În ultima zi dintr-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Nagykanizsa, pe drumul de întoarcere în România, după o oră de rulat, m-am oprit în satul Mosdós, pentru a vedea fostul Castel Pallavicini (Pallavicini kastély), construit în sec. XIX de contele Eduard Pallavicini, propietar a numeroase moșii din zona Szeged.
Mergând frecvent în zona Mosdós la vânătoare, considerând că aerul și clima zonei diminuau boala lui respiratorie, contele a cumpărat moșia, până în 1892 a construit castelul în stil eclectic, asemănător celor scoțiene și s-a mutat în el. Pe lângă camerele de locuit, în castel a creat o bibliotecă cu cca. 4.000 de volume și și-a expus colecția de capete de cerbi împăiate.
În jurul lui a plantat diverse soiuri de copaci, creând un parc întins pe 17 hectare, în apropierea castelului postând o fântână și pe alei statui.
După moartea sa (1932) castelul a fost moștenit de fiul său György. Nelocuind acolo, l-a dat în grija administratorului moșiei, pentru care s-a construit un mic conac, azi numit „micul castel”.
În 1936 conducerea comitatului Somogy l-a cumpărat în scopul amenajării unui spital, în 1939 în el fiind găzduiți refugiații militari polonezi, apoi preluat de sovietici (1944) și folosit ca spital militar, 3 ani mai târziu devenind căminul copiilor refugiați greci.
Începând cu anul 1949 în castel funcționează Spitalul TBC și de Cardiologie al Județului Somogy, din 2002 fiind întreținut de Biserica Reformată din Ungaria.
În următorul sat, Nagyberki, pe marginea șoselei se poate vedea Castelul Schmidegg-Vigyázó (Schmidegg-Vigyázókastély), construit de contele Kristóf Niczky în 1760 și folosit doar când acesta venea, din Viena, la vânătoare. Fata sa Anna Mária căsătorindu-se cu contele László Schmidegg (1772), a primit în dar castelul și pentru a putea locui acolo, acesta a fost modificat, primind actuala formă de „U” și decorat în stil rococo.
După moartea ei (1816), fiind administrat pe rând de diverși membri ai familiei, castelul a fost neglijat și în 1862 vândut, împreună cu întreaga moșie, contelui Vigyázó Sándor, care l-a renovat, a refăcut clădirile fermei și a amenajat un parc înconjurător cu copaci și tufișuri ornamentale. Contele l-a folosit temporar, când venea la vânătoare, sau pentru relaxare. Prin testament, a lăsat întreaga moșie Academiei Maghiare de Științe.
În Al Doilea Război Mondial moșia și castelul au fost ocupate de armata sovietică care, defrișând o parte din parc, a creat un mic aeroport. După retragerea lor, localnicii au devastat castelul. În 1945 a fost naționalizat și transformat în Școală primară, aceasta funcționând până în 1978, când s-a mutat într-o clădire nouă. După ce a fost renovat, în perioada 1985-2016 castelul a fost ocupat de Arhivele Județului Somogy, apoi a fost părăsit.
După 2 ore de condus spre est m-am oprit la Moara de vânt din satul Felsőszentiván (Felsőszentiváni Szélmalom), construită în sec. XIX pentru măcinarea cerealelor. În perioada 1925-1926 fiind deținută de Nagy Torma Vince, tâmplar, constructor de mori, a fost modernizată și folosită până în anii 1960, când sistemul de mori a fost desființat. În decursul timpului s-a degradat, apoi o furtună puternică (2005) a dărâmat partea de nord, distrugând o parte din mecanismele de funcționare. În perioada 2018-2020 moara a fost refăcută, redevenind funcțională, punct de atracție turistic. E compusă dintr-o clădire înaltă, cu acoperiș, pe care e postată o elice (14 m diametru), palele ei, acționate de vânt, crescându-i rotația. În interior există 2 pietre de moară mari, una fixă, pe care se așează grânele și a doua, situată deasupra, care fiind acționată de rotația elicei, se freacă de prima, măcinându-le.
A fost ultima oprire, de acolo până în România, la Arad, mai având de parcurs cca. 190 kilometri, mare parte pe autostradă.
De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.
Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.
Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.
Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.
În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.
Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.
În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.
Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.
În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.
Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.
În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.
Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.
Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.
După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.
Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.
Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.
În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.
Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.
În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.
În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional, am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.
La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.
După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.
Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)
Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum), fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.
Nu departe de el, trecând canalului Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022.
Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.
După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.
În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899. După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.
Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia.
Békéscsaba
Arad
În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.
Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.
După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.
În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.
Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).
Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.
În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.
În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care au supraviețuit puțini copaci.
Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.
În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.
Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)
La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.
E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.
Explorând o parte din județul Brașov, după ce am vizitat orașul Făgăraș, am pornit spre sud, unde se află trei mânăstiri, reînființate după anii 1990, pe locul celor distruse în secolul XVIII de armata Generalului austriac Bukow, când se urmărea catolicizarea forțată a Transilvaniei. În drum m-am oprit în comuna Recea, situată la 12 kilometri sud de Făgăraș.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”
Ea s-a format după Al Doilea Război Mondial prin unirea celor două așezări, Vaida-Recea și Telechi-Recea, menționate în conscripțiunea din Ardeal (1733) ca având 3 preoți ortodocși, trecuți la greco-catolism și în recensământul din 1930 fiind locuită majoritar de români, ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”
Biserica Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”
Prima spre care m-am îndreptat, Mânăstirea Dejani „Acoperământul Maicii Domnului; Schimbarea la Față”, a fost refăcută în 1990, pe locul celei vechi (1700), distrusă de austrieci în 1761. După 5 kilometri spre sud am ajuns în satul Dejani unde m-am oprit pentru a mă informa. Localnicii mi-au spus că terenul pe care se află mânăstirea a fost retrocedat și proprietarul a baricadat drumul cu barieră, permițând accesul doar la sărbătorirea hramului mânăstirii. Așa că m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est și după 10 kilometri am ajuns la Mânăstirea Berivoi „Sf. Ap. Andrei”.
După ce austriecii au ars vechea mânăstire, moment când mulți dintre călugări au fost omorâți, ruinele au dispărut treptat și, spre aducere aminte, localnicii au numit locul „La Mânăstire”.
În 1992 la inițiativa preotului din satul Berivoi, cu ajutorul Mitropolitului Antonie Plămădeală și a localnicilor, s-a reînființat mânăstirea.
Pe locul vechii mânăstiri, azi teritoriu administrativ al satului Berivoi, comuna Recea, s-a ridicat prima dată Paraclisul „Înălțarea Domnului”, sfințit în 1995 și câteva chilii.
În timp, pentru a oferi găzduire eventualilor pelerini, s-a ridicat un corp de clădire, amenajat cu numeroase chilii.
O dată cu schimbarea conducerii mânăstirii, noul stareț, venit de la Mânăstirea Afteia din județul Alba, ajutat de locuitorii satelor învecinate, a început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Ap. Andrei” (1998).
Construcția fiind terminată, interiorul bisericii a fost pictat în frescă (2005).
