După ce am vizitat orașul Miercurea Ciuc am continuat drumul prin județul Harghita și după 11 kilometri m-am oprit în satul Nicolești, pentru a vedea Biserica fortificată „Sf. Nicolae”.
Pe locul ei, în secolul XV, a fost construită prima biserică care în decursul timpului a suferit mai multe modificări și a fost împrejmuită cu un zid fortificat.
Din acel zid s-a păstrat până azi partea prevăzută cu 2 bastioane.
În perioada 1777-1784 a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil baroc, cu elemente rococo.
Din anul 1992 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului Harghita.
Interiorul nu l-am putut vedea, biserica fiind închisă.
Prin fereastra ușii de intrare se vedea doar altarul unde, central, se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe. În biserică s-a păstrat și o pictură veche a Sf. Ioan Botezătorul.
O altă biserică veche, consemnată o dată cu atestarea localității (1332), se afla în comuna Mihăileni, la la 5 kilometri de Nicolești. Un secol mai târziu Biserica fortificată „Sf. Arh. Mihail” a fost reconstruită, în stil gotic (1442).
A rezistat până în timpul atacurilor turco-tătare (1661, 1694), când a fost avariată, turnul fiind distrus. După retragerea lor biserica a fost împrejmuită cu un gard de piatră, înalt de 3 metri și în secolul XVIII turnul a fost reconstruit.
Din prima biserică s-au păstrat statuia din lemn a Arh. Mihail (1510-1520), azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului și, în interior, fragmente de frescă care redau legenda Sf. Ladislau și inscripții vechi secuiești. Și această biserică a fost trecută în 1992 pe lista patrimoniului Harghita, ca monument istoric.
De acolo, după ce am traversat 4-5 localități, am intrat în județul Bacău și după aproximativ 1 oră am ajuns în satul Diaconești, amplasat între munții Ciucului și Tarcăului. La marginea lui, înconjurată de pădure, se află Mânăstirea Diaconești „Adormirea Maicii Domnului”.
Construcția a început în anul 1998, finanțată majoritar de localnici. Până în anul 2000 s-au finalizat un corp de chilii și Paraclisul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Apoi s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din bârne de molid și brad, în stil moldovenesc (2002-2004).
S-a adăugat un nou corp de chilii, prevăzut cu un atelier de pictură (2004-2005).
Pe lângă activitățile religioase, cele 30 de măicuțe pictează scene religioase, studiază muzica bizantină și chiar au editat scrieri despre sfinții din închisorile comuniste.
M-am întors în sat și m-am îndreptat spre est. După 16 kilometri am intrat în orașul Comănești. Situat pe ambele maluri ale râului Trotuș, se întinde pe o lungime de 12 kilometri, în centrul unui bazin carbonifer în care sunt incluse 34 sate din care 7 sunt exploatate economic.
Localitatea a fost prima dată atestat documentar din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1409) dar pe teritoriul ei arheologii au descoperit monede geto-dace (Huși-Vovriești), un sesterț de bronz de la Antoninus Pius (140-144 e.n.) și în apropiere, la Vermești, rămășite din neolitic.
Biblioteca Orășenească Comănești
În perioada stăpânii Transilvaniei de austro-ungari, trecând munții, multă populație s-a refugiat în Moldova și unii s-au stabilit în zona Comănești.
Pe dealul de la marginea satului, în cimitir, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon” (1815), clădire din piatră de râu, în stil tradițional moldovenesc.
În decursul timpului a suferit numeroase modificări și reparații, ultimele în perioada 1994-2000.
Din anul 1864 Comănești a primit statutul de comună, formată din 7 cătune. În timp s-a dezvoltat, în 1895 existând deja 6 biserici, din care una catolică, 2 școli și o Fabrică de cherestea. S-au exploatat cărbunele și ozocherita din zonă și s-au descoperit 4 izvoare cu apă minerală.
Din acea perioadă și până în secolul XX comuna a aparținut familiei de boieri Ghica, una dintre cele mai vechi familii nobile din Țările Române (secolul XVI), de origine albaneză. Aceștia au adus meșteri italieni care, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a proiectat și Ateneul Român din București, au construit Palatul Ghica (1880).
Clădirea, în stil baroc târziu, a fost împrejmuită de un superb parc.
Sub comuniști în palat a funcționat „Casa Pionierilor” (1945-1988).
Actual este sediul Muzeului de Etnografie și Artă „Dimitrie Ghica-Comănești”, numit după descendentul lor, fost om politic, prim-ministru al României, președinte al Senatului și Camerei Deputaților, ambasador, etc.
