Arhive etichetă: palate

Parma, Italia- prin oraș spre centrul istoric

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Parma este situat în partea de nord a Italiei, în Regiunea Emilia-Romana. A fost creat în anul 183 î.e.n. ca și colonie romană pe drumul ce unea Roma cu partea nordică a Imperiului Roman. Devenind un punct strategic și comercial important, în decursul timpului a fost atacat de barbari, ocupat de huni, apoi de longobarzi, în 1545 Papa Paul III dând orașul lui Pier Luigi Farnese, familie care a condus Ducatul de Parma  până în 1731.

În secolul XIX armatele franceze au cucerit zona, Napoleon a pus-o la guvernare pe pe a doua sa soție, Arhiducesa Maria Luisa a Austriei, în 1817 aceasta devenind Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, care a condus până la moartea sa (1847), perioadă în care orașul a fost remodelat, s-au construit noi palate, piețe, s-au reorganizat vechile cartiere, etc. Din 1860 Ducatul Parma a fost anexat Regatului Italiei.

Orașul Parma fiind situat în apropiere de Bologna, unde eram cazată, m-am hotărât să-l vizitez. După o oră cu trenul am ajuns la Gara Parma (Stazione di Parma), inaugurată în 1859, când s-a finalizat calea ferată Piacenza-Bologna. În timp a fost extinsă cu 2 corpuri laterale mai mici și în perioada 2007-2014 modernizată.

În partea laterală a fațadei principale se află statuia lui Carlo Alberto Dalla Chiesa, fostul prefect al orașului și General al carabinierilor, asasinat în 1982 la Palermo într-un atentat mafiot.

Am urcat pe lângă Monumentul Vittorio Bottego, inaugurat în 1907 în memoria ofițerului  armatei italiene, unul dintre primii exploratori occidentali din Jubaland (sudul Somaliei) și sudul Etiopiei, unde a condus 2 expediții. Statuia din bronz a exploratorului, îmbrăcat în uniformă colonială, e situată pe un „munte” din bolovani, ridicat pe o platformă, dotată cu un rezervor din care se revarsă apă, lateral de el aflându-se 2 statui prezentând războinici înaripați, reprezentând râurile Omo și Juba.

Deși timpul îmi era limitat, la amiază trebuind să mă întorc în Bologna, nu m-am îndreptat direct spre centrul orașului, ci am intrat pe străduțele din est, unde doream să văd câteva biserici și clădiri istorice.

Biserica Sf. Tereza a Pruncului Isus (Chiesa Santa Teresa del Bambin Gesù) a fost creată de Confraternitatea Rossi care în 1604 a folosit un mic Oratoriu al Bisericii Sf. Barnaba, ulterior transformat în Biserica Noii Treimi (1617). Până în secolul XVII clădirea a fost extinsă de 3 ori și în perioada 1862-1864 a primit forma actuală, cu fațada din marmură, în stil neo-renascentist, deasupra ușii de intrare ornată cu un basorelief ce prezintă Trinitatea.

Interiorul prezintă o singură navă, mărginită de câte 3 capele laterale. 

Prezbiteriul e acoperit de o cupolă prevăzută cu ferestre, sub ea fiind postate statui prezentând sfinți.

Altarul principal e decorat cu pictura prezentând Trinitatea, încadrată de un oval aurit, mărginită de 2 coloane de marmură răsucite, în jurul ei fiind postate statui de îngeri.  

În corul din stânga altarului e postată orga din 1788, modificată la începutul secolului XX și restaurată în 2013.

În 1920 biserica a fost preluată de Ordinul Carmeliții Desculți și din 1973 a fost declarată biserică parohială.

Biserica  Sf. Francisc de Prato (Chiesa San Francesco di Prato), construită în secolul XIII, în cadrul unei mânăstiri, a fost prima biserică franciscană din oraș. În 1461 pe fațadă a fost creată o rozetă cu 16 raze, număr considerat de ocultiștii medievali ca reprezentând Casa lui Dumnezeu. În timp numeroase personalități au aderat la Ordinul Franciscan și unele au fost înmormântate în biserică, care în timp a devenit sediul central al Ordinului Minorit. Sub Napoleon ordinele religioase fiind desființate, biserica și turnul-clopotniță  au fost transformate în închisoare, care a funcționat până în 1993. După ce a fost restaurată (2018), în 2021 a fost redeschisă ca biserică.  

Vis a vis de ea se află fostul Palat Cusani (Palazzo Cusani), construit în 1450 pentru familia de nobili originari din Milano, cărora le poartă numele.  Au deținut-o până în 1612, când au donat-o Municipalității, care a reamenajat-o, când curtea interioară a fost înconjurată cu logii mărginite de arcade susținute de coloane și în ea s-a mutat Universitatea Parma, Facultățile de Medicină și Drept, care au funcționat până în 1768.

După 10 ani Ducele Ferdinand I de Bourbon a mutat în clădire monetăria (zecca) și în centrul curții interioare a adus de la Palatul Grădinii statuia Hercule și Anteo. În 1820 Ducesa Maria Luisa a preluat palatul, l-a conectat cu penitenciarul, a înlăturat monumentul și s-a mutat în el. Între anii1924-1983 în el a funcționat o școală medie, în Al Doilea Război Mondial o parte din clădire fiind transformată în adăpost antiaerian. Școala a fost mutată după cutremurul din 1983, care a avariat clădirea. Ulterior a fost refăcută, în curte s-a readus statuia, din 2002 devenind sediul Casa Muzicii (Casa della Musica), cu sală de concerte (158 locuri), auditoriu, bibliotecă, săli de clasă, etc. și al Institutului Național de Studii Verdi.

În fața clădirii, celebrând bicentenarul nașterii muzicianului, a fost postată statuia lui Giuseppe Verdi. Din bronz, cântărind cca. 400 kilograme, în mărime naturală, compozitorul e așezat pe marginea unei bănci, într-o poziție relaxată, cu o mână parcă dirijând.

Pe cealaltă parte a străzii în secolul XVII a existat Biserica Sf. Elisabeta. După ce a fost restaurată, din 2007 în ea funcționează Casa Sunetului (Casa del Sono), un muzeu cu peste 400 de exponate ce arată evoluția în timp a instrumentelor muzicale și modul de transmitere a sunetelor.

Depășind-o, am trecut pe lângă Piazzale Salvo D’Acquisto, un mic parc în care e postată statuia Sf. Pio de Pietrelcina (statua San Pio da Pietrelcina), din 1991călugăr al Ordinului Frații Minori Capuccini, în 2002 proclamat sfânt de Papa Ioan Paul II.

Pe una din marginile parcului se află Palatul Borri (Palazzo Borri), construit în perioada 1730-1740, care azi găzduiește diverse instituții, birouri și spații pentru activități culturale.

Biserica Sf. Benedict (Chiesa San Benedetto) și mănăstirea alăturată au fost construite  în 947, în perioada  1498-1501 reconstruite și în 1580 predate de Papa Grigore XIII unei fraternități laice, inspirată de Sf. Ieronim, care în timp a format Ordinul Benedictin (cerșetor).

În 1668 ordinul a fost suprimat de Papa Clement IX, biserica predată clerului diecezan, din 1889 preluată de Ordinul Salezian, înființat de Sf. Ioan Bosco și transformată în Institut Salezian, mânăstirea într-un colegiu religios pentru bărbați,  în nordul ei fiind creat și colegiul feminin.

În 1305 la Parma a sosit Ordinul Slujitorilor Mariei, numiți și serviți, care s-a stabilit în vechiul Oratoriu al Bisericii Sf. Maria. În  1526 au reconstruit-o, numit-o Biserica Sf. Maria a Slujitorilor (Chiesa Santa Maria dei Servi) și au folosit-o până în 1789, când ordinul a fost suprimat și biserica preluată de Ordinul Dominican. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, biserica și mânăstirea au fost transformate în spital militar. Ulterior în ele a funcționat Azilul de bătrâni Don Gnocchi.

De acolo m-am îndreptat spre strada Republicii, pe care urma să ajung în centrul istoric al orașului. Situată pe colțul dintre ea și alte 2 străzi, am văzut o clădire în stil neoclasic, fostul Palat Marchi (Palazzo Marchi), construit între anii 1770-1774 pentru Marchizul Scipione Grillo, Duce de Anguillara. În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind familia Marchi. În Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Comandamentului provincial al armatei republicane, motiv pentru care în 1944 a fost atacat de partizani, care au reușit să ia numeroase arme și muniție. Ulterior familia Marchi l-a restaurat. În el a funcționat Institutul de Studii Verdiundare, între 2003-2009 a fost ocupat de Fundația Arturo Toscanini, o instituție muzicală și din 2023 deschis publicului cu expoziții temporare de artă.

Laturile palatului delimitează o curte interioară pătrată, înconjurată de arcade susținute de coloane (qvadriportic), din care se pătrunde în a doua curte, cu deschidere spre una dintre celelalte străzi.

Biserica Sf. Mormânt (Chiesa San Sepolcro) a fost construită în 1257, în stil gotic, pe locul unei biserici vechi (1100) și lângă ea mânăstirea canonicilor luterani. În decursul timpului biserica a suferit modificări, în perioada 1493-1495 transformată în stil renascentist, în 1616 i s-a adăugat turnul-clopotniță în stil baroc, în 1753 interiorul a fost pictat, apoi partea dreaptă a fost refăcută în stil neoclasic (1780).  Din 1798 au fost preluate de dieceză, care le-a predat Ordinului Dominican. Acesta a restaurat biserica și a transformat mânăstirea în azil pentru fetele sărace. 

Interiorul prezintă o singură navă, flancată de câte 5 capele laterale, decorate cu picturi prezentând sfinți și scene biblice. Orga, veche din 1656, a fost refăcută în 1789 și 1925.

Altarul principal e decorat cu un Crucifix și o pictură care îi prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri și Sf. Ioan predicând. Biserica a fost restaurată în anul 2005.

Biserica Sf. Anton Abate (Chiesa Sant Antonio Abate) a fost construită în perioada 1386-1404 pentru Ordinul Antonian, vis a vis de spitalul acestora, adepții ordinului ocupându-se în principal de vindecarea bolnavilor.  În 1712-1766 cu ajutorul Papei Clement XIII, biserica a fost reconstruită în forma actuală, cu o singură navă, mărginită de câte 2 capele laterale, interiorul pictat în frescă, altarul principal fiind decorat cu statui din stuc prezentând Predica lui Isus pe munte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Toma și o frescă înfățișând scena apoteozei Sf. Anton.

Despre Palatul Rangoni Farnese (Palazzo Rangoni Farnese) nu se știe când a fost construit, dar apare în scriptele din secolul XVI ca aparținând lui Bartolomeo Cantelline. În 1572 l-a vândut Contelui Giulio Rangoni care pe fațada principală a creat portalul din marmură, flancat de 2 statui, deasupra lui fiind așezată stema familiei Rangioni, care s-a păstrat până azi.

În perioada 1690-1762 a fost deținut de prinții Farnese. Împreună cu averile familiei, palatul a fost confiscat de Camera Ducală, care l-a restaurat și folosit ca sediu administrativ al Finanțelor și Întreprinderilor, din secolul XIX al Direcției Economice, când a fost numit Palazzo della Finanza. În perioada fascistă o parte a interiorului a fost transformată, devenind sediul fasciștilor, din 1943 a fost ocupat de Garda Națională Republicană și postbelic de Prefectură (Prefettura), care funcționează și azi.

Vis a vis de el, pe colțul a 2 străzi, se află Palatul Dazzi (Palazzo Dazzi), construit în anii 1794-1797 pentru Marchizul Gian Francesco Corradi Cervi, căpitan al milițiilor ducale din Parma și în secolul XIX cumpărat de familia Dazzi. Clădirea în stil neoclasic, cu 3 etaje și mansardă, deasupra căreia sunt postate statui,  prezintă un balcon central, mărginit de 2 pilaștri care, împreună cu cele 2 coloane centrale, susțin cornișa și timpanul triunghiular. 

