetat să funcționeze. Azi găzduiește o fracțiune a Muzeului de Artă Toledo, Circulo de Arte și sub vechea capelă există cafenea, restaurant, club de noapte cu concerte de muzică life.

Clădirea din apropierea ei găzduia o parte din Universitatea Castilla-La Mancha (Vicerrectorado de Relaciones Internacionales y Formación Permanente- Universidad Castilla-La Mancha).

Ne-am învârtit pe străduțele ca niște ganguri care se deschideau din loc în loc în câte o piațetă. În Plaza Amador de los Rios se afla Muzeul Tolmo amenajat în Oratorio de San Felipe Neri, o biserică în stil gotic construită în secolele XV-XVI pe locul unei biserici iezuite demolată. De asemenea se puteau vizita Băile romane a căror intrare noi nu am depistat-o.

După alte străduțe și o piață am ajuns la Biserica Iezuiților San Idelfonso (Iglesia de los Jesuitas-San Ildefonso) dedicată sfântului patron al orașului Toledo.

Pe locul de naștere al Sfântului Ildefonso în 1569 se aflau casele contelui de Orgaz care au fost cumpărate de iezuiții din Toledo (1629) și au început construcția unei biserici în stil baroc. Terminată în 1765, s-au bucurat de ea doar doi ani fiind expulzați de Regele Carlos III.

De o parte și de alta a ușii de intrare, păstrată cea originală, se aflau câte două coloane înalte și deasupra ei o fereastră cu vitralii flancată și ea de patru coloane corintice între care erau postate statuile lui Pedro și Estefania Manrique și scutul familiei lor.

În interior, de-a lungul navei erau postate statuile celor 12 apostoli și în spatele altarului o frescă ce reprezenta coborârea Fecioarei asupra Sfântului Ildefonso. Biserica a intrat din nou în posesia iezuiților abia în secolul XX.

Urmând strada Alfonso XII am început să vizităm mânăstirile din acea zonă, aflate una lângă cealaltă. Mânăstirea Maicii Domnului (Antiguo Convento Madre de Dios) a fost fondată în secolul XV. În decursul timpului clădirile mânăstirii s-au deteriorat, unele chiar ruinat, fiind părăsite de călugărițe. În secolul XX a fost restaurată de mai multe ori și reabilitată după ce a intrat în posesia Universității Castilla-La Mancha care a construit în interiorul mânăstirii și o clădire pentru Biblioteca San Pedro Martir.

Următoarea a fost o mânăstire dominicană, Convento San Pedro Martir. Fiind situată în afara zidurilor cetății în 1407 a fost mutată în interior pe locul unor case donate și extinsă în jurul a trei terase. Biserica actuală a fost construită în secolul XVII. Din 1991 a intrat în posesia Universității din Castilla-La Mancha.

În Plaza San Roman am văzut statuia lui Lope de Vega, unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi spanioli.

Pe o latură a pieței se afla Casa Santa Teresa de Jesus– Casa de Mesa. De-a lungul timpului casa a fost locuită de nobili din Toledo dintre care familia Malagon (secolul XVI), protectoare a Sfintei Teresa care a locuit acolo în timpul șederii în Toledo când a scris cartea sa biografică și familia Mesa (secolul XVIII) căreia îi poartă numele. A fost restaurată în 1972 și azi găzduiește Academia Regală de Arte Frumoase și Științe Istorice din Toledo.

În stânga clădirii se afla o altă biserică, Iglesia de San Roman, construită în secolul XIII pe locul unei bazilici vizigote ridicată la rândul ei pe locul unei vile romane. În biserică a fost încoronat Regele Alfonso VIII de Castilla. Turnul său în stil Mudejar era vizibil de la depărtare.

În clădire funcționează Centrul Vizigot și Muzeul Culturii (Museo de los Concilios y la Cultura Visigoda).

În continuare am trecut pe lângă două școli. Prima a fost Școala de limbi străine EOI Raimundo de Toledo– Escuela oficial de Idiomas care purta numele călugărului francez benedictin, Arhiepiscop de Toledo (1125-1152). În conjunctura coabitării mai multor nații el a creat Școala de Traducători care au recuperat textele vechi și a promovat studiile filosofice, școlile de medicină, matematică și astronomie.

