Arhive etichetă: sinagogi

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și  în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea  cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară,  s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788).  Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

 Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial,  Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară,  în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII  a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu,  Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre  BCR de unde,  pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la  Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza”  în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs  (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.

Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).

M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.

Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.

Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu  în mijlocul căruia se găsea statuia lui  Vilmos  Zsolnay  (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în  Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.

În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind  închise.

În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.

Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.

Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.

De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.

Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid  de apărare.

Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care  împroșca apă.

Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.

La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.

În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal.  În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.

Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane  (2010).

Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.

Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).

Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.

Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui   a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.  

In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.

Unele zone au fost zugrăvite  în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.

La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.

Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.

Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.

În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit.  În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.

După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.

Citește și Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvaria

 

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.

 

 

 

Sinagoga Neologă Sion din Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Sinagoga Neologă Sion din Oradea, județul Bihor, a fost construită imediat după sciziunea iudaismului maghiar (1870), când evreii ortodocși, tradiționaliști s-au separat de evreii neologi, reformiști și au alcătuit comunități separate. În acea perioadă evreii din Oradea s-au împărțit într-o comunitate ortodoxă și una neologă. Pe malul râului Crișul Repede comunitatea neologă a construit, în stil neo-maur,  Sinagoga Neologă Sion (1877-1878) care pe lista Federației Comunităților Evreiești din România nu mai este funcțională din anul 2008.

Clădirea pătrată a fost prevăzută cu o cupolă centrală cu ferestre mari, susținută de patru arce mari. Fațada principală, cu 5 ferestre, cea centrală mai mare, sugerează un arc de triumf.

Sinagoga dispunea de 1.000 de locuri. Intrarea se făcea prin partea vestică, separat, bărbații prin trei uși sub formă de arc și femeile prin două uși rectangulare.

Interiorul este foarte luminos, sinagoga fiind prevăzută cu 16 ferestre mari.

Lumina de la exterior pătrunde și prin ferestrele cupolei.

Bolta cupolei, central albastră ca cerul, a fost înconjurată cu picturi reprezentând forme geometrice, la evrei nefiind permise reproduceri după personaje.

Jur împrejurul porțiunii albastre a fost pictat un brâu format din numeroase rozete cu șase raze, fiecare formată din două triunghiuri suprapuse, care în total reprezintă Steaua lui David,  cea mai des reprezentată în toată sinagoga.

Pentru a susține partea etajată și cupola au fost folosiți stâlpi de fontă decorați cu motive florale.

Motivele simbolice- romburi, arabescuri, flori, etc., creează o imagine repetitivă.

Partea de jos a navei, unde stăteau bărbații, a fost separată printr-o balustradă de fier cu motive vegetale, de partea în care se citeau rugăciunile și se afla dulapul cu Tora, situată spre est.

Impropriu numit dulap, sulurile Cărții Sfinte, Tora, erau păstrate într-un spațiu închis cu 2 uși, pe fiecare fiind sculptată Steaua lui David. Spațiul se afla pe peretele de est, mărginit de coloane, deasupra având arcuri pictate în diferite culori și ornamentate.

În interiorul capitonat cu catifea bleumarin, „stropită” cu mici stele aurii ale lui David, a fost creată o etajeră cu despărțituri, în care erau adăpostite sulurile, pe sortimente, interior păstrat până azi.

Deasupra acestui spațiu, la nivelul superior a fost postată o orgă, concepție mai modernă, tradiționaliștii nefolosind instrumente muzicale. Orga era folosită doar în timpul serviciului religios.

De la nivelul ușilor de intrare, situate în partea de vest, se urca la nivelul superior unde stăteau femeile.

Pe pereții scării de urcare azi se află un memorial format din plăci cu numele unora dintre cei uciși în Holocaust.

 

 

Dresda, Germania- prin orașul vechi

Publicat pe de
Răspunde

De la Primăria Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Muzeul orașului Dresda (Stadtmuseum) care funcționa într-o clădire construită într-un amestecul de stiluri arhitecturale- baroc, rococo și clasic (1770-1776), fostul sediu al Parlamentului Saxoniei (1832-1907).

În patru camere au fost etalate exponate care relevă istoria orașului, viața de zi cu zi, cultura, viața militară, jucării, instrumente muzicale, etc.,  din care aproximativ 200.000  de fotografii și cărți poștale din diferite epoci și fosta sală de bal este folosită pentru prelegeri și alte evenimente.

De acolo m-am îndreptat spre fluviul Elba pe lângă clădirile în care funcționau mai multe departamente ale Poliției Dresda.  Clădirea Departamentului de Poliție Dresda (Polizeirevier)a fost construită pentru Poliția Regală săsească (1895-1900), cu patru aripi și 3 curți interioare, în stil istoricist cu elemente de Renaștere și baroc.

În clădire mai funcționează secția de criminalistică (Kriminalpolizeiinspektion) și Muzeul Poliției.