Biserica Sf. Cristina (Chiesa Santa Cristina) se află pe locul fostei capele Sf. Cristina, construită în 987, atunci la limita estică a Parmei. În 1629, la cererea Ducesei Regente Margherita Aldobrandini, văduva lui Ranuccio I Farnese, al 4-lea duce de Parma, Papa Urban VIII a dat capela și câteva clădiri din apropiere Ordinului Teatin. Fiind apreciat pentru ajutorul dat populației în epidemia de ciumă (1630), Ordinul a primit aprobarea și în perioada 1649 -1662 au construit biserica, cu mănăstirea alăturată, fațada rămânând neterminată din lipsa fondurilor. Sub Napoleon, când ordinul a fost expulzat, biserica a fost ocupată de trupele militare. Bombardamentele din 1944 au avariat clădirea, fiind restaurată abia în 1983.  

În interior prezintă o navă centrală mare, cu tavanul pictat în frescă, prezentând scene din viața Sf. Cajetan.

Nava e separată  de cele 2 nave laterale prin 6 pilaștri cu capiteluri dorice, ce mărginesc arcade.

Navele laterale sunt împărțite prin arcade în secțiuni, acoperite de mici domuri decorate cu fresce.

În ele se deschid câte 4 capele laterale, ce au altarele decorate cu picturi prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.

Altarului principal, din lemn aurit și imitație de marmură, e decorat cu pictura în ulei care prezintă martiriul Sf. Cristina.

În 1720 deasupra ușii de intrare s-a creat corul, dotat în 1764 cu orgă.

Aproape de Piazza Giuseppe Garibaldi se află Biserica Sf. Vitale (Chiesa San Vitale), atestată documentar din secolul XI. La cererea Ducelui Ranuccio II, fiul Ducesei de Parma Margherita de Medici, în 1644 biserica a fost preluată de Compagnia del Sufragio, o congregație care urmărea salvarea sufletelor din Purgatoriu, fondată în 1627 și recunoscută prin Bula Papei Inocențiu X. Fiind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu actuala biserică (1651-1666), în stil baroc, având fațada principală formată din 2 secțiuni suprapuse, despărțite de cornișă, cea superioară împărțită de 4 pilaștri ionici, central cu o fereastră dreptunghiulară și lateralele cu nișe, decorate cu statui, cea inferioară de 6 pilaștrii ionici, cu 3 portaluri, cel central cu un timpan din marmură, susținut de 2 coloane, cele laterale cu nișe decorate cu statui.

Interiorul e format dintr-o singură navă și 10 capele laterale, decorate cu picturi, majoritatea din secolul XVII, ce prezintă sfinții cărora le sunt dedicate: Sf. Borromeo, Sf. Francisc din Paola, Sf. Anton, Nașterea Maicii Domnului, etc., sau scene biblice.

În partea stângă a transeptului se află Monumentul Beccaria, un grup sculptural ornat cu numeroase basoreliefuri și statui, în centrul căruia se află altarul, cu pictura Răscumpărării, mărginită de statui și coloane de marmură.

Altarul principal, din marmură policromă, acoperit de o cupolă ornată cu picturi, prezintă central un Crucifix și în spatele lui tablouri ce prezintă  scene din viața Sf. Vitale. Sub altar se află urna cu moaștele sfântului, aduse în 1648 de la Roma și lângă el, deasupra corurilor, noua orgă (2006). 

Citește și Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Bologna, Italia- prin centrul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, Italia, pentru 2 zile, după ce am vizitat o parte din orașul istoric, m-am îndreptat spre centrul lui, unde se află  2 piețe alăturate, Piazza Maggiore și Piazza dell Nettuno, mărginite de clădiri  medievale. Piața Mare (Piazza Maggiore) a fost amenajată în secolul XIII, o dată cu construirea unor clădiri, în ea rămânând tarabele comercianților ambulanți (treccole) mutate abia în 1910 în Mercato delle Erbe, construit în acel scop.

Cea mai veche clădire din Piazza Maggiore este Palatul Podesta (Palazzo Podesta), construit în jurul anului 1200, ca sediu al guvernatorului, cu un portic prevăzut cu arcade, mărginite de coloane, care susțin un antablament clasic și partea superioară a fațadei în stil romanic. În 1259 i s-a ridicat Turnul Arengo (Torre dell’Arengo), de 47 metri înălțime, prevăzut cu un clopot care, sunând, aduna oamenii în piață. În perioada 1472-1489, sub Giovanni II Bentivoglio, palatul a fost refăcut, fațada principală fiind schimbată cu cea actuală, în stil renascentist. În perioada 1581- 1767 clădirea a fost ocupată de un teatru public. Din anul 2000 în el funcționează un Muzeu de artă care etalează opere medievale și renascentiste, o porțiune fiind pictată în frescă, prezentând istoria orașului.

În perioada 1244-1246 lângă el s-a construit Palatul Re Enzo (Palazzo Re Enzo), numit după Enzio al Sardiniei, fiul Împăratului Imperiului Roman Frederic II din Dinastia Hohenstaufen, care fiind învins în Bătălia de la Fossalta (1249) în care, sprijinind orașele imperiale Modena și Cremona împotriva Bolognei, a fost învins, capturat și ținut prizonier în palat până la moartea sa. Apoi palatul a devenit sediul Consiliului Bătrânilor, cu rol justițiar. În 1525 între Palazzo del Podestà și Palazzo Re Enzo s-a creat  o boltă în cruce, Voltone del Podestà, susținută la colțuri de patru stâlpi, pe care s-au postat statuile de teracotă prezentând sfinții patroni ai orașului: Petronie, Procolo, Domenico, Francesco.

Pe o altă latură a pieței se află Palatul d’Accursio (Palazzo d’Accursio), numit după primul proprietar, juristul Francesco d’Accursio, care în 1287 a vândut municipalității casa tatălui său. După ce s-au achiziționat și  alte case din zonă, municipalitatea le-a demolat și pe locul lor s-a construit Palazzo della Biada, despre care se presupune că a fost folosit ca depozit de cereale, din 1336 în el mutându-se Consiliului Bătrânilor. În incendiul din 1425 clădirile din zonă fiind grav avariate, au fost demolate și în locul palatului s-a construit o nouă clădire, prevăzută cu un turn cu ceas. După ce Papa Iulius II a cucerit orașul, palatul a fost extins, în partea veche a clădirii s-au amenajat apartamentele reprezentaților papalității, numită Palazzo del Legato, restul clădirii fiind ocupat de Senatul Bolognei, birourile magistraților și în colțul de nord-vest  de închisoare, parte care ulterior a devenit Tribunal penal. În secolul XVI pe fațada dinspre Piazza Maggiore, acoperind cele 2 niveluri, s-a creat actualul portal, mărginit de coloane, pe timpanul din partea superioară fiind postată statuia din bronz a Papei Grigore XIII.

Sub ocupația franceză, trupele lui Napoleon au vandalizat palatul. Ulterior a fost refăcut (1885-1887). În 1920 în Piazza Maggiore a avut loc o tragedie. Mulțimea adunată să asculte discursul noului primar ales, socialist, era păzită de carabinieri. Din Palatul d’Accursio unii fasciști au tras focuri de armă, carabinierii au ripostat, în piață ajungându-se la un adevărat măcel și în palat fiind ucis consilierul liberal. Azi în palat funcționează Muzeul Municipal de Artă și din anul 2000, în partea dinspre Piața Neptun, Biblioteca Salaborsa.

Pe locul unde azi se află Piața Neptun (Piazza del Nettuno) în 1473 s-a creat prima fântână, cu un bazin decorat cu statui, alimentată prin apeducte din izvorul Remonda. Defectându-se, fântâna a fost desființată, apoi numeroasele magazine și case înconjurătoare au fost demolate și în perioada 1563-1566 s-au creat Piața Neptun și actuala fântână, formată dintr-un bazin, acoperit cu marmură de Verona, central un postament înalt, decorat cu embleme pontificale și statui, la bază 4 nereide, deasupra 4 heruvimi, din toate țâșnind apă. Superior statuia lui Neptun, cu o mână ținând un trident, cu cealaltă întinsă deasupra apei, ca stăpân al mărilor, a fot interpretată și ca simbol al Papei, stăpânul Bolognei și al „lumii”. În 1605 apeductele au fost refăcute, în colțurile bazinului,  s-au creat mici fântâni și ansamblul a fost înconjurat cu gard din fier.

Vis a vis de Palatul Podesta, deși clerul s-a împotrivit,  în 1390 a început construirea Bazilicii San Petronio, lucrări care în decursul timpului au stagnat mult timp, forma actuală primind-o în secolul XVII, deși fațada principală nu a fost finalizată nici până azi. Lateral de ea, mărginind Piazza Maggiore, se află Palatul Băncilor (Palazzo dei Banchi), construit în anii 1565-1568 la marginea zonei Quadrilatero, zonă cu piețe, magazine, numit după schimburile de bani pe care comercianții le făceau în el. 

Și azi lângă Piazza Maggiore se află Via Pescherie Vecchie, străduță cu tarabe, magazine, restaurante, păstrând pe cât posibil sistemul vechi de comerț.

În anii 1400 strada era renumită pentru vânzarea vinurilor, apoi pe ea s-au mutat magazinele ce vindeau pește (1583), care au funcționat până în 1817, când au fost mutate în altă locație, strada primind numele actual. 

În spatele bazilicii pe vremuri a funcționat piața mătăsii, produsă masiv în zona Bologna până în secolul XVII. Piața a fost extinsă o dată cu construirea Universității și din 1871 a fost numită Piața Galvani (Piazza Galvani) după fizicianul italian Luigi Galvani, născut la Bologna în 1737, a cărui statuie este postată în centrul pieței.

Pe una dintre laturile ei, continuându-se paralel cu laterala bazilicii, se întinde un portal cu arcade, susținute de coloane, din care se accesează diverse magazine și  instituții.

Din el se intră și Palazzo dell Archiginnasio, construit la comanda Papei Pius IV (1562-1563) ca sediul al vechii Universități (Studium), în care a mutat diferitele discipline ce funcționau în clădiri dispersate prin oraș, dintre care Istoria Iudaismului, înființată în cadrul Universității Bologna în 1488. Azi în el funcționează Biblioteca Municipală Archiginnasio și Teatrul Anatomic.

Clădirea cu 2 etaje, înconjură o curte patrulateră, spre care laturile ei prezintă logii, având pereții interiori decorați cu steme și inscripții în onoarea profesorilor, din care până azi s-au păstrat cca. 6.000, fiind considerat cel mai mare complex mural heraldic din lume.

La parter s-a păstrat Teatrul Anatomic, un amfiteatru  folosit pentru studiul anatomiei, realizat din lemn de brad, cu tavan casetat, decorat cu statui prezentând doctori din antichitate, pe marginile intrării fiind postate statuile celor mai cunoscuți dintre ei, Hipocrate și Galen.

Încăperile de la etaj au fost folosite ca săli de studiu- filozofie, medicină, matematică, științe fizice și naturale, arte, dreptul civil și canonic.

În anul 1803 Universitatea a fost în mutată în Palazzo Poggi și clădirea a fost transformată treptat în bibliotecă. În 1838 s-a transferat biblioteca de la Mânăstirea San Domenico, fondată în 1801 cu scopul de a salva cărțile ordinelor religioase desființate de Napoleon.

În decursul timpului s-au achiziționat alte cărți, numeroși savanți și personalități au făcut donații, colecția a crescut, azi cuprinzând aproximativ 850.000 de volume și pamflete, 2.500 de cărți sec XV (incunabule), 15.000 de cărți sec XVI, 120.000 de cărți antice (până în 1830), 7.500 de reviste, 35.000 de manuscrise și incunabile, o secțiune fiind dedicată culturii bologneze.