Pentru a vedea a treia mânăstire, m-am întors spre Recea, apoi am rulat spre sud-est, în total 17 kilometri.
Mânăstirea Bucium „Schimbarea la Față” azi este situată pe teritoriul administrativ al satului Bucium, comuna Șinca, pe locul fostei mânăstiri, arsă în 1761 de trupele austriece.
În 1928 Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I al României, a încercat să înființeze Mănăstirea „Întregirea Neamului”, dar nu a reușit.
Postbelic s-a încercat din nou refacerea mânăstirii.
Cu aprobarea Mitropolitului Ortodox al Ardealului, a început construcția unei Biserici Ortodoxe, neterminată însă.
Abia după căderea regimului comunist s-a refăcut întreaga mânăstire, compusă din Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1990-1995), paraclis, clopotniță, corpuri de clădiri pentru chilii și în anul 2009 mânăstirea a fost sfințită.
Știind că în satul Ohaba, comuna Șinca, situat la doar 10 kilometri nord-est de mânăstire, se află cea mai veche moară de apă din Țara Făgărașului, încă funcțională, am rulat cca. 20 minute, pentru a o vedea. Moara cu Noroc Ohaba a fost înființată în secolul XIX pe cursul de apă, ramificație din râul Șercăița, pentru măcinarea grânelor și porumbului, în final obținându-se făina.
La exterior o roată mare e învârtită de cursul de apă, care cade de la 4-5 metri înălțime. Pentru a nu îngheța apa, iarna era acoperită cu coceni de porumb.
Ea pune în mișcare un sistem format din roți dințate și curele, ce acționează sistemul celor două pietre enorme de cremene, fiecare cântărind câte o tonă. Între piatra de jos, fixă și piatra de sus, mobilă, cad grăunțele care, prin frecare, sunt mărunțite și în final transformate în făină. Pietrele au fost aduse din Franța, de la Lyon (1873) și nu au fost înlocuite niciodată.
Moara este deținută de urmașii familiei care au înființat-o (secolul XIX). Cum agricultura s-a tehnologizat și moara nefiind prea mult solicitată, pentru a o putea păstra, proprietarii au transformat-o în obiectiv turistic. În interiorul morii se pot vedea diverse ustensile, vase de depozitare, saci de făină, în plus câteva mostre de îmbrăcăminte tradițională, etc.
De asemenea au deschis o mică pensiune, cu câteva camere, pentru cei care doresc să petreacă noaptea acolo.
Pe lângă insula principală, Malta se întinde pe încă două insule, Gozo și Comino. Pentru a o vizita pe cea mai mare dintre ele, insula Gozo, din Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul până în cel mai nordic punct al Maltei, unde se află Portul Ċirkewwa, cu terminalul de feriboturi.
Insula Gozo se întinde pe 67 kilometri pătrați. A fost locuită încă din anul 5.000 î.e.n., de fermieri veniți din Sicilia, despre care se presupune că au trăit în peșterile de la periferia actualului San Lawrenz. În decursul timpului a fost ocupată de cartaginezi, apoi de romani, a căror monede de argint (sec. I) au fost descoperite de arheologi.
În 1551 a fost cucerită de otomani. Din cei 5.000 de locuitori, majoritatea au fost înrobiți și duși în actuala Libia. După ce Malta a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, insula a fost repopulată cu maltezi din insula principală (1565, 1580).
Azi este vizitată pentru vestigiile ei istorice și stațiunile de pe litoral, în care se pot face scufundări și practica diverse sporturi nautice.
După 35 de minute cu feribotul am ajuns în sud-estul insulei Gozo, la Portul Mġarr, folosit în timp de pescari și din 1241 pentru transportul de persoane. Abia în 1841, pentru a-l proteja, s-a construit un dig, înlocuit cu unul mai mare în perioada 1929-1935. Până în 1969 suprafața portului a fost extinsă, ajungând la 121.400 metri pătrați și s-au construit încă două diguri. În perioada 2001-2008 s-a amenajat terminalul pentru feriboturi, unde am coborât și eu.
Ieșind din port se intră în orașul Għajnsielem, de care aparține administrativ și insula Comino.
Numele, însemnând „Primăvara Pașnică”, l-a primit după ce au fost descoperite izvoarele de apă potabilă din zonă, primul fiind amenajat în 1700 de Marele Maestru Perellosa.
Pe dealul Ras it-Tafal, la începutul secolului XVII, s-a construit Turnul Garzes, numit și Turnul Sf. Martin. Un secol mai târziu guvernatorul insulei Gozo, primind aprobarea ordinului Sf. Ioan, a finanțat transformarea lui într-un fort (1752-1760), pentru a ușura traficul din Citadella. Fortul Chambray nu a prea fost folosit și treptat s-a ruinat. Reparat, o perioadă de timp a fost folosit ca închisoare și în invazia franceză ca refugiu al populației (1798). Sub britanici a fost preluat de o garnizoană, când o parte a fost transformată în spital militar, ulterior folosit și de civili. În 1916 militarii au părăsit fortul. În perioada 1934-1983 în el a funcționat un spital de boli psihice, din care o parte, numită Spitalul Sacred Heart, a fost folosită pentru bolnavii de lepră (1937-1956). Interiorul fortului a fost reamenajat (1993) și din 2007 transformat în zonă rezidențială, care nu poate fi vizitată.
Pe dealul alăturat se află Capela Maica Domnului din Lourdes (Chapel of Our Lady of Lourdes), construită de Episcopul Pietro Pace (1888-1893), deasupra locului unde, într-o cavitate naturală de sub promontoriu, un vizitator a plasat statuia Fecioarei Maria din Lourdes (1879), considerând că structura dealului se asemăna cu Grota Massabielle din Lourdes.
Capela, în stil gotic, a fost construită cu numeroase contraforturi, terminate cu vârfuri ascuțite și un turn-clopotniță pătrat, prevăzut cu cinci clopote, terminat cu o turlă ascuțită înaltă. Sub turlă sunt montate patru ceasuri.
Pe fațada principală, frontonul triunghiular a fost decorat cu o rozetă sculptată. În interior a fost postată statuia Fecioarei Maria din Lourdes.
Capela a devenit loc de pelerinaj. Azi, mai ales în 11 februarie, când se sărbătorește prima viziune avută de Bernadette, dealul devine o îngrămădeală de oameni, care ascultă liturghia și se roagă în atâtea direcții câte viziuni a avut sfânta.
Insula are propria Episcopie Romano-Catolică.
Pentru parohia din Għajnsielem a fost construită Biserica Maicii Domnului din Loreto (Our Lady of Loreto church), în stil neogotic. Lucrările au început în 1924. Întrerupte de Al Doilea Război Mondial, au fost reluate și biserica terminată în 1970.
Am urcat pe o șosea, paralelă cu coasta, până la o stație de autobuz, unde am cam așteptat în zadar să apară unul. Doream să ajung la templele megalitice, cele mai vechi din Malta.
