Comuna Ozun este situată în județul Covasna, la 11 kilometri sud-est de Orașul Sfântu Gheorghe, în Depresiunea Brașovului, pe malul drept al Râului Negru.
Prima dată a fost atestată documentar din anul 1332.
În ea s-au păstrat mai multe conace vechi dintre care Conacul Pünkösti (1810), Conacul Ujvárosy-Agoston (1810-1825), Castelul Béldy-Mikes (1755) și Fosta Cazarmă a Husarilor (secolul al XVIII-lea).
Conacul Temesvári János (sec. XIX), azi grădiniță
Din păcate, timpul fiind limitat, nu am văzut decât centrul comunei unde într-o clădire funcționează Primăria și Căminul Cultural, numit după Mór Jókai de Ásva, fost scriitor și jurnalist maghiar (1825-1904) care a scris în special romane inspirate din istoria poporului maghiar.
În fața Primăriei era amenajat un mic Parc central, cu bănci pentru relaxare și un foișor (probabil pentru desfășurarea diverselor evenimente).
În el a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.
În dreapta Primăriei, pe fațada unei clădiri am văzut o placă, postată în memoria evreilor din Ozun, victime ale holocaustului (1941-1944).
Tot central se află și Școala Generală „Tatrangi Sándor”, fondată în 1648 de cel căruia îi poartă numele.
M-am relaxat în Parcul central din Ozun, timp cât să fumez o țigară și, din nou, la drum…
După 10 kilometri vest am oprit în comuna Ilieni pentru a vedea Biserica Reformată Fortificată, situată pe un deal de la marginea comunei, restaurată după 1989. Din păcate era închisă.
Pe acel deal în secolul XII a existat o biserică în stil românesc care, fiind prea mică, a fost înlocuită cu actuala, în stil gotic (1443).
După asediile saxone (1612) biserica a fost înconjurată cu un zid fortificat, de formă pentagonală, prevăzut cu turnuri de veghe și bastioane în colțuri.
A devenit un punct important în apărarea graniței sudice a Transilvaniei.
Din Ilieni m-am întors la Sfântu Gheorghe și am rulat spre vest până în comuna Vâlcele, unde îmi rezervasem cazarea.
Recomand tuturor Pensiunea Silv Anka cu oameni primitori care oferă tot confortul pe un preț rezonabil.
Orașul Sfântu Gheorghe, din 1968 reședința județului Covasna și din 1982 municipiu, este situat în partea de nord a Depresiunii Brașov. De el aparțin administrativ satele Chilieni și Coșeni. A fost prima dată atestat documentar din 1332 dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire încă din neolitic și epoca bronzului.
Fiind situată la încrucișarea drumurilor dintre Transilvania și Moldova, localitatea s-a dezvoltat și în secolul XV a primit statutul de târg, care avea o eparhie independentă. Două secole mai târziu a fost devastat în invaziile tătarilor (1658) și otomanilor (1661). Târgul a rezistat și în decursul timpului s-a dezvoltat treptat.
Ca întreaga zonă, a fost inclus în Imperiul Austro-Ungar și sub Împărăteasa Maria Tereza (1837-1859), pentru apărarea granițelor, a fost încartiruit, bărbații fiind obligați să intre în serviciul militar. Datorită condițiilor dure, pentru a se elibera, locuitorii au aderat la Revoluția de la 1848. Fiind înăbușită, orașul a trebuit să plătească despăgubiri. S-au efectuat multe confiscări și arestări.
În secolul XIX a început industrializarea orașului și acesta s-a mărit prin alipirea satului Szemerja, devenit cartier. Astfel în 1879 s-a înființat prima Fabrică de textile, au fost fondate Muzeul Naţional Secuiesc, orfelinatul, spitalul și primul Institut Pedagogic pentru educatoare din Transilvania (1892). Apoi a fost deschisă Fabrica de țigarete (1899), orașul a fost electrificat (1907) și, prin construirea căii ferate Brașov- Miercurea-Ciuc, racordat la rețeaua feroviară.
Orașul a fost vizitat de compozitorul și pianistul maghiar Béla Bartók (1881-1945) care, pentru a culege folclor din zonă, s-a cazat în Sfântu Gheorghe, unde a susținut și un concert (1927).
În perioada 1857-1859 a fost fondată una dintre cele 7 școli reformate din Transilvania. Cu ajutorul donațiilor secuilor s-a construit clădirea în care au funcționat clasele primare, cu predare în limba maghiară, apoi s-a construit aripa de sud pentru clasele liceale și cămine (1863-1864). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost afectată și s-a întrerupt activitatea, reluată în 1944, cu numele Liceul Maghiar de Învățătură, azi Colegiul Național Székely Mikó.
În anii 1880 o parte a pieței de animale și mărfuri a fost amenajată ca parc, numit după fostul comite al Comitatului Trei Scaune, Parcul Potsa József. Ulterior a fost dedicat Împărătesei Austriei și regină a Ungariei, Elisabeta (Sissi), nume care-l poartă și azi: Parcul Elisabeta. S-a construit un pavilion pentru concertele de fanfară (1925) care s-a păstrat până azi, apoi piața a fost desființată și parcul s-a extins până la dimensiunile de azi (1930).
În perioada 2006-2010 parcul a fost reamenajat și modernizat. S-a creat un lac artificial, traversat de un pod, locuri de relaxare cu bănci, mese de șah, un loc de joacă pentru copii, etc.
Au fost postate mai multe busturi și statui ale unor personalități istorice ca bustul lui Rákóczi Ferenc, fost principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei, bustul Regelui Ștefan, statuia Episcopului romano-catolic Márton Áron, etc.
statuia contelui Mikó Imre, fost Guvernator General al Transilvaniei (1848, 1860-1861) şi ministrul Transporturilor şi Lucrărilor Publice al Ungariei între 1867-1870, dezvelită în 1998
Monumentul Eroilor Sovietici
În anul 1948 în oraș s-a înființat Teatrul Popular Maghiar de Stat (Állami Magyar Népszínház), azi TeatrulTamási Áron, care în perioada 1970-1980 a organizat parteneriate culturale cu teatre din țară şi din Europa de Est.
În perioada 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară apoi a fost repartizat la Regiunea Stalin. Sub comuniști industrializarea a luat avânt. S-au construit fabrici de utilaje, Fabrica de mobilă, Fabrica de motoare electrice, etc.
Primăria Sfântu Gheorghe
După ce m-am răcorit cu o înghețată și, neapărat, am cumpărat câteva dulciuri specifice zonei, am pornit din nou la drum. Era destul de târziu și mai aveam câteva obiective de văzut, până la cazarea rezervată pentru acea noapte.
Dorind să vizitez și stațiunea Slănic Moldova, jud. Bacău, de la Salina Târgu Ocna am parcurs 18 kilometri sud-vest. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1757, când făcea parte din moşia domnitorului Constantin Cehan Racoviță, fiul domnitorului Mihai Racoviță. În acea perioadă era locuită majoritar de ceangăi, maghiari romano-catolici care, pentru a lucra în ocnele de sare din zonă, au trecut munții și s-au așezat acolo, ajungând până la Gura Slănicului.
Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1943)
La începutul secolului XIX moșia a fost donată Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi care a dat-o în arendă boierului, cămăraș de ocnă, Mihalache Spiridon. Pe teritoriul împădurit boierul a descoperit 5 izvoare cu apă minerală (1801), ulterior primul izvor descoperit primind numele său, izvorul nr. 1 „Mihail”. Apele fiind tămăduitoare, i-a mers rapid vestea.
Pentru a putea fi accesate, s-a creat o cărare. Apoi, primind aprobarea Domnitorului Scarlat Callimachi, a adus din ocne rufetași (1808). Aceștia au tăiat o porțiune din pădure, au amenajat băi (feredeie), au construit 2 case din lemn și o Biserică de lemn (1810-1816).
Numărul vizitatorilor crescând, s-au construit alte case și în final s-a creat stațiunea Feredeiele Slănicului.
În acea perioadă în zonă s-au așezat țărani veniți de pe valea Oituzului și s-au creat satele Cerdac și Satul Nou.
Satul Nou, comuna Pârgărești- Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail” (1925)
Stațiunea a devenit renumită pe plan internațional mai ales după ce apele izvoarelor 1,3,4 au obținut medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main (1881) și medalia de aur la Expoziţia din Viena (1833).
Până în 1851 s-au mai descoperit izvoarele 6 și 7. Stațiunea s-a extins după ce, prin legea dată, terenurile înconjurătoare au putut fi cumpărate cu condiția ca pe ele să se construiască vile (1884), apoi vechea așezare a fost mutată la periferia stațiunii și în perioada 1887-1912 s-au construit mai multe hoteluri.
Pe locul unde au locuit muncitorii s-a amenajat un parc și în apropierea lui o seră.
Pârâul Slănic a fost îndiguit și peste el s-au construit poduri. S-au captat izvoarele, s-a construit o fântână cu apă potabilă și s-a înființat o uzină electrică. Au fost aduși specialiști străini care, prin tehnică nouă, au modernizat pavilioanele de tratament.
În 1888 a fost dată în folosință linia de cale ferată Adjud-Târgu Ocna, cu stație în stațiune și în 1890 s-a construit șoseaua Târgu Ocna- Slănic Moldova.
În 1895 a fost construit un Cazinou, cu săli de teatru și concert, saloane pentru jocuri și un salon în care aveau loc baluri.
Acolo, având doar 8 ani, George Enescu și-a susținut primul concert.
La începutul Primului Război Mondial, înaintând spre a cuceri Moldova, trupele austro-ungare și germane au devastat stațiunea și Comandamentul german s-a cantonat în Hotelul Racoviță (1916-1918). După război stațiunea a început să fie refăcută, parțial Hotelul Racoviță, apoi s-a repus în funcție uzina electrică, s-a amenajat parcul, s-au reconstruit și reparat restul hotelurilor și s-a restaurat cazinoul, dotat cu o sală de muzică și un pavilion restaurant.
A urmat cel de Al Doilea Război Mondial când stațiunea a fost ocupată de germani și până în 1944 Vila Rica a devenit reședința comandantului armatelor germane „Ucraina de Sud”.
Postbelic, după naționalizarea stațiunilor balneare (1948), Slănic Moldova a fost refăcut. S-au construit noi hoteluri, un sanatoriu și o policlinică, s-au modernizat izvoarele și s-a amenajat o mofetă.
După reorganizarea administrativă (1968) orașul a primit numele actual, a fost inclus în județul Bacău și din 1974 a fost declarat stațiune.
Apele sale sunt folosite în tratarea afecțiunilor digestive, urinare, cardio-vasculare, respiratorii, endocrine, ginecologice, reumatismale, prin cure externe și interne.
În acea zi urma să părăsesc județul Bacău și să-mi continui drumul prin județul Covasna. Din Slănic Moldova aveam 2 variante, un drum mai scurt, greu accesibil și unul mai lung, asfaltat. Normal că l-am ales pe al doilea. M-am întors în Târgul Ocna și m-am îndreptat spre sud est. În total 23 kilometri și am ajuns în comuna Oituz, fostă Grozești, unde îmi fixasem 2 obiective.
În localitate a existat o Biserică de lemn (1642), situată pe malul râului Oituz care a fost distrusă în atacurile tătarilor (1700). Apoi a fost construită o Biserică din piatră (1854), la rândul ei distrusă în luptele din Primul Război Mondial (1916). După război a fost ridicată actuala Biserică Romano-Catolică „Preasfânta Treime” (1924), situată pe fostul tranșeu al liniei a 3-a a frontului românesc.
Clădirea, din piatră cioplită, în stil gotic, s-a construit sub indicațiile unui arhitect italian.
Abia după cel de Al Doilea Război Mondial, prin ridicarea turnului înalt de 35 metri, a fost finalizată.
Tot în 1924 la marginea satului, pe dealul Coșna, zonă în care s-a desfășurat cea de a 3-a bătălie de la Oituz, s-a ridicat un monument dedicat celor căzuți în luptele crâncene purtate.
La inițiativa unor generali, s-a constituit Fondul Oituz, din cotizații ale ofițerilor la care s-a adăugat și contribuția familiilor unor cavaleriști decedați. Locul și materialele de construcție au fost donate de soția fostului General Eremia Grigorescu.
Monumentul Eroilor Cavaleriști din Primul Război Mondial este format dintr-un obelisc din piatră, înalt de 5 metri, deasupra căruia tronează un vultur din bronz. La baza lui se află un cavalerist în poziție de atac, un cal și un scut cu stema României, din bronz. În momentul inaugurării (1931) pe fațada principală, în partea superioară, se afla un medalion din bronz reprezentându-i pe Regele Ferdinand I și regina Maria, ca soră de caritate. Pe laterale erau postate plăci comemorative cu numele batalioanelor care au participat la lupte.
În anul 2010 monumentul a fost restaurat și, pentru a fi ușor accesibil, s-a construit o scară cu 106 trepte.
Am continuat drumul prin Pasul Oituz, o trecătoare între munții Nemira, la nord și munții Brețcului, la sud, care azi face legătura între județele Bacău și Covasna. Săpăturile arheologice au descoperit că ea exista încă din neolitic. Șoseaua pe care rulam a fost construită sub Imperiul Austro-Ungar (1847).
Intrând în județul Covasna, pe marginea șoselei am văzut un complex cu restaurant și multe terase, la care m-am oprit, pentru a servi masa.
Lateral de complex era situată o biserică, cu o statuie în fața ei. Cerând detalii despre ele, nimeni nu a știut să mă lămurească.
De acolo m-am îndreptat spre Târgu Secuiesc. O ultimă oprire am făcut-o la Cascada Caraslău, o cădere mică de apă, situată pe marginea șoselei.
Orașul Bacău, din județul Bacău, este situat în nord-estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, pe râul Bistrița. A fost prima dată atestat documentar din anul 1399, în timpul domniei lui Petru I Mușat. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zona Pieței Revoluției, un obiect de silex vechi de aproximativ 5.000 de ani, din paleoliticul superior, folosit atunci la vânătoare și a fost continuu locuită, în alte zone ale orașului fiind scoase la iveală urme de locuințe și obiecte casnice din diferite secole.
La sfârșitul secolului IX în zonă s-au așezat pecenegii, înlocuiți de cumani în secolul XI. Au urmat atacurile tătarilor, care au devastat zona (1241). În secolul XIV Papa de la Roma a înființat în Moldova, pe Siret, o episcopie catolică (1370), care a fost mutată la Bacău în timpul în care Domnitorul Alexandru cel Bun și-a construit în localitate o reședință. Acolo s-au așezat o parte din Cavalerii Ioaniți, în XVI deveniți Cavalerii de Malta.
statuia Alexandru cel Bun
Un secol mai târziu Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, a construit în Bacău Curtea Domnească, cu Biserica Precista și s-a stabilit acolo.
În apropierea ei, pe terenul și cheltuiala familiei Sturza, s-a construit Biserica „Buna Vestire” (1820) și turnul clopotniță, de lemn. Clădirea mică, din cărămidă, acoperită cu șindrilă, a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1879-1882), acoperită cu tablă și interiorul pictat în ulei. Până în 1915 a fost filie a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae”.
În decursul timpului a suferit numeroase reparații, mai ales după cutremurele din 1977 și 1981. În perioada 2000-2004 fundația a fost înlocuită cu beton, biserica a fost extinsă cu aproximativ 10 metri și interiorul a fost pictat în tempera.
Orașul fiind situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia, în timp s-a dezvoltat. În vremea Domnitorului Ștefan cel Mare în Moldova s-au înființat serviciile poștale.
La Bacău Poșta a fost construită în „Mahalaua calicimii”, în partea de nord a târgului. Documentar este atestată din 1741. Din 1850 s-a inaugurat serviciul de diligență care funcționa de 2 ori pe săptămână, pe rutele Iaşi- Roman- Bacău- Focşani, de unde se făcea legătura cu poşta munteană. În Bacău, la „Ceaiul Poștei” vizitiii se opreau și schimbau caii.
Oficiul Poștal nr. 1 (monument istoric)
Încă din secolul XV în actualul centru al orașului a existat o Biserică Ortodoxă, distrusă două secole mai târziu de inundații, fapt atestat de săpăturile arheologice din anii 1971-1972 care au descoperit morminte și monede din acea perioadă. Datorită deteriorărilor survenite în timp, biserica a fost demolată, păstrându-se doar o parte din fostele ziduri, azi monument istoric.
În apropierea lor a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1839-1848), în stil bizantin. Mai mult de 150 de ani a rămas principala biserică a orașului și a fost numită catedrală. În anul 1871 în dreapta bisericii a fost construit Paraclisul „Sf. Mina, Pantelimon și Haralambie”. Clădirea a fost avariată în cutremurele din 1934, 1977, de incendiul din 1976 și de fiecare dată refăcută, ultima restaurare având loc în perioada 1983-1984.
În fața ei se află o piață largă în care s-au desfășurat diverse evenimente istorice, unul dintre ele fiind citirea proclamației Unirii de la 1859 de către poetul Vasile Alecsandri.
Tot central a fost amenajată o grădină publică (1850), azi Parcul Trandafirilor, întins pe 8.000 metri pătrați, numit după numeroșii trandafiri care îl împodobesc.
În el a fost postată statuia lui Constantin Ene, maiorul căzut la datorie în Bătălia de la Rahova (1877).
În anul 2007 parcul a fost modernizat, când s-au amenajat un foișor și o fântână arteziană.
Pe o străduță laterală de parc, între casele de epocă, se află și Casa Memorială „George Bacovia”, fosta casă în care din 1906 au trăit părinții renumitului poet.
A fost deschisă publicului în 1971 și a funcționat ca muzeu, închis o perioadă de timp și redeschis în 2016. În cele 5 încăperi sunt expuse piese de mobilier și de uz personal, documente, manuscrise originale, etc., ale poetului.
În perioada 1803-1813 în oraș a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”. În cimitirul ei, peste ani, a fost îngropat Ionică Tăutul, autorul proiectului de constituție din 1922 și primul pamfletar român.
În perioada 1922-1931, prelungită datorată lipsei de fonduri, biserica a suferit reparații majore, a fost realizată și pictura interioară, în stil bizantin, refăcută în perioada 1969-1970.
Orașul extinzându-se, azi biserica este înconjurată cu blocuri de locuințe și clădiri în care funcționează diverse firme.
La sfârșitul secolului XIX, în localul Primăriei de atunci, a fost înființată o Bibliotecă Publică (1893), prin donații de la diverse persoane, cea mai importantă fiind a primarului Gheorghe Sturza (948 de volume), adunând în total cam 2.000 de volume. În 1911 colecția Sturza a fost transferată Liceului „Principele Ferdinand” și din 1960 Bibliotecii Regionale. Restul de volume au fost transferate în biblioteca Societății Culturale Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”, nou înființată (1919) și în 1960 s-au alăturat primei colecții, formând Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”.
Din 2004 biblioteca s-a mutat în incinta Muzeului de Științe ale Naturii și clădirea a fost ocupată de Serviciul de stare civilă al Municipiului Bacău, care funcționează și azi.
În fața ei, o dată cu desfășurarea Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în 1971 a fost dezvelită statuia George Bacovia (1881-1957). Din bronz, înaltă de 3,25 metri, prezintă poetul în picioare, zgribulit de frig. Privindu-l, ești transpus în atmosfera poeziilor sale.
Tot de Muzeul de Științe ale Naturii aparține și Vivariul din Bacău. A fost înființat în 1976 și din 1981 transferat în actuala clădire, monument istoric, în locul Școlii Generale nr. 2, cea veche fiind demolată. Inițial, pentru creșterea unor animale mici, a fost amenajat un spațiu asemănător mediului lor natural și au fost amenajate acvarii cu pești exotici. Apoi s-au adus diverse specii de păsări, reptile, care pot fi văzute în evoluție, de la reproducere până la maturitate.
În aceeași perioadă cu Biblioteca Publică a fost construit și actualul Palat Administrativ Bacău (1886-1890), sediul Consiliului Județean și al Prefecturii. Clădirea, formată dintr-un corp central și 2 aripi laterale, cu 2 nivele și mansardă, ocupă o suprafață de 6.500 metri pătrați.
La parter, în corpul central a funcționat Tribunalul, în aripa dreaptă Curtea cu Jurați, aripa stângă a fost ocupată de Poștă, Telegraf, Casieria generală și o scară de ceremonie, pe care se urca la etaj, unde erau amenajate un salon și 2 camere, destinate regelui, în momentul vizitelor sale în oraș. Etajul aripii din stânga era locuit de prefect. Acesta deținea și la subsol o pivniță, în rest ocupat de arhive.
În decursul timpului palatul a fost sediul diferitelor autorități locale ca Parchetul, Baroul Avocaților, Sfatul Popular, etc. În 2013 s-au efectuat reparații capitale.
La începutul secolului XX, pentru alimentarea cu apă a orașului, s-a construit un turn rotund, cu 4 nivele, înalt de 25 metri (1910-1911). Din 1981 a fost transformat în Observatorul Astronomic „Victor Anestin”, muzeu în care la parter se află o expoziție cu cărți de specialitate, la etajele I și II, în 6 săli, sunt etalate fotografii, documente și diapozitive astronomice: sala I Universul, Sala II: Familii astrale, Sala III: Soarele și Luna, Sala IV: Stelele, Sala V: Evoluție astrală, Sala VI: Astronomia în țara noastră, la ultimul etaj o sală de spectacole și o mică sală pentru expoziții temporare.
În apropierea lui s-a înființat Școala Populară de Artă (1912).
Azi în clădire funcționează o grădiniță și Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, înființat în 1973.
La începutul secolului XX Bacăul avea o comunitate evreiască mare care, după cel de Al Doilea Război Mondial, a scăzut enorm, iar casele celor rămași au fost naționalizate. Într-una dintre ele, construită în anii 1920, după ce a avut mai multe utilizări, în 1951 s-a înființat Teatrul de Animație „Licurici” (Teatru de Păpuși). După 1990 clădirea a fost retrocedată și azi este deținută de Fundația „Caritatea” București, înființată de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor. Ruinată, stă în centrul orașului și nu se poate demola, sau reface, datorită faptului că între societate și Primăria Bacău există un litigiu.
La kilometrul 0 al orașului, vis a vis de Palatul Administrativ, pe locul unde a fost casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri (1821), s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri”(1964-1965), care a funcționat până în anul 2015.
În fața ei s-a creat o piață largă, mărginită cu bănci, terase, unde seara se adună tineretul orașului.
După un an etajul clădirii, cu fostele birouri, a fost transformat în Hotelul „Decebal” și la parter s-a deschis un restaurant. Acolo m-am cazat și eu pentru o noapte.
Ambele aparțin unui om de afaceri din Bacău dar modul în care s-au obținut autorizațiile este controversat.
În perioada comunistă a fost înființat un Muzeu regional (1957) în care au fost amenajate 3 secții de artă și etnografie, deschise publicului din 1959. În timp li s-a adăugat și o secție de științele naturii. După ce s-au unificat Muzeul Judeţean de Istorie ”Iulian Antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă, s-a construit actuala clădire și din 2003 funcționează ca și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. În secțiile sale sunt etalate colecții arheologice începând din paleolitic până în perioada medievală, documente, obiecte și bijuterii care ilustrează istoria locală, ceramică, obiecte destinate practicării meșteșugurilor, mobilier, portul național al zonei, documente privitoare la istoria literaturii. Există şi o bibliotecă cu peste 9.000 de volume.
În acea zonă a orașului se află și Catedrala Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel”, construită în anul 2005.
Clădirea enormă, cu turnul de 77 metri înălțime, o plasează ca cea mai mare din Moldova și a 4-a din țară.
Cele 3 clopote, acționate electronic, au fost turnate în Padova (Italia).
Interiorul a fost creat sub forma unui amfiteatru, cu 2 etaje și o cupolă. Spațiul este larg datorită faptului că nu există stâlpi centrali de susținere.
Deasupra intrării în sală a fost postată orga imensă, pe 3 nivele.
În centrul orașului, în apropierea Bisericii „Sf. Nicolae”, din 1992 s-a pus piatra de temelie la Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”. Construită pe o suprafață de 1.706 metri pătrați, înaltă de 70 metri, este a 3-a ca mărime din România, după cele din Baia-Mare și București.
De la nivelul zero s-a ridicat biserica propriu-zisă unde, deasupra naosului, s-a creat o cupolă cu deschidere de 24 metri.
La exterior, deasupra acoperișului, se înalță turlele clopotniță, dotate cu 18 clopote, între 30 kilograme și 4,5 tone, care au fost fabricate la Innsbruck (Austria), din care 13 sunt sincronizate de computere, putând astfel să redea circa 1000 de melodii diferite, specifice anumitor momente din timpul anului bisericesc. Pe clopotnițe au fost montate 4 cruci, cea mai înaltă de 7 metri, celelalte de 4 metri.
După 5 ani, lateral de catedrală, s-a postat statuia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).
Fostul domnitor, călare, cu sabia în mâna dreaptă, parcă pornește spre o nouă bătălie. Statuia a fost restaurată în perioada 2019-2020.
În spatele catedralei, lângă Parcul Central al orașului, în 2019 a fost dezvelit Monumentul „România Biruitoare”, ridicat în memoria eroilor neamului care au căzut în luptele purtate pentru unire. În mijlocul unui cerc, înconjurat cu plăci comemorative, a fost ridicat un soclu, de 3 metri înălțime, pe care a fost postată stema României Întregite. Deasupra un personaj feminin, cu sabia în mâna stângă, cea dreaptă ridicată, purtând laurii victoriei, pe un umăr are un porumbel, simbol al păcii.
În fața lui, 2 statui din bronz, de mărime naturală, îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria, considerați creatorii României Mari.
De lângă monument se întinde Parcul Catedralei, actual Parcul Unirii, loc de recreere în care s-a amenajat și un loc de joacă pentru copii.
În 1892 în județul Bacău existau doar 2 orașe: Bacău și Târgu Ocna. Sub domnia lui Carol al II-lea al României (1930-1940) județul a făcut parte din Ținutul Prut, unul din cele 10 ținuturi nou înființate, desființat de comuniști (1950), care au împărțit regiunea Bacău în 5 raioane. În toată această perioadă reședința era la Bacău. La reorganizarea administrativă a țării pe județe (1968), orașul Bacău a fost declarat municipiu, reședința județului Bacău.
Primăria Bacău
La marginea orașului, pe o suprafață de 24, 50 hectare, între vechiul stadion, calea ferată și un spital, a fost amenajat Parcul Carol (1938), devenit ulterior Parcul Eminescu, apoi Parcul Libertății și din 1989 până azi Parcul Mircea Cancicov.
statuia Mihai Eminescu
În perioada în care orașul a fost modernizat, la modificările urbanistice contribuind Mircea Cancicov, ministru de finanțe al României în mai multe guverne (1936-1939), în zona parcului a fost construit Teatrulde Vară „Radu Beligan” (1961-1962). Pe o fundație din beton, cu 6 metri adâncime, în jurul unui corp central s-a ridicat o structură din arce de lemn, îmbinate cu elemente de zidărie, în total având o capacitate de 1.500 de locuri. La intrare s-a creat un „pridvor” cu acoperișul susținut de coloane. În timp clădirea s-a degradat și în 2009 a fost refăcută.
În aceeași perioadă în Bacău s-au înființat Biblioteca Universitară „Vasile Alecsandri” (1961) și Institutul Pedagogic, prima fiind situată la una din extremitățile parcului.
Pe locul fostului stadion s-a construit un muzeu (1992-2004), azi Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”, numit după fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.
El găzduiește și Biblioteca Județeană „C. I. Sturdza”. În clădirea adiacentă azi funcționează diverse cabinete și firme.
Datorită acestor construcții limitele parcului s-au schimbat, azi fiind mult mai mic decât cel inițial.
În timp a fost decorat cu busturile mai multor personalități, pentru relaxare s-a creat un foișor de lemn și a fost amplasată o fântână arteziană.
Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.
Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.
Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și MonumentulEroilor din Primul Război Mondial
La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).
Parcul Central
Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.
O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.
Primăria Moinești
Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.
statuia George Enescu
În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.
Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.
Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.
În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011.
De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.
În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).
În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.
Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).
O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului.
Parcul Lucăcești
În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.
Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.
Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).
Cutreierând județul Arad, după ce am văzut comuna Gurahonț, m-am îndreptat spre nord-est și după 12 kilometri am ajuns în comuna Dieci, situată în Depresiunea Gurahonț, pe malul drept al râului Crișul Alb. De ea aparțin administrativ satele Cociuba, Crocna, Revetiș și Roșia. În jurul anului 1439, când făcea parte din domeniul cetății Dezna dar așezarea a fost mult mai veche, în acea zonă arheologii descoperind 3 tezaure cu monede de argint grecești care, se pare, au ajuns în Dacia prin schimburi comerciale (sec. II). Prima atestare documentară a satului datează din 1613 și în 1774 Dieciul este consemnat ca și cnezat de care aparțineau 17 sate.
Populația, ortodoxă, avea o Biserică de lemn, pe un dâmb de pe malul drept al Crișului Alb (1692). Un secol mai târziu, fiind ruinată, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1797), situată în actualul cimitir. Devenind neîncăpătoare, a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1846-1848), din piatră și var nestins, târnosită în 1851 și un an mai târziu vechea Biserică de lemn a fost vândută satului Berindia.
Încă din anul 1906 în sat a existat și o comunitate baptistă. În cel de Al Doilea Război Mondial cei 33 de tineri din comună, care s-au înrolat, nu s-au mai întors, 18 din ei decedând pe front și ceilalți fiind dați dispăruți.
Monumentul Eroilor
La 6 kilometri vest de comună se află satul Revetiș. Inițial situat pe malul drept al râului Crișul Alb, datorită frecventelor inundații, la începutul secolului XIX a fost mutat pe actuala vatră. Satul a fost atestat prima dată documentar din 1553, aparținând domeniului Losonczy, din 1574, timp de 5 ani, domeniului spahiului de Beliu și până în 1597 familiei nobiliare Korniss. Din anul 1732 toată satele din zonă au intrat în posesia ducelui de Modena.
Pe vechea vatră localnicii, ortodocși, aveau Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1745), din care s-a păstrat un prăznicar cu 12 scene, azi în colecția Mânăstirii Gai din Arad. Mutându-se vatra, au construit o nouă Biserică de lemn (1818). În 1804 satul a fost cumpărat de familia Königsegg și spre sfârșitul secolului, în locul Bisericii de lemn, a fost ridicată actuala biserică din cărămidă, pe fundație de piatră, cu interiorul pictat în tehnica fresco, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1890-1891).
În apropierea vechii locații a Revetișului, azi la 1 kilometru distanță, era situat cătunul Cociuba (azi sat), atestat documentar din 1219, stăpânit pe rând de Losonczy (1553), spahiul otoman Hasam (1574), nobilii Korniss (1579), Erariul austriac, care în 1792 l-a vândut.
Din Revetiș spre nord, după 3 kilometri se ajunge în satul Roșia, atestat documentar din 1528. De fapt s-aformat în 1619 prin unirea celor două sate, Roșia Mică și Roșia Mare, existente în perioada 1553-1561.
În jurul anului 1755 în sat exista o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala biserică din cărămidă (1896).
În secolul XX acolo s-au așezat măicuțe, treptat s-au construit chilii, zona a fost înconjurată cu gard de piatră și până în 1995 s-a înființat Schitul „Sf. Arhangheli”.
Din Roșia m-am întors în comună și m-am îndreptat spre Gurahonț. Pe un drum lateral, spre nord, după 14 kilometri parcurși, am intrat în satul Crocna, atestat documentar din 1448, când, de fapt, existau 2 cătune, Crocna de Jos (1441) și Crocna de Sus (1448), care s-au unit abia în perioada 1819-1828.
Fiecare cătun a avut propria biserică. După sistematizarea satelor (1919), Biserica din Crocna de Sus a rămas în afara localității și nu s-a permis mutarea ei. Biserica din Crocna de Jos (1860-1894) a fost folosită până în anul 1864 când a început construcția la actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, terminată în 1894.
Terminând de vizitat comuna Dieci și satele aparținătoare, m-am întors la Gurahonț și am pornit spre sud. În total 15 kilometri și am ajuns în comuna Brazii, situată în sudul depresiunii Gurahonț, la poalele Măgurii Ciungani și a masivului Husu, în bazinul hidrografic al râului Sighișoara. De ea aparțin administrativ satele Buceava-Șoimuș, Iacobini, Mădrigești și Secaș.
Satul Brazii a fost atestat documentar din 1479, în 1510 făcea parte din domeniul Vărădiei, un an mai târziu din domeniul Petrovics. În 1542 s-a înființat Principatul Transilvaniei care a fost atacat de trupele otomane, conduse de Baiazid. Acestea au cucerit teritoriile cetăților Ineu și Dezna, astfel Brazii a intrat sub ocupație otomană.
Ulterior, ca toată zona, a intrat în posesia lui Losonczy. După alungarea turcilor de către habsburgi a făcut parte din domeniul Modena (1732), apoi a intrat în posesia Erariului, care l-a vândut familiei Hampl (1819-1821). Localnicii, ortodocși, nu aveau o biserică proprie și până în 1844 au participat la slujbele Bisericii din Iacobini.
După ce vatra satului s-a mutat în actuala locație, la poalele „Deluțului”, au construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1866), păstrată până azi, cu unele modificări executate în decursul timpului.
Pereții au fost tencuiți la exterior și interior, acoperișul și clopotnița au fost învelite cu tablă.
Icoanele vechi, pe sticlă, azi sunt păstrate în colecția de la Mânăstirea din Gai, Arad. Din păcate nu am putut vedea interiorul, doar „am furat” o poză, nu prea reușită, prin micul geam.
În acea perioadă numărul populației a început să scadă, de asemenea și în satele din împrejurimi, prin migrarea localnicilor spre Podgoria Aradului.
La 3 kilometri sud-vest de comună se află satul Secaș, atestat documentar din 1439, în posesia lui Gh. Brancovici.
Din 1477 a fost inclus în domeniul Banffy, apoi a trecut din proprietar în proprietar și în final a ajuns să aparțină Erariului (1760) care l-a vândut un secol mai târziu.
În sat a existat Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici” (1755). Deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1837).
Din Secaș m-am întors în comună și am rulat spre sud- est, în total 5 kilometri, până în satul Iacobini.
În 1439 aparținea domeniul Șiriei, în proprietatea lui Gh. Brancovici, ulterior a trecut din proprietar în proprietar și din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Ineu.
În sat a existat o veche Biserică de lemn „Sf. Nicolae” (1711) care a fost înlocuită cu una mai nouă, ridicată pe colina Morminții Vechi, la capătul Uliței de Sus (1755), apoi, aproape de centrul satului, a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Teodor Tiron”(1861) și după câțiva ani Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost vândută satului Buceava-Șoimoș (1865-1867), unde a fost amplasată în zona fostului sat Șoimuș.
Satul Buceava-Șoimuș este situat la 6 kilometri sud-est de Iacobini. A fost format prin alipirea celor două sate, Buceava și Șoimuș. Satul Buceava, atestat documentar din același an cu Iacobini, aparținând și el cetății Șiriei, în final a fost vândut de Erariul austriac (1797-1801). În timpul Revoluției maghiare din 1848 Buceava și încă 12 sate au fost incendiate și distruse total de către armata revoluționară maghiară.
Abia în anul 1957 în Buceava a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Spre ultimul sat care aparține administrativ de comuna Brazii, m-am întors la șoseaua principală și m-am îndreptat spre sud-vest. După 5 kilometri am ajuns în satul Mădrigești, atestat documentar din 1441, aparținând domeniului cetății Șiriei.
În cimitirul satului a existat Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1700) care a fost reconstruită în centrul satului (1804), păstrându-se 9 icoane împărătești, pictate în 1777.
În perioada 1975-1976 biserica a fost reparată și modificată. Ferestrele au fost lărgite, i s-a adăugat o ușă nouă și a fost tencuită la exterior și interior. Tot atunci a fost refăcută pictura interioară pe care, biserica fiind închisă, nu am putut-o vedea.
În perioada 1782-1784 au avut loc revolte ale iobagilor împotriva nobililor care au confiscat pădurile, în Mădrigești acționând lotri conduși de Petru Baciu, urmate de Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784), la care au participat și satele din zonă.
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
Din comuna Păuliș, județul Arad, am pornit să străbat unul din cele două trasee, Păuliș-Ghioroc-Covăsânț- Șiria, din așa numitul Drumul Vinului, finalizat în 2015, celălalt fiind Ghioroc-Arad, pentru a vizita comuna Ghioroc și cele 2 sate care aparțin administrativ de ea. La nici 2 kilometri am intrat în satul Miniș, prima dată atestat documentar din 1302, când regina Ghizela, soţia lui Ştefan cel Sfânt „a dăruit opt vii cu tot atâţia vieri” din hotarul Minişului (dealul Macra) abaţiei Bakonybél. În acel secol satul a fost deținut de cneazul Ladislau (1365) apoi a fost inclus în domeniul castelului de Hunedoara și din 1506 domeniului cetății Seudului, împreună cu celelate sate apropiate.
După cucerirea zonei de către otomani Minișul a fost inclus în sangeacul Lipovei, care aparținea de pașalâcul Timișoarei (1552), dar nu pentru mult timp. În perioada 1599-1601, după înfrângerea turcilor de către trupele lui Mihai Viteazul, Minișul împreună cu cetățile Lipova și Șoimoș au fost incluse în statul unificat de domnitor. Apoi Principele Gabriel Béthlen le-a cedat iar turcilor, cărora le-au aparținut până după izgonirea lor de către trupele austro-ungare.
Sub domnia Mariei Tereza satul a fost inclus în domeniul Mutina (1732), apoi a trecut în posesia Erariului care l-a făcut centru administrativ al domeniilor în care se cultiva vița-de-vie, în total 31 de comune. Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 și-au construit Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici”. Nu a rezistat mult și au înlocuit-o cu alta din piatră (1766) care a supraviețuit până în 1944, când a fost bombardată. În locul ei au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1957) care în timp s-a deteriorat și a fost refăcută (1971).
La mijlocul secolului XVIII contele Antal Grassalkovich deținea mai multe moșii în zonă, una fiind la Miniș, unde cultiva vița de vie și producea diverse sortimente de vin. El a făcut primul export de vinuri în Boemia și Italia (1745). Afacerea mergând bine, a construit pe un deal din Miniș Castelul Grassalkovich (1749).
La subsol a amenajat o pivniță, cu boltă de cărămidă, cu scop de vinotecă. Degradat, părăsit, castelul s-a păstrat până azi și este scos spre vânzare de proprietari.
În 1881 a fost înființată Școala Viticolă care a funcționat până în timpul Primului Război Mondial când localul a fost transformat în Spital Militar (1918). După război și-a reluat activitatea dar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat de horthyști (1944).
După reorganizarea administrativă din anii 1950 satul a intrat în componența comunei Ghioroc, situată la nici 2 kilometri distanță.
Primăria Ghioroc
Satul Ghioroc a fost prima dată atestat documentar din 1135. Istoria sa se împletește cu cea a satului Miniș.
În secolul XVIII, aparținând domeniului Edelspacher, era locuit de români și maghiari, care practicau religii diferite. Ortodocșii aveau o Biserică de lemn (1768) care deteriorându-se au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1793).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Donatius” (1779-1781)
Deși în anul 1630 în acte este menționat la Ghioroc un paroh reformat, abia din anul 1901 s-a păstrat Biserica Reformată Calvină (1901).
Ghiorocul a devenit un centru important al zonei în momentul inaugurării primei căi ferate electrificată din România (1913). Aceasta lega orașul Arad de Radna, Ghioroc, Șiria, Pâncota, linii care se întâlneau în Ghioroc.
Cu trenul, numit de localnici „Săgeata Verde”, viticultorii și țăranii din zonă își transportau la Arad mărfurile.
În 1948 linia a fost naționalizată, inclusă în C.F.R. și a rămas singura din țară până în 1965 când s-a creat o altă linie electrificată, între Brașov și Predeal. Din 1984 pe sectorul Arad-Ghioroc Săgeata Verde a fost înlocuită cu tramvaie urbane și din 1991 vagoanele ei, deteriorate, au fost scoase din circulație.
Au urmat cele Două Războaie Mondiale la care au participat și localnici. În amintirea celor care și-au pierdut viața, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor.
Postbelic, rămânând punctul central al Podgoriei Aradului, comuna a continuat să se dezvolte. Lângă Primărie a fost construit un Spital, azi Secția de Îngrijiri Paleative, integrată Spitalului Județean de Urgențe Arad.
Biblioteca Ghioroc
La marginea comunei a început să funcționeze o balastieră. Prin extragerea pietrișului și nisipului în timp s-au format bălți, transformate apoi în 4 lacuri.
Cel mai mare lac, întins pe aproximativ 66 hectare, este situat pe marginea șoselei Sâmbăteni-Ghioroc.
După evenimentele din 1989 balastiera a fost închisă și lacul a început să fie vizitat, ca loc de agrement și pescuit. Se povestește că pe fundul lacului, adânc până la 25 metri, ar trăi „monștrii”, pești bătrâni care nu se mai ridică la suprafață și pe care orice pescar ar dori să-i aibă ca trofeu. Treptat vizitatorii s-au înmulțit și din 2018 autoritățile locale au început amenajarea unei plaje, dotată cu umbreluțe, șezlonguri, etc., o zonă cu alei pavate, au nivelat un spațiu pentru parcare și s-a inaugurat Plaja Ghioroc.
A fost creat un dig până la o mică insulă și în perimetrul plajei au fost plantați 60 de palmieri de Ecuador, deveniți emblema lacului.
În fiecare vară plaja fiind vizitată de aproximativ 100.000 de turiști și datorită desfășurării Festivalului „Ghioroc Summer Fest”, a ajuns să fie numită litoralul de vest. Lucrările nu s-au oprit, urmând să fie construite căsuțe de camping și efectuate alte amenajări, Primarul dorind să transforme comuna în stațiune.
În apropierea lacului, la intrarea în comună, în locul unui depou vechi, s-a amenajat Muzeul Tramvaiului Electric.
În el sunt expuse două vagoane vechi, unul recondiționat și folosit o scurtă perioadă de timp în scop turistic, pe ruta Ghioroc-Arad, azi doar păstrat în muzeu și unul degradat, pe care se dorea probabil să fie recondiționat, fapt ce nu s-a mai întâmplat.
De asemenea sunt păstrate vagoane de marfă și tramvaie vechi, scoase din circulație în jurul anilor 1990, situate în curtea muzeului.
Satul Cuvin, azi unit cu comuna Ghioroc, a fost prima dată atestat documentar din 1323 dar se știe că la sfârșitul secolului X acolo a existat cetatea Cheve, deținută de voievodul Glad. În secolul XV aparținea domeniului Doczy apoi a trecut din proprietar în proprietar, în 1723 aparținând domeniului Mutina și după 1760 în proprietatea Erariului.
Era locuit de ortodocși care aveau o Biserică de lemn, situată pe dealul Miloaia (secolul XIV). Ruinându-se, au înlocuit-o cu o Biserică de piatră (1715) și între anii 1801-1809 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Un secol mai târziu s-a înființat o comunitate adventistă mică (1906) care ținea slujbele în unele din casele oamenilor. În 1921 au ridicat o biserică care a primit permisiunea să fie folosită abia 3 ani mai târziu. Postbelic numărul adventiștilor a crescut prin migrarea multor familii din Maramureș (1954-1957), ulterior și din alte zone ale județului Arad, care și-au ridicat propria biserică. Azi populația satului e predominant adventistă.
Pe teritoriul satului, pe deal, sub perimetrul viilor, se află Stațiunea de Cercetări Viticole Ghioroc. În incinta ei, într-un castel construit în sec XIX, numit mult timp Cabana Ghioroc, a fost amenajat Muzeul Viei și Vinului (1988) care aparține Complexului Muzeal Arad. În el sunt etalate diverse instrumente și unelte folosite în viticultură de-a lungul timpului, documente și fotografii ale procesului de procesare a vinului și ale podgoriilor. Din păcate nu am putut vedea decât exteriorul. la fața locului am aflat că muzeul poate fi vizitat doar la cerere, făcută anterior telefonic.
Despre el se povestește că ultima proprietară, Elisabeta Langa, fusese măritată de tânără cu un inspector C.F.R. pe care, înșelându-l, s-a ajuns la divorț și ea a moștenit întreaga sa avere. În decursul timpului a avut mai mulți amanți printre care se spune că ar fi fost și Regele Carol al II-lea.
La un moment dat a înfiat un copil care a decedat la 4 ani și, în urma șocului, Elisabeta a avut toată viața un comportament bizar. Deși erau deranjați de ea, localnicii nu au putut să riposteze deoarece devenise amanta șeful primului guvern comunist, Petru Groza. Deși în acea perioadă conacele și castelele țării au fost naționalizate, cel de la Cuvin a rămas în proprietatea Elisabetei. Acolo se desfășurau numeroase petreceri ale diverselor cadre de conducere.
Totuși după moartea lui Petru Groza castelul a intrat în posesia statului (1964). În locul lui Elisabeta a primit un teren și un apartament în Arad, unde s-a mutat. La 91 de ani s-a căsătorit cu un tânăr, în jur de 40 de ani, cu care a trăit 2 ani, la 93 de ani decedând, dar căruia i-a lăsat prin testament bunurile. Prin legea retrocedărilor moștenitorii au încercat să recupereze castelul, însă fără succes.
Plecând din Arad spre Deva, drum care urmează valea râului Mureș, trecând prin comuna Vladimirescu și două sate aparținătoare ei, după 17 kilometri se ajunge în satul Sâmbăteni. A fost atestat prima dată documentar din 1138, cu numele Szumbuth, dar o așezare a existat încă din eneolitic, arheologii descoperind, la vest de localitate, fragmente ceramice din acea perioadă. Probabil numele l-a primit de la târgul săptămânal care se ținea sâmbăta sau de la obiceiul grănicerilor, care patrulau zona, de a se întâlni sâmbăta la crâșma „La Baba Cati” sau la căpitan, pentru a primi instrucțiunile pentru săptămâna următoare (sec. XVIII).
În acea perioadă în cimitirul satului exista o Biserică de lemn. Numărul populației crescând, a devenit neîncăpătoare și sătenii au ridicat Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1835-1838) al cărei interior a fost pictat în anul 1875. Biserica de lemn a fost dărâmată și în locul ei construită Casa Comitatului. Biserica a rezistat până în 1944 când a fost bombardată, din ea rămânând doar zidurile și o parte din turn. A fost reconstruită după 1956 și pictura interioară realizată în 1973. În timp a fost recondiționată (1992, 1996).
Împreună cu satele Barațca și Cladova, din 1967 Sâmbăteni aparține administrativ de comuna Păuliș, toate situate pe malul drept al râului Mureș. Satul Păuliș a fost atestat documentar din 1333 cu numele Sacerdos de Paulese, după Ordinul călugărilor Paulini din Cetatea Cladova, ordin care la sfârșitul secolului XVI, nedorind să treacă la religia reformată, a fost silit să părăsească zona. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în partea de est a satului urmele unui vechi castru roman.
Satul, situat la poalele munților Zărandului, s-a dezvoltat prin cultivarea viței-de-vie, activitate care se continuă și azi, zona dealurilor fiind numită Podgoria Aradului și prin exploatarea minereurilor neferoase (argint și aur), în minele amenajate de nobilii de Maroth (1393). În secolul XVI, după luptele purtate între trupele austriece și otomane, ultimii au cucerit zona, au produs mari distrugeri și zona s-a depopulat (1550-1558). În acea perioadă în sat a existat o Biserică de lemn (1530). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1780-1783), în stil baroc vienez.
În secolul XVII localitățile Păuliș și Cladova se aflau sub conducerea Cetății Ineului (1650), cucerită de otomani. Au fost eliberate de armata austriacă (1693), populate cu militari sârbi și transformate în localități grănicerești. Satul, fiind situat pe malul râului Mureș, a fost de multe ori inundat. Din această cauză în 1772 vatra satului a fost mutată în actuala locație, la baza dealurilor munților Zărandului și numit „opidul” Păuliș.
Primăria Păuliș
Pentru catolicii din localitate exista doar o capelă, mărită în timp și în 1761 înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (în Păulișul Vechi).
Apoi localitatea a fost colonizată cu germani care și-au construit casele în nord-vestul satului și au format Păulișul Nou (1772). Catolici, și-au ținut slujbele în incinta școlii și într-o mică capelă ce aparținea de Școala viticolă Miniș. Începând cu anul 1867, o dată cu crearea statului dualist austro-ungar, a avut loc maghiarizarea populației. Numărul catolicilor crescând, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin” (1879-1880), al cărei interior a fost pictat abia în anul 1927.
În aceeași perioadă, în apropierea bisericii din Păulișul Vechi, s-a ridicat o Capelă (1886), azi numită de localnici „La Bisericuță”.
Ea adăpostește statuia Sf. Ioan de Nepomuk.
Fiind în zonă ocupată de austro-ungari, la declanșarea Primului Război Mondial localnicii au fost mobilizați să lupte de partea acestora, împotriva românilor din Regat. După război s-au declanșat revolte țărănești împotriva austriecilor și în 1918 s-a constituit Garda Națională Română, atât în Păuliș cât și în Cladova. În amintirea celor căzuți în război în centrul comunei s-a ridicat Monumentul Eroilor (1925).
În septembrie 1944 germanii și horthyștii au atacat zona Aradului și orașul a fost cucerit în doar 6 zile. Apoi au înaintat pe valea Crișului Alb, în luptele de la Beliu și Prunișor fiind opriți de elevii Școlii de ofițeri în rezervă de la Ineu și pe valea Mureșului unde, după lupte sângeroase, divizia Budapesta a fost înfrântă de elevii de la Școala de subofițeri în rezervă Radna, Detașamentul Păuliș, peste 1.800 de militari. În amintirea ostașilor căzuți a fost ridicat Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), situat pe marginea șoselei dintre Sâmbăteni și Păuliș.
În continuarea comunei Păuliș, pe dealurile munților Zărandului, este situat satul Barațca. În vechime pe acele dealuri se cultivau piersici și forma satului fiind cea a fructului, a fost numit după el, din maghiarul Barcka. Zona a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu, în 1972 arheologii descoperind un vârf de silex din acea perioadă. De la începutul secolului XX pe Valea Domnească s-a păstrat un fost conac de vânătoare, deținut atunci de familia Birtolon, înconjurat de 20 hectare de pădure, cu specii rare de arbori.
Conacul a fost construit în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul principal, în stil neoclasic (1902), căruia i s-a amenajat o terasă susținută de coloane dorice. În ultima fază s-a construit casa cu turn, în stil eclectic. La subsol s-a amenajat o cramă din cărămidă pentru păstrarea vinurilor produse în cele peste 35 hectare cu vie pe care le dețineau.
În perioada comunistă conacul a devenit sediul I.A.S. Barațca, apoi a fost retrocedat, în 2018 cumpărat și amenajat ca restaurant, devenind foarte cunoscutul Conac Roca Brună.
Postbelic în sat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1946-1947), ca filie a Parohiei Ortodoxe Păuliș, apoi a devenit parohie de sine stătătoare (1996) și între anii 2001-2002 pictura interioară a fost refăcută în tempera.
Spre est, apoi spre nord, după 5 kilometri se ajunge în satul Cladova, atestat prima dată documentar în 1308, ca Kolodva și în 1333 numit Sacerdos de Galadua, dar săpăturile arheologice (1972) au descoperit că zona a fost locuită încă de la sfârșitul epocii bronzului.
Din paleolitic până în Evul Mediu la Cladova a existat o fortăreață cu rolul de a apăra căile de acces de pe Valea Mureșului spre nordul țării. Se pare că în zonă s-a exploatat cuprul, pe valea Chersca, afluent al Cladovei, cam la 14 kilometri amonte de Cladova, fiind descoperite vechile cuptoare de ars var.
Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn, situată în cătunul „Valea”, la podul Cladovei, care a rezistat până în 1780. Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardată, ulterior refăcută (1943-1948).
Orașul Târgu Frumos este situat în estul județului Iași, în Câmpia Jijiei, pe malurile râului Bahluieț, înconjurat, ca un inel, de comuna Ion Neculce. A fost atestat documentar din 1448 într-un act de donație prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Probota ceară de la Târgu Frumos.
În oraș s-a păstrat fosta Biserică Domnească, Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”, ctitorită de Domnitorul Petru Rareș (1541).
Clădirea, din cărămidă, a fost așezată pe o temelie din piatră de carieră cu mortar din nisip și var.
A fost construită pe locul unei vechi biserici a cărei existență a fost demonstrată prin săpăturile arheologice din 1994 care, în fundația bisericii, au descoperit 7 schelete, o monedă din vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), 6 monede de argint și 3 monede din vremea Regelui Ungariei Matia Corvin.
În timp a fost reparată de mai multe ori și în secolul XVIII, deasupra pridvorului, i s-a adăugat turnul-clopotniță.
În biserică a fost hirotonisit ca diacon, viitorul renumit scriitor Ion Creangă (1859).
La începutul secolului XIX biserica a fost restaurată. Atunci i s-a înălțat turnul și a fost acoperită cu tablă. Din anul 2015 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.
Fiind situat la intersecția mai multor drumuri comerciale, Târgu Frumos a devenit reședința ținutului Cârligătura din principatul Moldovei, când avea sigiliu propriu, statut pe care l-a păstrat până în 1834.
În timpul reformelor Regulamentului Organic (1831-1832) prin care autoritățile imperiale rusești le-au oferit celor două state, Țara Românească și Moldova, primul lor sistem comun de guvernare, rămas valabil până în anul 1856, ținutul a fost desființat, inclus în județele Iași și Roman, orașul ajungând să facă parte din județul Iași.
Era locuit de români, o comunitate armeană și una evreiască. În timp armenii au plecat ajungând ca în 1894 în oraș să mai fie doar 73. Numărul populației a crecut o dată cu așezarea famiilor de lipoveni ruși care și-au creat propria mahala și, pe lângă cele 3 ortodoxe române, au ridicat pe rând 2 biserici ortodoxe de rit vechi. În oraș funcționau un spital, o farmacie, un birou poștal cu telgraf și s-a construit o școală de băieți (1892-1894), actuala clădire a corpului A din Liceul „Ion Neculce”.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și Liceul „Ion Neculce”
După cel de Al Doilea Război Mondial școala a devenit mixtă, cu statut de liceu și între anii 1970-1971 i s-au ridicat o nouă clădire, cantina și căminul. Apoi a funcționat ca liceu industrial. Din 1979 gimnaziul s-a mutat într-o clădire proprie și liceul a primit numele cronicarului Ion Neculce (1672-1745), autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”.
statuia Ion Neculce
În 1941 evreii au fost trimiși la muncă forțată, unii dintre ei ajungând să fie uciși în progromul de la Iași, în oraș supraviețuind doar puține familii.
Spre sfârșitul războiului la Târgu Frumos s-au purtat două din ultimele bătălii între armata română, aliată a Germaniei naziste și Armata Roșie rusească (1944). În prima bătălie rușii au încercat să acapareze teritoriile pe care trecea șoseaua Iași- Târgu Frumos-Pașcani, în cea de a doua bătălie, rușii înaintând, germanii și-au retras unitățile blindate și românii, lipsiți de ajutor, s-au retras spre sud. În urma acelor bătălii acerbe terenurile au rămas împânzite de mine și muniție neexplodate care au rămas acolo zeci de ani.
Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Frunos din județul Iași (1950-1956).
Casa de Cultură „Garabet Ibrăileanu”
Raionul fiind desființat, orașul a fost inclus în raionul Pașcani.
Primăria Târgu Frumos
După reforma administrativă din 1968, când s-au format județele, și până azi, orașul aparține județului Iași.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2002-2006)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”
La 5 kilometri est de Târgu Frumos se află satul Prigoreni, aparținător administrativ comunei Ion Neculce, numită după cronicarul care, în trecut, deținea moșia. În sat, pe dealul Coasta Buznii, și-a construit un conac, azi dispărut și lângă el o Biserică de lemn (1730-1740), mutată în 1885 în cimitirul satului.
În 1934 a fost înlocuită cu o nouă Biserică de lemn „Prea Cuvioasa Parascheva” când, în timpul lucrărilor, a fost descoperit mormântul lui Ion Neculce. Deteriorându-se, a fost demolată și pe locul ei s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Dumitru” (1971-1973) lângă care, pe locul mormântului, a fost postat bustul lui Ion Neculce.
Până în anul 2001 în cimitir s-a aflat și mormântul lui Ștefan Apetrii Ciubotaru, tatăl scriitorului Ion Creangă, mutat apoi în Humulești. Din anul 2004 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.
După ce am văzut biserica, din păcate închisă, m-am întors la Târgu Frumos, al rulat spre nord-est și după 17 kilometri, ultimul pe un drum lăturalnic, pietruit, am ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie Cucuteni, sit arheologic al unei necropole daco-getice, datată din secolul IV î.e.n. Este formată din 8 movile funerare (tumuli), cea mai mare acoperită cu o construcție ridicată în 1984, cu ocazia centenarului descoperirii culturii Cucuteni, fiind de fapt o incintă din piatră, cu cale de acces, în care s-au găsit 4 morminte de incinerație, unul principal, pentru care s-a ridicat movila și trei secundare.
Din păcate era închis și nu am putut vedea decât clădirea care o adăpostește, nici celelalte movile, deoarece a început să plouă puternic. Regretând, a trebuit să finalizez excursia din acea zi. M-am întors la Târgu Frumos, apoi spre sud și după o oră am ajuns în orașul Roman, unde îmi rezervasem cazarea.
Excursiile Monicăi 