În Palazzo Galvani (sec XV), cu intrarea din același portal,  în 1881 s-a inaugurat Muzeul Civic de Arheologie (Museo Civico Archeologico), azi cu secțiunile preistorică (începând cu paleoliticul inferior), etruscă, galică, romană, greacă, o colecție egipteană, una de numismatică și o gipsotecă cu copii ale unor sculpturi grecești și romane celebre.

În 1260 Secta Flagelaților, o mișcare catolică din Evul Mediu care practica autoflagelarea în public, a sosit în Bologna. Ajutată de o familie de nobili, lângă Piazza Maggiore a construit Ospedale della Vita (1275), un spital pentru bolnavi și pelerini, cu o mică biserică romanică, dedicată Sf. Vitus, reconstruită în anii 1454-1502, cu 3 nave, în care s-a păstrat fresca ce decora altarul bisericii vechi, prezentând pe Fecioara Maria cu Pruncul și Sfinții. În secolul XVII prăbușindu-se 4 travee, până în 1690 biserica a fost reconstruită, la etaj fiind amenajate oratoriul, decorat cu numeroase picturi și statui ale sfinților patroni ai orașului Bologna și săli pentru spital, în care din 1999 funcționează Muzeul Sănătății și Îngrijirii. Abia în 1905 fațada a fost terminată, primind forma actuală, formată din 2 părți decorate cu pilaștri, separate de o cornișă, superior un fronton triunghiular, în care e postată stema confreriei, inferior, 2 nișe laterale cu câte o statuie, amintind secta de origine și fostul spital. 

 Descoperindu-se că vechea frescă făcea vindecări miraculoase, devenind foarte venerată, numele bisericii a fost schimbat în Biserica Sf. Maria a Vieții (Chiesa Santa Maria della Vita). După ce spitalul a fost mutat în altă locație (1725),  în 1787 bisericii i s-a adăugat cupola de 52 metri înălțime, în interior baza ei fiind decorată cu statui prezentând-o pe Fecioara Maria în diferite ipostaze.

Interiorul prezintă naosul, 2 capele mari și 4 mai mici, mărginite de coloane, un prezbiteriu alungit, cu 2 coruri de lemn, deasupra celui din dreapta orga, postată în 1867 și restaurată în 1996. Altarul principal, în stil neoclasic, e surmontat de un timpan, pe care sunt așezate statuile prezentând 2 îngeri care țin un medalion decorat cu Dumnezeu Tatăl binecuvântând. Central este postată vechea frescă a Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții, flancată de statui ce prezintă Cumpătarea și Umilința.

Pentru a vedea Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”, construită în 1605  pe locul primei catedrale (1141), am părăsit Piazza Maggiore și am urmat Via Independenza., apoi am intrat pe prima stradă spre vest, unde e situat Palatul Fava (Palazzo Fava), construit în 1573 pentru familia căreia îi poartă numele. În secolul XXI a fost restaurat și din 2011 folosit pentru diferite expoziții de artă.

Era timpul să părăsesc orașul istoric. Îndreptându-mă spre una dintre fostele porți ale zidului înconjurător, mi-am ales o rută pe care să mai văd câteva clădiri istorice, prima fiind fostul Colegiu Venturoli (Collegio Venturoli). Clădirea a fost construită în 1700 pentru Colegiul Iliro-Ungar, care a funcționat până în 1781, când a fost închis la ordinul Împăratului Roman, Regele Monarhiei Habsburgice, Iosif II. Urmându-se dispozițiile testamentare ale arhitectului Angelo Venturoli, din 1822 în clădire a funcționat un colegiu pentru artiști, în 1933 transformat în Fundația Colegiului Artistic Venturoli, care sprijină tinerii artiști.

În Casa Editrice Zanichelli funcționează Editura Zanichelli, fondată în 1859 la Modena de librarul căruia îi poartă numele și în 1868 mutată la Bologna. În 1938 s-a construit actualul sediu, clădire în stil raționalist, cu un portic mărginit de 4 coloane imense, care în decursul timpului s-a extins.

Am părăsit orașul istoric și m-am îndreptat spre cazare, situată în districtul Navil, zonă mai nouă a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Inimii Sfinte a lui Isus (Chiesa Sacro Cuorre di Gesu), prima clădire religioasă construită în suburbie după demolarea zidurilor, începută în 1901 de Cardinalul Domenico Svampa , al cărui mormânt e postat în cripta bisericii și terminată în 1912 de succesorul lui. În 1929 cupola s-a prăbușit, deteriorând o parte din clădire. Până în 1935 biserica a fost refăcută, cu cupola de 60 metri înălțime, fațada împărțită de 2 pilaștri în 3 secțiuni, cea centrală prezentând un portal accesat printr-un șir de scări, delimitat prin mai multe șiruri de arcade, care încadrează poarta de intrare, deasupra căreia un mozaic îl prezintă pe Isus arătând cu o mână inima sa sacră. În partea superioară fațada prezintă 3 ferestre, decorate cu rozete, deasupra un coridor mărginit la exterior de arcade susținute de coloane, deasupra lui cornișa decorată cu sculpturi.

În interior prezintă o singură navă, care se termină cu altarul principal, decorat cu  statuia lui Isus arătându-și inima sacră.

Cele 4 capele laterale sunt dedicate Sf. Familii, Sf. Ioan Bosco, fondatorul Ordinului Salesian, Sf. Iosif, Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții.

Ferestrele sunt prevăzute cu vitralii, majoritatea prezentând sfinți.

Vis a vis de biserică se află Teatrul Testoni (Teatro Testoni Ragazzi), numit după cel mai important dramaturg bolognez. Clădirea a fost construită în 1934 și ocupată de Grupul Regional Fascist „Giancarlo Nannini”. Postbelic a fost transformată în teatru și din 1995 în teatru pentru copii.

La revedere Bologna !

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Petronio

Bologna, Italia- prin orașul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, oraș din nordul Italiei, pentru câteva zile, l-a vizitat urmând cât de cât istoria lui, prima dată înconjurând centrul istoric, pe bulevardele sale fiind situate câteva dintre fostele porți ale celui de al 3-lea zid de apărare, apoi de la Poarta Saragozza am intrat în partea de sud a orașului vechi, în aproierea căreia se află Biserica Sf. Ecaterina de Saragozza (Chiesa Santa Caterina di via Saragozza), dedicată Sfintei Ecaterina din Alexandria, construită în 1256 și refăcută în 1443.

La mijlocul secolului XVIII a găzduit iezuiți din coloniile americane, unii dintre ei fiind înmormântați în biserică. De atunci e venerată și Sf. Fecioare din Guadalupe, nume atribuit de Biserica Catolică după apariția Fecioarei Maria în acea zonă (1531).

În timp degradându-se, biserica fost reconstruită (1816-1817), primind forma actuală, în 1824 adăugându-i-se clopotnița, dotată cu 4 clopote. În 1864 fațada a fost restaurată, s-au construit noua sacristie cu altar, amvonul sculptat și aurit, lângă altarul principal 2 coruri și nișe pentru orgă și interiorul a fost pictat, pe peretele posterior al altarului principal fiind postată o pictură ce prezintă martiriul Sf. Ecaterina. Apoi altarul principal și cele din capelele laterale au fost schimbate cu unele noi, din marmură de Verona (1874) .

După Primul Război Mondial capela din stânga prezbiteriului a fost extinsă, în ea fiind creat un memorial al enoriașilor care au decedat în război. Biserica a fost restaurată în 1996.

Pe aceeași stradă se află Palatul Albergati (Palazzo Albergati), numit după familia pentru care a fost construit în 1519 și extins în 1540. În incendiul din 2008 a fost grav avariat, ulterior refăcut și din 2014 folosit pentru expoziții temporare de artă.

Urmând străduțele înguste, m-am îndreptat spre sud, până la Mânăstirea Sf. Caterina de Vigri (Monastero Santa Caterina de Vigri), construită între anii 1477-1480 și refăcută în 1687. Fiind grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, a fost refăcută, din structura inițială păstrându-se doar fațada renascentistă. În ea e înmormântată sfânta care a fondat prima mânăstire a clariselor din Bologna.

Lângă mânăstire a existat o biserică veche (1328), lângă care în 1588 s-a înființat un Colegiu, care a funcționat până în 1798, azi clădirea fiind ocupată de Colegiul privat Sf. Ludovic (Collegio San Luigi). Un secol mai târziu biserica a fost demolată (1615) și construită actuala Biserică Sf. Antonio Abate (Chiesa di Sant Antonio Abate).

Îndreptându-mă spre o altă biserică veche, am străbătut unul din numeroasele porticuri ale orașului, cu arcade înalte, care se întind pe cca. 38 kilometri, situat la fațada clădirii în care a funcționat Ospendale degli Inocenti, numită și Ospendale Bastardini, o instituție care îngrijea tinerele mame și orfanii (1797-1860). La sfârșitul anilor 1940 complexul a fost transformat în Teatrul „La Soffitta”, din 1955 numit Teatro „La Ribalta”, care a funcționat până în anii 1970, când în complex s-au amenajat birouri ale Universității Bologna, care s-au mutat în anii 1990, clădirea fiind dezafectată. După ce a fost renovată (2010), a fost utilizată pentru expoziții temporare.

În clădirea de vis a vis  azi își are sediul Tribunalului Administrativ Regional  (Tribunale Administrative Regionale) și în apropiere Biserica San Procolo.

Câteva minute spre vest și am intrat în Piața San Domenico, unde am vizitat Bazilica San Domenico, apoi m-am îndreptat spre nord , în drum trecând pe lângă Casa Berò, numită și Casa dei Carracci, o clădire din secolul XV, restaurată în 1884.

Piazza Minghetti, situată spre nord, a fost realizată în secolul XIX  după demolarea unor clădiri preexistente și construirea Palazzo della Cassa Di Risparmio (1868-1873), modificat în 1950, în el amenajându-se birourile băncii. A fost numită după Marco Minghetti, politician de dreapta, diplomat și jurnalist, ministru de finanțe, a cărui statuie a fost postată central în 1896.

De acolo am pornit să explorez o mică parte din vestul orașului istoric. Primul și cel mai important obiectiv a fost Basilica Sanctuario Santo Stefano, numită și Complexul celor „Șapte Biserici”, cea mai veche fiind datată din anul 450 e.n. Urmând spre nord strada Maggiore, am trecut pe lângă Palatul Segni Masetti (Palazzo Segni Masetti), reședință nobiliară din sec XV, în timp extins și modificat în forma actuală, păstrându-se porticul inițial.

Azi situată pe o străduță laterală, Biserica Sf. Mihai al Leproșilor (Chiesa San Michele dei Leprosetti) a fost construită în secolul XI, numită după un ospiciu care adăpostea leproși, situat lângă ea. A fost distrusă de incendiul din 1210, ulterior refăcută (1361), în timp extinsă (1761-1764) și renovată (1837). Interiorul a fost ornat cu picturi prezentând personaje și scene biblice.

Din 2023 a devenit Biserică Greco-Catolică Ucraineană.

Am revenit pe strada Maggiore, pentru a vedea Casa Isolani, clădire din secolul XIII, cu 3 etaje, cel superior susținut de un portic din grinzi de stejar, înalt de 9 metri. În 1877 fațada a fost modificată, lateral de ușa centrală creându-se alte 2 uși și ferestrele delimitate de arcade au fost restaurate. 

Spre nord am ajuns în Piața Mercanzia, zonă în care în secolul VIII a existat un mic sat, locuit de longobarzi. În perioada 1382-1391, prin modificarea a 3 case deținute de municipalitate,s-a construit Palatul Mercanzzia (Palazzo della Mercanzia), numit și Forumul Negustorilor, un tribunal în care se judecau problemele negustorilor, azi sediul Camerei de Comerț, Industrie, Meșteșuguri și Agricultură. În timp clădirea,  în stil eclectic, romanic și gotic, a fost restaurată de mai multe ori (sec. XV, XVII, 1946-1949). La fațada principală prezintă o logie, mărginită de stâlpi care susțin arcade ascuțite, deasupra ușii de intrare stemele familiei Bentivoglio și a Municipalității Bologna, în 3 nișe statui din marmură, cea centrală reprezentând „dreptatea” și în partea superioară stemele Companiilor de Arte, surmontate de creneluri.