Vis a vis se afla Kurländer Palais, prima clădire rococo din Dresda. Construită la marginea de est a orașului vechi (1728-1729) pe locul unei clădiri mai vechi (1575) care a fost extinsă, lângă ea s-a amenajat o grădină de agrement (1705) și din 1718 a fost  reședința unui conte, guvernatorul cetății Dresda. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu, contele a construit actuala clădire, lângă ea a amenajat  o grădină barocă, clădire care a intrat în posesia prințului Karl de Saxonia (1773) căruia îi poartă numele.  Fiica lui a vândut palatul statului (1813) care l-a folosit ca Spital Militar. În 1820, fortificațiile orașului  fiind demolate, în estul clădirii s-a creat prima Grădină Botanică din Dresda, palatul a fost  reconstruit pentru Academia de Chirurgie și Medicină din Dresda (1864)  apoi  a fost sediul Colegiului Medical de Stat Regal (1912) și a unei asociații pentru protejarea naturii (1924-1945). În bombardamentele din 1945 a fost  distrus complet. Din 2006 a fost reconstruit și în prezent în Kurländer Palais funcționează o agenție de evenimente, un restaurant, birourile unor companii și în pivniță Club de Jazz Tonne.

La nord-est de Kurländer Palais am văzut Sinagoga Nouă Dresda  (Dresden Neue Synagoge), lângă ea Centrul Comunitar Evreiesc. Sinagoga a fost construită pe locul unde până la progromurile din 1938 a existat Vechea Sinagogă Semper (1998-2001). Clădirile au fost construite cu formă de cub, după modelul fostelor temple ale israeliților.

De acolo m-am întors dorind să intru în grădina situată pe malul Elbei. La marginea ei am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Reformată (Evangelisch-Reformierte Kirche). Formată din refugiații hughenoți,  congregația evanghelică reformată a existat în Dresda încă din secolul XVII, un secol mai târziu comunitatea franceză a devenit germano-franceză, folosea o casă de rugăciuni și în 1767 și-a construit o biserică. În perioada construcției unei noi clădiri pentru Primărie biserica a fost demolată și construită una nouă. Aceasta a fost grav avariată (1945), reparată temporar și folosită până în 1956 când s-a mutat în clădirea actuală ridicată la marginea Grădinii Brühl. Fosta clădire a fost ocupată de cabaretul Die Herkuleskeule (1961-1965) apoi clădirea a fost demolată.

Grădina Brühl (Brühlschen Garten), situată în partea de est a Terasei Brühl, a fost amenajată ca grădină franceză pentru contele Heinrich von Brühl (1739).

Din 1814 grădina a fost deschisă publicului.

Din partea de est a Brühlsche Terrasse am văzut unul dintre cele patru poduri, aflate în centrul orașului, care traversau fluviul Elba și legau orașul vechi de orașul nou. Podul Carola (Carolabrücke) a fost numit după soția regelui Albert (1892-1895). A fost decorat cu panouri și coroane din bronz, la capete prezenta arcuri, pe cel din partea orașului vechi au fost postate două sculpturi: Triton care vânează peste valuri și Nereida- care călărește peste apa calmă (1907).

Cu o zi înainte de terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii, arcurile de la capete au fost distruse. După război a fost demontat (1952-1960) și s-a construit actualul pod (1967-1971), pod rutier și pentru tramvaie.

Pe cealaltă parte a Elbei am văzut o parte din clădirile orașului nou, situate la malul apei. Clădirea Sächsische Staatkanzlei, din 1990 sediul Guvernului de stat saxon și al prim-ministrului, a fost construită pentru ministerele regale săsești de interne, justiție, culturii și educației publice (1900-1904). În ea a funcționat  Cancelaria de stat săsească (1919-1945) până în 1945 când a fost parțial distrusă în bombardamente. În reconstrucția din 1950 pe acoperiș a fost postat porumbelul păcii. În perioada RDG clădirea a găzduit Consiliul districtului Dresda. Între anii 1990-1994 a fost renovată, porumbelul îndepărtat și în locul său repusă coroana originală, existentă la clădirea inițială.

Într-o altă clădire, în stil neo-renascentist, formată din mai multe laturi care delimitau mai multe curți interioare,  pe partea dinspre Elba ornată cu coloane și un portic cu o pictură alegorică- Saxonia înconjurată de arte și veniturile statului (1890-1896), funcționa Ministerul de Finanțe Saxon (Sächsische Staatsministerium der Finanzen). Clădirea grav avariată (1945) a fost reconstruită (1950) și până în 1990 a găzduit Poliția Populară Raională și  Școala de Inginerie pentru Geodezie și Cartografie. Între anii 1992-1994 clădirea a fost renovată și restaurată.

Terasa Brühl (Brühlsche Terrasse), cunoscută și cu numele de Balconul Europei, lungă de  500 metri de-a lungul Elbei, lată între 10-40 metri, înaltă în unele locuri de 10 metri, a fost construită în secolul XVI ca o parte a fortificațiilor, cu rol militar, strategic.

După înfrângerea Saxoniei în bătălia de la Leipzig, în 1814 guvernatorul general al Regatului ocupat al Saxoniei a deschis terasa publicului. Tot atunci s-a construit scara decorată cu doi lei de gresie, care a fost reconstruită în 1863.

A fost ornată cu  statui reprezentând cele patru  momente ale zilei- seara și noaptea (1868), dimineața și prânzul (1871), înlocuite în 1908 cu altele din bronz.

O dată cu construcția scării  a fost amenajată și strada de sub terasă.

De-a lungul părții de sud a terasei se aflau clădiri publice și muzee. Am ieșit de de pe terasă în dreptul clădirii Albertinum construită în stil renascentist, prin extinderea unui fost arsenal (1559-1563), pentru Colecția de sculpturi antice și moderne regale (Skulpturensammlung)(1884-1887). A fost numită după regele de atunci,  Albert al Saxoniei.

În bombardamentele din 1945 a fost grav avariată, ulterior restaurată (1953) și din 1965 la etaj s-a deschis Muzeul de Artă Modernă (Gemäldegalerie Neue Meister).

Temporar a găzduit Cabinetul Numismatic și Seiful Verde care, după reconstrucția din 2002-2004, au fost mutate în Palatul Dresda. După inundația din 2002 muzeul a fost închis, clădirea refăcută și redeschis în 2010.

Între Albertinum și Academia de Artă se afla o scară care cobora în Georg-Treu-Platz de unde, ocolind Academia se putea ajunge în Piața Nouă. În partea de jos a scării se intra în Muzeul Cetatea Dresda (Dresda Casemates), deschis în 1992, în care se pot vedea părți din vechea cazemată.

Trecând de Universitatea de Artă, o ultimă clădire de-a lungul terasei a fost  inițial Biblioteca Brühl (1748), ulterior Biblioteca Electorală Saxonă (1762) în care erau adunate 62.000 de volume. A fost transformată în Academia de Artă Veche (1791-1895) până când aceasta s-a mutat. Clădirea a fost demolată, în locul ei ridicată una nouă, în stil neo-baroc, care găzduia colecția de gravuri din cupru ale celui de-al doilea născut prinț Johann Georg (1896-1897), de unde numele ulterior de secundar. Colecția a fost mutată și în clădire s-a deschis un spațiu expozițional pentru Galeria de Artă Modernă (1931).

În cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost distrusă total, ulterior reconstruită (1963-1964) și a funcționat ca Școala Secundară (Sekundogenitur) până în  1989 când lângă ea a fost construit un complex hotelier de care clădirea a fost conectată printr-un pod, a fost inclusă în el și actual în ea funcționează o cafenea și un restaurant de vinuri din cadrul Hotel Dresden Hilton.

În fața școlii se afla Monumentul Ernst Rietschel (Rietscheldenkmal) format din bustul din bronz al sculptorului Ernst Rietschel (1876) situat  pe o coloană înconjurată de statui reprezentând istoria, poezia și religia.

Am aruncat o ultimă privire fluviului Elba.

Augustus Brücke

Cum văzusem obiectivele care mă interesau și vremea se juca, când soare, când ploaie, am coborât scările pe lângă Judecătorie, am ocolit  Catedrala și m-am întors la parcarea de lângă Italienisches Dorfchen. Cu auto, îndreptându-mă spre ieșirea din Dresda, am trecut pe lângă Gara Dresda (Hauptbahnhof), stația centrală a orașului. În 1839 s-a inaugurat prima cale ferată pe distanțe lungi din Germania, de la Leipzig până la capătul său din Dresda și în 1875 linia Dresda- Berlin. În acea perioadă a fost construită și gara centrală care a fost extinsă treptat (1848-1898).

Traficul crescând, după primul Război Mondial gara a fost din nou extinsă (1920) și a început construcția la o rețea feroviară de mare viteză (1930). În bombardamentele din 1945, grav avariată, gara a fost nefuncțională. După război a fost refăcută treptat (1960), restaurată (1990), modernizată și restructurată (2000-2006).

 

 

 

Copenhaga, Danemarca- din Kultorvet spre Gammeltorv

Publicat pe de
1

De la Grădina Botanică din Copenhaga, Danemarca, traversând un bulevard cu clădiri noi în care funcționau multe firme, m-am îndreptat spre Piața Cărbunelui (Kultorvet).

Am intrat în labirintul străduțelor cu case de epocă.

Între ele se înălța turnul Bisericii Reformate sau Biserica Franceză (Reformet kirke- French kirke). Construcția ei, în stil baroc olandez, a fost finanțată de Regina Charlotet Amalie, soția rege Christian V, care era de origine germană și și-a păstrat credința reformată calvină după căsătorie (1688-1689). Biserica a fost folosită atât de reformații germani cât și de cei francezi de unde și cele două nume sub care este cunoscută. În marele incendiu din 1728 a fost grav deteriorată și ulterior a fost refăcută.

După ce am străbătut câteva străduțe am intrat pe lângă  clădirea Messen în Piața Cărbunelui (Kultorvet).

Piața a apărut în interiorul Porții de Nord a orașului după marele incendiul, când o parte mare a orașului a fost distrusă, prin demolările masive și construirea de noi clădiri. În piață se desfășura comerțul cu cărbune, lemne și turbă. Un secol mai târziu piața a fost străbătută de liniile de tramvai noi create.

În piață a fost postat primul chioșc telefonic în Copenhaga (1896). În decursul timpului a fost schimbat cu altele mai noi care au fost funcționale până în 1929 și actual în ultimul rămas a fost amenajată o cafenea.

La începutul secolului XX au fost construite noi clădiri  și în anii 1960, o dată cu transformarea Strøget în stradă pietonală liniile de tramvai au fost scoase. A supraviețuit doar o singură clădire veche din 1730.

Actual în piață funcționează numeroase magazine, cafenele și în timpul verii se desfășoară concerte în aer liber.

Piața a fost recondiționată între anii 2011-2013.

Am ieșit din piață și m-am îndreptat spre piața Gammeltorv. Mi-am făcut traseul pe lângă Turnul Rotund și Biserica Sfânta Treime din Complexul Trinitatis apoi Catedrala din Copenhaga,  pe care le-am vizitat. De la Turnul Rotund am ocolit puțin pentru a vedea Marea Sinagogă (Københavns Synagoge) construită în stil clasic cu elemente orientale (1830-1833). Tristețe mare pentru mine ca turist, clădirea era în curs de reconstrucție.

Era păzită de gardă înarmată, probabil datorită faptului că în 1985 acolo a fost plasată o bombă de către teroriștii palestinieni care a deteriorat-o grav.

„Băieții”, însă, au fost amabili, poate din cauza figurii mele triste și mi-au deschis porțile duble, securizate, pentru a vedea măcar jur împrejur clădirea.

Am intrat în zona ocupată de Universitatea Copenhaga (Københavns Universitet). Aceasta a fost fondată în 1479, fiind a doua în Scandinavia după cea din Uppsala (1477).

Pentru a se stopa răspândirea protestantismului a fost închisă de către biserică pentru o scurtă perioadă de timp (1531). A fost redeschisă după Reforma Luterană (1537) și transformată în Seminar Evanghelic Luteran.

În timpul bombardamentului britanic (1807) majoritatea clădirilor au fost distruse apoi refăcute, facultățile restructurate (1842-1850) când au fost înființate Colegiul Tehnologic, Biblioteca Universitară și, adiacent instituțiilor de învățământ, Grădina Botanică, Muzeul Zoologic și Muzeul Geologic.

În anul 1877 prima femeie a fost admisă la cursuri. Între anii 1960-1980 datorită creșterii numărului de studenți au fost construite în alte zone clădiri noi.

Actual Universitatea funcționează cu șase facultăți- Științe, Științe Umaniste, Științe Medicale, Științe Sociale, de Drept și de Teologie, aproximativ 100 de departamente și centre de cercetare.

Am ieșit dintre clădirile universității și pe strada spre Piața Gammeltorv, înconjurată de copaci, se afla  Biserica „Sfântul Petru” (Sankt Petri Kirke), biserică catolică a comunității germane din Copenhaga.

Pe acel loc în Evul Mediu a existat una dintre cele patru biserici catolice din Copenhaga (1304) care a ars într-un incendiu (1380), apoi a fost reconstruită. Din 1585 a fost preluată de germani și a devenit un centru pentru elita orașului având în vedere că în acea perioadă și Curtea Regală folosea cotidian limba germană. A fost extinsă în mai multe etape în perioada 1631-1740.

Și-a pierdut importanța o dată cu disensiunile dintre Danemarca și Germania care au culminat cu Primul Război Schleswig (1848-1850).

În timp, congregația germană devenind minoritară și fondurile împuținându-se, biserica a fost preluată de Statul Danez (1994) care a recondiționat-o.

Spre capătul străzii care se deschidea în piața Gammeltorv se afla clădirea principală a Universității, prima terminată în perioada de reconstrucție (1836).

Lângă ea se înălța, maiestuoasă, Catedrala Copenhaga.

Stockholm, Suedia- prin insulele Skeppsholmen și Kastellholmen

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru câteva zile în Stockholm, Suedia, cu mijloacele de transport  în comun am ajuns în Norrmalm lângă Teatrul Dramatic Regal (Kunglica Dramastiska Teatern– popular Dramaten). Primul teatru a funcționat în Stockholm din 1667 și  a angajat doar companii străine pentru reprezentațiile pentru Curtea Regal și uneori pentru publicul larg. Din 1737 a funcționat prima companie de teatru suedeză apoi Rege Gustav III a fondat Opera Regală Suedeză care din 1788  a încorporat și arta dramatică (vorbită) când s-a divizat în Teatrul Regal (Opera) și Teatrul Dramatic Regal amplasat  în vechile spații de la Bollhuset.

Nu după mult timp a fost mutat în Palatul Makalos, numit și Arsenalen (1793), a fost unit cu Opera sub monopol regal timp de 40 de ani și a fost cunoscut ca Teatrul Arsenal. În urma unui incendiu (1825) teatrul a fost mutat în clădirea Operei. Din 1888 s-a desprins de sub monopolul regal și a devenit Teatru de Stat căruia i s-a construit locația actuală, o clădire în stil art nouveau, cu opt scene,  situată pe malul golfului Nybroviken, iar prima reprezentație a avut loc în anul 1908.

Vis a vis de teatru se afla un parc pe lângă care am trecut spre malul apei. Berzelii Park (1852-1858) a fost numit după renumitul chimist suedez Jons Jacob Berzelius (1779-1848), fondator al chimiei moderne, a cărui statuie era postată în centrul parcului.

Am intrat în peninsula Blasieholmen unde am mers paralel cu  golful Nybrovicken, pe lângă clădirile care adăposteau clădiri de birouri și mai multe hoteluri.

Radissson Collection Strand Hotel (1912)

La capătul peninsulei se afla Muzeul Național de Arte Plastice (Nationalmuseum) fondat în 1792 sub numele de Kingliga Museet (Muzeul Regal) și mutat în clădirea actuală  construită între anii 1844-1866. A fost extins pentru atelierele muzeului (1961) apoi în 2013 a intrat în renovare și reparații. La momentul vizitei mele acestea erau pe cale a se termina.

Muzeul etalează o colecție permanentă care cuprinde picturi de Rembrand (secolul XVII) și alți pictori olandezi, desene din Evul Mediu până în 1900, o colecție de sculpturi, tablouri și artă modernă, articole de porțelan. În clădire funcționează și o bibliotecă de artă deschisă publicului.

Blasiholmen era legată de insula Skeppsholmen printr-un pod din oțel lung de 165 m și lat de  9,5 m, Skeppsholmsbron,  pe care urma să-l traversez și eu. Inițial a fost construit un pod de lemn pentru a facilita accesul spre tabăra marinei suedeze, care a fost mutată pe acel loc strategic (1638-1640), insula fiind situată cu o porțiune la Marea Baltică.

Podul a ars într-un incendiu (1822), a fost înlocuit cu unul temporar de pontoane până când a fost finalizat podul actual din oțel (1861).  Balustradele de pe lateralele podului au fost ornate cu coroana regală aurită.

În multe din fostele clădiri militare actual funcționau mai multe muzee. Pe unele dintre ele doream să le vizitez. Pe locul unui fost buncăr al Centrului de Comandă al Marinei care era situat sub o stâncă, într-un perimetru de 4.800 de metri pătrați cu multe tuneluri folosite până în anii 1980 de Marina Suedeză, stâncă care a fost distrusă în anii 1940, se afla un Muzeu de Jucării privat, Bergrummet.

Proprietarul Castelului Tidö a adunat o colecție de jucării, păpuși, mașini, trenuri, benzi desenate, etc., cea mai mare din Suedia, pe care le-a sortat după tematică și în 2017 a mutat-o în caverna și tuneluri nefolosite creând o zonă expozițională de 1.500 metri pătrați.

Lângă intrarea în muzeu, pe o colină se afla o sală de concerte, Eric Ericsonhalle. Funcționa într-o clădire cu cupolă de sticlă, în stil neoclasic, fosta biserică  Skeppsholmkirkan (1824 -1833) ridicată în locul unei biserici de lemn (Holmkirche) arsă într-un incendiu (1822). Biserica a funcționat până în 1969.

Clădirea rămasă în proprietatea Parohiei Skeppsholmen a fost restaurată în 1998 apoi în 2001 preluată și din 2009 transformată în sala de concerte care a primit numele dirijorului Eric Ericson.

În spatele lor se întindea o clădire în care funcționa Muzeul Antichităților din Orientul Îndepărtat  (Östasiatiska Muséet). A fost fondat de Parlamentul Suedez  (1926) pe baza descoperirilor făcute de Johan Gunnar Andersson în China (anii 1920) și etalează colecții de arheologie, artă plastică, cultură contemporană, din Japonia, Coreea, China, India. În plus a fost constituită și Biblioteca de cercetare, deschisă publicului.

În următoarea clădire funcționa Centrul Suedez pentru Arhitectură și Design ArkDes din cadrul Muzeului de Artă Modernă, cu două săli de expoziții în care se țin seminarii și conferințe pe tematica celor expuse și o bibliotecă.

Am coborât colina pe lângă Galeria Mejan (Galleri Mejan) din cadrul Universității de Arte. Prima școală pentru decoratorii castelului (1735) a fost transformată în școală de arhitectură (1773) și mutată într-un spațiu donat de Gerharnd Meyer, poreclit Mejan, după care și-a preluat numele. În 1780 Academia Regală de Arte a devenit independentă iar în 1995 Kungliga Konsthögskolan „Mejan” s-a mutat pe insulă. În galerie funcționează expoziții temporare ale studenților absolvenți ai Facultății de Arhitectură etalate în vederea obținerii recenziilor în cadrul unui seminar.

Ocolind Facultatea de Arte am ajuns la malul apei. Urma s-o traversez pe podul Kastellholmsbron până pe insula Kastellholmen.

În stânga podului se afla o casă construită în 1882 pentru cele două cluburi care funcționau, unul vara și unul iarna, Clubul de Canotaj și Clubul de Patinaj Regal, în locul care în acea perioadă devenise foarte popular pentru tineret. Pavilionul Clubului de Patinaj Regal și Canotaj (Skridskopaviljongen) a fost renovat în anul 2007 iar actual funcționează ca centru de conferințe și restaurant pentru desfășurarea nunților.

Am ocolit-o și am urcat pe dealul în vârful căruia se afla un punct de reper important al orașului, fortul naval Kastellet. Prima fortificație a fost ridicată în anul 1667, prevăzută cu un turn de 20 metri înălțime, care a servit ca post de urmărire a traficului naval. Pe turn a fost arborat drapelul militar al Suediei, un steag cu furculiță, care stătea ridicat pe timp de pace și era coborât sau înlocuit cu al altei țări în caz de război. Marina militară a părăsit fortul în 1990 dar tradiția arborării steagului s-a păstrat.

Mulțumită de traseul parcurs am revenit pe Kastellholmsbron de unde am admirat panorama unei părți a orașului.

Am traversat insula Skeppsholmen, apoi podul Skeppsholm.

De la Muzeul Național de Arte Plastice m-am îndreptat spre una dintre cele trei sinagogi active din Stockholm.

În Stockholm se află  4.400 de evrei. Pentru ei funcționează Congregația evreilor (Judiska Församlingen i Stockholm), o adunare a evreilor indiferent de orientarea lor religioasă.

În grabă am ajuns în parcul Kungsträdgården unde aflasem că va avea loc un concert de muzică rock. Fiind fană a acestui gen muzical doream neapărat să particip la eveniment.

O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

 

O zi prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Am intrat în orașul Timișoara, județul Timiș, România și pentru a evita aglomerația m-am abătut din drumul principal pe lângă  Biserica Adormirea Maicii Domnului din Calea Aradului spre Gara de Nord, unde am parcat.

Încălțată corespunzător unui drum lung am pornit-o la pas pe Bulevardul General Ion Dragalina unde, înainte de podul care traversează canalul Bega, pe colțul din dreapta am văzut Palatul Gemeinhardt care poartă numele fostului proprietar, arhitectul care l-a construit în stil art-nouveau (1911-1912). În perioada interbelică (1941) a fost transformat și în el a funcționat Hotelul Splendid.

Am trecut  Podul General Ion Dragalina (fost Podul Ștefan cel Mare cunoscut și ca Podul Gării) peste canalul Bega în cartirul Iosefin. Pe cealaltă parte a canalului, în colțul din stânga se afla Palatul cu ancoră (1901-1902). Se povestește că a fost construit pe locul unei case mai mici din 1755 care aparținea Căpităniei Portului Timișoara. În ea a funcționat un restaurant care avea o firmă cu ancoră. Era înconjurată de o zonă verde „La Ogorul Verde” (ogor în limba germană arhaică=anger). Când s-a construit palatul restaurantul a continuat să funcționeze la parter, deasupra turnului clădirii a fost postată o ancoră ca simbol al vechii parcele, confundându-se termenul arhaic cu anker=ancoră clădirea a fost denumită palatul cu ancoră.

Pe colțul de vis a vis se afla fostul Palat Karl Weitz (1909-1910) în care a funcționat Hotelul Royal.

Mi-am continuat plimbarea paralel cu canalul Bega. După ce am trecut pe sub Podul Eroilor am urmat Bulevardul Iuliu Maniu unde se afla Sinagoga Iosefin, o clădire în stil eclectic cu elemente maure deschisă în 1895, singura din Timișoara care funcționează și azi.

Nu departe de ea, în fosta Piață Scudier, ocupând un colț, se afla o clădire în stil secession (art nouveau), Palatul Alexandru Pisica (1911-1912). A fost construit de  Piszika Sandor, maestru cârnățar, comerciant, om de afaceri, membru al consiliului de cartier Iosefin, al Consililului director al Fabricii de Apă Minerală și al Consiliul director al Băncii Poporale de Acțiuni din Iosefin. În 1911 a înființat o fabrica de prelucrare a cărnii de porc care producea mezeluri, Piszika- Gyar (Fabrica Pisica) și un magazin de desfacere al produselor situat în clădire. Și în ziua de azi parterul funcționează în scop comercial.

Pe  colțul opus se afla Palatul Albert Schott (1911-1913) care a fost prima clădire cu 3 etaje ridicată în cartier.

Urmând Calea Șagului am intrat în zona A a cartierului Fratelia, zona B fiind situată spre calea Girocului, pe vremuri fiind separate de o cale ferată, azi stradă numită popular ștrec. Urma să vizitez câteva biserici din zonă. Prima a fost Biserica romano-catolică Fratelia A „Sfântul Iosif”.

A fost construită între anii 1926-1930 în stil neogotic. În 1977 a fost dotată cu un ceas electric primit de la Viena.

A fost renovată succesiv, exteriorul în 1970, interiorul în 1978.

În mijlocul altarului era postată statuia din lemn a Sfântului Iosif.

În apropiere se afla Biserica ortodoxă Fratelia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”  (1963).

După ce am străbătut câteva străduțe am intrat în zona Fratelia B unde se afla o biserică fără turn, Biserica romano-catolică Fratelia B „Adormirea Maicii Domnului” (1928).

Rătăcindu-mă, am ajuns în cartierul Girocului în dreptul unei biserici noi,  Biserica ortodoxă „Sfântul Arhidiacon Ștefan” denumită și Biserica Martirilor.

A fost una dintre puținele biserici ortodoxe pe care le-am vizitat în decursul anilor în care se putea intra la orice oră din zi.

Mă îndepărtasem mult de punctul de plecare astfel m-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Observatorul Astronomic situat în Piața Axente Sever, în mijlocul unei zone verzi, înconjurat cu gard. A fost înființat 1962 și funcționează ca Institut de Cercetare așa că nu i-am putut vedea decât exteriorul.

Am intrat în cartierul Elisabetin unde am trecut pe lângă  Mânăstirea Ordinului Salvatorienilor, ordin religios catolic care a început să funcționeze în Timișoara din anul 1898 în cartierul Mehala.

Cu ajutorul comunității s-a început construirea unei bisericii, construcție întreruptă de Primul Război Mondial.

Terminată în 1919, a început să funcționeze ca parohie independentă.

Situată în Piața Nicolae Bălcescu, fostă Piața Lahovary, Bis romano-catolică  din Elisabetin „Preasfânta Inimă a lui Isus” și-a întrerupt activitatea în perioada comunistă, ordinul fiind interzis în 1949.

Am părăsit piața și m-am întors în cartierul Iosefin în care doream să văd unele clădiri istorice și biserici mai vechi. În Casa Rudolf Menczer, construită în stil eclectic neobaroc (1894-1895), din 1897 și până azi, la parter funcționează o farmacie care păstrează o parte din mobilierul inițial. Restul clădirii este azi Clinica de Obstetrică și Ginecologie Timișoara.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un un complex de clădiri care au aparținut mânăstirii Ordinului Surorilor de Notre Dame funcționa Colegiul Național Bănățean.

Din păcate nu toatele acele case vechi erau întreținute, așa era și Palatul Thomas Ede, o casă ridicată în stil secession (1910-1911), actual foarte deteriorată,  care în loc să mulțumească ochii îi întrista.

La capătul străzii, după colț se afla Biserica Notre Dame. În anul 1864 au sosit la Timișoara călugărițe din ordinul Notre Dame, un ordin religios înființat în Bavaria. S-a ridicat biserica și o mânăstire în care locuiau acestea, azi Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” și funcționa o Școală de Fete, azi Colegiul Național Bănățean.

În 1948 ordinul a fost interzis, mânăstirea a fost confiscată și a fost retrocedată Episcopiei Romano-Catolice doar în 2010. Clădirile mânăstirii au fost cumpărate de Primăria Timișoara  (2016) pentru Liceu și Colegiu iar biserica este folosită de comunitatea catolică a bulgarilor bănățeni.

Am înaintat până la Biserica Romano-Catolică „Nașterea Fecioarei Maria”.

Clădirea în stil baroc a fost construită în secolul XVIII și reparată în secolul XIX.

Pe colțul opus se afla fostul Palat al Băncii de Economii (1898) în care de-a lungul timpului la parter au funcționat diverse magazine, actual Banca Românească. Citisem că în etajele superioare erau păstrate colecții de monede și hârtii bancare vechi dar nu am avut ocazia să le văd.

Casa de Economii Iosefin, Palatul Johann Hochstrasser (1912-1914), a fost a doua clădire cu trei etaje construită în cartierul Iosefin. Pe clădirea în stil art-nouveau, între decorații a fost postat simbolul băncilor, un stup de albine stilizat. Din păcate decorațiile s-au deteriorat și au dispărut în timp.

Am trecut pe lângă o clădire în stil neobaroc în curs de renovare, fostul Palat al Teatrului de Păpuși,  Palatul János Kassay (1897-1898), în care la parter a funcționat Casa de Economii Cetățenești. Actual în clădire funcționează Teatrul de Copii și Tineret „Merlin”.

Înconjurată de case și foste palate, în față se deschidea Piața Mocioni numită și  Piața Sinaia unde în partea sudică, parte din cartierul Elisabetin, am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” Iosefin (1931-1936). Biserica a fost construită pentru enoriașii din cartierul Iosefin. A fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 24 metri, lângă ea clopotnița înaltă de 33 metri, dotată cu șase clopote.

În curtea ei a fost amenajat un mic parc în care au fost postate busturile celor cinci ctitori ai bisericii. Între anii 1939-1946 a servit ca și catedrală astfel este cunoscută și cu denumirea de Catedrala Ortodoxă Veche.

Interiorul spațios, cu o capacitate de 1000 de persoane, a fost pictat în stil fresco bono.

Între anii 1983-1985 s-au adăugat 70 de picturi reprezentând scene biblice.

Pictura a fost restaurată în 1958.

De acolo am înaintat spre canalul Bega. În vecinătatea Pieței Maria am trecut pe lângă Palatul Comunității Reformate, în stil neogotic (1901-1902), cu Parohia și Biserica Reformată.

În acea zonă s-a declanșat așa numita „revoluție din 1989”.

Lângă palat se afla Monumentul Fecioarei Maria (1906) format dintr-un baldachin situat pe șase piloni în care se afla statuia Fecioarei cu Pruncul în brațe, sculptată în marmură de Carrara. Legenda spune că în acel loc a fost executat Gheorghe Doja și în acel moment niște călugări au văzut chipul Fecioarei Maria în fum, un miracol pentru care ulterior, pe acel loc i-au postat icoana pusă într-o cutie cu geam de sticlă. A fost distrusă accidental (1837), înlocuită cu o statuie din lemn, în 1865 cu una din piatră apoi cu una adusă de călugărițele Ordinului Surorilor Notre Dame. Monumentul a fost refăcut în forma actuală în 1906.

În clădirea situată în Piața Maria, vis a vis de monument, funcționa Institutul Intercultural Timișoara. Palatul a fost construit în stil secession (1902-1905), la parter și primul etaj a funcționat Cazinoul din Iozefin, Cazinoul Délvidéki, un gen de club privat al celor înstăriți în care aveau acces doar membrii săi și unde ținuta era obligatorie. Pe lângă mesele de joc avea o sală de concerte, actuala Sală Lira, locuri amenajate pentru întâlniri literare, o bibliotecă. Între cele două războaie mondiale cazinoul s-a închis și în clădire a funcționat o Casă de Modă apoi a devenit Casa de Cultură a Timișoarei.

Toate casele de pe acel bulevard, majoritatea în stil secession sau neobaroc, au fost construite la începutul secolului XX.

Casa Herman Winckler

În sfârșit am ajuns la capătul bulevardului, în apropierea canalului Bega. Pe un colț, Palatul Marsall era în renovare. Pe celălalt colț, Palatul Apelor (1900-1901), reabilitat între anii 2010-2018, se înălța semeț. Inițial palatul a fost proiectat cu un singur etaj dar a fost etajat după zece ani. A fost construit pentru Societatea de Hidroameliorări Timiș Bega, între anii 1948-2007 în el a funcționat și Regionala C.F.R. Timișoara și actual Direcția Apelor Banat.

Am cotit pe lângă Spitalul C.F.R. , o clădire în stil secession construită între anii 1900-1902.

Mergând paralel cu Bega am trecut pe lângă Biserica Baptistă Betel.

Pentru a vedea și o altă zonă din Timișoara am trecut Podul Metalic, cunoscut ca Podul de la fabrica de lanțuri. A fost construit (1917)  din porțiunile demontate de la Podul Mare (1871) ca pod pietonal. Despre el circulă și o legendă în care se spune că a fost construit pe baza unui desen original al lui Gustav Eiffel. Întotdeauna m-au distrat aceste legende care, neapărat, trebuie să ridice în rang diverse.

Am străbătut strada Andrei Mureșanu, studiind zidul plin de graffiti, spre locul de unde am pornit plimbarea mea prin Timișoara, Gara de Nord. În altă zi voi reveni pentru a explora în continuare orașul, Timișoara fiind aproape de Arad, locul meu de baștină.

Citește și O scurtă raită prin Timișoara