Aceiași meșteri au fost angajați să construiască și două gări aproape identice, una în Comănești (1898) și una în Curtea de Argeș, lucrări dirijate de un inginer român. Gara din Comănești, ridicată din cărămidă, a fost acoperită cu tablă. Pe peron patrulau jandarmi, numiți de Prințesa Ioana Ghica. Sala stației a fost folosită și pentru serbările de sfârșit de an ale Școlii Primare din comună.
Din 1952 Comănești a fost declarat oraș și doi ani mai târziu s-a construit o centrală termoelectrică pentru termoficare. După reorganizarea administrativă (1968) orașul a fost inclus în județul Bacău. Azi de el aparțin administrativ satele Podeni și Vermești. S-a dezvoltat mai ales prin înființarea unui combinat de prelucrare a lemnului (cherestea, placaje, mobilă) care după 1989 a fost închis. Până în anul 2003 rata șomajului a crescut, devenind cea mai mare din România și, în acea perioadă, orașul a fost declarat zonă defavorizată.
În oraș funcționează Catedrala „Sf. Împărați C-tin și Elena”, construită în stil tradițional moldovenesc (1992-2000). În 1994 a fost sfințit subsolul care poate fi folosit și ca adăpost civil. Biserica a fost prevăzută cu 6 clopote din care cel mai mare cântărește 700 kg.
Din Comănești până aproape de intrarea în orașul Dărmănești, la Pensiunea „Magic Garden”, unde aveam rezervată cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri.
Nu în van a fost numită astfel și celor care vor dori să petreacă o noapte în zonă o recomand cu mare căldură. Las pozele să vă dumirească.
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
După ce am vizitat orașul Pașcani, județul Iași, am continuat drumul spre est și după 11 kilometri am ajuns în satul Ruginoasa, unde se află Palatul Al. Ioan Cuza, pe care doream să-l vizitez. Satul a fost atestat documentar din 1596. Un secol mai târziu moșia, cu casa boierească și o Biserică de lemn, deținute de Duca Vodă, a fost cumpărată de familia Sturdza care a stăpânit-o aproape 200 de ani. Până la începutul secolului XIX moșia a ajuns să se întindă pe 8.000 de hectare.
Gara Ruginoasa
Vistiernicul Săndulache Sturdza a construit o fabrică de postav în care a adus să lucreze meșteri germani. Cu ajutorul lor, pe locul fostului conac, a ridicat un palat în stil neoclasic și a înlocuit Biserica de lemn cu una de zid, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, numită și Biserica Domnească, în momentul vizitei mele (2021) aflată în curs de restaurare.
În jurul lor a amenajat un parc cu alei, ornamentate cu statui, un iaz și le-a înconjurat cu ziduri înalte, prevăzute în colțuri cu bastioane (1804-1814).
Moștenitorul său, logofătul Costache Sturdza, a refăcut palatul în stil neogotic, a reparat zidul înconjurător și a modificat bastioanele în stil gotic (1847-1855). A fost locuit de soția sa și unul dintre fii, logofătul stând mai mult la Iași. Povestea palatului este una tristă. Soția s-a îndrăgostit de boierul Nicolae Roznovanu care, pentru a putea fugi împreună, a atacat palatul și în ambuscada creată, fiul a fost omorât. Au reușit să fugă în Bucovina unde s-au căsătorit.
În 1957 un alt fiu, vornicul Alexandru Sturdza, pentru un împrumut, a ipotecat Băncii Naționale a Moldovei moșia și palatul. Neputând să plătească la timp, Banca le-a vândut, prin licitație, lui Alexandru Ioan Cuza (1862), cel care a înfăptuit unirea Moldovei cu Țara Românească. Palatul a fost locuit de soția sa, Doamna Elena, care, în decurs de 2 ani, l-a refăcut. În interior s-a construit o scară centrală din marmură, pereții au fost tapetați cu mătase, camerele dotate cu șemineuri, policandre și mobilier adus din Paris. Cu grădinari germani, a reamenajat parcul înconjurător.
Domnitorul venea din când în când, mai ales în sezonul estival. În acea perioadă a avut o relație extraconjugală cu principesa Elena Maria Catargiu, soldată cu 2 fii- Dimitrie și Alexandru.
După ce a fost obligat să abdice și să plece în exil, pentru a avea bani să se întrețină, a arendat moșia. Decedat la Heidelberg, Germania, a fost adus la Ruginoasa și înmormântat, inițial într-un cavou de lângă biserică (1873), în 1907 într-o criptă amenajată în biserică, ulterior mutat la Mânăstirea Curtea de Argeș (1944) și în 1946 într-o criptă din Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iași.
Doamna Elena, împreună cu cei 2 fii ai săi și secretarul domnitorului, s-a mutat la Paris, unde a locuit până în 1882, când s-a întors la Ruginoasa (1882). Fiii din relația cu principesa au avut o soartă tragică. Dimitrie, suferind din dragoste pentru o femeie de moravuri ușoare, s-a sinucis la Paris (1888). A fost dus la Ruginoasa și înmormântat lângă biserica domeniului. Alexandru, deși bolnav cardiac cronic, s-a însurat cu Maria Moruzzi, au plecat în „luna de miere” la Madrid și după 6 luni, bolnav de ftizie, a decedat (1890), lăsându-i soției, prin testament, moșia din Ruginoasa, la care aceasta s-a întors.
Existând altercații, Doamna Elena s-a mutat la Iași și după un timp la Piatra Neamț, unde s-a dedicat operelor de binefacere. Maria Moruzzi a avut o relație cu I.C. Brătianu în urma căreia s-a născut un fiu, viitorul istoric Gheorghe I. Brătianu. Pentru ca acesta să fie legitim, s-au căsătorit la biserica castelului, doar pentru o zi (1898). În urma unui proces, intentat și câștigat de Doamna Elena, Maria a fost obligată să părăsească palatul care, ulterior, urmând testamentul lui Al. I. Cuza, a fost donat Spitalului „Caritatea” din Iași, care l-a amenajat ca Spital de Copii „Cuza Vodă” și o parte din mobilier l-a donat Muzeului Militar.
În Primul Război Mondial palatul a servit ca spital militar, apoi a fost folosit ca spital TBC. Distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pietrele din ruinele lui au fost folosite de localnici pentru construcția de case.
În perioada 1967-1978 Direcția Monumentelor Istorice a refăcut o parte din zidul de incintă, un bastion și palatul care a fost simplificat, nemaiavând cele 4 turnulețe inițiale, iar scara de marmură înlocuită cu una din lemn. Doar 13 hectare au fost reamenajate ca parc. Direcția fiind desființată (1979), lucrările s-au oprit.
În 1982 s-a inaugurat Muzeul Memorial „Al. I. Cuza” cu o secție de istorie și una de etnografie. Din anul 2015a fost declarat monument istoric. Azi se pot vizita 15 încăperi, între care cabinetul de lucru al domnitorului, o bibliotecă cu cărți aduse din Paris, o sufragerie în stil gotic, cu veselă de argint, camera de primire a oaspeților, dormitoarele, etc., unele mobilate în stil Ludovic al XV-lea.
La 9 kilometri est de Ruginoasa, pe dealul din nordul comunei Costești, în cimitir, se află Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sau „Sf. Voievozi”, declarată monument istoric în anul 2015.
A fost ridicată în 1777 de boierul Petre Palade Secară, în apropierea conacului său, an scrijelit pe lemn, în interiorul bisericii.
Clădirea, din bârne de stejar, a fost așezată pe o temelie de piatră și acoperită cu șindrilă. In timp interiorul a fost pictat și ornat cu icoane în stil bizantin, unele din secolul XIX păstrându-se până azi.
Catapeteasma și stranele vechii biserici, sculptate din lemn de stejar, au supraviețuit și ele.
În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori, soclul de piatră a fost tencuit, pereții au fost vopsiți și pictura interioară a fost refăcută. Împreună cu cimitirul, în care se află și mormântul ctitorului, biserica a fost înconjurată de un zid din gresie.
În 1938 pe latura de sud i s-a adăugat un turn clopotniță cu baza de piatră, prin care se accesează interiorul, deasupra căreia, pentru clopote, s-a înălțat un foișor închis, din lemn. Șindrila a fost înlocuită cu tablă.
Atât la exterior cât și în interior pereții au fost căptușiți cu scânduri verticale și biserica aproape că nu se mai poate compara cu cea de altădată. Totuși, există și un beneficiu. Biserica încă funcționează.
După ce am vizitat câteva obiective turistice din județul Neamț, din Târgu Neamț m-am deplasat spre est și am trecut în județul Iași. Înainte de ajunge la Pașcani, doream să văd o mânăstire situată lateral de drumul principal.
După 25 kilometri am parcat în dreptul unei pensiuni și, pe un drum lăturalnic, după câteva sute de metri, am ajuns la Mânăstirea „Sf. Cuv. Teodora” Codrii Pașcanilor.
Se spune că pe vremuri în apropiere a existat un schit de călugări, azi dispărut. În anul 1991, în memoria Sf. Teodora de la Sihla, un grup de maici au înființat un schit.
După 2 ani schitul a fost ocupat de călugări care au construit biserica, lângă ea o clopotniță și o clădire pentru chilii.
M-am înapoiat la mașină, apoi am continuat drumul spre est și după 7 kilometri am intrat în orașul Pașcani.
Orașul este situat în partea de sud a Podișului Sucevei, pe malul drept al râului Siret. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme ale unor așezări neolitice, aparținând culturii Cucuteni (5.200-3.200 î.e.n.).
scările mari
Localitatea a fost atestată documentar din anul 1419 și în 1453 făcea parte din moșia boierului Oană Pașca, după care a primit numele.
În timpul domniei lui Vasile Lupu (secolul XVII) Iordachi Cantacuzino, marele vistiernic la Curtea Domnească din Iași, a devenit proprietar pe jumătate din satul Pașcani. Acolo și-a construit un palat (1640-1650) care, refăcut în secolul XVIII, a rezistat până azi. Palatul Iordache Cantacuzino face parte din monumentele istorice ale județului. În momentul vizitei mele (2021) palatul era îngrădit și aveau loc lucrări de reconstrucție. Deși nu am avut voie să intru, peste gard am furat o poză.
Lângă palat au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1664) care, modificată în 1807, există și azi. Și ea este inclusă în patrimoniul istoric.
Familia Cantacuzino a rămas proprietară peste un secol, apoi moșia și localitatea au intrat în posesia familiei Bălășescu, de la care au fost cumpărate de vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu (1812). În acea perioadă localitatea a primit dreptul să țină 21 de iarmaroace pe an (1821) și din 1831 a primit statutul de târg. Ulterior moșia a intrat în posesia familiei Brătianu care a deținut-o până la naționalizarea din 1946.
scările mici
Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Roman-Pașcan-Iași (1869-1870), de muncitori austrieci, polonezi și germani, specializați în domeniu, când s-au construit și ateliere pentru reparații, un depou de locomotive, lângă el clădiri de locuit pentru meseriași, etc. După finalizarea lucrărilor, mulți dintre ei au rămas în Pașcani, ca angajați ai căilor ferate, punând companiei niște condiții pe care aceasta le-a onorat. Pe 2 terenuri din zona atelierelor de reparații, donate de boierul Roznovanu, s-au construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1872), o școală primară cu predare în limbile germană și polonă, un centru de cultură și au fost amenajate terenuri de sport.
Parcul Municipal
În bombardamentele din 1944 biserica a fost ruinată apoi, sub comuniști, terenul naționalizat și resturile clădirii demolate (1950). Neprimind autorizație pentru o nouă biserică, ani de zile slujbele s-au ținut în diferite locații. În 1985 doi preoți au primit aprobare pentru construcția unei case particulare, casă care, după 1989, a fost transformată în actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1995-1996), situată la capătul actualului Parc Municipal, în apropierea Lacului Peștișorul.
Localitatea a devenit un nod feroviar important. Până la sfârșitul secolului XIX s-au construit gara, 9 biserici, 6 mori, prăvălii, două hanuri, o fabrică de săpun și din 1892 a devenit sediul plășii Siretul de Jos din județul Suceava. În acea perioadă, printre mulții copii, s-au născut în Pașcani doi băieți care, în decursul vieții, au ajuns personalități cu care azi orașul se mândrește: Visarion Puiu (1879-1964)- mitropolit și Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, om politic.
Spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) orașul a fost bombadat de aviația sovietică care urmărea să distrugă nodul de cale ferată. Postbelic Pașcani a primit statutul de oraș, reședință a raionului Pașcani din regiunea Iași (1950).
Primăria Pașcani
În acea perioadă s-a înființat un centru de cultură (1949) care a funcționat în diverse locații, până în 1960, când s-a construit Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu”. Din 1997 în cadrul ei funcționează și Muzeul Municipal Pașcani, cu 3 secții: istorie, etnografie, religie, având un total de 375 de exponate.
În anii următori s-au înființat mai multe fabrici ca Fabrica de perdele, Fabrica de traductoare, Integrata, etc. Pentru a lucra ca muncitori în întreprinderile noi înființate, în oraș s-au mutat multe familii din mediul rural. Orașul s-a extins, ajungând sediu administrativ a câtorva sate, dar în 1968 a pierdut acel statut. În timp, numărul populației crescând, au fost construite noi biserici.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1982)
Din 1995 Pașcani a devenit municipiu și i-au fost arondate 5 sate.
Piața Primăriei
În centrul orașului, lângă Primărie, în anul 2005 au început lucrările pentru construirea unei catedrale. Șantierul a funcționat fără autorizație până în anul 2011 când municipalitatea a donat terenul de 3.000 de metri pătrați Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și aceasta a recunoscut legal construcția. Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” a fost inaugurată în anul 2015.
Din stațiunea Borsec, județul Harghita, m-am îndreptat spre comuna Ceahlău, județul Neamț, unde, în stațiunea Durău, îmi rezervasem cazarea. După 40 kilometri nord-est m-am oprit în satul Bistricioara pentru a vedeaBiserica de lemn „Sfinții Voievozi”, declarată monument istoric. Biserica, fără turn, fost construită înainte de 1775 din bârne de brad cioplite, așezate pe o temelie de stejar și piatră de râu, acoperită cu draniță, formând trei spații interioare cu forme diferite. Biserica a fost refăcută în anul 1831. Clopotnița de lângă ea, a fost dărâmată în anii 1937-1940. Azi se mai țin slujbe de două ori pe lună și când se fac pomeniri pentru cei decedați.
De acolo până la comuna Ceahlău mai erau doar 5 kilometri. O parte din drum am mers paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, întins pe o suprafață de 32,6 kilometri pătrați, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, după construirea unui baraj și a unei hidrocentrale (1950-1960), când au fost strămutate 22 de sate din zonă.
În comuna Ceahlău se află mai multe monumente istorice. Prima la care am oprit, Biserica de lemn „Sf. Ana; Nașterea Maicii Domnului”, a fost construită în anul 1730. Clopotnița, formând o poartă, a fost postată la intrarea spre biserică.
Este una dintre puținele biserici de lemn din Moldova care au fost pictate în interior. În pronaos pictura a fost făcută direct pe scândură și în altar pe pânza cu care au fost acoperiți pereții. Din păcate pictura s-a șters în decursul timpului.
În apropierea ei am văzut și o biserică mai nouă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Zonă de munte, cu multe secole în urmă s-au așezat pustnici care, inițial, au trăit în grote, apoi au construit schituri, multe dintre ele distruse de incendii sau avalanșe.
Pe locul unui schit vechi, Schitul Silvestru, apoi numit Schitul Hangu, după moșierul care deținea teritoriul, în 1639 s-a ridicat o biserică de piatră, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, lipit de ea, turnul clopotniță, pătrat, pe 3 nivele nivele și înconjurător chilii care, după o perioadă de timp, au ars într-un incendiu. Biserica a fost refăcută în anul 1820 și restaurată 1958.
Moșia lui Hangu a trecut în posesia marelui vistiernic Toderașcu Cantacuzino, familie care a deținut-o cam 2 secole. A preluat-o mai ales datorită poziționării ei, de acolo putându-se trece ușor în Transilvania. Pe ruinele chiliilor a fost ridicat un zid de incintă din piatră de râu, legată cu mortar, cu metereze (1672-1676).
În colțurile zidului au fost ridicate 4 turnuri, primele fiind turnul circular din colțul nord-est, cu rol de locuință și un turn mai mic, pe colțul sud-estic.
Situate pe latura de est, protejau poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se afla un alt turn, cu rol de clopotniță.
Apoi familia a intrat în posesia altor moșii, ajungând să posede aproape toată valea Bistriței, doar teritoriul Schitului Hangu nu l-au putut lua. Matei Cantacuzino, împreună cu familia, a plecat în Rusia (1791). Moșiile au rămas în administrarea unor arendași care frecvent și-au manifestat autoritatea și asupra unor părți din teritoriul schitului. Din această cauză s-au derulat mai multe procese și în 1817 domnitorul vremii a trecut o parte din teritoriile schitului în proprietatea familiei Cantacuzino.
Reveniți în țară, în incinta fostului Schit Hangu au construit mai multe case de locuit, formând o mică cetate în care, trupele ruse, ocupând zona, au staționat perioade lungi de timp. Cu ajutorul lor, Cantacuzino a reușit să-i alunge pe călugări. Apoi au construit un palat, numit azi Palatul Cnejilor.
În colțul nord-vestic s-a ridicat un turn pătrat, în apropiere două clădiri, toate cu rol de locuință.
Au fost săpate beciurile și au acoperit poarta de intrare cu o boltă (1830-1838).
Legenda spune că alungându-i pe călugări, aceștia i-au blestemat. Cert este că au ajuns să aibă datorii mari și Domnitorul Al. Ghica a scos moșiile lor la licitație. Cea de la Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza (1850). Dorind să o ocupe, s-a lovit de rezistența acerbă a familiei Cantacuzino, care s-a baricadat în incintă. Au avut loc lupte în care zidurile exterioare au fost incendiate. Unul dintre frații Cantacuzino s-a sinucis, ceilalți doi au fost arestați, duși la Iași, apoi deportați în Rusia.
Familia Sturdza a rămas proprietară dar nu a folosit palatul. Părăsit, s-a ruinat în timp.
Doar biserica a fost folosită de localnici și s-a păstrat până azi. Împreună cu fostul castel în 1955 au fost declarate monumente istorice.
Nerevendicat de urmași, azi ruinele sunt în proprietatea Primăriei Ceahlău.
O parte din fostul teren al schitului a fost ocupat de una dintre gospodăriile vecine, pentru cotețele de păsări, împrejmuite cu un gard din lemn, o altă parte a devenit loc de depozitare a unor materiale de construcții.
Ieșind dintre ruine am fost trezită la realitate de casele înconjurătoare, bine întreținute, cu curțile pline de flori.
A doua zi din concediul prin țară era pe terminate. După 6 kilometri spre sud am ajuns în stațiunea Durău, la Hotelul Brândușa.
Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).
În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.
După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.
Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).
Direcția Silvică
Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.
Direcția județeană- evidența populației
Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.
Casa de Cultură a Sindicatelor
Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.
Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.
În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).
După Al Doilea Război Mondial cultul a fost interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .
Palatul Primăriei, azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.
Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.
În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.
Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.
La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.
Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.
Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.
În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană, Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.
La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.
În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).
Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.
Ceasul cu flori
Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.
Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.
În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată de Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).
M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.
Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.
Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.
Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).
Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.
Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.
Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807) imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă. În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.
Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.
În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).
În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.
Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.
La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.
În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.
După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.
În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află statuia Episcopului Áron Márton.
Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.
Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.
Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.
Oficiul Poștal nr. 1
Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892 pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.
După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.
Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.
Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.
Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.
La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.
În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).
În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.
Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.
Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.
Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).
Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).
La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.
Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.
La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.
Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.
Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.
După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.
În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).
Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826, în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.
Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.
Casele Domokos și Csiki
Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.
În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.
În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.
Pornisem într-un mini-concediu prin țară. De la Arad, după aproximativ 3 ore, m-am oprit în județul Alba și am vizitat orașul Sebeș. Apoi m-am îndreptat spre nord, seara trebuind să ajung în Târgu Mureș, unde îmi rezervasem cazare. Normal că în acel drum doream să vizitez câteva obiective istorice așa că la 4 kilometri nord de orașul Sebeș am intrat în fosta comună Lancrăm care din 1968, când a fost desființată, aparține de municipiul Sebeș.
Pe o străduță îngustă, fosta Uliță Veche, se află Casa Memorială „Lucian Blaga”, în care a copilărit fostul poet, filozof, jurnalist, ulterior Profesor Universitar și Academician.
În secolul XIX preotul satului era bunicul lui Lucian. După ce a decedat, casa a fost moștenită de părinții poetului și s-au mutat acolo (1870). Au avut 9 copii dintre care pe cel mai mic l-au numit Lucian. Și-a petrecut doar o parte din copilărie acolo deoarece, tatăl său murind (1908), pentru a putea să-și crească copiii, mama a fost nevoită să vândă casa.
A trecut din proprietar în proprietar până în 1995 când a fost răscumpărată de statul român. Casa a fost restaurată, interioarele amenajate pentru a se expune colecțiile adunate din diverse donații și în 1998 a fost deschis muzeul memorial. În el sunt expuse piese de mobilier, documente, cărți, manuscrise, ediții princeps ale operei lui Blaga, obiecte personale, etc.
Lângă casă se afla o șură care a fost recondiționată. În ea s-au amenajat o bibliotecă și o sală destinată unor manifestări culturale ca Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, organizat anual.
M-am întors pe drumul principal și l-am urmat spre nord, depășind orașul Alba-Iulia, pe care-l vizitasem deja de câteva ori.
După aproximativ 20 kilometri am ajuns în comuna Sântimbru unde, lateral de șosea, pe o ridicătură de pământ, am văzut o veche biserică de piatră, azi pe lista monumentelor istorice. Prima biserică, romano-catolică, construită în secolul XIII, deși înconjurată cu un șanț de apărare, a fost distrusă în invazia otomană (1442).
În 1488 posesorii satului, familia nobilă Erdélyi de Şintereag, au donat terenul bisericii capitulului din Alba Iulia, cerând să se construiască o nouă biserică. Cu contribuția lui Iancu de Hunedoara a fost ridicată Biserica Reformată, în stil gotic, căreia, mai târziu, i s-a ridicat turnul. În interior se păstrează fragmente din picturile murale din secolele XV-XVI pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.
M-am îndreptat spre est, urmând un drum care mă conducea la orașul Blaj. După 14 kilometri iar m-am oprit. În satul Obreja, comuna Mihalț, se afla fostul Castel Wesselényi, pe care nu puteam să-l ratez. Inițial domeniul a aparținut contelui Eszterházy care în secolul XVIII i l-a vândut baronului Wesselényi. Moștenit de fiul său, în 1778 acesta a ridicat castelul care azi îi poartă numele.
În partea stângă a castelului a fost ridicat un grânar din care s-a păstrat până azi un zid ruinat. Exista și o pivniță, folosită în secolul XX de săteni pentru depozitarea alimentelor, care a fost dărâmată în 1996. Familia a părăsit domeniul la începutul Primului Război Mondial. Se spune că din cauză că unica sa fată s-ar fi spânzurat într-una din camerele conacului.
Cert este că în 1918 au vândut proprietatea Băncii Germane din Sibiu. Apoi a fost cumpărat de Biserica Greco-Catolică care a înființat o mânăstire, în conac un orfelinat pentru fetele rămase orfane în urma războiului și prima școală de menaj din țară, cu ateliere de croitorie, pentru gătit, în care se și predau cursuri pentru creșterea copilului, astfel fetele se pregăteau să se descurce în viitor singure. Din anul 1937 orfelinatul a primit și băieți de care aveau grijă călugării brazilieni stabiliți acolo. La finalul celui de Al Doilea Război Mondial comuniștii au interzis cultul greco-catolic, au închis mânăstirea și în 1948 măicuțele au fost mutate la Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea. Casa de copii a fost și ea închisă, aceștia fiind mutați la Turda, apoi naționalizată. Din anul 2005 a fost redată Bisericii Române Unite cu Roma.
Încă 30 kilometri și m-am oprit pentru a vizita orașul Blaj. Apoi, iar la drum, spre Târnăveni, bineînțeles cu opririle de rigoare, prima după 10 kilometri, în comuna Șona.
Localitatea, veche din 1313, purta numele Terra Scepmezeu.
A fost locuită majoritar de sași care în secolul XIII aveau o biserică, în locul numit „Zur Martinkirche” (La Biserica Sf. Martin), situat cam la 2 kilometri distanță de biserica actuală.
În secolul XVI, în partea de vest a satului, au construit Biserica Evanghelică Luterană Fortificată, înconjurată de un zid de piatră înalt de 6 metri și în afara lui de un șanț lat de 6 metri și adânc de 1 metru. În secolul XVIII clădirea a fost refăcută în stil baroc, zidul construit din cărămidă, mai jos cu 2 metri decât cel inițial. Până azi, din biserica veche s-au păstrat corul semicircular (1640) și clădirea porții de est cu două nivele, parter și etaj.
Azi comună, de ea aparțin administrativ șase sate.
Căminul Cultural
Școala Generală
În unul dintre satele aparținătoare, Sânmiclăuș, situat la 6 kilometri nord-est de comună, mă interesa în mod deosebit să ajung, deoarece acolo s-a păstrat, ce-i drept ruinat, fostul Palat Bethlen.
Încă din secolul XIV moșia a fost deținută de familia Bethlen. Unul dintre urmași, Miklós Bethlen, având cunoștințe de arhitectură, s-a hotărât să ridice un palat după planurile lui. Deși în acea perioadă construcțiile erau în stil baroc, el a construit clădirea în stil Renaștere târzie (1668-1683).
Avea formă de pătrat, cu două nivele, împărțit în 9 zone de aceeași dimensiune și nu avea curte interioară. Colțurile semănau cu niște turnuri.
În două din ele s-au amenajat pavilioane de colț și între ele, la parter și etaj, câte o terasă.
După ce clădirea a fost terminată, a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exterior un șanț cu apă, care au dispărut în timp. Un secol mai târziu clădirea a fost decorată (1765). La parter, pe ancadramentele renascentiste au fost sculptate în piatră scoici și în jurul geamurilor de la etaj au fost realizate decorații specifice barocului.
Pe frontonul porții de acces în castel a fost postat blazonul familiei Bethlen care se mai vede și azi.
Terasele au fostă mărginite cu un parapet cu balustrade.
În 1856 palatul și moșia au intrat în posesia familiei Brukenthal. Aceștia au renovat palatul și l-au transformat în Școală Agricolă.
Din 1918 domeniul a intrat în posesia statului și după cel de Al Doilea Război Mondial comuniștii l-au încadrat în I.A.S. Jidvei.
Azi Palatul Bethlen este în proprietate privată, deținut de Compania Jidvei.
Sunt speranțe că va fii refăcut și utilizat din nou. Până atunci măcar are o întrebuințare… Vecinii conacului folosesc una din pivnițe pentru depozitare.
În comuna Cetatea de Baltă, situată la 13 kilometri est, este situat un alt castel, deținut de aceeași companie. Pe vremuri a existat o fortificație pe care multă lume o confundă cu actualul castel. Ruinele ei se află pe un teren viran, la sud-vest de acesta. În comună se află o biserică, monument istoric, construită la sfârșitul secolului XIII, în stil gotic târziu, Biserica Reformată Calvină.
Turnul actual a fost creat din două turnuri pătrate, unite prin zidărie. În el s-a păstrat un clopot din 1417.
La începutul secolului XV interiorul a fost decorat cu fresce (1525). Unele dintre ele au fost descoperite în timpul restaurării din 1897. Tot atunci a fost dezgropată și cripta în care s-au găsit trei sicrie din secolul XVI.
Trecând pe lângă Biserica Greco-Catolică „Sf. Treime” (1855) m-am îndreptat spre marginea localității unde, pe un deal, era situat vechiul castel.
Castelul Bethlen-Haller a fost construit, în stil renascentist, începând cu sfârșitul secolului XVI și terminat în 1624, când proprietarul domeniului era István (Ștefan) Bethlen de Iktár, fratele Principelui Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen de Iktár.
Clădirea rectangulară, cu patru turnuri circulare, acoperite, situate pe colțuri, era formată din subsol, parter și etaj, fără curte interioară. Camerele de la parter erau destinate servitorilor și cele de la etaj împărțite pentru familie și oaspeți. De una dintre fațadele secundare a fost alipit un turn octogonal prin care se putea urca pe o scară de lemn, păstrată până azi. În stânga porții de acces în castel au fost construite anexe, pe marginea colinei o capelă și la baza colinei un grânar care, deși foarte deteriorat, se mai putea vedea în 2011.
În anul 1785 domeniul și castelul au ajuns în posesia lui Miklós (Nicolae) Bethlen de Bethlen. Acesta a renovat castelul și l-a decorat cu elemente baroce (1770-1773). În partea din față a castelului a amenajat o terasă închisă care era accesată de o scară exterioară din lemn.
Conacul a rămas în proprietatea familiei până în a doua jumătate a secolului XIX când Márkus Bethlen de Bethlen l-a vândut, după alte opinii pierdut la jocul de cărți, familiei Haller. În 1948 aceștia au fost deposedați, conacul naționalizat și folosit în diverse scopuri până când a fost transformat, decorațiile îndepărtate și a devenit secție de șampanizare a I.A.S. Jidvei.
După 1989 castelul a fost retrocedat familiei Haller. Aceștia l-au vândut familiei Necșulescu, proprietarii Companiei Jidvei, care au menținut activitatea secției de șampanizare. Din anul 2003 au început lucrările de restaurare care, la momentul vizitei mele (2020) erau pe cale de finalizare, proprietarii amenajând spațiul pentru diverse degustări de vinuri și nu numai. Oricum, pentru mine a fost greu și să obțin pozele. A trebuit să-l rog de mii de ori pe portarul, foarte vigilent, care, într-un final, m-a lăsat să ajung până lângă poarta de intrare.
După Cetatea de Baltă drumul meu părăsea județul Alba și intra în județul Mureș. Până la orașul Târnăveni erau doar 16 kilometri, distanță în care traversam două localități. În comuna Adămuș, situată pe marginea șoselei, am văzut Biserica Unitariană (sec XVI), cu clopotnița ridicată în 1694 și poarta un secol mai târziu (1794). A avut un tavan casetat pe care parohia l-a vândut Muzeului Național Maghiar (1909 ) și azi se poate vedea la Galeria Națională Maghiară din Budapesta.
Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.
Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.
Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n. (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.
Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.
Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.
Iconostasul a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în 1765 a avut loc prima slujbă.
În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.
În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.
Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.
În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea. Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.
La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.
În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.
Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.
Pe o străduță care continuă partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.
Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj. După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.
În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.
În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etnografie al Blajului, Biblioteca orășenească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.
Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul.
Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.
Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.
Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare, în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.
statuia lui Inocențiu Micu-Klein
bustul lui Simion Bărnuțiu
bustul lui Timotei Cipariu
statuia ASTRA
Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.
Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.
Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.
În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.
În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.
Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.
Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.
Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de 15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.
bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției
De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.
Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.
Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena.
Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.
Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.
În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.
Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.
Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)
Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.
În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.
La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.
Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic, unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.
De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.
Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.
În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.
În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).
În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.
A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și în 1556 a primit statutul de oraș.
Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.
După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.
Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară, s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.
În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788). Orașul a fost din nou refăcut.
Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).
Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial, Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.
Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.
Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.
În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.
Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).
Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară, în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.
În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.
M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.
Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.
În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).
La începutul secolului XVIII a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.
În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.
Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.
S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.
Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.
Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).
Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.
Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.
Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.
Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.
Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).
Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.
În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.
O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.
Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.
Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.
Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.
La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).
De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.
De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.
Apoi m-am îndreptat spre BCR de unde, pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).
Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza” în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.
Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.
Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.
De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.
Excursiile Monicăi 