Trecând de cele Două Turnuri (Le Due Torri) înclinate, simbol al orașului, am urmat strada care în est se termină la Poarta San Donato, în drum trecând pe lângă Biserica San Donato (Chiesa San Donato), construită în 1454, forma actuală primind-o după modificările din 1751.

Nu departe de ea se află Bazilica San Giacomo Maggiore, fostă biserică a Ordinului Augustinian (1267) și Oratoriul Santa Cecilia pe care am avut norocul să le găsesc deschise. După ce le-am vizitat, am intrat în Piața Giuseppe Verdi (Piazza Giuseppe Verdi).

Pe una din laturile ei se află Teatrul Municipal (Teatro Comunale). A fost construit (1756-1763) pe locul fostului Palat Bentivoglio, după ce Teatrul Malvezzi, existent în oraș din 1651, a fost distrus de un incendiu (1745) și numit Teatro Pubblico. În timp a fost extins cu o sală de depozitare a echipamentelor (1805), până  în 1933 fiind modificat în actuala formă. În el s-au desfășurat spectacole operă, teatru, numere de circ, etc. Din 1956 în cadrul teatrului s-a înființat o orchestră permanentă, al cărei dirijor principal a fost românul Sergiu Celibidache și în 2008 s-a fondat Filarmonica.

După 5 minute spre nord-vest am ajuns la Bazilica San Martino Maggiore (Basilica San Martino Maggiore), construită în 1227, în stil gotic și din 1293 folosită de călugării din Ordinul Carmelitan. În 1511 lângă ea s-a construit o mânăstire.  În decursul timpului clădirea bisericii a fost modificată, i s-a construit turnul-clopotniță , de 40 metri înălțime, refăcut în secolul XVIII, azi dotat cu 4 clopote, forma actuală primind-o în secolul XIX, când  s-a creat actuala fațadă principală (1879).

În apropierea ei se află Palatul Grassi (Palazzo Grassi), construit în secolul XIII pentru familia Canonici și din 1466 deținut de familia Grassi, perioadă din care s-a păstrat porticul de la fațada principală, mărginit de coloane de lemn. Din 1865 clădirea a fost preluată de armată, un secol mai târziu renovată de 2 ori (1910-1913, 1922-1934) și în 1935 a devenit sediul Clubului Ofițerilor.

Pentru a vedea alte 2 palate, am străbătut străduțele spre sud. 

Palatul Bocchi (Palazzo Bocchi), clădire în stil renascenstist, a fost sediul Academiei Hermatena, fondată în 1546 de scriitorul, lector universitar Acchile Bocchi. De-a lungul fațadei se pot vedea inscripțiile originale, un verset din Psalmul 120 al Psaltirei scris în ebraică- , „Izbăvește-mă de mincinoși, Dumnezeule! Zâmbesc atât de dulce, dar mint printre dinți.” și un text preluat din Epistola 1 a lui Horațiu, în latină – „fă bine, vei fi încoronat”.

Palatul Boncompagni (Palazzo Boncompagni) a fost construit în 1537-1548  de Arhiepiscopul catolic Cristoforo Boncompagni, nepotul Papei Grigore XIII.

Am ieșit pe via Dell Indipendenza și, prin porticurile care o mărgineau, m-am îndreptat spre nord. După  5 minute am intrat în Piața Giuseppe Garibaldi (Piazza Giuseppe Garibaldi), în care din 1900 tronează Monumentul lui Garibaldi (Monumento a Garibaldi), statuia din bronz, prezentându-l pe general călare, fiind situată pe un soclu înalt, decorat cu sculpturi în piatră și inscripționat.

În acea zonă a existat Mânăstirea Sf. Maria Magdalena care în timpul ocupației franceze (1796-1816) a fost dezafectată și pe locul ei construită Arena Soarelui (1810), în care vara s-au desfășurat spectacole de teatru, circ, baluri,  etc. Pentru ca reprezentațiile să poată avea loc și iarna, arena a fost modificată, creându-se Teatrul Arena Soarelui (Teatro Arena del Sole), a cărei fațadă (1888) s-a păstrat până azi, prezentând un portic, mărginit de 3 arcade, susținute de perechi de coloane, frontonul fiind decorat cu statui. Din 1916 în clădire s-au proiectat și filme, în anii 1949 teatrul ajungând să fie transformat în cinematograf. În anii 1980 a fost achiziționat de Primărie, restaurat și reamenajat în 3 etape, fiind transformat în actualul teatru, inaugurat în 1995.

De acolo m-am îndreptat spre partea de vest a orașului istoric, unde aveam câteva obiective pe care doream să le văd neapărat.

Lângă una din porțile din al doilea cerc de ziduri (sec. XIII) în 1204, în cadrul unui complex care găzduia pelerini, ulterior și săraci, s-a construit Oratorio San Bartolomeo di Reno (capela). Pentru realizarea canalul Reno (sec. XIV), excavându-se o parte din zonă și demolându-se niște case din apropiere, s-a descoperit icoana Sf. Maria cu Pruncul, care a fost postată în biserică. În timpul unei secete mari (1561), când icoana a fost purtată într-o procesiune, a început să plouă torențial și, considerată miraculoasă, icoana a fost numită Sf. Maria a Ploii (Madonna della Pioggia), de atunci Chiesa San Bartolomeo di Reno fiind numită și Chiesa Santa Maria della Pioggia.

După ce tavanul s-a prăbușit în timpul unei slujbe (1729), când nimeni nu a fost rănit, biserica a fost refăcută în forma actuală, fațada principală prezentând un portic mărginit de arcade, susținute de coloane și în partea superioară 3 ferestre ale fostei Capele a Companiei Negustorilor.

Interiorul prezintă o singură navă și 6 capele laterale, decorate cu picturi din secolele XVI-XVIII, restaurate postbelic.

În secolul XVIII în biserică s-a postat statuia Maicii Domnului a Providenței (sec. XIII), azi păstrată într-o încăpere din stânga altarului principal.

Pe aceeași stradă se află Palatul Gnudi (Palazzo Gnudi), creat de familia Malvasia la începutul secolului XVI prin unirea câtorva case. În decursul timpului a avut alți proprietari, în 1747 fiind deținută de Raffaele Gnudi. După moartea sa, averea fiind împărțită între cei 3 fii, dintre care Antonio, devenind marchiz, a decorat interiorul palatului cu fresce și statui. Bombardamentele din 1944 l-au distrus, ulterior a fost reconstruit și deținut de numeroși proprietari. Azi este folosit pentru evenimente publice, conferințe, etc.  

Mergând spre sud, am ajuns la Biserica San Giorgio in Poggiale (Chiesa di San Giorgio in Poggiale), construită în perioada 1589-1633 pe locul unei biserici din 1237,  cu o mânăstire adiacentă, terminată în 1642.  Un secol mai târziu s-au adăugat capela sacristiei, turnul-clopotniță și biserica a fost dotată cu o orgă. Sub Napoleon a fost desființată, ulterior restaurată și preluată inițial de Ordinul Fraților Minori Conventuali (1824-1842), apoi de iezuiți (1882). Fiind avariată de bombardamente  (1943), a fost restaurată (1977) și folosită pentru expoziții, concerte, conferințe. Din 1922 în fosta biserică funcționează Biblioteca de Artă și Istorie (Biblioteca d’arte e di storia).

Îndreptându-mă spre o altă bazilică, în drum m-am oprit la Piața de Ierburi (Mercato delle Erbe). A fost construită în 1910 și în ea au fost mutate din Piazza Maggiore tarabele comercianților ambulanți (treccole). După ce a fost grav avariată de bombardamente, a fost refăcută și Redeschisă în 1949. După renovarea din 2014, pe lângă zonele cu legume, s-au amenajat restaurante, cofetării, magazine, ulterior desființate, azi fiind folosită doar pentru vânzarea produselor alimentare.

La sud de piață se află Bazilica Sf. Francisc (Basilica San Francesco). Încă din 1213 în Bologna existau călugări franciscani din ordinul Fraților Minori Conventuali, pentru care în 1222 Sf. Francisc s-a deplasat în oraș și le-a predicat.  Primind permisiunea autorităților civice, cu ajutorul Papei Grigore IX, au construit actuala bazilică, inițial cu un turn-clopotniță (1236-1263), cu un clopot, al doilea, înalt de 48,5 metri, fiind ridicat în perioada 1397-1402, prevăzut cu 5 clopote, când s-a construit și prima capelă privată, a familiei Muzzarelli. În timp s-a extins cu numeroase capele, multe eliminate în timpul restaurărilor din secolul XIX, azi interiorul fiind format din 3 nave și 9 capele, între care Capela San Bernardino din secolul XV.

În secolul XIV, adiacent bisericii, minoriții au construit o mânăstire, un secol mai târziu extinsă spre sud, azi încăperile ei având diverse utilizări, exemplu ca birouri financiare. Sub francezi ordinul a fost desființat și clădirile folosite ca punct vamal. Ulterior biserica a fost restaurată (1886-1906) și refolosită în scop religios. Ca majoritatea clădirilor orașului, biserica și mânăstirea au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic au fost refăcute, când au fost restaurate și cele 3 Morminte ale Glossatorilor (Tombe dei Glossatori), a lui Accursio și a fiului său Francesco, a juristului Odofredo și a lui Romandino dei Romanzi, plasate în secolul XIII lângă ea.

În apropierea bisericii la mijlocul secolului XIX s-a postat Coloana Imaculatei Concepții (Colonna dell Immacolata), din marmură, de 46 metri înălțime, superior cu statuia  din bronz a Fecioarei Maria cu Pruncul și pe soclu decorată cu sculpturi prezentând sfinți.

După ce mi-am făcut o impresie despre orașul istoric, urma să vizitez partea cea mai cunoscută de turiștii din întreaga lume, Piazza Maggiore, Piazza dell Nettuno și împrejurimile lor.

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Domenico

Bologna, Italia- Bazilica Sf. Ștefan- Complexul celor „Șapte Biserici”

Publicat pe de
2

Bazilica Sf. Ștefan (Basilica Santuario Santo Stefano) din Bologna, Italia, situată în partea de sud a centrului istoric, e numită și Complexul celor „Șapte Biserici” (Complesso delle Sette Chiese), fiind compusă din mai multe clădiri, construite în epoci diferite, grav avariate la începutul secolului X în marea invazie a maghiarilor, un secol mai târziu reconstruite de călugării benedictini, restaurate în anii 1880,  ultimele modificări fiind făcute la începutul secolului XX, încercând să imite Sfântul Mormânt de la Ierusalim, reconstruit de cruciați. Fațadele principale ale Bisericilor Crucifixului (dreapta), Sfântului Mormânt (central), Sfinților Vitale și Agricola (stânga) privesc spre Piața Sf. Ștefan (Piazza Santo Stefano), cunoscută anterior sub numele de Trebbo dei Beccadelli, după proprietarul caselor ce o înconjurau (sec. XIV).

Pe latura din stânga complexului piața e mărginită de fostele Palate Lupani și Bolognini, preluate de familia Isolani, în timp unite și modificate.

Pe latura din dreapta cel mai reprezentativ este Palazzo Bolognini Amorini Salina, clădire cu 2 etaje, în stil renascentist, care a fost construit în decursul mai multor secole, inițial partea stângă (1493-1551), apoi extins cu latura dreaptă (1602) și terminat în 1809, când a primit forma actuală. Ca majoritatea palatelor din oraș și acesta prezintă un portic cu arcade, lateral  mărginit de coloane cu capiteluri corintice. Deasupra lor, în mici nișe ovale, sunt situate sculpturi ce prezintă capete de personaje și animale (protome), un alt șir de sculpturi existând și la al doilea nivel, între ferestre.