Colegiul de fete nobile (Colegio de Doncellas Nobles) a fost fondat în 1551 pentru a educa tinerele mame atât din familii nobile cât și din cele sărace. A funcționat în clădirea prințului Melito care a fost restaurată (secolele XVII, XVIII) și extinsă pe locul a două case vechi (1900, 1903) când a fost transformată în stil neo-Mudejar păstrând portalurile în stil baroc. Aparține și ea Universității.

În altă piațetă, Plaza de Padilla, central trona statuia lui Juan de Padilla. În spatele lui se afla o altă școală, Colegio Mayor Gregorio Marañón și pe o laterală Centrul Cultural San Clemente.

Lângă Colegiu, despărțite de o străduță îngustă, se afla Mănăstirea Sfântului Dominic de Silos (Vechiul) (Convento de Santo Domingo el Antiguo) cu Parroquia de Santa Leocardia. Construită în secolul VI în stil Mudejar, după cucerirea orașului de Regele Alfonso VI (1085) a fost reconstruită și ocupată de călugărițe care în 1159 au adoptat reforma cisterciană. În secolul XVI a fost demolată și reconstruită cu o extindere pe locul unde s-a născut Sfânta Leocardia, pentru îngroparea Mariei Silva, o doamnă portugheză din alaiul reginei Isabel a Portugaliei, care și-a dedicat viața mânăstirii. De atunci mânăstirea poartă numele dublu a Sfântului Dominic și Sfintei Leocardia. În 1800 a fost transformată în stil neoclasic.

În Plaza Santa Teresa de Jesus am văzut Mânăstirea Carmelitelor Desculțe din San Jose (Convento de las Carmelitas Descalzas de San José). În Toledo comunitatea Carmelitelor Desculțe a fost fondată de Sfânta Teresa de Ávila. În 1607 călugărițele au cumpărat o casă neterminată (1572) și au construit mânăstirea (1626-1643). În secolul XVIII interiorul a fost decorat cu panouri azulejos (plăci ceramice glazurate).

Am ajuns la poarta de vest a orașului, Puerta del Cambron, care inițial a purtat numele de „Poarta evreilor” pentru că de acolo începea cartierul evreiesc. În 1576 a fost refăcută în stil renascentist și deasupra arcului porții a fost postată statuia Sfintei Leocardia.

Pe lângă Palatul La Cava (Palacio de La Cava) construit în secolele XVI-XVIII, azi proprietate privată, am intrat în Plaza San Juan de los Reyes unde trona biserica din Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes) pe care urma să o vizităm.

Și așa a trecut dimineața fără să remarcăm. După vizitarea mânăstirii urma să continuăm plimbarea noastră prin alte zone ale orașului Toledo.

Mânăstirea San Juan de los Reyes din Toledo, Spania

Publicat pe 1 iulie 2019 de monica frimu

Răspunde

Mânăstirea San Juan de los Reyes (Convento de San Juan de los Reyes) a fost construită de Isabella I de Casilla și Ferdinand II de Aragon (1474-1504) în Toledo, fosta capitală a regatului Vizigot, ca simbol al întregirii Spaniei prin reunirea Castilliei cu Aragonul, ca mausoleu al monarhilor catolici, de comemorare a bătăliei de la Toro în care au fost învingători și a nașterii fiului lor Juan. Mânăstirea a fost încredințată franciscanilor.

A fost construită într-un amestec de stiluri arhitectonice astfel primul corp cu stâlpi decorați vârfuri ce aparțin stilului gotic, al doilea corp în stil Mudejar. Fațada a fost decorată cu elemente vegetale.

Biserica a fost construită în mai multe etape și terminată în 1476 o dată cu mânăstirea. Până în 1517 s-a construit o a doua mânăstire pe care în 1808 trupele lui Napoleon au distrus printr-o explozie care a deteriorat și biblioteca, aripa de vest a primei mânăstiri și o parte a bisericii. În 1810 a fost consolidată iar în 1836, în urma decretului de confiscare a proprietăților bisericești, ansamblul mânăstirii a fost vândut dar a fost lăsat în paragină.

Începând cu anul 1881 s-a început consolidarea și restaurarea elementelor arhitectonice de decor, lucrări oprite o dată cu izbucnirea războiului (1883- 1936) și terminate în 1954 de către Ordinul Franciscan.

Ultima restaurare a avut loc în 1967. Pe peretele holului de intrare, unde vizitatorii cumpără biletele, sunt expuse câteva porțiuni din picturile vechi restaurate.

Se intră în mânăstire în galeria de la parter ce înconjoară o grădină mică cu plante exotice.

Tavanul galeriei prezintă arcuri de bolți încrucișate.

Din loc în loc pe zid sunt postate decorații cu motive de plante și animale care înconjură statui reprezentând sfinți.

Zidul dinspre grădină e prevăzut cu arce gotice.

Din acest coridor se intră în biserică printr-o ușă cu multe decorații pe care în partea superioară este reprezentat regele între doi îngeri.

În partea dreaptă se află capela principală cu altarul unde sunt reprezentate scene biblice ca Isus pe drumul Calvarului, Coborârea, Sfânta Elena cu miracolele Crucii. Deasupra se află cupola turnului bisericii.

De o parte și de alta stâlpi cu numeroase decorațiuni și statui susțin arce care formează pe tavan bolți încrucișate.

Pe zidul din partea cu mânăstirea au fost sculptate emblemele monarhilor catolici deasupra cărora au fost postate statui de sfinți și dedesubt leii, simbolul monarhiei și al lui Dumnezeu.

În partea opusă capelei principale, la etaj este delimitat un balcon care era folosit de monarhi în timpul slujbei.

Pe lângă elemente gotice apar și elemente în stil Mudejar.

Ieșind din biserică se poate urca la etajul mânăstirii care a fost finalizat în 1526 și restaurat în secolul XIX.

Tavanul galeriei prezintă un plafon din lemn în stil Mudejar pe care, din loc în loc, sunt pictate blazoanele monarhilor catolici.

Etajul a fost rezervat strict familiei regale. Capela de la etaj a fost construită în 1492 și refăcută de franciscani în 1505. Din celelalte încăperi doar cea a bibliotecii a rămas cea originală, din nefericire fără numeroasele cărți, manuscrise și opere de artă care nu au supraviețuit secolul XIX.

Citește și Plimbare prin Toledo

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Publicat pe 21 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Lacul Cinciș ne-am îndreptat spre Hațeg. Din Silvașu de Jos am deviat câțiva kilometri spre Silvașu de Sus pentru a vedea Mânăstirea Prislop la care auzisem că au loc mari pelerinaje, fiind una dintre cele mai importante din Transilvania. Fiind o zi de vară, în timpul săptămânii, am avut norocul să găsim parcarea auto aproape goală.

Prima mânăstire a fost ctitorită de Sfântul Nicodim pe pământurile și cu ajutorul nobililor români din Ciula (1399-1405). Până în secolul XVI a ajuns o ruină.

A fost reconstruită de fiica lui Moise Voievod din Țara Românească, Zamfira, care s-a refugiat în Ardeal după ce tatăl ei a fost ucis. Legenda spune că Zamfira, bolnavă fiind, vizitând zona, a băut apă din izvorul de la Prislop și s-a vindecat. În semn de mulțumire a construit o nouă mânăstire, a împodobit-o și a dăruit o icoană „făcătoare de minuni” (1564). Mormântul ei a fost așezat la mânăstire.

Din secolul XVII la mânăstire a început să funcționeze o școală bisericească pentru viitorii preoți la sate. Tot în acea perioadă un localnic pe nume Ioan s-a călugărit și a devenit sihastru la Mânăstirea Prislop. Actual pentru vizitare, locul era amenajat cu balustrade.

Ioan și-a săpat o peșteră în munte unde a trăit până când vânătorii, confundându-l cu un animal sălbatic, l-au împușcat și ucis.

În 1992 a fost canonizat ca Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop și peștera a început să fie denumită „Casa Sfântului” de către pelerinii tot mai numeroși.

În secolul XVIII mânăstirea a trecut la rit greco-catolic. Zona fiind ocupată majoritar de ortodocși, până în secolul XIX a rămas aproape pustie.

În 1948 a fost trecută la rit ortodox, cu stareț părintele Arsenie Boca, mutat acolo de la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din munții Făgăraș. Părintele, teolog și artist plastic ortodox român, avea o personalitate marcantă.

Pentru concepțiile și credința sa, în perioada comunistă a fost închis la Brașov, apoi dus la muncă pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, mutat la închisorile din Jilava, București, Timișoara și Oradea.

Până în 1950 Arsenie Boca a restaurat clădirile, le-a înfrumusețat cu picturi, unele chiar realizate personal și mânăstirea a devenit așezământ de maici.

Picturile din biserica veche au fost păstrate, din păcate doar câteva au rezistat timpului.

Probabil pentru a nu se deteriora, accesul vizitatorilor în interiorul bisericii este limitat la hol.

În 1959 mânăstirea fost transformată și a funcționat ca azil de bătrâni.

Din 1976 a redevenit locaș mânăstiresc de maici.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A fost înmormântat în cadrul mânăstirii (1989) iar locul său de veci a devenit loc de pelerinaj. Sutele de pelerini cred că prin rugăciuni la mormântul acestuia își rezolva problemele de sănătate, familiale, etc.

Personal am rămas dezamăgită. Lipsea acea atmosferă de liniște pe care o găsisem la alte mânăstiri. Locul devenise mai mult comercial, pentru aproape orice se plătea. Pentru cei care căutau alinare, în perioada de timp în care am vizitat nu am văzut măcar o măicuță sau o haină bisericească. Vizitatorii ca mine erau puțini, majoritatea erau credincioși aproape fanatici care încercau să-mi dicteze modul de conduită gândit de ei.

Citește și Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț, județul Hunedoara

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Publicat pe 7 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Orăștie, după 3 kilometri am ajuns în comuna Beriu aflată în zona prin care în anul 105 e.n. au pătruns o parte din armatele romane pentru a cuceri cetățile dacice aflate în munți și a-l înfrânge pe Decebal. În pădurea de lângă Cucuiș, un sat aparținător comunei Beriu, se afla Mânăstirea Cucuiș „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Pe un drum, cândva construit din beton, am parcurs cei 8 kilometri prin pădurea deasă pentru a o vedea. Noroc cu poarta de lemn în stil maramureșean care a fost postată la intrare în anul 2001, altfel o depășeam.

În acel loc existase o sihăstrie, ultimul călugăr a murit aproximativ în urmă cu 100 de ani. Se spune că a fost îngropat în munte și a făcut să coboare crucea pe apă până la poarta mânăstirii. Troița din lemn, încrustată cu simboluri vechi creștine, a fost protejată cu acoperiș și gard. Era postată pe aleea de intrare spre cele două biserici.

O familie foarte credincioasă din zonă, cu aprobarea Episcopiei, a ridicat o bisericuță cu rol de schit sub care au fost amenajate bucătăria și cămările de alimente, două clădiri mici pentru chilii și un atelier. Bisericuța fiind situată pe o porțiune mai ridicată, au fost construite scări din beton până la intrare.

Accesul în perimetrul mânăstirii era liber, fără frica apariției unor hoți.

În afară de peștii dintr-un heleșteu și păsărele care ciripeau în pădurea înconjurătoare, eram singurele viețuitoare.

La începutul anilor 1990, datorită numeroșilor pelerini care veneau la schit, s-a început construirea unei biserici. Din 2001 la conducerea mânăstirii a fost numit Starețul Andrei care, în timp, a construit 20 de chilii, un altar de vară și o anexă gospodărească.

Biserica nouă a fost terminată în 2011 și sfințită în 2012.

Deși în mânăstire trăiesc doar 3 măicuțe, spre mirarea noastră locul era de o curățenie impecabilă. Am văzut chiar diferite unelte vechi probabil încă folosite.

Culuarul din fața schitului, biserica nouă, de fapt oriunde te uitai erau înconjurate de flori.

Unele în rondouri, altele în ghivece, florile erau păstrate iarna în chilii și replantate primăvara, majoritatea chiar de Starețul Andrei.

Cu liniștea în minte și suflet ne-am întors în comuna Beriu urmând să ne îndreptăm spre Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara.

Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Publicat pe 27 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Mânăstirea „Maria Radna” a fost inițial o mânăstire catolică construită de regele Ungariei Carol Robert de Anjou, închinată Sfântului Ludovic de Tolouse, unchiul său (1325). Prima capelă a fost ridicată pe dealul din Radna de o văduvă pioasă (1520) și regele a încredințat-o călugărilor franciscani refugiați din Bosnia (1551). Între 1551-1552 teritoriul a intrat sub stăpânirea otomană care s-a întins asupra Banatului și peste o parte mare a Ungariei. Totuși aceștia au tolerat ritul catolic și capela a funcționat în continuare.

În 1642 cu aprobarea sultanului a fost renovată și în 1668 a primit în dar, de la un negustor din Radna, o icoană a Sfintei Maria tipărită pe hârtie, pe care acesta o cumpărase din Veneția. În timpul secolelor următoare s-a dovedit a fi „făcătoare de minuni”. Despre icoană circulă o legendă care spune că un călăreț turc apropiindu-se de capelă s-a oprit brusc, copita calului împotmolindu-se în piatră, scenă ce a fost imortalizată ulterior într-un basorelief păstrat în actuala biserică. De fapt, în 1695 capela a fost incendiată de otomani însă icoana, deși era de hârtie, a supraviețuit.

Capela a intrat în posesia Ungariei prin Pacea de la Karlowitz (1699). În timpul unei epidemii de ciumă (1709) se spune că cei ce s-au rugat icoanei s-au vindecat astfel după încetarea epidemiei, drept mulțumire, locuitorii Aradului au plecat în pelerinaj la mânăstire. Pelerinajele au devenit oficiale în 1750 și s-au desfășurat până în secolul XX. Capela nefiind încăpătoare în 1723 s-a construit o biserică căreia i s-a alăturat aripa de vest (1727), apoi aripa de sud (1743-1747).

Biserica a fost mărită, nava având 8 altare secundare în stil baroc (1756-1782), icoana a fost mutată în ea și înrămată în argint. Miracolele nu au încetat astfel numărul pelerinilor veniți din toate părțile Ungariei a crescut alăturându-se și persoane de rit ortodox. Din 1860 pelerinajele au fost ordonate pe zile pentru fiecare comună și dieceză pentru a putea încăpea numeroșii pelerini. Cei vindecați prin rugăciuni au donat tablouri și s-a creat o colecție.

La 200 de ani de la primul miracol (1895) biserica a fost dotată cu un altar nou din marmură de Carrara și icoana a fost așezată pe el.

S-a instalat o nouă orgă cu 1580 de tuburi (1905).

Turnurile au fost înălțate până la 67 de metri și a fost reamenajată colina cu Calea Sfintei Cruci aflată în pădurea din spatele bisericii (1911).

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mânăstirea a supraviețuit dar în perioada următoare, cea comunistă, sovieticii au interzis ritul catolic și pelerinajele. Călugării și măicuțele au fost condamnați la detenție, mânăstirea rechiziționată și clădirile transformate în azil de bătrâni (1949-1950).

În anii 1970, perioadă mai calmă sub regimul comunist, mânăstirea a fost reparată și restaurată pe banii credincioșilor care au reluat și pelerinajele.

Din 1990 ordinul catolic a devenit iar oficial. Mânăstirea a fost ridicată de Papa Ioan Paul al II-lea la rangul de Basilică Pontificată cu titlul de Basilică Minor (1992).

Până în 2003 numărul călugărilor franciscani a scăzut și cei puțini rămași au părăsit mânăstirea. Între 2013-2015 aceasta a fost renovată pentru a fi inclusă în circuitul turistic având avantajul de a fi așezată pe marginea șoselei naționale dintre Arad și Deva. În aceeași perioadă icoana a fost trimisă la Budapesta pentru restaurare.

Colecția formată din sute de tablouri, peste 2.500 de icoane, fotografii donate de credincioși a fost expusă într-un muzeu, altă parte pe coridoarele bisericii și restul sunt păstrate în magazii.

Citește și Cetatea Șoimoș, județul Arad

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Publicat pe 25 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Te la Teiuș până la Mânăstirea Râmeț am rulat 18 km. Mânăstirea ortodoxă era situată în munții Trascău, pe valea râului Geoagiu, așa numita „Valea Mânăstirii”.

Ansamblul era format din două biserici, chiliile măicuțelor și anexele gospodărești. Am pătruns în curtea mânăstirii și prima pe care am vizitat-o a fost Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în folclor numită și Catedrala Munților Apuseni.

A fost construită în 1982, decorată interior (1990-1992) și sfințită în 1992.

Am ocolit biserica pe lângă chillile măicuțelor.

Am urcat printre multiplele ronduri cu flori. Liniștea care ne înconjura era minunată. Eram printre foarte puținii vizitatori în acel moment.

Ne-am îndreptat spre biserica veche, ridicată în 1214, una dintre puținele care au supraviețuit din acel secol, demonstrată de multiplele straturi de picturi din interior, cele mai vechi datând din 1300.

Biserica „Nașterii Precistei” și „Izvorul Tămăduirii” a funcționat și a fost protejată de Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazu care a și refăcut-o.

În anii 1761 și 1762 toate mânăstirile din Transilvania au fost dărâmate la ordinul Generalului armatei austriece Adolf Bukow. Refăcută, în timpul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1785) a fost din nou distrusă.

Din nou refăcută (1792), în decursul timpului s-a deschis o școală bisericească pentru preoți și cantori, apoi s-au ridicat alte clădiri și din 1932 a devenit mânăstire în care din 1955 au trăit măicuțe.

În 1959 comuniștii au desființat mânăstirea, au transformat-o în centru turistic (1960) dar măicuțele au funcționat din 1962, pretextând activitatea într-o secție ce producea covoare, până în 1982 când a revenit la statutul de mânăstire. A fost restaurată între anii 1987-1989 și a fost deschis un muzeu cu icoane, obiecte de cult, cărți, piese de etnografie vechi.

De la mânăstire am străbătut drumul lung de 3 kilometri până în satul Cheia.

De o parte clădirile vechi, tradiționale, de cealaltă parte a râului erau construite case de vacanță.

De la Cheia începeau Cheile Râmețului, o rezervație naturală de tip mixt, pe cursul râului Geoagiu care era mărginit de două masive calcaroase din mezozoic, jurasic și înconjurat de păduri, pajiști și fânețe, pe o suprafață de 150 de hectare. De la Cabana Râmeț am străbătut o potecă prin pădure și am ajuns la cursul apei, pe care trebuia să îl urmăm.

Traseul era împărțit în două sectoare. Primul urma firul apei apoi se continua drumul prin apa care ajungea în unele locuri până la brâu.

Pe cursul apei era o aglomerare de grohotișuri și blocuri foarte alunecoase pe care trebuia să le trecem.

În versanții laterali se găseau portaluri, peșteri, doline. Am văzut și noi o cavitate în munte și a trebuit obligatoriu să ne cățărăm până la ea.

Din păcate nu eram echipate corespunzător așa că am mers cu grijă, sărind bolovanii alunecoși, în unele locuri ajutându-ne de scări metalice și lanțuri.

Ne-am oprit la locul de unde începea a doua porțiune a traseului. Părere de rău…Ce să-i faci dacă nu te-ai echipat pentru așa traseu?

Deci cale întoarsă pentru a părăsi așa minunăție de loc, dar cu promisiunea revenirii.

Citește și Alba Iulia, județul Alba

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Publicat pe 2 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

La 13 km de la Câmpeni, în județul Alba, pe marginea șoselei ce urma râul Arieș, se afla Mânăstirea Lupșa „Înălțarea Sfintei Cruci”.

În 1421, pe teritoriul moșiei cnejilor Cândea, a fost ridicată în satul Lupșa o Biserică din piatră „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și în 1429, în cadrul mânăstirii, o Biserică din lemn „Sfântul Ierarh Nicolae”, ultima refăcută în 1694. În secolul XVIII mânăstirea s-a închis și din 1832 biserica de lemn a intrat în posesia preoților greco-catolici. A revenit la ortodoxie în 1948.

Biserica de lemn este cea mai veche dintre cele păstrate în Transilvania.

În 1975, în zonă s-au deschis unități miniere, astfel localitatea s-a extins pentru muncitorii mutați acolo. Mânăstirea a primit hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, s-au efectuat lucrări de restaurare (1975-1978) și în ea s-au mutat monarhi de la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus (1994).

Din 1995 s-au construit chilii, gardul de piatră, turnul clopotniță, clădirea Stăreției, lângă ea un Paraclis cu hramul „Adormirea Maicii Domnului și Cuviosul Siluan Athonitul” și altarul de vară cu hramul „Înălțarea Sfintei cruci” (2015).

După o mică porțiune de drum ce trecea prin județul Cluj, am reintrat în județul Alba și ne-am îndreptat spre localitatea Rimetea. În drum am vizitat 2 mânăstiri ce aparțineau de localitate, situate aproape una lângă cealaltă, construite în aceeași perioadă, 1998-2000. În Valea Albă am văzut prima dintre ele, construită în stil neo-bizantin. Mânăstirea Rimetea „Soborul Sfinților arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” era situată în stânga șoselei, ascunsă de vegetație. Am înaintat spre biserică pe o alee pietruită situată între două șiruri de brazi pitici.

Mânăstirea era unică datorită maicilor care aveau terminate studii superioare, unele dintre ele chiar două facultăți. Chiliile acestora se aflau lateral de biserică.

Am avut norocul să găsim ușa biserici deschisă. În general, fără înțeles pentru mine, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în timpul slujbei. Explicația era simplă. Biserica fiind nouă, deși funcțională, în interior existau schele și se efectuau lucrări de amenajare.

Ne-am deplasat pe jos spre a doua mânăstire care se găsea la distanță de nici un kilometru. Mânăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” era situată pe o pajiște și am remarcat-o imediat, fiind zugrăvită portocaliu. Lângă ea se găsea clădirea cu chiliile și peste drum o clădire destinată cazării pelerinilor.

Biserica avea formă de treflă și, așa cum credeam, era închisă.

În cei cinci kilometri pe care îi mai aveam de făcut, pe marginea șoselei erau mai multe pensiuni, fapt ce m-a bucurat, văzând că turismul rural înflorea în zonă.

Localitatea Rimetea (Torockó–Eisenmarkt) a existat din evul mediu și până în 1876 a făcut parte din Scaunul Secuiesc al Arieșului (Aranyosszék). În 1289 regele Austro-Ungariei, Laszlo IV, a donat teritoriul secuilor din zonă drept răsplată pentru reușitele în lupta tătarilor și cumanilor. Astfel s-a creat Scaunul Secuiesc, o unitate administrativ-teritorială cu centrul administrativ la Vințu de Sus. Localitatea era situată în depresiunea munților Trascău și străbătutră de râul Rimetea.

Zona fiind bogată în zăcăminte de minereu de fier, în secolul XIII localitatea a fost colonizată cu muncitori austrieci care, în timp, au fost asimilați de populația maghiară. Extracția și producerea de obiecte agricole din fier s-a dezvoltat astfel, în 1666, Rimetea a devenit oraș. În 1716 existau 16 cuptoare de topit minereu și 16 ciocane hidraulice, localitatea fiind principalul producător de obiecte agricole din Regatul Ungariei.

O dată cu epuizarea zăcămintelor, în secolul XIX localitatea a revenit la statutul de comună. Din 1996 a început derularea unui proiect de conservare a clădirilor, de către Fundația Transylvania Trust, cu ajutor financiar din Budapesta.

În 1999 a fost singura din țară care a fost premiată pentru conservarea patrimoniului cultural de către Comisia Europeană.

În centru se afla clădirea Primăriei Rimetea în care își avea sediul Consiliul Local Rimetea și într-o porțiune funcționa, din 1952, Muzeul Etnografic. Colecția muzeului a fost adunată de localnici pentru a expune vechile ocupații ca mineritul, metalurgia, prelucrarea lemnului precum și portul tradițional specific, piese de mobilier, obiecte artizanale. A ajuns la 11.000 de piese care erau etalate în 5 încăperi.

Despărțind două artere de circulație, era postată Biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae”, construită între anii 1936-1939, în stil neo-bizantin.

Tot în centrul localității se afla Biserica unitariană construită în jurul anului 1800, în stil baroc târziu și deschisă în 1802. Era împrejmuită de un zid de apărare și o porțiune cu case de locuit, în spatele cărora se ridica turnul cu ceas al bisericii.

Printr-o portiță de lemn am intrat în spațiul îngust ce înconjura biserica.

În interiorul solemn doar bolțile erau decorate cu stucaturi rococo. Din loc în loc era decorată cu broderii cu motive populare specifice zonei.

Întreaga încăpere era ocupată de băncile pentru enoriași pe care se aflau cărți de rugăciune.

Pe unul dintre pereți era agățat steagul Ungariei, pe altul trona orga datată din 1821.

Am ieșit și ne-am așezat la una din mesele terasei situată în centrul comunei. În timp ce ne consumam ceaiul savuram priveliștea minunată din fața noastră-casele frumos restaurate deasupra cărora, în depărtare, se înălța semeț Piatra Secuiului.

Citește și Aiud și Teiuș, județul Alba

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Loreta, Praga, Cehia

Publicat pe 4 decembrie 2018 de monica frimu

Loreta este un complex de clădiri baroce din zona Castelului Praga, Hradcany, loc de pelerinaj, format dintr-o mânăstire cu o biserică, o casă sfântă și un turn cu un ceas adăugat în 1960. Am intrat prin clădirea frontală, care era decorată cu numeroase statui. Nu am putut s-o admirăm în totă splendoarea ei fiind în renovare.

Prima a fost construită Casa Sfântă, începând cu anul 1626, când pereții exteriori au fost decorați cu picturi. Între 1660-1670 zidurile au fost acoperite cu un panou cu sculpturi în stil italian despre viața Fecioarei Maria. Pe peretele nordic erau reprezentate Nașterea Maicii Domnului și Nunta Fecioarei, pe peretele vestic Buna Vestire, vizita Fecioarei la Sfânta Elisabeta și Familia Sfântă la Betleem, pe peretele sudic Nașterea lui Cristos și Adorarea păstorilor și magilor. Se terminau cu Moartea Maicii Domnului.

Sculpturile erau așezate în nișe. În partea inferioară reprezentau profeți din Vechiul testament și în partea superioară păgânii (Sibyls) care au prezis nașterea lui Isus de către Fecioara Maria.

În interior se afla un altar mărginit de stucaturi cu scene din viețile profeților. La mijlocul era statuia Maicii Domnului din Loreto într-un cadru de argint. Statuia originală era lucrată din lemn de cedru, cea pe care am văzut-o noi era o copie efectuată din lemn de tei. Conform unei legende, în 1278 casa Fecioarei Maria din Nazaret a fost transportată de îngeri în Italia, în localitatea Loreto, pentru a fi salvată de necredincioși. A apărut cultul marian, care propaga Contrareforma și a ridicat în Boemia și Moravia peste 50 de altare, printre care și cel de la Loreta.

Lângă clădire, de o parte și de cealaltă, se afla câte o statuie reprezentând Învierea și Adormirea Maicii Domnului.

Biserica Nașterii Sfântului Isus a fost construită între anii 1734-1735, interiorul rococo fiind terminat în 1738. Avea intrarea la fațada cu două turnuri în care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au post puse 27 de clopote care, de atunci, sună între 9-18 la fiecare oră fixă.

Altarul principal prezenta o pictură renascentistă ce reprezenta Adorarea.

Interiorul era decorat la maxim cu aurării, sculpturi, picturi, coloane de marmură.

Crescând numărul pelerinilor s-au construit sihăstriile (secolul XVII și etajate în 1740) în care erau cazați pelerinii. Împreună cu biserica și noi capele dedicate Sf. Ana, Sf. Francisc, Sfintei Familii, au înconjurat Casa Sacră și au format o mânăstire. Am urcat la etaj unde am văzut o cameră mică, ciudat pictată, despre care nu am aflat ce scop avea.

Am traversat coridorul exterior, cu tavanul frumos pictat.

Erau etalate obiecte de epocă.

Interioarele au fost renovate la sfârșitul secolului XIX. În anii 1950-1960 a fost amenajată o nouă Trezorerie în care erau etalate veșminte, obiecte de cult, din secolele XVI-XVIII.

Cel mai faimos obiect de cult (ostensoriu) era „Soarele din Praga” realizat la Viena în 1699, încrustat cu 6222 de diamante. Exista o legendă, care putea fi chiar adevărată, în care se spunea că contesa Ludmila Eva Kolowratova, care a ctitorit complexul, la vârsta de 60 de ani s-a recăsătorit a treia oară. La nuntă a îmbrăcat o rochie împodobită cu acele diamante, rochie cu care apare într-un tablou. Ea le-a donat pentru a ajuta mânăstirea.

Vizita fiind terminată, am ieșit pe aceeași poartă și, urcând treptele de lângă ea, printre multiplele statui de care erau flancate, am părăsit zona.

Citește și Mala Strana Praga, Cehia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: mânăstiri

Toledo Spania

Mânăstirea San Juan de los Reyes din Toledo, Spania

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

Spre Limerick, Irlanda

Loreta, Praga, Cehia