Mi-am încercat norocul, ca în perioada studenției: autostopul. Mi-a surâs într-o oarecare măsură. Cu un microbuz am trecut doar dealul până în Nadur, unde domnul amabil, care m-a luat, se oprea.
Nadur este una dintre cele mai mari localități din Gozo. Se presupune că a fost înființată pe vremea grecilor, deoarece în 1744 acolo a fost găsită statuia din bronz a lui Apollo. Fiind situată pe un platou, de unde se observă marea, a avut un rol important în apărarea contra corsarilor, după care și-a primit numele, tradus însemnând vigilent sau observator.
Parohia Nadur a fost înființată în 1688 de Episcopul Maltei, Davide Cocco Palmieri.
În perioada 1760-1867 a fost construită Biserica Parohială Sf. Petru și Pavel (St. Paul and Peter Parish Church). În jurul ei, în timp, s-a creat Piața Centrală a orașului, azi mărginită de locuințe rezidențiale, magazine, restaurante, etc.
În 1907 biserica a fost renovată, s-au construit coridoarele, cupola și fațada în stil renascentist italian. În fața ei au fost postate statuile celor doi sfinți. În interior tavanul a fost pictat cu scene din viața lor. Din 1967 a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.
De acolo trebuia din nou să iau un autobuz. Deplasându-mă spre stație, am trecut pe lângă Biserica Sfânta Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus church).
Biserica a fost construită în perioada 1892-1905.
Fiind în renovare (2022), constructorii mi-au permis o scurtă raită în interior.
Mi s-a spus că autobuzul de abia plecase și următorul urma să vină peste 90 de minute. Mai că-mi venea să parcurg cei 5 kilometri de serpentine pe jos… Mi s-a explicat că nu puteam face asta deoarece drumul era foarte îngust, cu urcușuri și coborâșuri multe și aș fi pierdut mai mult timp decât așteptând.
O oră și jumătate pe marginea șoselei, nici autostopul nu a mers… În sfârșit mă îndreptam spre templele megalitice, situate pe teritoriul municipalității Xagħra, a cărei Biserică Parohială Nașterea Maicii Domnului (The Parish Church of the Nativity of Our Lady) am văzut-o din mersul mașinii. Clădirea în stil baroc a fost construită în perioada 1815-1855 și în 1892 i s-a adăugat cupola.
Între stația de autobuz și intrarea la temple am văzut una dintre puținele mori de vânt care au supraviețuit de pe Insulele Malteze, Moara Ta Kola (Ta Kola windmill), construită în 1725, finanțată de Marele Maestru Manoel de Vilhena, ulterior refăcută (1780). În secolul XX a fost restaurată și transformată în muzeu (1992), care etalează mecanismele prin care funcționa cândva moara și numeroase unelte tradiționale, folosite în prelucrarea lemnului și fierului.
Pierdusem deja mult timp cu drumul până acolo, așa că nu l-am vizitat și m-am îndreptat direct spre intrarea la Templele Neolitice Ggantija. Am plătit biletul de intrare și m-am oprit câteva minute să văd exponatele muzeului amenajat în clădirea de recepție.
Popular se spune că templele au fost construite de o uriașă, care a născut un copil, al cărui tată era de statură normală și le-a folosit ca lăcașuri de cult. Cele două temple au fost datate din perioada 3.600-2.500 î.e.n., fiind mai vechi decât piramidele din Egipt și pe locul doi ca vechime a lăcașurilor de cult găsite până azi, după Göbekli Tepe din actuala Turcia. Au fost orientate spre sud-est, unul lângă altul, înconjurate de un zid, templul cel mai mare și mai bine conservat fiind cel mai vechi.
Cu o înălțime de peste 8 metri, erau vizibile din vale. În acea perioadă în Malta nu se folosea încă roata și uneltele metalice, așa că constructorii au folosit rulmenți cu bile, pentru vehiculele cu care transportau blocurile enorme de piatră. Templele au fost realizate în formă de frunză de trifoi, în interior cu 5 abside semicirculare, conectate la un pasaj central. În abside s-au descoperit altare, folosite pentru sacrificarea animalelor, în timpul ritualului fertilității. Au fost descoperite în 1827, dar nu au fost studiate. Terenul, până în 1933 în proprietate privată, a fost expropriat de guvern și au început săpăturile arheologice, desfășurate în mai multe etape. În 1980 situl a fost înscris Patrimoniul Mondial UNESCO. Ulterior a fost restaurat și în 2013 deschis vizitării.
Mă documentasem în zadar. În afară de două, trei plăci care explicau modul în care au fost construite zidurile înconjurătoare, am văzut doar o structură în depărtare, la care nu am avut cum să ajung. Ziua începuse cu ghinioane: primul mijloacele de transport, al doilea templele. Speram că se terminase. Urma să vizitez orașul Victoria.
Orașul Hódmezővásárhely, după anii 1990 devenit municipiu, este situat în partea de sud-est a Ungariei., în Marea Câmpie de Sud. Documentar, numele său apare prima dată în 1266 într-un act de donație dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui fragmente de obiecte din neolitic, epocile cuprului, bronzului, fierului și a marilor migrații, azi etalate în Muzeul Tornay János, ceea ce demonstrează că zona a fost locuită încă de atunci.
În secolele VI-VII în zonă existau cel puțin șapte sate cu biserici care în secolul XVIII au fost ocupate de avari. După retragerea lor, sub dinastia Árpád, s-au reființat mai multe sate mici (secolele IX-X). În secolul XV satele Hód, Vásárhely, Tarján și Ábrány s-au unit și au format un târg, din 1437 numit Hódvásárhely, care aparținea comitatului Csongrád și era deținut de János Hunyadi, voievodul Transilvaniei. Întreaga zonă a fost devastată de ofensiva turcă din 1566 și a rămas sub ocupația lor cca. 150 de ani.
După ce turcii au fost alungați de habsburgi (1699), multe din teritoriile ocupate nu au fost retrocedate proprietarilor și au intrat în posesia regalității. Nobilii, nemulțumiți, cărora li s-au alăturat și țăranii, a căror viață era foarte grea, cu biruri multe, s-au aliat și a izbucnit Războiul de Independență, condus de Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1711). În acea perioadă localitatea era în proprietatea contelui Miklós Bercsényi. care l-a arendat generalului kurut Károlyi, familie care l-a deținut până în 1818, când jurisdicția proprietarilor de pământ a fost desființată.
Majoritatea populației reformată, în perioada 1721-1723 au construit Biserica Reformată veche (Református régi templom), o clădire în stil baroc, acoperită cu șindrilă, ulterior schimbată cu țiglă. pentru protecție, a fost înconjurată cu un zid de cărămidă, prevăzut cu portițe (1741-1742), dărâmat în părțile de sud și nord (1889), pentru a se construi „bazarul bisericesc”. Acesta a fost demolat o dată cu renovarea Pieței Kossuth (1961). În 1930 un fulger a distrus turnul care, ulterior, a fost reconstruit din beton.
O dată cu ridicarea bisericii s-a construit o Școală Reformată, cu ziduri din chirpici, care administrativ era legată de Colegiul din Debrețin. În 1822 clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă presată, cu elemente de piatră artificială, în stil eclectic, cu motive și decorațiuni populare maghiare și ale Renașterii timpurii, în care a funcționat Gimnaziul Vechi și din 1873 Liceul Reformat.
Zece ani mai târziu clădirea a fost extinsă cu o aripă nouă și la sfâșit de secol modificată în forma actuală. Din 1924 a funcționat ca Liceu de Științe Umaniste care în 1930 a fost numit Gábor Bethlen, fostul Principe al Transilvaniei (1580-1629). Postbelic a fost naționalizat. Abia în 1994 i-a fost înapoiat Bisericii Reformate.
Azi Gimnaziul Reformat Bethlen Gábor (Bethlen Gábor Református Gymnázium) deține o bibliotecă cu aproximat 70.000 de volume, între care o colecție din 1758, fostele colecții ale lui Ferenc Nagy și Elek Baranyi.
În perioada 1754-1758, în locul unei vechi biserici, cu ziduri de chirpici, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Szentháromság római katolikus templom), în stil baroc., înconjurată de un gard, demolat în anii 1950. Comunitatea catolică crescând, în 1860 biserica a fost extinsă cu două nave laterale. Altarul era decorat cu o pictură reprezentând Sfânta Treime și amvonul sculptat din lemn (1766). În 1826 biserica a fost dotată cu o orgă și în 1890 au fost realizate picturile, reprezentând Calvarul (1890).
În oraș au existat și ortodocși, greci fugiți din calea turcilor și stabiliți acolo în a doua jumătate a secolului XVII. Deși comunitate mică, doreau să aibă o biserică pe care nu au putut să o construiască decât după emiterea edictelor iosefine, de toleranță religioasă (1781), când au ridicat o clădire fără turn și clopot (1783), dotată cu un iconostas sculptat, aurit și decorat cu elemente rococo. În 1806 i-au adăugat turnul și au decorat interiorul cu icoane aduse din Balcani. Azi, numită Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom), păstrează o carte religioasă, în limba greacă, creată la Veneția (1770) și una în limba slavonă, creată la Moscova (1704).
Numărul reformaților crescând, în perioada 1792-1796 au construit Biserica Reformată Nouă (Református újtemplom), în stil baroc târziu, cu un turn care, până la începutul secolului XX, a fost folosit pentru semnalizarea incendiilor și anunțarea orei, prin trâmbițare. În 1897 interiorul bisericii a fost renovat.
În 1810 exista și o comunitate de evrei care, pe un teren donat de Károlyi György, maestru al curții regale, a construit prima casă de cult (1833). Devenind neîncăpătoare, Sinagoga (Hódmezővásárhelyi zsinagóga) a fost extinsă (1850-1857) și în 1905, transformată în stil secession, a primit forma actuală. După Holocaustul din cel de Al Doilea Război Mondial, puținii evrei rămași în oraș nu au putut-o întreține. Au părăsit-o și în timp s-a deteriorat.
În 1984 mica comuniatate evreiască a vândut-o Primăriei orașului care a restaurat-o și renovat-o (1989, 2004). Lângă sinagogă se află fosta școală evreiască în care azi funcționează Centrul Memorial al Holocaustului.
Apoi comunitatea a decis să construiască și un sediu religios. Pe locul unde a existat o moară, apoi un restaurant (1865), actuala Kálvin tér, au ridicat un bloc de apartamente, în stil eclectic, din care o parte au fost destinate scopului religios (1893). La parter au fost amplasate magazine, alimentare și blocul a fost numit Hotel Central, cunoscut de localnici ca și „cafeneaua evreiască”. Apoi clădirea a fost organizată de Asociația Femeilor Israelite în scop cultural. Postbelic clădirea a fost naționalizată. Începând cu 1953 în ea a funcționat Școala de Muzică (Zeneiskola). Azi clădirea găzduiește Institutul Elementar de Învățământ Artistic Attila Péczely.
În anul 1811 comunitatea evanghelică a costruit o casă de cult care a fost folosită până au reușit să strângă suma necesară ridicării unei biserici, bani obținuți din donațiile orașului, județului și a policianului Gábor Klauzá. În anul 1843 Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom) a fost terminată și casa de cult părăsită.
Majoritatea clădirilor publice din oraș, azi situate în zona centrală, au fost construite la începutul secolului XIX.
Pe locul vechii Primării (1763), deteriorată de un incendiu (1829), ulterior refăcută cu 11 camere (1834), în perioada 1892-1893 a fost construită actuala Primărie (Hódmezővásárhelyi Polgarmesteri Hivatal), situată la sud de centrul pieței Kossuth.
Clădirii, în stil eclectic, cu elemente renascentiste, i s-a ridicat un turn înalt de cca. 60 metri.
În 1894, dorind să-l elibereze pe liderul socialist maghiar János Szántó Kovács, clădirea a fost asediată de țăranii din Vásárhely. Nu au reușit și liderul a fost judecat într-un proces penal, desfășurat chiar în Primărie. Postbelic interiorul a fost restructurat și compartimentat (1945).
În 1971, datorită unui scurtcircuit electric, acoperișul și turla turnului au ars. Au fost refăcute și clădirea renovată (1972-1975). Clopotul de 1.000 de kilograme, făcut la Budapesta în 1892, a crăpat. Azi clopotul este postat în piața Kossuth.
În piață tronează statuia lui Lajos Kossuth, dezvelită în 1903, pe locul unde în 1848 acesta a ținut un discurs remarcant, în urma căruia foarte mulți localnici s-au înrolat în trupele Războiului de Independență 1848-1849.
Lateral de Primărie se află clădirea în care funcționează Colegiul Tehnic și Școala de Formare Profesională Mátyás Corvin (Corvin Mátyás Technikum és Szakképző Iskola). Prima școală comercială fost deschisă în 1885, în altă locație decât cea actuală. În școală puteau studia doar băieți. Comercianții nelăsându-și ucenicii să studieze, s-au înscris doar 58 de persoane. Până în 1902 școala a funcționat în mai multe locații, apoi permanent într-o clădire de pe strada Mária Valéria, ca Școala de ucenici negustori și școala de negustori. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de germani, care au amenajat un spital (1943-1944) și școala s-a mutat în loul unei grădinițe. În 1946 a revenit în locație , unde a funcționat până în 1950, când Școala de Pregătire a Comerțului a fost desființată. S-a reînființat în 1954, ca școală comercială și de catering, filială a celei din Budapesta. Din 1974 s-a mutat în clădirea actuală și de atunci poartă numele regelui.
În 1845 a fost creată asociația Kaszinó Egylet, ai cărei membrii erau proprietarii de terenuri, funcționarii și clasa bogată a orașului. În perioada 1900-1901 au construit o clădire în stilul maghiar Art Nouveu, completat de elemente orientale, Cazinoul Uri (Uri kaszinó), azi situat pe o stradă laterală pieței Kossuth. Postbelic clădirea a fost folosită de Centrul de Tineret (1961-1989) apoi a fost părăsită.
Pe aceeași latură cu Colegiul Tehnic se află Casa de Evenimente „Vulturul Negru” (Fekete Sas Rendezvényház), într-o clădire construită în 1905, pe locul unui fost han din secolul XVIII. În clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroce și rococo, se află o sală mare, decorată cu oglinzi imense, elemente aurite, a doua sală de bal fără coloane de susținere din Europa.
Pe latura pieței, vis a vis de Primărie, tronează Banca de Economii (Bank épülete), construită în perioada 1869-1907, cu o cupolă enormă, pe care tronează statuia lui Mercur, zeul comerțului din mitologia romană. Pe fațada, în stil Art Nouveau, deasupra intrării au fost postate statui reprezentând agricultura și economia.
În apropiere, pe un teren aparținând băncii, s-a construit o clădire cu apartamente de locuit, în același în stil eclectic (1906). A fost cumpărată în 1928 și de atunci în ea funcționează Oficiul Poștal (Postahivatal).
În aceeași perioadă a fost construit și Tribunalul (Hódmezővásárhely Bíróság).
Spre sfârșitul secolului XIX comunitatea unitariană, existentă încă din 1567, a crescut, la rit aderând mulți localnici de alte religii (1877-1879) și s-a creat o parohie. Pentru oficierea slujbelor a fost construită o casă de rugăciuni (1890-1891) care a funcționat până în 1910, când s-a construit Biserica Unitariană (Unitárius templom), cu un turn înalt de 32 metri, prevăzut cu un clopot. În timpul Primului Război Mondial clopotul și părțile metalice din orgă au fost rechiziționate pentru fabricarea de armament, dar au fost înlocuite în 1920.
În 1873 Hódmezővásárhely a devenit municipiu independent. Până atunci majoritatea populației se ocupa cu agricultura. S-au înființat mori cu aburi, care lucrau și pentru export, o fabrică de cărămidă, deținută de oraș și 3 private, etc.. Numărul muncitorilor crescând, în 1890 orașul a devenit al patrulea ca mărime din țară. Una din casele construite la începutul secolului XX, în stil Art Nouveau maghiar, este Casa Păunului (Pávaház), numită după ornamentele care simbolizează pasărea. În ea azi funcționează Filiala Județeană Csongrád a Fondului de Asigurări de Pensii.
Vis a vis de ea se află Biblioteca locală László Németh și Biblioteca pentru copii Lajos Pósa (Németh László Városi Könyvtár és Pósa Lajos Gyermekkönyvtár). Deși în 1880 s-a dorit înființarea primei biblioteci publice din oraș, abia din 1907 a început să funcționeze, într-un apartament deținut de un funcționar al Primăriei, amenajat cu o sală de lectură și de unde, contra unei chitanțe, se puteau închiria cărți. Colecția de cărți crescând, în 1913 Primăria a cumpărat casa doctorului József Imre (azi Muzeul János Tornyai), în care s-au mutat biblioteca și muzeul orașului. În timpul Primului Război Mondial acestea au fost închise, apoi cărțile au fost mutate într-o casă achiziționată de comunitatea evreiască (1930).
Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial biblioteca a fost închisă și redeschisă abia în 1945. Orașul devenind reședință de județ (1950), biblioteca, devenind Bibliotecă Județeană, a fost mutată în actuala locație (1956). În 1974 a fost extinsă cu o aripă pentru Biblioteca pentru copii, numită în 2010 Lajos Pósa, după scriitorul maghiar de literatură pentru copii. Doi ani mai târziu a primit numele scriitorului László Németh, a cărui statuie azi este postată în fața clădirii. Fondul de carte crescând, în 1993 a fost cumpărată și casa vecină, în care au fost amenajate o sală de muzică și o expoziție memorială. Azi arhiva bibliotecii conține cca. 187.000 de documente, în sistem electronic, despre istoria orașului, lucrări publicate de autorii orașului și alții, icoane, etc.
Pe aceeași stradă, nu departe de bibliotecă, se află statuia Petőfi Sándor (1823-1849), cel care a scris proclamația de egalitate și s-a înrolat în armată de partea Revoluției Maghiare din 1848-1849. Deși s-a dorit realizarea unei statui, care să fie expusă cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, orașul nu a alocat fonduri. Totuși statuia din bronz, înaltă de 2 metri, a fost creată pe banii lui Ferenc Sarkadi, un avocat din Vásárhely.
În oraș funcționează și Muzeul și Centrul de Cultură János Tornyai (János Tornyai Muzeum és Közművelődési Központ). În 1904 la expoziția industrială și agricolă a fost expusă o colecție etnografică, adunată de Lajos Kiss, sub conducerea pictorului János Tornyai. Un an mai târziu, colecției i s-au adăugat cca. 1.000 de lucrări ale pictorului și a fost fondat muzeul.
După ce Kiss s-a mutat în Nyíregyháza, muzeul a fost preluat de Primărie, care l-a mutat în fosta casă a doctorului Imre József, nou cumpărată și l-a deschis publicului în 1928. Posteblic casa a fost naționalizată. Prin achiziționarea casei alăturate, muzeul a fost extins și din 1951 numit după poet. Pe lângă materialul etnografic și colecția de picturi, în muzeu s-a creat o colecție cu piese descoperite de săpăturile arheologice din zonă (1929-1944).
Între anii 1961-1991 muzeul a fost condus de istoricul și scriitorul János Dömötör, perioadă în care s-au făcut numeroase noi achiziții și s-au deschis noi spații expoziționale. De asemenea a salvat și Moara de vânt Papi (Papi féle szélmalom), construită la mijlocul secolului XIX, cea mai completă moară păstrată din țară, situată la kilometri de oraș.
În 1985, la primul etaj al Gimnaziului Vechi, a amenajat spații expoziționale permanente cu picturi și sculpturi din secolele XIX-XX, numite Alföldi Galéria. Azi toate muzeele sunt administrate de Centrul de Cultură Publică. În ele sunt prezentate peste 55.000 piese arheologice, cca. 8.000 etnografice, peste 6.000 de istorie locală, aproximativ 4.000 opere de artă, o fototecă și diapozitive cu câte 2.000 piese.
După Primul Război Mondial orașul a intrat sub ocupație franceză, apoi română. Viața a reintrat în normalitate și a reînceput construcția de noi case. Una dintre ele, în stil eclectic (1928), a fost ridicată inițial pentru locuințe, urmând ca parterul să fie ocupat de magazine. Nesolicitându-se spațiile comerciale, au fost transformate în birouri, în care s-au mutat Orfelinatul orașului și Oficiul de Registratură. Au funcționat până în 1950, când spațiul a devenit sediul unui partid. După ce acesta s-a desființat, până în 1990 a funcționat ca Sala expozițională Ferenc Medgyessy, numită după sculptorul, graficianul și pictorul maghiar. În perioada 1987-1991 clădirea a fost renovată și extinsă, azi în ea existând 32 de apartamente de locuit și la parter spații comerciale.
În memoria celor căzuți, în fața Primăriei a fost dezvelit Memorialul Primului Război Mondial (világháború hőseinek emlékműve), statuia unui husar călare, la baza căreia au fost înfățișare momente din luptă (1938).
Pornind de la statuie, a fost creată o alee inscripționată cu numele celor decedați, din cei 15.000 de locuitori ai zonei, participanți în război.
Dintre cele 11 biserici existente în oraș, cea mai nouă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), a fost construită în 1937. Lipită de ea se află clădirea unei foste mânăstiri care a fost retrocedată iezuiților în 1990.
Pereții clădirii au fost prevăzuți cu două șiruri de ferestre pictate, cele superioare reprezentând sfinți maghiari și polonezi și cele inferioare aratând Calea Crucii. Înainte de altar, finalizat în 1961, a fost creată o arcadă, pictată cu scene biblice și deasupra lui a post postată imaginea Sf. Ștefan.
În fața bisericii s-a creat o piață largă în care au fost postate câteva statui. Statuia Regelui Ștefan cel Sfânt a fost inaugurată în 1996. Regele călare, ținând crucea în mâna dreaptă, întinsă spre cer, este așezat pe un piedestal pe care a fost postată o placă sculptată, reprezentându-i pe rege și Sf. Gizela.
Pe una din laturile pieței se află Școala Primară Sf. Ștefan (Szent István Általános Iskola Telephely).
Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial. Hódmezővásárhely a fost singurul oraș din Ungaria unde nu s-a creat un ghetou. La sfârșitul războiului orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) care au devastat mai ales infrastructura industrială. Apoi au început să se construiască clădiri tipice realismului sovietic.
Una dintre ultimele clădiri, în stil modernism maghiar, a fost Centrul Cultural Bessenyei Ferenc (Bessenyei Ferenc Művelődési Központ), construită în perioada 1949-1953, pe locul fostei școli grecești, vis a vis de Muzeul János Tornyai. În el s-au desfășurat spectacole de teatru, concursuri, expoziții, etc. Clădirea a fost renovată între anii 2010-2012.
Într-o clădire cu două etaje locuite și parter cu magazine (1924), după ce a fost naționalizată, a funcționat Trustul Național al Fermelor de Stat (1952-1963), timp de un an departamentul cultural al Consiliului Local, apoi a intrat în proprietatea Consiliului Județean Csongrád și până în 1974 a devenit departamentul său comercial. Ulterior a funcționat o școală și din 2006 Muzeu Memorial (Emlékpont) care prezintă istoria orașului în perioada 1945-1990.
Începea a treia zi din excursia mea în județul Caraș-Severin. Am părăsit cu regret Pensiunea „Patru Anotimpuri” din Sasca Română. Urma să rulez până la Eftimie Murgu pentru a vedea renumitele mori de apă care s-au păstrat până azi.
Din Sasca Montană aveam două variante: un drum asfaltat și unul pietruit. L-am ales pe cel pietruit dorind să străbat munții aproape „neumblați”. Până în comuna Cărbunari drumul a fost asfaltat apoi am trecut pe cel pietruit, prin mijlocul pădurii.
Tot urcând am lăsat în spate pădurea și am ajuns pe un platou, Poiana Logor, de unde indicatoarele te îndrumau spre multe trasee montane.
Pe drumul care șerpuia când la vale, când la deal, m-am oprit de multe ori savurând panorama munților și multitudinea de flori care creșteau pe toate zonele înconjurătoare pădurii. Cu siguranță îmi va fi dor de ele.
După 8 kilometri parcurși în aproape jumătate de oră am intrat în satul Stăncilova unde drumul se bifurca.
Nefiind indicatoare am întrebat niște săteni. Amabili, m-au îndrumat spre un drum asfaltat care nu figura pe hărțile Google.
Din Stăncilova a început coborâtul muntelui. Drumul fiind asfaltat, am putut să savurez mai intens panorama.
Munții împăduriți erau din loc în loc întrerupți de poiene înflorate și pe vreme ce coboram spre „civilizație”, de terenuri agricole împrejmuite cu garduri din nuiele împletite.
După 8 kilometri am ajuns în comuna Șopotu Nou.
De acolo le-am spus la revedere munților. Itinerarul pe care mi-l făcusem mă purta prin zone populate. Spre est, după jumătate de oră am ajuns pe teritoriul comunei Bozovici unde, văzând un indicator spre o mânăstire de care nu auzisem, am urcat până la ea.
Mânăstirea Țara Almăjului „Învierea Domnului” și „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, locuită de 3 călugărițe, a fost construită între anii 2013-2018. Interiorul bisericii era încă în curs de amenajare.
În cadrul ei s-a înființat un cămin de persoane vârstnice și nevoiași.
S-a preconizat și înființarea unui centru de tineret în care să se desfășoare activități educative, culturale, etc.
După aproximativ 10 kilometri am ajuns în comuna Eftimie Murgu.
De-a lungul râului Rudăria, afluent al râului Nera, pe o lungime de 3 kilometri se află 22 de mori de apă, încă funcționale, pe care doream să le văd, dacă nu pe toate măcar cele mai reprezentative.
Morile de apă Rudăria, construite pentru a măcina porumbul, grâul, chiar minerale și pentru a spăla lâna (vâltori), au fost folosite încă din secolele II-III. În secolele X-XII morăritul a devenit o adevărată industrie deținută de moșieri, clerici și chiar principi. La Rudăria primele 8 mori au fost consemnate în 1772.
În decursul timpului au devenit proprietăți private numite după cei care le dețineau sau după locul de amplasare astfel la Rudăria există „Moara Popascu”, Moara cu Tunel, Moara Bațolea, etc.
În 1874 la Rudăria existau 51 de mori care în decursul timpului s-au împuținat, o parte din ele fiind distruse de inundații (1941, 1955).
Principiul de funcționare este simplu. Un șuvoi de apă puternic trece peste o roată prevăzută cu palete care, mișcându-se, învârtesc axul roții, apoi curge mai departe la vale.
Axul roții este conectat la dispozitivul de măcinare- două pietre șlefuite, suprapuse și găurite la mijloc. Deasupra lor există un vas care este umplut constant cu boabe de porumb sau grâu. Acestea cad printr-un fel de tub în gaura din mijlocul pietrelor, se împrăștie între ele și prin rotație acestea le zdrobesc formând făina care la rândul ei cade într-un recipient.
Imediat după schimbarea sistemului politic din România, la începutul anilor 1990 au început lucrările de recondiționare a morilor rămase.
Au supraviețuit până în 2014 când o nouă inundație le-a distrus.
Localnicii nu s-au lăsat și, cu ajutor financiar de la Guvern, le-au refăcut. A fost creată și o parcare cu plată. Azi, făcând parte din patrimoniul UNESCO, au devenit un punct de atracție turistic foarte frecventat, turiștii putând și cumpăra făină procesată în acele mori.
De la ultima moară drumul continuă pe Cheile Rudăriei.
Eu m-am întors la auto. Mai aveam atâtea de văzut în acea zi !
Comuna Sânandrei din județul Timiș se află în apropierea municipiului Timișoara, în nordul localității. Din anul 1972 administrativ i-au fost arondate satele Covaci și Cărani. Cel mai aproape de Timișoara se situează satul Covaci, o localitate mai nouă, atestată documentar din 1843 cu numele de Kowatschi (Kovács). A fost formată din germanii veniți din alte localități ale Banatului care s-au așezat acolo (1843-1853). Catolici, aceștia au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” (1899).
Postbelic numărul germanilor a scăzut și localitatea a fost populată cu români ortodocși care în decursul timpului au devenit majoritari.
Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1984)
La 9 kilometri nord-vest de Covaci se află comuna Sânandrei, atestată documentar din 1230 ca proprietate a Capitulului din Arad. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în sud-estul comunei o așezare neolitică mare, în zona brațelor râului Bega o necropolă prefeudală (secolele VII- IX d.Hr.) și o întinsă așezare daco-romană suprapusă de o alta (secolele X-XII d.Hr.).
În perioada medievală era o localitate românească care în 1461 era în proprietatea lui Nicolae Hăgimaș. Sub Imperiul Habsburgic a fost numită Saint André (1717). Comuna a fost colonizată în trei valuri, primul cu coloniști germani (1748-1749), al doilea cu coloniști francezi (1766) și al treilea din nou coloniști germani (1772) care au numit-o Sanktandreas.
În 1785 germanii au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” care în 1811 a fost modificată în forma actuală.
Deși colonizată comuna a rămas cu o parte din populația română care și-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1830-1834).
În perioada 1946-1947 în localitate s-a stabilit refugiați basarabeni. Postbelic prin emigrare numărul germanilor a scăzut și în anii 1970 localitatea a redevenit majoritar românească. Administrativ a aparținut regiunii Timișoara (1956), regiunii Banat, 1966 și actual județului Timiș.
Primăria
Școala Generală
În timp unii localnici trecând la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri pentru rugăciune.
Biserica Greco-Catolică
Biserica Creștină Adventistă de Ziua a 7-a
La 7 kilometri spre nord se află satul Cărani, așezare veche din mijlocul secolului XIV dar atestată documentar abia din 1717.
Venit din provincia franceză Lorena, contele Mercy s-a stabilit acolo (1723) și localitatea a intrat în posesia sa. Contele și-a construit drept reședință un castel numit azi Castelul contelui de Mercy (1733-1734).
În perioada comunistă castelul a trecut în proprietatea statului. În ultima perioadă nefolosit, s-a ruinat.
După 1989 a fost retrocedat unui urmaș din Austria. Din păcate nu l-a interesat prea mult moștenirea și legile fiind permisibile castelul a rămas tot o ruină.
Postbelic pe locul acareturilor a fost construită o Moară.
Lângă ea se află un mic iaz, probabil rămășiță din parcul castelului.
În mai multe valuri satul a fost colonizat cu italieni (1734, 1765-1769), francezi (1752, 1770-1771) și germani (1763) și a fost numită Mercydorf. Urmaș al acestora, născut la Cărani (1853), Josef Gabriel, poet în dialect șvăbesc, este mândria comunei.
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1788)
În 1819 primele familii de români s-au stabilit în sat, în timp urmate de mai multe și postbelic de refugiați din Basarabia.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
La ieșirea din sat, în apropierea căii ferate, se află Moara Cărani, singura moară din România cu sistem integrat: cultură, recoltare, măcinare și livrare.
Este una dintre cele mai mari mori de măcinat grâu din România și Europa de Est, cu o capacitate de 500 tone/24 ore și capacitate de încărcare un autocamion de 20 tone făină/oră.
În drumul spre Gdynia, port al Poloniei, de unde urma să iau feribotul, nu puteam să trec pe lângă Gdansk fără să opresc chiar dacă numai pentru o oră. Localitatea a fost formată sub teutoni prin unirea orașului vechi, în care populația majoritară era poloneză, cu orașul nou, cu populație germană. A fost distrus în cel de Al Doilea Război Mondial apoi refăcut când din clădirile vechi s-au reconstruit doar bisericile, mânăstirile și câteva clădiri importante ale orașului.
Am parcat în zona Centrului European de Solidaritate (Europejskie Centrum Solidarności) amenajat într-o clădire construită între anii 2010- 2014 ale cărei ziduri evocă coca navelor construite în șantierul naval Gdansk.
Centrul conține un muzeu dedicat istoriei Solidarității, a mișcării de rezistență civilă din Polonia și alte țări comuniste din Europa de Est, o bibliotecă cu aproximativ 100.000 de cărți și documente, o expoziție permanentă cu circa 2.000 de exponate, un centru de cercetare, spațiu pentru conferințe, etc.
În lateral, pe străduțele care probabil se îndreptau spre mare, se înălțau o sumedenie de macarale.
În locul unde fusese intrarea în Șantierul Naval „Lenin”, în decembrie 1980 a fost dezvelit Monumentul muncitorilor șantierului naval 1970 (Pomnik Poległych Stoczniowców 1970) care comemorează oamenii uciși în cursul evenimentelor din 1970.
De acolo, spre centrul orașului vechi am trecut pe lângă Liceul General Nicolaus Copernic (Liceum Ogólnokształcące im. Mikołaja Kopernika), o clădire în stil neo-renascentist. Istoria lui începe între anii 1877-1879 când a fost construită Școala Poporului care a primit numele de Liceul de Stat și Liceul pentru băieți Nicolaus Copernic (1938).
În anul 1948 școala a fost divizată în Școală de băieți și Școală de fete când una din părți s-a mutat în Piața Libertății. În anii 60 a fost transformată în Școală pentru muncitori care a funcționat până în 1983 când a devenit sediul Liceului mixt Nicolae Copernic cu profil umanist și realist.
Pe baza unei colecții de 1161 de volume donată Gimnaziului Municipal de Marchizul de Oria, Jan Bernard Bonifacio, un bibliofil italian (1517-1597), în 1596 a fost înființată Biblioteca Consiliului Local Gdansk.
În decursul timpului a fost îmbogățită cu donații făcute de avocați, teologi și alte personalități din oraș astfel până în 1899 a ajuns să cuprindă 111.000 volume. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mare parte din colecția de cărți și manuscrise vechi au fost luate de germani. După război au fost recuperate mare parte din ele (80.000 de volume).
Din 1955 a devenit Biblioteca Academiei de Științe Gdansk (Polska Akademia Nauk Biblioteka Gdańska) care funcționează într-o clădire veche din anii 1902-1904.
În apropiere se afla Bis romano-catolică „Sfântul Iacov” (Kosciol sw. Jakuba) care aparținea Parohiei capucinilor „Sf. Bridget”. Pe acel loc au existat o capelă și un spital ridicate de marinari pentru cinstirea Sfântului Iacov (1415). Capela fiind neîncăpătoare, în locul ei au construit o biserică (1432-1437), clădire pe care am văzut-o și eu. Un secol mai târziu a fost preluată de protestanți (1556) dar predicile se țineau tot în limba poloneză.
Distrusă de un fulger (1636), reconstrucția ei a durat 3 ani, când i s-a adăugat și turnul. A funcționat ca biserică până în 1807. Sub comenduirea franceză a fost transformată în tabără pentru prizonieri apoi a fost distrusă de o explozie (1815), reconstruită și transformată în Bibliotecă care a funcționat până la mutarea sa într-un sediu nou (1904). În timpul Primului Război Mondial în clădire a funcționat un spital, în cel de Al Doilea Război Mondial Camera de meșteșugari Gdansk. Și-a reluat activitatea bisericească când capucinii au reconstruit-o și sfințit-o (1946-1948). După ce a fost renovată, în cadrul bisericii s-a deschis o filială a Muzeului Arheologic Gdansk (2011).
O altă biserică aparținând de Parohia greco-catolică, existentă în Gdansk din 1957, era Biserica Sf. Bartolomeu și Protecția Sfintei Născătoare de Dumnezeu (Kosciol Sw. Bartlomieja i Opieki Najswietszej Bogurodzicy) care funcționa într-o clădire gotică din secolul XV căreia i s-a adăugat turnul un secol mai târziu. Între anii 1524-1945 biserica a aparținut ritului luteran. Clădirea a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită de iezuiți care au funcționat până în 1990. Din 1996 biserica a devenit greco-catolică și este considerată centrul culturii ucrainiene din Gdansk.
Am depășit Hotelul Mercur îndreptându-mă spre canalul Radunia.
Paralel cu acesta se afla o alee pe care am urmat-o.
Am ajuns în dreptul Mały Młyn, Moara mică, o clădire gotică construită peste canal în jurul anului 1400. Ea nu a funcționat ca moară ci ca depozit de grâne pentru produsele morii Wieliego situată pe cealaltă parte a canalului. A fost complet distrusă în cel de Al Doilea Război Mondial apoi reconstruită și actual în ea funcționează Asociația Poloneză de Pescuit.
La bifurcarea canalului Radunia, pe o insulă artificială, cavalerii teutoni au construit Wielki Mlyn– Moara mare. A fost prevăzută cu 18 roți de apă din care jumătate au fost postate pe peretele lung al morii. În 1836 a fost modernizată în vederea producerii de făină, în 1939 producția ajungând la 200 de tone pe zi.
În clădirea actuală s-au păstrat 80% din cea originală, ea fiind reconstruită în 1960. Până în anii ’90 a funcționat ca centru comercial, pentru expoziții, spectacole și târguri din industria navală. Din 2016 a intrat în custodia Muzeului Amber din Gdansk.
Lateral de ea se afla Fântâna Hevelius (Fontanna Heweliusza) construită în 2014. Era formată din 3 inele de metal, o arteziană și era un adevărat loc de relaxare.
Pe cealaltă parte a străzii se afla cea mai mare biserică din orașul vechi, Biserica rectorului părinților carmeliți Sfânta Catherine (Kościół Rektorski Ojców Karmelitów pw. św. Katarzyny) care avea ca patron spiritual pe Sfânta Ecaterina din Alexandria, Egipt. Prima biserică a fost construită între anii 1227- 1239 și un secol mai târziu a fost extinsă (1379). Clădirea păstrată până azi este veche din secolul XV.
Din 1555 a intrat în posesia protestanților până în 1945 când a fost distrusă total. A fost refăcută în mai multe etape, în stil gotic și baroc, pe o lungă perioadă de timp (1945-1982).
În turnul ei înalt de 76 metri a fost amenajat Muzeul ceasurilor cu exponate din secolele XV-XX. În 2011 pe turn a fost postat singurul ceas pulsar din lume.
Strada pe care se afla biserica era mărginită de casele vechi intercalate de case mai noi, unele cu locuințe, în altele funcționând diverse instituții, magazine, etc.
În față se înălța Turnul Jacek (Wieza Jacek) construit în jurul anului 1400 ca parte din fortificațiile medievale ale orașului, în colțul de nord-vest al zidurilor defensive, cu 8 etaje de standuri de tragere și o pivniță folosită pentru depozitarea hranei apărătorilor. În 1945 a fost grav avariat apoi refăcut după original (1955) când a primit numele actual cu referire la Sfântul Jacek Odrowąż care l-a determinat pe Prințul Świętopełk să aducă Ordinul Dominican în Gdansk (1227). Din 1962 în turn a funcționat un studio foto. Ultima renovare a avut loc între anii 2015-2016.
Lângă turn se afla Piața Dominicană (Plac Dominikanski) ocupată în mare parte de Hala Pieței din Gdansk (Hala Targowa Gdansk).
În interiorul amenajat pe două nivele și subsol se găsea tot ce dorește o persoană, de la produse alimentare, de îmbrăcăminte, până la produse de papetărie, librărie, etc.
Lângă ea se afla una dintre cele mai vechi biserici din Gdansk, fondată în 1185 și predată dominicanilor în 1227, Biserica dominicană „Sfântul Nicolae” din Gdańsk (Dominikanie Gdańsk – Bazylika pw. Świętego Mikołaja) (1384-1487).
În timpul Reformei biserica a fost prădată și călugării alungați. În secolele VI și XVIII pe lângă elementele în stil gotic, baroc, rococo s-au adăugăm cele renascentiste și manieriste. Sub ocupația rusească (1813) biserica a ars total, dominicanii obligați să părăsească orașul (1834) și rămășițele bisericii demolate. Lângă locul bisericii a fost construită o alta catolică care în 1929 a devenit Basilica Minor. În 1945 dominicanii s-au întors și s-au stabilit în acea biserică. Datorită stării de degradare în 2018 biserica a fost închisă.
Nu puteam să ratez o altă clădire importantă a orașului vechi astfel am pătruns în parcul la capătul căruia se afla aceasta. Am trecut pe lângă statuia Jan Heweliusz care a fost inaugurată în 2006, la aniversarea a 395 de ani de la nașterea fondatorului topografiei lunare, fost consilier și primar al Danzigului, actualul Gdansk, căruia îi purta numele.
La capătul parcului Jan Heweliusz se afla Primăria Orașului Vechi (Ratusz Starego Miasta), o clădire în stil renascentist din secolul XVI, unde a funcționat Consiliul din Gdansk. A fost singura clădire rămasă neatinsă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și a servit trupelor sovietice. De la începutul anilor ’90 în clădire funcționează Centrul de Cultură al Mării Baltice (Nadbałtyckie Centrum Kultury).
În graba mare am trecut pe lângă un alt monument, Janowi Heweliuszowi Gdanska Mlodziez, ridicat în 1973 în cinstea astrologului polonez.
Am ieșit din zona istorică și m-am îndreptat spre parcare.
Am părăsit orașul Gdansk în direcția Gdynia, oraș pe care l-am traversat până la portul pentru feriboturi.
Excursiile Monicăi 