Complexul s-a format începând cu anul 100 e.n. când, pe locul unui izvor natural, soția unui roman bogat a construit un templu păgân, dedicat lui Isis, zeița de origine celestă, a vindecării, fertilității, asociată cu regalitatea. Într-o capelă din apropiere, azi dispărută, în anul 393 au fost descoperite mormintele lui Vitale și Agricola, primii martiri creștini bolognezi (304), azi venerați ca sfinți de Biserica Catolică. Pentru a adăposti moaștele lor, în anul 450 Episcopul Petronius de Bologna, din 1253 sfânt patron al orașului, a construit BazilicaSfinților Vitale și Agricola (Basilica dei San Vitale e Agricola), reconstruită în secolulele X-XI de călugării benedictini. Azi fațada principală prezintă un portal central, mărginit de pilaștri care susțin o arcadă ornată, în partea superioară o fereastră cu montanți, pe părțile laterale câte o fereastră și sub cornișă mici arcade oarbe.

Interiorul prezintă 3 nave, pe lateral separate de abside prin coloane cu capiteluri ionice, alternând cu grupuri de coloane unite, toate susținând arcade și altarul principal situat pe peretele dinspre est.

În abside se află sarcofagele medievale ale celor 2 sfinți, cu simboluri cristologice în relief, prezentând 2 păuni în mijlocul unei cruci și un înger flancat de un leu și o căprioară. O parte din moaștele lor au fost luate în 786 de Regele Carol cel Mare.

În același timp cu bazilica, Templul lui Isis a fost transformat într-un baptisteriu, clădire ce dorea să imite Sf. Mormânt din Ierusalim, apa fiind sfințită de episcop cu apă din râul Iordan. La dorința sa, după deces Petronius a fost îngropat în el, moaștele lui fiind mutate în anul 2000 în Bazilica Sf. Petronio. A fost modificat în secolul XI, devenind Bazilica Sf. Mormânt (Basilica del Santo Sepolcro).

Clădirea în stil romanic, octogonală,  prezintă un altar central, a cărui fațadă veche, decorată cu basoreliefuri, între care cei 4 evangheliști, s-a păstrat până azi, amvonul, balustrada și scările fiind adăugate ulterior. Inițial bolta și pereții interiori au fost decorați cu fresce ce prezentau scene biblice (sec. XII), din care s-a păstrat doar una, azi în muzeul bazilicii. În 1804 au fost înlocuite cu fresce noi, în stil baroc, care au fost eliminate la restaurările din secolul XIX.

La Sf. Mormânt se rugau femeile însărcinate din Bologna. Ritualul consta în 33 de rotiri (vârsta lui Isus) în jurul bazilicii, după fiecare intrând în interior pentru a se ruga, ultimele rugăciuni fiind efectuate în Biserica Martyrium, la fresca Madonnei însărcinate. De asemenea prostituatele din oraș se rugau în dimineața de Paște.  

După ce Liutprand, Regele longobarzilor și al Italiei, a cucerit Bologna (727), în dreapta Bazilicii Sf. Mormânt a construit Bazilica Sf. Ioan Botezătorul. Lângă ea, în subsol, exista Biserica Mărturisitorilor. În secolul XVII cele două biserici au fost unite, bazilica fiind transformată în prezbiteriu, cu altar înălțat, accesat printr-un șir de trepte și cealaltă biserică, al cărei tavan a fost demolat, creându-se o scară de acces din bazilică, devenind criptă, în care s-au postat moaștele Sf. Vitale și Agricola, formând o singură biserică, modificată în decursul timpului, azi numită Biserica Crucifixului (Chiesa del Crocifisso).

Pereții laterali ai navei prezintă arcade susținute de pilaștri. Pe partea stângă e postat complexul statuar Plângerea lui Cristos mort (Il Lamento del Cristo morto), realizat din hârtie machiată,  înfățișând-o pe Fecioara Maria, așezată la baza crucii, avându-l pe Cristos întins la picioarele ei. În capătul navei, accesat printr-un șir de trepte, se află prezbiteriul, în stil baroc, decorat cu fresce din secolul XV, în stânga prezentând Calvarul, în spate Răstignirea și în dreapta mulțimea Noli me tangere (Nu mă atinge), în care Isus Înviat îi interzice Mariei Magdalena să-l atingă. Central se află altarul, deasupra căruia atârnă un Crucifix mare din lemn aurit (cca. 1380).

În interiorul complexului, ieșind din Biserica Sf. Mormânt, se ajunge în Curtea lui Pilat (Corte di Pilato), numele simbolizând locul în care Pilat din Pont, prefectul Iudeii la acel timp, l-a condamnat pe Isus.

Inițial cu câte 4 arcade, susținute de coloane, la începutul secolului XX extinsă, azi e mărginită în sud și nord de 2 porticuri în stil romanic, cu coloane din cărămidă. Central se află un rezervor din calcar, susținut de un piedestal, pe care sunt inscripționate numele Regilo lombarzi Liutprand și Hildeprand și al Episcopului de Bologna, Barbatus. În centrul ferestrei de sub portic, pe o coloană e situat un cocoș din piatră (sec XIV), numit „Cocoșul Sf. Petru”, postat pentru a a aminti lepădarea lui Petru de dogma lui Isus.

Din curte se intră în 3 capele mici: Capela Consolării, Capela Sf. Girolamo, Capela Sf. Giuliana de’ Banzi, din care în momentul vizitei mele (2024) 2 erau închise.

Capela Sf. Girolamo (sec. XVI)

altarul Bisericii Loreto

Din curte se pătrunde și în Biserica Sf. Treimi (Chiesa della Santissima Trinità), cu o istorie foarte controversată, fiind modificată de foarte multe ori în timp.  Istoricii presupun că Petronius a început construcția unei bazilici, care în perioada longobardă a funcționat ca baptisteriu, ulterior transformat în biserică.

Actuala formă a primit-o după refacerea din secolul XIX, cu fațada spre curte, capela și absidele spre est, ambele în stil romanic , la interior prezentând  5 nave  cu 2 travee boltite, în cruce și câteva capele.

Pe pereți s-au păstrat fresce din secolele XIV și XV și într-o nișă un grup de statui din lemn de var și ulm, Adorația Magilor (Adorazione dei Magi), datat din jurul anului 1290, cea mai veche scenă a Nașterii Domnului sculptată în lume, prezentându-i pe Fecioara cu Pruncul Isus, Sfântul Iosif și cei trei magi. Statuile au fost pictate în secolul XIV și restaurate în perioada 2000-2004, când nișa a fost închisă cu sticlă, pentru conservarea lor. .

Una dintre capele este dedicată lui Bersaglieri, fost contingent al armatei italiene.

În secolele X-XIII călugării benedictini au construit Mânăstirea Benedictină (Monastero benedettino). În primul nivel, mărginit de arcade mari preromanice, sunt postate plăci comemorative, numind eroii Primului Război Mondial, alte plăci, amintinde eroii din Al Doilea Război Mondial, fiind situate în atriumul intrării vestice. Al doilea nivel prezintă un coridor mărginit de arcade, susținute de perechi de coloane romanice, deasupra lor o friză decorată și fațada simplă, cu ferestre. Clădirile înconjoară o curte în care, central, este postată o fântână.

Din această curte se poate vedea turnul-clopotniță (campanila), construit în aceeași perioadă cu mânăstirea, refăcut în secolul XIX, dotat cu 4 clopote, din care cel mai vechi din 1521. În partea de nord a mânăstirii se află Muzeul Sf. Ștefan, cu exponatele dispuse în 7 săli și Biserica Benda. 

Citește și Bologna- prin orașul istoric

Békéscsaba, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.

Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.  

Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind  permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.

Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.

În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”  (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.

Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.

În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.

Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.

În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.  

Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.

În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.

Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.

Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.

După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.

Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.

Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.

În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.

Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.

În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.

În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.

Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional,  am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.

La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.  

După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.

Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)

Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum),  fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.

Nu departe de el, trecând canalului  Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022. 

Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.

După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.  

În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și  Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899.  După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.

Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia. 

Békéscsaba

Arad

În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.

Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.

După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.

În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată  în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.  

Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).

Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.

În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.

În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care  au supraviețuit puțini copaci.

Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.

În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.

Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál  (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)

La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.

E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.

București- de la Palatul Parlamentului la Parcul Carol I

Publicat pe de
Răspunde

Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția.  În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.

Institutul Național de Statistică

Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.

Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala  Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României,  3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.

Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia. 

Poliția Locală a Municipiului București

Serviciul Român de Informații

Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.

A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. 

Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.

Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă,  până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.

Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.

Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.

Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.

Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie  1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.

În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi  a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000  fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.

În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru,  clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.

În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.

Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.

Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.

La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.

Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.

Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită  pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.

statuie Theodor Neculuță (1859-1914)

Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată  în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.

Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte. 

Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.

statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)

În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.

Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.  

Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.

Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.

În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.

Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.

Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.

În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.

București- din Centrul Istoric pe bulevardul Regina Elisabeta

Publicat pe de
1

Dorind să văd o parte din Centrul Istoric al orașului București, de pe calea Victoriei am cotit prin stânga Muzeului Național de Istorie, pe strada Stavropoleus, numită după mânăstirea construită acolo în perioada fanariotă (sec. XVIII), spre care m-am îndreptat și eu, în drum trecând pe lângă Restaurantul „Caru’ cu Bere”, unul dintre multele monumente istorice din zonă. Având foarte mulți vizitatori, a devenit un simbol al Bucureștiului. În secolul XIX pe Calea Victoriei a existat berăria „La Carul cu bere”, proprietate a  ardeleanului Ion Căbășanu, la care au lucrat ca uceniciei cei 3 nepoți ai săi, frații Mircea. În 1889 acesta a închiriat Hanul Zlătaru și l-a predat  nepotului său Nicolae Mircea. Fiind bun afacerist, acesta a închiriat treptat mai multe prăvălii  din zonă. Obținând Brevetul de Berar,  în 1894  a cumpărat Hanul Zlătari și în 1898 a început construirea  actualei clădiri „Caru’ cu Bere”, cu subsol, în pivnițe fiind depozitate butoaiele cu bere, parter, în care funcționa un restaurant, 2 etaje, cu locuințele familiei și angajaților și un pod mansardat.

Clădirea prezintă o fațadă asimetrică, decorată cu elemente gotice, superior, central, având o nișă, în care e postată statuia unei hangițe, în spatele ei acoperișul terminându-se cu un turn. În 1924 clădirea a fost extinsă cu un nou corp, situat pe strada Lipscani, cu parterul prezentând un luminator și vitralii, iar subsolul clădirii a fost transformat în cramă de vin. În 1948 a fost preluat de Societatea Comercială a Municipiului Bucureşti.În timp clădirea s-a degradat treptat, reparațiile au acoperit picturilecu var și eliminat multe decoruri, interiorul fiind restaurat în perioada 1983-1986. Din 1999 a reintrat în posesia descendenților lui Nicolae Mircea, ulterior a fost restaurat după modelul vechi și redeschis în 2006.

Depășind-o, am ajuns la Mânăstirea Stavropoleus, un mic complex între clădirile imense. După ce am vizitat-o, am continuat plimbarea, trecând pe lângă Banca Creditului Român, azi clădire guvernamentală, situată lângă ea. Banca a fost fondată în 1904, având sediul pe strada Doamnei. În perioada 1911-1913 s-a  construit un nou sediu, actuala clădire în stil neoclasic, cu elemente seccesion, pe a cărei fațadă au fost postate sculpturi alegorice. În timp banca s-a dezvoltat, a depășit și marea criză economică din anii 1929-1933, în anii 1940 ajungând să fie una dintre cele mai puternice bănci româneșt, cu sucursale în țară și în actuala republica Moldovei, funcționând și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. După ce a fost naționalizată (1948), în clădire au funcționat  diferite instituții de stat, între care și Institutul Național de Statistică.

Vis a vis de ea în secolul XVI a existat Biserica „Nașterea Domnului”, ctitorie a boierului grec Ghiorma, mare postelnic în Sfatul Domnesc, un secol mai târziu ocupată de călugări greci,numită Biserica Grecilor, la începutul secolului XVIII refăcută pe cheltuiala negustorilor greci din oraș, apoi înconjurată de un han, care-i asigura veniturile. Avariate de cutremure, incendii, s-au ruinat, au fost demolate (hanul în1861-1863, biserica în 1871) și terenul cumpărat de Societatea de Asigurări Dacia-România, pe care și-a ridicat sediul (1882-1889), un palat cu fațadele pe străzile Stavropoleos, Smârdan (fostă str. Germană) și cea  principală pe Lipscani, prezentând central  o arcadă, mărginită de perechi de coloane, cu un balcon, în care sunt postate statui alegorice, azi numit Palatul Pinacotecii, înscris pe lista monumentelor istorice.

În 1914 societatea a închiriat palatul, apoi l-a vândut Băncii Generale Române, din 1919 numită Banca Generală a Ţării Româneşti, care în 1931 a falimentat. O parte din palat a fost ocupat de birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., restul spațiilor fiind închiriate, în final  imobilul fiind vândut Uniunii Fundațiilor Culturale Regale (1938). După naționalizare (1948), mare parte din palat a fost ocupată de Centrala Editurilor Regale, restul de firme comerciale și bănci.  În anii 1950-1955 în el a funcționat Conservatorul de Muzică și Artă dramatică „Ciprian Porumbescu”, apoi un restaurant, o cantină și o unitate a Cooperativei „Arta aplicată” (1960 -1977). Fiind avariat de. cutremurul din 1977, în anii 1979-1983 a fost restaurat și amenajat pentru Restaurantul cu autoservire Lipscani (subsol, parter), magazine, ateliere de creație Casa de modă femei și Casa de modă bărbați (etaj I); ateliere de producție (etaj II), după 1990 o parte fiind ocupată de B.C.R. și C.E.C. Bank. În anul 2013, dorind amenajarea Pinacotecii Municipiului București, palatul a fost cumpărat de Primăria București și l-a trecut în administrarea Muzeului Municipiului București. Patrimoniul pinacotecii e format din  2.546 de lucrări de pictură românească și europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 de lucrări de artă decorativă, 2.445 de lucrări de grafică, din care o parte pot fi văzute, vizitând muzeul.

Cum intrasem pe strada Lipscani, urma să văd câteva clădiri, unele pe lista monumentelor istorice, situate pe ea. Banca Chrissoveloni, numită după fondatorul grec, azi sediul Sucursalei Regionale București a B.N.R., a fost una din cele mai importante bănci româneşti din Regatul Român. Inițial Nicolae Chrissoveloni a înființat în Galați o sucursală a unei bănci din Constantinopol. După Războiul de Independență (1881), s-a mutat în București și în 1920 a înființat o societate anonimă română pe acţiuni, Banca Chrissoveloni S.A.R., între aii 1923-1928 construindu-i sediul, actualul palat, în stil renascentist, dotat cu generator de electricitate, centrală termică și ventilație artificială, telegraf propriu, rețea de telefonie internă, puț de mare adâncime pentru alimentarea cu apă, lifturi, etc., pentru angajați, la etajele superioare fiind amenajate bucătăria cu sală de mese, sală de sport, sală de scrimă, cu vestiare, pe care din păcate nu l-a văzut terminat, decedând înainte de finalizare. În timpul marii crize economice (1929-1933), pentru a evita falimentul, familia a vândut palatul Băncii Naționale, care i-a păstrat numele vechi până în 1950. Palatul a fost restaurat în perioada 1993-1998.

Primul palat al Băncii Naționale a României a fost construit pe terenul care în secolul XVII se afla Hanul Şerban Vodă, preluat de stat o dată cu secularizarea averilor mânăstirești (1863) și în 1883 demolat, pentru construirea sediului B.N.R., lucrări începute un an mai târziu, întârziate de războiul ruso-bulgar (1885), când piatra de Rusciuk folosită nu a mai putut fi transportată și până în 1890 clădirea în stil eclectic, cu elemente renascentiste și din clasicismul francez, de formă dreptunghiulară, în colțuri cu pavilioane acoperite de cupole, cu fațada principală pe strada Lipscani, deasupra căreia central se înalță o cupolă impunătoare,  restul fiind delimitat de străzile Mogoșoaia, Smârdan și Doamnei, fiind terminată. În timpul Primul Război Mondial a fost ocupat de armata germană (1916-1918), ulterior extins și reamenajat, în 1923 cumpărând  2 clădiri învecinate, imobilul  Zaharia și Teatrului Modern, ultimul legându-l de palat printr-o pasarelă, creată la primul etaj (1926) la nivelul etajului I, în perioada 1929-1930 înălțând cu un etaj cele 3 aripi secundare și unificându-le prin crearea cornișei uniforme. Fațada principală prezintă ușa centrală, prevăzută cu un fronton semicircular, deasupra lui, la primul etaj, un balcon, în care se deschid 3 uși, mărginit de 4 coloane cu capiteluri corintice, care susțin cornișa, pe care e creată o lucarnă, în care se află un ceas și pe lateralele ei câte o statuie.

Fațada se termină lateral cu 2 pavilioane asemănătoare părții centrale, cu balcon și coloane, pe fiecare fiind postate câte 2 statui, prezentând Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan).  În palat funcționează și un Muzeu, inaugurat în 1997, care etalează seriile numismatice emise de Banca Națională a României, însemne bancare, portrete ale guvernatorilor băncii, colecții adunate încă din 1933 și afișate în primul muzeu amenajau în palat (1943), din 1952 păstrate de Academia Română, spațiul fiind ocupat atunci de Ministerul Finanțelor

Strada Lipscani, în secolul XVIII numită Ulița Lipscanilor, după negustorii care vindeau mărfuri aduse de la Leipzig, când lega centrul comercial al Bucureștiului de Podul Mogoșoaiei, azi între calea Victoriei și calea Moșilor străbate Centrul Istoric.   

În timp pe stradă s-au construit mai multe hanuri, unul fiind cel ridicat în secolul XVII de Domnitorul Șerban Cantacuzino, în 1880 dărâmat pentru construirea Băncii Naționale și altul fiind Hanul cu Tei, construit în 1833, care a supraviețuit până azi. Strada e mărginită de clădiri în stil eclectic, cu elemente renascentiste, baroce, neoclasice, rococo,  construite la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, care în 1948 au fost naționalizate și în anii 1980 au devenit locuițe folosite de țigani. Treptat casele s-au degradat și la începutul anilor 2010 a început restaurarea zonei, în timpul lucrărilor fiind descoperite ruinele mai multor foste hanuri medievale.

Înaintând pe ea, la etajul unei clădiri situată pe colț, care a aparținut familiei Dalles, am văzut o placă inscripționată Muzeul „Micul Paris”, aducându-mi aminte de secolele XIX-XX când Bucureștiul era numit așa, probabil datorită influențelor arhitecturii franceze. De fapt era numele muzeului particular înființat în anii 2017-2018 de Eugen Ciocan, despre care am citit, ulterior vizitei mele, că este absolvent al secției de regie film, fost om de televiziune și fotograf, inițial ca și cabinet foto, care funcționează și azi, apoi ca muzeu, în care încăperile sunt amenajate pentru a reda viața burgheză de la începutul secolului XX, cu mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, ornamente, fotografii, o colecție adunată de el în decursul a 20 de ani, cuprinzând peste 1.000 de obiecte.

Nu departe, pe aceeași parte a străzii, se află Teatrul Avangardia-Sala Rapsodia, clădire în care în 1916 a funcționat Cinema Zaharia, numit după proprietarul ei, în anii 1930 cinematografele reunite Capitol și Roxy, la începutul anilor 1940 fiind amenajat și Teatrul Tudor Mușatescu, sub comuniști transformat în  Ansamblul Rapsodia şi în Ansamblul Artistic al Consiliului Central al Sindicatelor (CCS). Azi, pe lângă teatrul independent, în clădire funcționează un restaurant și mai multe companii.

Am ajuns la obiectivul, pentru mine principal, mult cunoscuta Librărie Cărturești, clădire deținută din 1903 de familia de bancheri Chrissoveloni.

Sub comuniști  a fost confiscată și transformată în Magazinul Familia. După 1990, recuperată de urmașul familiei, actualul proprietar Jean Chrissoveloni, acesta a restaurat-o și amenajat-o ca librărie.

Numeroasele cărți sunt etalate în rafturi, situate pe 6 niveluri, parter și 5 etaje, al doilea etaj fiind prevăzut cu suprafețe mai mari, susținute de șiruri de coloane, de la el pornind alte coloane, care susțin tavanul, deasupra căruia se înalță celelalte etaje.

M-am întors și, pe lângă Muzeul Micul Paris, am părăsit strada Lipscani, îndreptându-mă spre Biserica „Sf. Nicolae” Șelari, atestată documentar din 1677 într-un act de vânzare al unui teren de lângă ea. Fiind preluată și îngrijită de breasla pielarilor, aceștia au numit-o Biserica „Sf. Nicolae”, după patronul lor spiritual. În 1700 nepotul Domnitorului Șerban Cantacuzino, ajutat de 2 negustori, a înlocuit-o cu o biserică din piatră. Degradată în timp, în secolul XVIII a fost reparată de Domnitorul Constantin Mavrocordat. Cutremurul din 1802 a distrus-o și în 1804 a fost refăcută. În 1820 la biserică s-a înființat prima tipografie de muzică bisericească din orientul ortodox.

În 1827 biserica a fost vândută Mitropoliei. Fiind degradată de cutremure, a fost demolată și în 1868, cu banii adunați de enoriași și donația făcută de Principele Carol I, construită actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Gh. Tattarescu, prezentând personaje, scene biblice și pe peretele de vest al pronaosului pe Principele Carol I, împreună cu Principesa Elisabeta. În perioada 1994-1998 biserica a fost reparată și din 1999 pictura a fost restaurată. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Am intrat pe strada Doamnei, pe vremuri numită după proprietarul zonei „Ulița Bărcănescului”, unde în perioada 1906-1912, la sugestia lui George G. Assan, președintele camerei de comerț, pe un teren donat de ministrul industriei, Ioan Lahovary, Regele Carol I a construit Palatul Bursei, o clădire în stil neoclasic francez, cu subsol, parter, 2 etaje decorate cu pilaștri, cu capiteluri ionice, la etajul superior având balcoane cu balustrade metalice, cornișe întrerupte, mansardă cu lucarne și pod, situată pe 2 străzi.

Pe colț, deasupra intrării principale, s-a creat un balcon curb, mărginit de perechi de coloane, care susțin un mare arc, cu frontonul semicircular, pe care superior s-a postat un basorelief prezentând capul unui leu, încadrat de 2 personaje alegorice: în stânga o femeie îmbrăcată în voaluri, sprijinindu-și mâna stângă pe coada unui ciocan, reprezentând Industria, în partea dreaptă zeul Mercur ținând în mâna stângă un sceptru încolăcit de 2 șerpi (caduceu) și în cea dreaptă o ancoră, reprezentând Comerțul. Din 1955 clădirea a fost ocupată de Biblioteca Centrală de Stat, Biblioteca Națională a României și din 2008 clădirea a fost retrocedată Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București.

Venise timpul să părăsesc Centrul Istoric. Îndreptându-mă spre un pasaj, am trecut pe lângă Palatul Nou B.N.R.. ridicat în 1938, pentru extinderea spațiilor băncii,  între străzile Doamnei, Lipscani, Smârdan și Eugeniu Carad, pe locul unor clădiri expropriate prin Decret Regal. Afectat de cutremurul din 1940, a fost refăcut, din cauza războiului lucrările durând cca. 10 ani. Clădirea prezintă 5 etaje, fațadele placate cu piatră de Vraţa, la intrarea principală din strada Doamnei trepte ample, placate cu granit de Măcin.

Am ajuns la Pasajul Macca-Villacrosse, prin care urma să ies în calea Victoriei. La începutul secolului XVIII între strada Lipscani și calea Victoriei a existat  Hanul Câmpineanu, deținut de frații francezi Petrache, apoi moștenit de una dintre fiice și numit după soțul ei, arhitectul Xavier Villacrosse, Hanul Villacrosse. Dorind să construiască Palatul Filarmonicii,  Societatea Filarmonică a cumpărat partea centrală a terenului. Nereușind, a vândut-o unui antreprenor ungur, care a construit Hotelul „Stadt Pest”, o clădire cu etaj, ce a încurcat planurile arhitectului Felix Xenopol, pentru realizarea unui pasaj acoperit.

Acesta a regândit pasajul, pe care l-a realizat în formă de potcoavă, ocolind hotelul, fiind accesat din străzile Lipscani, Eugen Carada și Calea Victoriei, ramura dinspre Lipscani fiind numită pasajul Villacrosse și cea dinspre Eugen Carada numită Macca, după constructorul Macca Mihalache, cumnatul său (1861-1891). La intrarea dinspre strada Eugen Carada a creat un portal monumental, cu ușa din fier forjat, cornișa fiind susținută de 4 cariatide.

La intersecția celor două ramuri a creat o rotondă, acoperită cu vitraliu.

Pasajele au fost acoperite cu sticlă galbenă.

Azi în pasaj funcționează numeroase restaurante și cafenele cu  terase, loc devenit foarte popular.

Urmând Calea Victoriei, m-am îndreptat spre Bulevardul Regina Elisabeta. Aproapre de intersecția lor, am văzut Biserica Doamnei, numită după Doamna Maria, soția Domnitorului Șerban Cantacuzino, care în perioada 1677-1683 a ridicat o biserică,folosită ca paraclis, pe care a închinat-o Mânăstirii Cotroceni. În decursul timpului a fost avariată de numeroasele cutremure, în 1868 a fost refăcută, în 1906 renovată și din 1915, prin Decret Regal, declarată monument istoric național. Clădirea, în stil brâncovenesc,desupra căreia se înalță turla octogonală,  prezintă un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane. Pronaosul e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de coloane masive, decorate cu sculpturi. Pictura interioară, realizată în secolul XVII, a fost restaurată în 1970 și 2003-2005, perioadă în care s-a restaurat și clădirea.

Ajungând în intersecție, în față mi s-a arătat Piața Drapelului, loc pe care începând din 1652 a existat Mânăstirea Sărindar, în timp grav avariată de cutremure și în 1893 demolată. Pe locul ei s-a construit o fântână, s-a postat Statuia Libertății și din 1911 s-a construit  Palatul Cercului Miltar, în 1916 ocupat de trupele Puterilor Centrale, care l-au devastat. Imediat după retragerea lor, palatul a fost reparat și în 1923 inaugurat oficial, în prezența Regelui Ferdinand I, a Reginei Maria, a Generalului Gh. Mărdărescu și alți demnitari. Sub comuniști a fost numit Casa Centrală a Armatei, în cadrul căreia a funcționat Teatrul Armatei, Ansamblul Artistic „Doina”, Clubul Sportiv „Steaua”, Asociația Sportivă „Armata București”, o Secție de Numismatică, cadrele militare și familiile lor se relaxau, participând la cercuri de muzică, dans, de pictură, etc. Palatul a fost afectat de cutremurul din 1977, între 1979-1989 a fost restaurat și a primit actualul nume. Azi palatul găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, Biblioteca Națională, înființată ca Biblioteca Ministerului de Război sub Al. Ioan Cuza, expoziții de artă românească permanente, în el se desfășoară conferințe, congrese, spectacole, concerte, etc.

În perioada 1911-1913 în București funcționau cca. 40 de săli de cinema și spectacol, toate în proprietate privată, unele deținute de actori, câteva pe actualul Bulevard Regina Elisabeta, unul din ele fiind Cinema Trianon, deschis într-o clădire din 1884, lipită de cea a Cercului Militar Național, cu parter și 2 etaje, primul etaj fiind decorat cu coloane, care susțin cornișa și arcadele ferestrelor prezentând grupuri de îngeri sculptați, al doilea etaj  cu 5 statui, prezentând  zeități: Artemis, însoțitî de ogarul său, Apollo, Afrodita, Heracle şi Orfeu purtând o cunună de lauri, în mâini ținând lira, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În 1929 în el a rulat primul film sonor din România. Sub comuniști a fost naționalizat și numit Cinematograful București, care a funcționat până în 2004, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit.

Pe cealaltă parte a bulevardului, o altă clădire monument istoric, azi găzduiește Teatrul Elisabeta și un restaurant.A fost construită în 1912, în stil eclectic cu elemente clasiciste, moderniste și art deco, pe terenul baronului austriac Jules de Waldberg. În ea au funcționat diverse instituții și Clubul Austro-Ungar. După Primul Război Mondial a fost amenajat Teatrul de reviztă „Palais de Glace” și la primul etaj Restaurantul Duval (1920), ulterior a funcționat și Cafeneaua-berărie Astoria. În perioada 1929-1948 a găzduit Micul Senat al României, la parter cu sală de ședințe, deasupra o bibliotecă și anexe.

Apoi clădirea a fost preluată de Ministerul Artelor, care a amenajat parterul pentru Cinematograful Orfeu și la primul etaj o sală de teatru. Sub comuniști parterul a devenit Oficiu Poștal, fostul teatru de la etaj sală de festivități a sindicatelor. Din 2013 clădirea a intrat în proprietate privată. Din cele 4 săli de la parter, 2  au fost ocupate de un restaurant și un bistro, celelate 2 fiind folosite pentru desfășurarea de evenimente. La al doilea etaj funcționează Teatrul Elisabeta, teatrul privat de comedie, cu o capacitate de 334 locuri, cele 2 săli ale foaierului fiind folosite și pentru diverse evenimente.

Cu fațada principală pe bulevard, ocupând și alte 2 străzi perpendiculare, se află Primăria Municipiului București, o clădire în stil neoromânesc, construită între anii 1916-1918, pe „maidanul lui Duca”, un teren viran situat vis a vis de Parcul Cișmigiu, care a fost preluată de armata germană de ocupație și folosită de Comandatura Generală Germană. După încetarea Primului Război Mondial în ea s-a mutat  Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.

Fiind grav avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, postbelic a fost reconstruită, înălțată cu un etaj, extinsă în forma actuală și ocupată de Primăria Generală, sub comuniști devenind Sfatul Popular București și după 1989 Primăria Municipiului București. În perioada 2011-2016 clădirea a fost renovată, când Primăria a fost mutată temporar, revenind la terminarea lucrărilor.

O altă clădire monument istoric, ocupată azi de Arhivele Naționale, a fost construită în perioada 1885-1887, ca sediu a Monitorului Oficial, publicația oficială a statului român. Ulterior în ea a funcționat Secretariatul General al Consiliului de Miniștri. Din 1959 a intrat în administrația Arhivelor Naționale, inițial servind ca depozit și după demolarea Mânăstirii Mihai Vodă, care era sediul Arhivelor Statului, acesta s-a mutat în ea. În cadrul arhivelor, cu  filiale în toată țara, se păstrează numeroase documente, cel mai vechi fiind un pergament din 1374 prin care Domnitorul Vlaicu Vodă dăruia Mânăstirii Vodița 3 sate, veniturile de la 8 pescării de la Dunăre și alte bunuri. De asemenea în sălile de studiu pot fi cercetate inscripții din cancelariile domnești medievale, Arhiva Casei Regale, Arhiva Comitetului Central P.C.R. și multe alte documente vechi.

În dreapta ei, pe colț, se află o altă clădire monument istoric, în care funcționează Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Asociația Magistraților din România și Institutul Național de Expertize Criminalistice. A fost construită între anii 1929-1932, în stil art deco, cu subsol, parter, 6 etaje și mansardă, de Asociația Generală a Medicilor Veterinari din România, cu banii adunați din cotizațiile celor cca. 500 de membri și un împrumut de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, la inaugurarea Palatului Asociației Medicilor Veterinari participând și Regele Carol II al României. Pentru a se putea restitui împrumutul, palatul a fost închiriat Ministerului de Justiție, care a funcționat acolo până în 1937. Clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, apoi de bombardamentele din 1944 și pentru a putea fi reprarată, a fost iar închiriată. În 1948 a fost naționalizată și din nou ocupată de Ministerul Justiției.

București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

Publicat pe de
1

După ce am văzut câteva obiective istorice de pe și din jurul Dealului Mitropoliei București, m-am îndreptat spre Piața Unirii. Pe vremuri ocupată de hale și tarabe comerciale, după cutremurul din 1977 acestea au fost desființate, clădirile vechi demolate și creată actuala piață, străbătută de Bulevardul Victoria Socialismului, azi Bulevardul Unirii.

La comanda lui Nicolae Ceaușescu, începând cu anul 1987 în piață s-au creat „Fântânile decorative”, una centrală, mare și 44 mai mici, toate placate cu marmură, sau granit, decorate, unele înconjurate cu grilaje metalice.  

În timp fântânile s-au degradat, sistemele de apă s-au stricat, decorurile au dispărut…

În anii 2015-2019 sistemul de fântâni a fost  refăcut, s-a creat „Simfonia Apei”, în care jeturile de apă ale fântânilor „dansează” pe muzica din fundal, sub jocuri de lumini. Ocupând o suprafață de 16.200 metri pătrați și sistemul de fântâni întinzându-se pe 1,4 kilometri , Academia Recordurilor Mondiale (World Record Academy) l-a omologat ca „Cel Mai Lung Șir de Fântâni Coregrafice Sincronizate din Lume”. 

Îndreptându-mă spre Centrul Istoric, am traversat Parcul Unirii, la capătul căruia în 2022 a fost dezvelită statuia Decebal. Bustul ultimului Rege al Daciei (87-106) e postat pe un soclu înalt, pe care sunt inscripționate campaniile sale militare împotriva romanilor. 

Centru Istoric al Bucureștiului, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice, ocupă o suprafață de cca. 0,5 kilometri pătrați, cu 48 de străzi și 5 piețe, din care, neavând mult timp la dispoziție, urma să văd doar o mică porțiune.

Pe strada Franceză, considerată cea mai veche stradă din București care a păstrat aproximativ același traseu ca în perioada medievală, se află ruinele Palatului Voievodal „Curtea Veche”, sit arheologic care poate fi accesat vizitând Muzeul Palatul Voievodal, pe care l-am găsit închis. În acea zonă inițial a existat o cetate, construită de Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, pe care Domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș a refăcut-o și ridicat-o la rangul de Curte Domnească, similară celei din Târgoviște. Cuprindea Palatul Voievodal, cancelariile domnești, Biserica Domnească, case, grajduri, grădini, etc., în timp distruse de un incendiu (1718) și de marele cutremur din 1738, ulterior înlocuite cu o nouă curte domnească.   

Biserica Domnească „Buna Vestire” „Sf. Anton” -Curtea Veche, considerată cea mai veche din București, a fost construită în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1558-1559) și terminată de urmașul său Petru (Pătraşcu) cel Tânăr (1559-1568), când prezenta  naosul pictat și în locul actualului pronaos un pridvor mare, încorporat în biserică de Domnitorul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), care a refăcut și pictura.

În 1847, în timp ce se juca, un copil a aprins din greșeală păcura dintr-un butoi. Purtat de vânt, focul s-a extins și a distrus toată zona, omorând și 15 oameni. Biserica fiind grav avariată, până în 1852 Domnitorul Gheorghe Bibescu a refăcut-o în stil neogotic, când  s-a efectuat și pictura interioară. Fiind găsită într-o biserică distrusă de incendiu,  în ea a fost adusă icoana „Sf. Cuv. Antonie cel Mare”. Pentru că a rezistat flăcărilor, fiind considerată miraculoasă, biserica a primit și hramul „Sf. Anton”.

În perioada 1928-1935, sub supravegherea atentă a lui Nicolae Iorga, biserica a fost restaurată în forma inițială, fațadele și turla prezentând  șiruri de cărămidă aparentă, alternând cu panouri de tencuială.

Portalul, decorat cu piatră sculptată (1715), a fost restaurat. Lângă biserică s-au construit o nouă clopotniță și 2 case parohiale, azi în ele funcționând un muzeu și un centru social.

După cutremurul din 1977 biserica și clopotnița au fost reparate, când s-a restaurat și pictura interioară. Pe latura nordică se poate vedea un tablou vechi ce-i prezintă pe ctitorii bisericii,  Domnitorul Mircea Ciobanul și soția sa Doamna Chiajna, fiica Domnitorului Petru Rareș al Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare, singura doamnă din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Lângă Curtea Veche se află Hanul lui Manuc, monument istoric, ultima dată restaurat în 2009, azi cuprinzând hotel, restaurant, cramă și grădină de vară, foarte frecventat mai ales pentru bucătăria sa tradițională și vinul de calitate.

Hanul e numit după negustorul armean și dragoman Emanuel Mârzaian, numit și Manuc Bei, un „ diplomat” armean, care în 1806 ajungând în București, din cauza războiului ruso-turc, nu a mai putut părăsi orașul.

Fiind foarte bogat, a cumpărat multe moșii și un fost teren  al Curții Vechi, de pe malul Dâmboviței, pe care până în 1808 a construit hanul cu 15 pivnițe boltite în subsol, la parter 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere de servitori, bucătării și la etaj 107 odăi, unele închiriate pe termen lung, altele folosite de vizitatori. Ele înconjurau o curte, în care staționau căruțele și trăsurile, prevăzută cu o mică grădină și o cafenea. În partea dinspre râu a construit un chei de piatră. După canalizarea Dâmboviței, când s-a amenajat Hala de Carne, pe el a construit câteva prăvălii.

Manuc a avut un aport important în stabilirea relațiilor româno-ruso-turce, hanul găzduind demnitarii care negociau, în 1812 acolo fiind semnat Tratatul de pace de la București, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în urma căruia teritoriul Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru i-a revenit Imperiului Rus. După război Manuc a părăsit Bucureștiul, mutându-se cu familia pe moșia sa de la Hîncești. Deși a dorit să vândă hanul, până la găsirea unor cumpărători a decedat (1817). Majoritatea averii fiind în Țara Românească și moștenitorii fiind minori, aceasta a fost administrată de epitropi, care au arendat proprietățile, din 1827 fiind preluate de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838 a avariat grav hanul și s-a dorit demolarea lui, oprită de Murat, fiul lui Manuc, devenit major. Neavând suficienți bani pentru a-l reface, a fost nevoit să-l vândă, în 1841 acesta intrând în proprietatea pitarului Dimitrie Iconomidis (Economu), apoi a celor 3 copii ai săi, care l-au arendat și după câțiva ani l-au vândut lui Lambru Vasilescu (1861-1862).

Acesta l-a reparat și, mutând fostele prăvălii în partea stradală, l-a extins cu noi camere, accesate prin cerdacuri. În interior a amenajat 2 săli mari, folosite pentru petreceri, evenimente, din 1878 pentru spectacole de teatru, baluri mascate și fostul han a primit numele de „Marele Hotel Dacia”.

Sala Dacia a găzduit numeroase întruniri politice, printre cele mai importante fiind cele dinaintea Primului Război Mondial, acolo întâlnindu-se politicienii care doreau intrarea în război, urmărind eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România și Bucovina, între care Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Octavian Goga.

Am continuat plimbarea pe strada Franceză, mărginită de case, majoritatea construite din secolele XIX-XX, după distrugerea celor vechi de incendiul din 1847.

Am ajuns la Biserica „Sf. Dimitrie-Poștă”, situată în spatele Palatului Poștelor, a patra biserică construită pe acel loc în decursul secolelor, prima, atestată documentar din 1655, fiind o Biserică de lemn, înconjurată de câteva chilii, închinată Mânăstirii Vladatos din Salonic, numită popular Biserica de Jurământ, în ea fiind aduse părțile aflate în proces de judecată și puse să jure că vor spune adevărul. Fiind grav avariată de oștile lui Sinan Pașa, ajunse în București, în timpul invadării Țării Românești, a fost refăcută (1674) de vornicul Badea Bălăceanu și numită după el Biserica Bălăcenilor.

Deteriorată în timp și grav avariată de cutremurul din 1738, a fost dărâmată și pe locul ei Stroe Râmniceanul, împreună cu logofătul Radu, au construit o nouă biserică de zid, Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1741-1746), menționată într-un act al Domnitorului Constantin Racoviță (1755) ca aparținând administrativ (metoh) de Episcopiile Râmnicului și Buzăului. În 1797 biserica era deja în stare avansată de degradare. Cutremurul din 1802 a avariat-o grav și doi ani mai târziu un incendiu a distrus-o.

În perioada 1807-1819, la insistențele Episcopului Buzăului, a început reconstrucția ei, oprită pentru un timp. În 1826 interiorul a fost pictat, apoi lucrările s-au oprit din nou, biserica fiind finalizată între anii 1837-1842. Doar după câțiva ani un incendiu (1847) i-a distrus acoperișul și o parte din interior, astfel biserica a trebuit refăcută din nou, lucrări terminate în 1852.

Clădirii, în stil neoclasic, i s-a reconstruit o turlă din lemn, învelită cu tablă,  interiorul a fost pictat de Carol Pop de Szathmary în stil realist, fiind singura pictură murală a acestuia care s-a păstrat până azi. Pe fațada principală, cu 6 coloane ionice și o friză superioară, pe care sunt pictate personaje religioase, la nivelul ușii de intrare se află singura piesă păstrată din vechea biserică (1741): chenarul ușii.

După Primul Război Mondial biserica, abandonată și într-o stare avansată de degradare, a fost propusă demolării, dar a scăpat datorită insistențelor juristului și diplomatului I.C.Filitti care, cu ajutorul Primarului Capitalei, a restaurat-o și în 1930 a fost redeschisă. Cutremurele care au urmat (1940, 1977) au avariat-o ușor, de fiecare dată fiind reparată.

Din anul 2009 a devenit Paraclis studențesc, atunci adăugându-i-se și hramurile „Sf. Pantelimon” și „Sf. Haralambie”, ale căror moaște sunt păstrate în ea, alături de moaștele Sf. Antipa, Ierarhul Pergamului și ale Cuv. Nicanor. Biserica găzduiește și singura icoană din București a Sf. Iuda Tadeul, ocrotitorul celor deznădăjduiți.

În clădirea din stânga bisericii, construită în secolul XIX ca anexă a Palatului Poștelor, folosită pentru conferințe, adunări festive și interbelic de companii private de teatru, după naționalizare a funcționat Teatrul Tineretului și din 1961 până azi Teatrul de Comedie, atunci condus de actorul Radu Beligan.

statuia Gheorghe Dinică, postată în anul 2012

Pe lângă Muzeul Naţional de Istorie a României, am ieșit în Calea Victoriei. Muzeul funcționează într-o clădire patrulateră, cu 3 etaje, înconjurată de 4 străzi, realizată în stil neoclasic. A fost construită în perioada 1894-1900 ca Palatul Poștelor, pe locul Hanului Constantin Vodă, ridicat de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, distrus de marele incendiu din 1847  și ulterior demolat. Fațada principală, mărginită de două corpuri cu cupole, prezintă un portic susținut de 10 coloane dorice, accesat pe șiruri lungi de scări. Deasupra intrării inițial au fost postate 10 statui alegorice, distruse în cutremurul din 1940, azi existând doar 2 sculpturi, una prezentându-l pe zeul Mercur, cealaltă o alegorie reprezentând Mecanica, ca simbol al progresului științei.

Din 1970 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și în 1972 deschis Muzeul Național de Istorie, cu expoziții permanente, ocupând 50 de săli, subsolul și curtea interioară, în care au fost etalate obiecte, bijuterii, monede, etc., descoperite de arheologi, expuse cronologic, din preistorie până în perioada contemporană, între care Tezaurul de la Pietroasele, numit „Cloșca cu puii de aur”, descoperit în 1837, brățările dacice de la Sarmizegetusa, coroanele și bijuteriile purtate de Regina Elisabeta și Regina Maria, etc. Clădirea a fost grav afectată de cutremurul din 1977 . Refacerea ei a început abia în 2002, când muzeul a fost închis și exponatele plasate în depozite. Din lipsa fondurilor, în 2015 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 2023.

Fiind încă în curs de restaurare, din tezaurul cu peste 3.000 de piese, la care în 2018 s-a adăugat și Colecția Filatelică a României, azi se pot vizita doar 3 expoziții permanente, din parter, subsol, curtea interioară și expozițiile temporare din holul central al muzeului.

Pe Calea Victoriei, în apropiere de muzeu, azi o clădire mică, între blocurile înalte, se află Biserica Zlătari „Sf. Ciprian”, construită pe locul unde se spune că în secolul XVII a existat  Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită de zlătari (aurari și argintari) pe un teren donat de Domnitorul Matei Basarab. În jurul ei s-a format o mânăstire pe care Spătarul Mihai Cantacuzino a împroprietărit-o cu moșii și, pentru a spori veniturile egumenilor, pe terenul din jurul ei a creat pivnițe și prăvălii, complex devenit spre sfârșitul secolului XIX  Hanul Zlătari (1860-1862). Cutremurele din 1802 și 1838 au distrus biserica. Sub Domnitorul Dimitrie Știrbei s-au construit actuala biserică și clopotnița, în perioada 1853-1856 interiorul a fost pictat de Gh. Tattarescu și din 1888 a devenit biserică parohială.

În 1903, pentru extinderea Căii Victoriei, hanul și clopotnița au fost dărâmate, pe locul rămas viran fiind amenajat un spațiu verde, azi ocupat de clădirea Bucharest Financial Plaza. În timpul cutremurului din 1940 turlele bisericii au fost afectate, ulterior reparate și între anii 1971-1973 refăcute în forma actuală. Azi în biserică se află Moaștele Sf. Mc. Ciprian (284-305), fost filozof și slujitor al zeului păgân Apolo din Antiohia, Siria (azi Antakya, Turcia), ulterior hirotonisit ca preot, devenind în final Episcop de Cartagina, despre care se spune că înlătură farmecele și vrăjile. Într-o casetă din stânga altarului se află mâna sa dreaptă, „făcătoare de minuni”, la care mulți credincioși se închină.

Citește și București- Mânăstirea Stavropoleus

București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Publicat pe de
1

Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.

La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul,  negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată. 

În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit  domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.

Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al  Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.

Vila Sacha Silberman Roman  a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.

În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.

Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.

Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.

Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958. 

Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”,  în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).

Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.

În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc. 

În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite. 

Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.

Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.

În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit  Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.

Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901),  s-au adunat fonduri  și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită  cu actuala biserică, în stil neobizantin,  cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri,  pentru a ilumina interiorul.  La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.

Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.

Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale,  a fost pictat în stil renascentist.

Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată  de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din  fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat  o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu. 

În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci,  în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766,  jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură. 

M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.

În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu,  împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu,  au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).

Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.

Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.

După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.

Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.

Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).

Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.

Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.

Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice. 

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută  sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.

După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.

În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate  mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.

Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.

Citește și București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Publicat pe de
1

Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită,  aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.

Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.

Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948,  a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu. 

În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”,  înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.

De acolo m-am îndreptat  spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.

Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..

După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista  monumentelor istorice.

Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.

Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor,  într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.

Pentru a vedea  două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica  Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de  Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.

Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.

Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București. 

În 1931 ultimul descendent al familiei  Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.

În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.

În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.

Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

În 1585 acolo a  a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria.  În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o  Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea  a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale.  În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.

Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.

În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.

În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.

Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut  până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind  moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.

Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.

Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.

În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.

După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.

Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.

În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o  icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.

Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul  Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.

În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta  o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.  

Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.

Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat  central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.

În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.

Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea  secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.

După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.

Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.

Citește și București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi