București- de la Gara de Nord, prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe 9 mai 2024 de monica frimu

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea Cenaclul „Atlantida” (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc.

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu.

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București.

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată, în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat, în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor, a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București, statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922 pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Publicat pe 18 ianuarie 2023 de monica frimu

Răspunde

Victoria este orașul principal din insula Gozo, Malta. Zona deluroasă din jurul orașului a fost locuită încă din neolitic. Arheologii au descoperit ceramică și silozuri datate din Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Încă de pe vremea romanilor pe dealul unde azi se află Cittadella, s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas. În secolul XV numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria. În perioada 1530-1798 Malta, implicit insula Gozo, au fost conduse de Ordinul Sf. Ioan, apoi de britanici. În 1887, cu ocazia Jubileului de Aur al Reginei Victoria, la cererea Episcopului de Gozo, orașul Rabat a fost numit Victoria.

Am coborât din autobuz în apropiere de Teatrul Astra (Astra Theatre), deținut de Socjeta Filarmoniker La Stella, fondată în 1863. Cu o capacitate de 1.200 de locuri, a fost amenajat într-o clădire a cărei fațadă este decorată cu un portic în stil grecesc și deschis în 1968.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, am trecut pe lângă clădirea Il Barrakka, restaurată în 2018. În timpul conducerii Maltei de Ordinul Sf. Ioan (1530-1798) acolo a fost ridicată o platformă, de unde Guvernatorul insulei Gozo împărțea premiile câștigătorilor curselor de cai, ținute anual de Sf. Maria (15 august). Pe locul ei în 1733 a fost construită actual clădire în care s-a continuat tradiția împărțirii premiilor, rolul fiind preluat Guvernatorul de Malta (1800-1964) și actual de Ministrul insulei Gozo.

Am ajuns în centrul orașului unde, în Piața Independenței, am văzut Biserica Sf. James (St. James Church). Prima biserică de pe acel loc a fost avariată în raidurile corsarilor (1551). Ulterior refăcută, pe timp de noapte a preluat funcția de biserică parohială, cea din Cittadella fiind inaccesibilă locuitorilor din Rabat. Din ordinul Marelui Maestru Ramon Despuig, în locul ei a fost construită o nouă biserică, terminată în 1740.

Începând cu anul 1847 biserica a fost folosită pentru binecuvântarea recoltelor de sărbătoarea Sfântului Marcu, obicei care s-a păstrat până în 1968. Biserica se ruinase, astfel în 1979 o parte a fost demolată, s-a păstrat sanctuarul din secolul XVIII și clădirea a fost refăcută în forma actuală. În interior, în spatele altarului principal s-a postat un tablou care îl înfățișează pe Sf. Iacob (1742). Există și două altare laterale, unul dedicat Sf. Barbara, celălalt Sf. Tereza de Avila și Sf. Trandafir de Lima

În 1773, pentru consiliul administrativ al insulelor Gozo și Comino, Università din Gozo, s-a construit așa numita Banca Giuratele. În perioada ocupației franceze clădirea a devenit sediul rebelilor revoltei din Gozo (1798), care ulterior au înființat statul independent Nazione Gozitana, desființat în 1801, sub britanici. Università din Gozo a fost desființată în 1819 și clădirea a găzduit pe rând o secție de poliție, oficiul poștal, Arhivele Publice și Departamentul Agriculturii. În perioada 1868-1875 clădirea dreptunghiulară a fost extinsă și i s-a adăugat o fațadă semicirculară ornamentală, peste zidul celei vechi, păstrat în interior, primind forma actuală. În perioada 1961-1973 și din 1994 în ea funcționează Consiliul Local (Local Council) cu Primăria și secțiile de cultură și informare ale Ministerului.

În centrul istoric sunt situate câteva biserici. Biserica Nașterea Maicii Domnului (The Church of the Nativity of Our Lady), cunoscută de localnici ca Ta’ Savina, a fost construită în perioada 1901-1904 și mărită în 1913. În spatele altarului principal s-a păstrat până azi pictura din 1622, înfățișând Nașterea Fecioarei Maria.

A fost ridicată pe locul uneia dintre cele mai vechi biserici din Gozo, după unii istorici datată din timpul primului conte, conducător al Siciliei, Roger I (1071-1011). Documentar, biserica a fost menționată în actele notariale din 1479.

Biserica a fost reconstruită în 1502. Ca și Biserica Sf. James, pe timpul nopții a devenit parohială. Când Cittadella a rămas deschisă și pe timpul nopții, perioadă în care nu au mai avut loc invazii, cele două biserici au pierdut acel statut.

Bazilica Sf. Gheorghe (St. George Basilica) a fost construită în perioada 1672-1678. Pe locul ei a existat un templu roman care a fost transformat în biserică de un misionar grec. Sub bizantini, în timpul Împăratului Teodosie I (379-295), s-a creat parohia creștină și biserica a devenit de rit bizantin. Până la începutul secolului XVI biserica parohială, care deservea toată insula Gozo, a fost modificată de mai multe ori, datorită creșterii numărului populației.

După atacul otomanilor (1551), care au cucerit insula, mare parte a populației a fost înrobită. Reverendul Lorenzo De Apapis (1501–1586) a fost luat prizonier și dus la Constantinopol, de unde, după câțiva ani a scăpat, plătindu-și eliberarea. S-a întors în Gozo și a reconstruit biserica, avariată de otomani (1583 și 1598). În secolul XVII a fost înlocuită cu actuala biserică, atunci cea mai mare din Gozo și prima sub formă de cruce latină.

Existând conflicte între conducerile celor două parohii, în 1688 Episcopul Davide Cocco Palmieri a creat în cadrul bisericii din Cittadella patru parohii, pe care le-a unit cu parohia Bisericii Sf. Gheorghe, uniune care a durat până în 1955, când cele două biserici au redevenit parohii independente.

Biserica a suferit avarii grave în timpul cutremurului din Sicilia (1693). Ulterior a fost refăcută și în 1818 s-a construit o nouă fațadă. În perioada 1930-1940 biserica a fost transformată. I s-au adăugat navele și capelele laterale, s-a reconstruit cupola și acoperișul a fost refăcut în stil roman. În 1958 Papa Pius XII a ridicat-o la rang de bazilică minoră. Azi, datorită faptului că interiorul este acoperit cu stuc auriu, mai este denumită și „biserica de aur”.

În spatele altarului principal se află un tablou vechi (1678) care-l prezintă pe Sf. Gheorghe învingând balaurul. Inferior, în colțul din stânga tabloului, a fost postată stema celui care l-a donat, a Guvernatorului de Gozo de la acea vreme, Don Francesco de Corduba.

În biserică s-au creat 11 capele laterale, fiecare cu pictura reprezentativă, unele cu altar. În partea stângă, de la ușa principală spre altar, se înșiră capelele Sf Pavel, Sf. Alphons Maria de Liguori, Sf. Arh. Mihail, capela Sfintelor Suflete și cea dedicată Fecioarei Maria și lui Isus.

În partea dreaptă sunt capela Sfintei Cruci și a Sf. Sacrament, capela Sf. Gaetano (Cajetan), fost paraclis în care se afla altarul Sfintei Cruci, actual adăpostind statuia Sf. Gheorghe și cea a lui Isus Înviat. Următoarele capele sunt dedicate Sf. Lazăr, Sf. Iosif, Sf. Tereza de Lisieux și Sf. Ecaterina din Alexandria.

În perioada 1945-1954 interiorul a fost modificat și decorat. Prima a fost cupola, decorată cu opt vitralii și pictată cu scene prezentând victoria din Cartea Apocalipsei.

În biserică au fost postate noi sculpturi din marmură, creând Calea Crucii. Navele și galeria cu orgă au fost redecorate. După ce a fost ridicată la rangul de bazilică minoră, interiorul a fost modificat. În 1960 altarul principal (1755) a fost înlocuit cu unul din marmură albă de Carrara, partea orizontală fiind ținută pe umeri de patru îngeri, îmbrăcați în veșminte clericale. în 1967, în urma reformei liturgice promulgate de Consiliul Vaticanului II, a fost acoperit cu un baldachin mare din bronz aurit.

Orga veche (1781), devenită nefuncțională în anii 1960, a fost restaurată în anii 1990. În acel timp a fost folosită o orgă electronică portabilă. În 2006 în biserică a fost adusă, dintr-o sală de adunări metodiste din Marea Britanie, o orgă din secolul XIX, donată de Dr. Richard Vendome, un savant în muzică din Oxford și organist și fondator al Corului de Fete din Oxford. În bazilică se desfășoară Festivalul Internațional de Arte Victoria, concertele și evenimente culturale, toate gratuite. Din 2013, în partea stângă a bisericii, s-a deschis un muzeu cu artefacte istorice și artistice, unic în țară.

Din 2005 Bazilica Romano-Catolică servește și ca principală biserică parohială a comunității anglicane, dedicată Sf. Fecioare și Sf. Gheorghe.

Biserica Sf. Francis de Assisi (St. Francis de Assisi Church) cu mânăstirea franciscanilor au fost construite prima dată în 1492, când biserica a fost dedicată Sf. Marcu. Din 1535 hramul i-a fost schimbat în Sf. Francisc de Assisi.

În secolul XVII au fost reconstruite, biserica fiind finalizată în 1663.

În spatele altarului principal a fost postat un tablou care-l prezintă pe Sf. Francisc primind stigmatele și în biserică statuia lui Isidor Muncitorul (1680).

Mânăstirea l-a găzduit cinci zile pe Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1742), în cadrul pregătirilor pentru preluarea insulei.

În timp biserica s-a deteriorat, în 1890 a fost închisă, în decursul a trei ani s-au efectuat reparații, apoi s-a redeschis.

Lateral de biserică se află clădirea Spitalului Vechi (Old Hospital), azi ocupată de birouri guvernamentale și Ministerul pentru Gozo. Îngrijirea bolnavilor a intrat în atribuțiile bisericii încă din 816 e.n. când Sinodul de la Aix-la-Chapelle a cerut ca fiecare episcop să ofere o casă pentru săraci și bolnavi, pe care să o susțină financiar, în timp acestea devenind spitale, în grija preoților. După Reforma din secolul XVI spitalele au trecut în proprietatea guvernului. Primul spital din insula Gozo a fost înființat într-o clădire (1454) ca spital pentru femei, dedicat Sf. Iulian. În 1575 avea câteva case, situate lângă cetate.

Sub Marele Maestru Vilhena a fost construit Spitalul Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Anton de Padova (1726-1729), format din două săli lungi, fiecare cu câte o curte laterală, din care erau accesate și câte o capelă, ridicată lateral. Aveau o capacitate de 60 de paturi, folosite pentru bărbații bolnavi și pentru gravidele necăsătorite, care așteptau să nască. În 1838, pentru a primi și femei, a fost extins și a devenit Seminarul din Gozo. Lângă el a fost ridicat un cămin pentru bolnavii cu dizabilități (1849) și în 1887, cu ocazia jubileului Reginei Victoria, numit după ea, Spitalul Victoria. În 1975 a fost inaugurat noul Spital Craig și fostul spital a devenit policlinică, azi clădire guvernamentală.

Am cotit pe o stradă laterală, pentru a vedea Biserica Maicii Domnului din Pompei (The Church of Our Lady of Pompei), deschisă publicului din 1900, lângă care se află mânăstirea surorilor dominicane, construită în 1889.Deasupra cupolei bisericii inițial a fost postată statuia Maicii Domnului din Pompei, care a fost distrusă de o furtună mare (2009) și înlocuită cu o cruce.

De acolo m-am îndreptat spre o suburbie a orașului, în care doream să văd o altă biserică.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Augustin (St. Augustine Church), cu mânăstirea augustinienilor, cel mai vechi ordin religios din Gozo. Unii cercetători susțin că mânăstirea a existat încă din 1260 dar cea mai veche mențiune documentară a bisericii datează din 1435.În perioada 1662-1666 biserica a fost mărită, urmată de lucrări pentru extinderea mânăstirii, terminate în 1717. În biserică se află rămășițele Sf. Dionisia, aduse în 1836 de la Roma.

Localitatea Fontana, azi suburbie a orașului Victoria, a fost numită după un izvor de apă potabilă, descoperit la marginea ei. Era un sat de pescari, activitate care treptat a scăzut, azi majoritatea locuitorilor fiind fermieri.

În secolul XVI izvoarele au fost acoperite cu adăposturi arcuite, pentru a proteja oamenii care-și spălau acolo hainele. S-a creat și un sistem de irigare, din jgheaburi de piatră, prin care era adusă apa de la un izvor găsit în vale. Adăposturile au fost folosite de localnici în raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial.

Biserica Sacra Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus Church) a fost construită în perioada 1897-1905.

A devenit biserică parohială în 1911.

După ce am văzut biserica m-am întors spre orașul Victoria. La una din marginile lui se afla ultimul obiectiv pe care îmi propusesem să-l văd.

Azilul de bătrâni Manresa (Manresa Retreat House) a fost construit în 1810. Din 1953 a fost preluat de iezuiți.

Clădirea a fost ridicată în jurul unei curți centrale, azi dotată cu foișoare, fântâni și plină cu portocali. În apropierea azilului se află și o mică Mânăstire a Ordinului Clariselor.

În azil a fost amenajată și o capelă, deservită de un preot.

Aș fi dorit să văd mai multe localități din insula Gozo dar timpul mi-a fost scurtat de mijloacele de transport. Din Victoria m-am întors la Għajnsielem, de unde urma să traversez marea cu feribotul, înapoi pe insula principală.

Citește și Naxxar și Msida, Malta

Comunele Ignești și Dezna, jud. Arad

Publicat pe 11 noiembrie 2022 de monica frimu

Răspunde

Comunele Ignești și Dezna sunt situate în partea central-nordică a județului Arad, la poalele munților Codru Moma. Pe teritoriul comunei Ignești săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări dacice, datată dinainte de anul 106 e.n. Localitatea a fost prima dată atestată documentar abia în 1418, fiind pe teritoriul maghiar. După Bătălia de la Mohacs (1526), în care turcii au învins, partea de vest a Transilvaniei a fost cucerită treptat, inclusiv cele două comune. Până în 1566 au aparținut Principatului Transilvania, autonom și administrativ Sangeacului din Ineu.

În anii 1686-1687 oștile habsburgice au alungat definitiv otomanii. Prin Tratatul de la Blaj (1687) Transilvania a intrat sub dominația Imperiului Habsburgic, apoi a Austro-Ungariei (1867), când a fost inclus în Ungaria. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), a revenit Regatului României și după 1968 comunele aparțin administrativ județului Arad. de-a lungul timpului au fost locuite preponderent de români.

În comuna Ignești prima Biserică de lemn a fost consemnată în 1767. Era situată pe un deal, la marginea actualei comune și era folosită împreună cu populația din Minead. De la ea s-au păstrat câteva icoane de lemn, azi păstrate în colecția Mânăstirii Gai-Arad. Deteriorată, biserica a fost înlocuită cu alta de lemn (1823), în care o perioadă de timp a predicat tatăl lui Vasile Goldiş, personalitate marcantă implicată în Marea Adunare de la Alba Iulia (1918). Biserica a rezistat până în 1904 când a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, la rândul ei demolată în 1986 și pe locul ei ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1990).

De comună aparțin administrativ trei sate. Satul Susani, situat la 6 kilometri nord, a fost atestat documentar din 1561.

Pe vatra veche a satului, în locul numit „Țintirim”, a existat o Biserică de lemn (1754), mutată, o dată cu satul, pe vatra actuală. În 1931 pe locul ei s-a construit o nouă Biserică de lemn și materialul de la cea veche a fost vândut unui măcelar din Sebiș, care l-a folosit la construcția unei ghețării. În 1947 biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

La nici 2 kilometri est de Susani se află satul Nădălbești, atestat documentar din 1519. În anul 1755 localnicii nu aveau o biserică, astfel o frecventau pe cea din Neagra.

Abia în a doua jumătate a secolului XVIII au ridicat o Biserică de lemn, înlocuită 1825 cu alta de lemn, construită fără aprobarea guvernului. Aceasta a fost demolată în 1937 și înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Pentru a vedea satul Minead a trebuit să mă întorc în comună și de acolo să rulez 2 kilometri spre nord-est.

Satul a fost atestat documentar din 1553. Prima Biserică de lemn, situată pe „Dealul Morminților”, este consemnată abia în prima jumătate a secolului XVIII. La începutul secolului XIX, deși doreau să o înlocuiască cu una din piatră, neavând fondurile necesare, au ridicat o altă Biserică de lemn, sfințită în 1831. A rezistat până în 1906 când a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Duminica Tuturor Sfinților”. În timpul renovărilor din 1925 clădirea a fost tencuită la exterior. În interior, pe pereți și pe boltă au fost aplicate lambriuri de brad.

De comuna Dezna aparțin administrativ patru sate. Pe teritoriul ei au fost descoperite obiecte aparținând culturii Coțofeni (epoca bronzului- 3.500-2.500 î.e.n.), podoabe și monede de argint romane (101 e.n.). Prima dată a fost atestată documentar din 1261, formată în jurul Cetății Dezna, nou construită.

Comuna azi e situată pe drumul dintre orașul Sebiș și stațiunea Moneasa. În centrul ei, în a doua jumătate a secolului XVI, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost ridicat un castel fortificat (1565). Tradiția orală spune că în cadrul lui, a funcționat actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” , pe post de pulberărie. Era prevăzută pe colțuri cu 4 contraforturi care în 1769 au fost dărâmate. Un secol mai târziu biserica a fost mărită și i s-a ridicat turnul clopotniță, înglobat în interior (1850). În timp biserica a fost acoperită cu țiglă și turnul cu tablă.

În interior, tavanul din lemn a fost decorat cu picturi reprezentând personaje biblice.

Pe ușile împărătești au fost reprezentați Sfinții Evangheliști, iar pe cele diaconești, Arhanghelul Gavriil (stânga) și Arhanghelul Mihail (dreapta).

Din picturile de pe pereți au rămas doar câteva scene, în stare avansată de degradare.

În perioada dominației habsburgice domeniul Dezna, care includea și satele aparținătoare azi de comună, era în proprietatea Ducelui de Modena (1726). Acesta l-a vândut fraților Tőrők (1798) , care l-au deținut până în 1911. În toată acea perioadă a fost exploatat minereul de fier. În 1786 la mina Dezna lucrau 130 de mineri. Un secol mai târziu după ce era extras, minereul era transportat la secțiile locale unde era prelucrat, apoi valorificat, secții care au funcționat până în anul 1912.

Hanul Pescăresc Dezna

Comuna este azi renumită pentru Spitalul de Recuperare Neuromotorie „Corneliu Bârsan”, înființat în 1981, finanțat integral din venituri proprii, în care sunt tratați bolnavii cu deficiențe neuromotorii și de locomoție din toată zona Ardealului.

La 3 kilometri vest de comună, pe drumul spre orașul Sebiș, este situat satul Buhani, atestat documentar din 1441, făcând parte din domeniul Cetății Șiria. În perioada 1552-1561 a fost deținut de familia Losonczy, aparținând domeniului cetății Ineu. La mijlocul secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.” care a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1844). În perioada 1925-1929 biserica a fost demolată și s-a construit una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”.

Din Buhani, spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Neagra, atestat documentar din 1553. În secolul XVIII era în proprietatea Ducelui de Modena și în 1804 Erariul habsburgic l-a vândut familiei Kőnigsegg, în proprietatea căreia au intrat și satele Laz și Slatina de Criș.

În 1745 este consemnată existența Bisericii de lemn „Pogorârea Sf. Duh” care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1825). Aceasta a fost demolată și pe locul ei ridicată una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1892).

Satul Slatina de Criș este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din anul 1506. În același secol a trecut în proprietatea Episcopului catolic de Oradea (1561) apoi, ca celelalte sate, a aparținut Ducelui de Modena (1732) și în final familiei Kőnigsegg (1804).

La mijlocul secolului XVIII satul nu avea biserică. Pentru oficierea slujbelor, localnicii se deplasau la Neagra. Prima Biserică de lemn a fost ridicată în 1831 și după puțin timp a fost înlocuită cu actuala de zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1896).

Pentru a vedea satul Laz, din comuna Dezna am rulat 5 kilometri spre sud, pe un drum neasfaltat, dar bun.

Satul a fost atestat documentar din 1506. În 1739 avea o Biserică de lemn de la care se păstrează, în colecția Mânăstirii Gai-Arad, icoana pe lemn „Maica Domnului Hodighitria” (a doua ½ sec XVIII).

În jurul anului 1800 a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, apoi s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1927), în timp tencuită și turnul îmbrăcat cu tablă.

Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Publicat pe 18 mai 2022 de monica frimu

Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.

De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.

Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.

Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.

În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).

Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.

De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.

Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.

În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .

În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).

Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.

În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.

În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.

În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.

În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.

În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).

Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.

Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.

Centrul Militar Harghita

Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)

O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).

În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.

Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).

statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)

În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).

După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).

Parcul Central

În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.

Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”

Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală

După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.

Monumentul Eroului Român (1974)

Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.

În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.

În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.

Consiliul Județean și Prefectura

fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor

Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești

Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.

Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.

Cinema Csiki Mozi

La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.

Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.

Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.

Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.

Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.

Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.

La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.

Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.

În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.

În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.

În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.

Citește și Un drum Miercurea Ciuc, jud. Harghita- Comănești, jud. Bacău

Orașul Roman, jud. Neamț

Publicat pe 17 februarie 2022 de monica frimu

Răspunde

Orașul Roman este situat în județul Neamț, în Podișul Moldovei, la confluența râurilor Moldova și Siret.

Dorind să-l vizitez, în seara precedentă mă cazasem central, la Hotel Roman. De dimineață, după cafeaua și țigara aferentă, am pornit să cutreier centrul orașului.

Roman a fost prima dată atestat documentar în uricul din 1392, un act de donație al Voievodului Roman I Mușat către Ionaș Viteazul. În acea perioadă domnitorul a ridicat Biserica de piatră „Sf. Vineri” (1391), în care ulterior a fost îngropată soția sa, Anastasia și prima cetate, atunci cea mai sudică fortăreață a Moldovei, situate pe locul unde azi se află Episcopia (1392-1394) și așezarea a fost numită după el.

Un secol mai târziu Domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat Cetatea Nouă, localitatea fiind singura din Moldova cu două cetăți. În secolul XV a primit statutul de târg, reședință a Țării de Jos.

Episcopia Roman a crescut în importanță, devenind a doua mitropolie din Moldova, azi fiind sediul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Sub domnia lui Petru Rareș biserica veche a fost înlocuită cu actuala Catedrală „Sf. Cuv. Parascheva” (1542-1550). Interiorul a fost pictat în frescă, până azi păstrându-se cele din pronaos.

În următoarele secole în jurul ei au fost construite un turn clopotniță, palatul Episcopal, clădiri anexe și până în secolul XIX s-a format ansamblul episcopal de azi. Clădirile vechi au fost restaurate în perioada 1994-2002 și până în 2004 i s-au adăugat 3 clădiri noi.

În apropierea catedralei a existat o biserică veche pe locul căreia, Domnitorul Bogdan IV Lăpușneanu, împreună cu mama sa Ruxandra, au construit Biserica Ortodoxă „Precista Mare” (1559) care, transformată în 1838, a supraviețuit până azi.

În secolul XVIII, lângă biserică și patronat de ea, s-a înființat un așezământ pentru oamenii săraci. Mulți fiind bolnavi, a fost adus personal calificat și transformat în „Ospiciul săracilor”, un spital cu 10 paturi (1787-1789). Un secol mai târziu clădirea a fost înlocuită cu una nouă, mult mai mare, în care și azi funcționează Spitalul „Precista Mare” (1872-1884).

Lângă biserică se află un spațiu larg, cu o fântână arteziană, delimitat de clădiri, Hotelul Roman și artera principală a orașului, Bulevardul Roman Mușat, Piața Miron Costin. A fost numită după vornicul și vestitul cronicar, cel care a scris „Letopisețul Țării Moldovei”, ucis în acel loc (1691), de atunci mult timp numit „Piața Gâdelui”.

Vis a vis de piață, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon”, numită după pedagogul, născut la Roman, reformator al învățământului românesc (1831-1897).

Clădirea a fost construită de negustorul Vasile Ioachim, cu ajutorul unor meșteri francezi, în stil clasic francez.

I-a fost ridicat un turn de influență florentină, unicat în Moldova.

În ea se găsesc peste 160.000 de volume.

De acolo am urmat bulevardul principal al orașului, pe marginea căruia doream să văd câteva clădiri reprezentative. Casa Kapri, azi sediul B.C.R., este cunoscută pentru drama care s-a desfășurat în ea. Pentru a-i jefui, baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de sergentul de stradă Matase.

Din 1834 orașul a devenit capitala județului Roman și în timpul Războiului de Independență (1877-1878), purtat împotriva otomanilor, a jucat un rol important. Fiind un centru unionist puternic, a participat activ la Unirea Principatelor Române și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918) a ajutat armata prin înființarea unui atelier de reparații, transformat în Arsenalul Armatei. Și azi la marginea orașului există un puternic centru militar.

Într-o clădire din secolul XVIII, ridicată de vornicul Done, în 1912 s-a născut Sergiu Celibidache, cel care urma să devină unul dintre cei mai valoroși dirijori, care, mutat în Germania, până la deces a dirijat Orchestra Filarmonicii din München (1979-1996). În fața casei, la 100 de ani de la nașterea lui, a fost postată statuia Sergiu Celibidache (2012).

În casă a funcționat Școala de Muzică Roman, apoi a fost inclusă în patrimoniul istoric, cu numele Casa „Sergiu Celibidache”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” sau Biserica „Albă Domnească” a fost construită în cea de a doua domnie a lui Ștefan II Tomșa (1621-1623), cercetătorii presupunând că aparținea unei mânăstiri de maici. Forma actuală a primit-o în urma modificărilor făcute de spătarul Vasile Cantacuzino (1695). În timpul reparațiilor din 1928 i s-a adăugat un pridvor.

În momentul sistematizării orașului, pentru construirea altor clădiri, spațiul bisericii a fost micșorat și turnul clopotniță a fost mutat în apropierea ei.

În spatele clădirilor noi, la câteva sute de metri, este situată fosta Biserică Armenească, construită în anul 1609, când comunitatea armenească era mare.

În următoarele secole armenii au părăsit orașul ajungând, în anii 1980, să fie constituită doar din câteva familii.

Biserica, părăsită, s-a deteriorat și Arhiepiscopia Armeană din București a dat-o spre folosire, pe termen nelimitat, biserici ortodoxe. Din 1981 funcționează ca Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Am revenit pe artera principală în dreptul Casei de Cultură a Sindicatelor (1970-1971). Inițial a fost amenajată cu o sală de spectacole, având 600 de locuri, o sală de ședințe, cu 100 de locuri, sală de dans, de expoziții, o bibliotecă cu peste 35.000 de volume, etc. Azi, din lipsa fondurilor, multe dintre spații au fost închiriate diverselor societăți.

Vis a vis de ea se întinde Piața Roman Mușat, un spațiu pentru relaxare, prevăzut cu bănci și o fântână arteziană.

Pe una dintre laturile ei a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare.

Pe o stradă laterală, într-o clădire mai nouă, funcționează Primăria Roman.

M-am întors la hotel și cu mașina m-am îndreptat spre alte două așezăminte religioase vechi. În jurul anului 1600 negustorii târgului Roman au construit o Biserică de lemn.

Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1747-1769), azi monument istoric.

În decursul timpului biserica a fost renovată de mai multe ori.

Catapeteasma o fost aurită și decorată cu picturi reprezentând personaje biblice.

Interiorul a fost pictat în frescă.

Știam că în apropiere, lângă Piața Mare, se află Sinagoga Leipziger, construită în anul 1850. Mi-a trebuit ceva timp să o găsesc. Era ascunsă între blocurile zonei, parțial acoperită de un șir de garaje.

Înconjurând-o, am reușit să văd doar fațada ei, fiind înconjurată cu un gard prevăzut cu sârmă ghimpată.

De acolo m-am îndreptat spre ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, Parcul Municipal. Am parcat lângă Colegiul Tehnic „Petru Poni”, o clădire monument istoric, construită între anii 1920-1922. Prima Școală de Arte și Meserii din Roman a fost înființată în 1880, ca școală particulară, cu trei ateliere, pentru băieți tâmplărie și ciubotărie, iar pentru fete croitorie. Până la construirea actualei clădiri, școala a funcționat în mai multe locații și a diversificat atelierele, înființându-se cele de fierărie, lăcătușărie, tapițerie, tipografie, etc. Între 1922-1948 a funcționat ca Liceu industrial de băieți, actual ca și Colegiu Tehnic, în 2007 numit după chimistul moldovean care a pus bazele chimiei organice în România.

Citește și Parcul Municipal Roman, jud. Neamț

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe 6 februarie 2022 de monica frimu

Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic.

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului, a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866).

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Orașul Ineu, județul Arad

Publicat pe 28 martie 2020 de monica frimu

Răspunde

Orașul Ineu din județul Arad este situat pe cursul râului Crișul Alb, între munții Zărand și Codru-Moma și este principala cale de intrare în Țara Zărandului care se întinde între județele Arad, Hunedoara, Alba. A fost atestat documentar din anul 1214 când purta numele de Villa Ieneu. De la Arad la Ineu am rulat timp de 1 oră. Imediat după intrarea în oraș, în spatele Poliției Ineu am văzut Biserica Greco-Catolică „Sfântul Dumitru” (2013).

Înaintând spre centru, după ce am trecut de o intersecție mai mare am oprit la Spitalul Orășenesc Ineu. Pe acel loc în 1855 unul dintre fiii baronului Atzel, patronul domeniului Ineului din 1803, a construit un spital care a funcționat peste un secol. Devenind necorespunzător și neîncăpător, în 1995 a început construcția actualului spital pentru a deservi orașul și împrejurimile sale. Din lipsa fondurilor construcția s-a oprit. A fost reluată în anul 2007 și spitalul inaugurat în 2012.

Lângă clădirea spitalului se afla o biserică ortodoxă mică, Biserica de lemn „Izvorul Tămăduirii”.

Biserica a fost construită în Maramureș, în stilul specific zonei (2015-2016).

A fost dezasamblată, transportată la Ineu și montată în curtea spitalului.

De la spital am continuat drumul spre centrul orașului. Pe partea stângă, în fața clădirii Primăriei Ineu se afla postat bustul lui „Vasile Goldiș”, fost deputat al Partidului Național Român care din 1922 a reprezentat orașul Ineu.

În centrul orașului, de la Monumentul Ostașului Român cele două sensuri ale arterei principale erau despărțite printr-un parc.

Am parcat și m-am deplasat de-a lungul Parcului Central.

De o parte și de alta, în casele vechi din secolul IX, intercalate de construcții mai noi, funcționau magazine, restaurante, bănci, un hotel, ca de altfel în centrul oricărui oraș mai mic.

Parcul era împodobit cu fântâni sculptate în piatră și busturile unor oameni istorici importanți pentru zonă. În perioada Revoluției de la 1848 orașul a fost un centru important al mișcării naționaliste iar în 1849 armata condusă de generalul Vécsey Károly a depus armele la Ineu.

La capătul parcului, aproape una de cealaltă se aflau două biserici de rituri diferite.

Parohia Catolică a fost înființată în 1702.

În 1858 unul dintre fiii baronului Atzel a construit biserica parohială, în stil baroc, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ștefan”.

Prima Episcopie Ortodoxă din zona Ineului a fost atestată documentar din 1205 și primul Episcop a fost numit în 1479. În secolul XVI ortodoxia a fost susținută de familia sârbească Brancovici, refugiată în Ineu și care timp de un secol a deținut funcția de Episcop.

În mijlocul localității a fost construită pe malul râului Crișul Alb Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) care în timp s-a ruinat.

Pe locul donat de comitele Petru Atzel, unul dintre fiii baronului proprietar al zonei Ineului, a fost construită actuala biserică, în stil baroc târziu, Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1864-1868).

În 1881 a fost adus de la Viena iconostasul și între anii 1923-1925 a fost pictat interiorul care a fost recondiționat după 30 de ani (1956-1957).

În decursul timpului biserica a fost renovată și restaurată (1994-1995; 2006-2012).

În fața bisericii se afla un monument format dintr-o placă cu sculpturi ale unor personaje de epocă pe care era postat un călăreț cu crucea în mână. Nu am putut afla detalii despre ea.

M-am întors la auto apoi am traversat Podul vechi spre a vizita Cetatea Ineului.

Din Ineu urma să mă îndrept spre stațiunea Moneasa unde urma să-mi petrec sfârșitul de săptămână. An făcut un ocol pentru a vedea o altă biserică ortodoxă. Parohia Ineu-Traian a fost înființată în anul 1929. La început slujbele se oficiau într-o casă particulară sfințită. Pe un teren de pădure primit de la stat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1929-1933), o biserică mică în care pictarea interiorului s-a terminat în 1941. Lângă ea, în anul 2008 a început construcția unei noi biserici care nu era încă finalizată.

Pe drumul de ieșire din oraș, între casele care mărgineau șoseaua se afla o clădire mică, cu o cruce postată deasupra, după care mi-am dat seama că era Biserica Reformată. Nici despre ea nu am reușit să obțin detalii doar data în cifre romane notată pe frontispiciul ei, MCMXXIV, probabil data construcției.

Citește și Cetatea Ineului

Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Publicat pe 10 martie 2020 de monica frimu

Răspunde

Satul Mocrea, care aparține administrativ de orașul Ineu, se află în zona dealurilor din partea de vest a munților Zărandului. A fost atestat documentar din 1160 cu numele de Villa Aqua, nume schimbat în Macra (1199) într-o zonă viticolă devenită foarte cunoscută pentru roadele sale și canalul cu cele șapte mori dintre care una în Mocrea (1328). În anul 1636 la comanda principelui Rakoczy a fost construită o pivniță cu capacitatea de depozitare a 7000-9000 hectolitri de vin. A fost săpată în stânca de origine vulcanică a Dealului Mocrea la o adâncime de 60 de metri prin explozie cu praf de pușcă.

De la Ineu la Mocrea aveam de parcurs aproximativ 6 kilometri. În drum m-am oprit la renumita „Moara cu Noroc” descrisă în opera cu același nume a scriitorului Ioan Slavici.

A șaptea moară din canalul morilor, azi Moara cu Noroc, a fost cumpărată împreună cu moșia Iermata de moșierul Lowy Marcuz (1913), un evreu comerciant din Mâsca care se mutase în Mocrea din anul 1877. În anii comunismului moara părăsită a devenit o ruină la marginea drumului spre Ineu, azi însă fiind unul din locurile foarte populare.

Investitori particulari au transformat-o în spațiu de ceremonii, hotel, restaurant, bar, terase, înconjurate de multe rondouri cu flori.

În anii 1700 pe lângă locuitorii români, ortodocși, în satul Mocrea s-au mutat familii de slovaci, luterani, apoi maghiari, romano- catolici. În 1803-1808 moșia Ineului și satele înconjurătoare au fost cumpărate de baronul Atzel Ștefan. La un joc de cărți unul dintre fiii săi, Peter Atzel, a pierdut moșia (1833) în favoarea lui Ladislau Falk din Gyor, evreu care trecând la catolicism și-a schimbat numele în Solymosy și a fost înnobilat cu titlu de baron (1877).

Biserica Evanghelică Luterană Mocrea

În 1834 baronul a reușit să convertească 112 familii de ortodocși la ritul greco-catolic pentru care, pe locul unei foste Biserici de lemn „Nașterea Maicii Domnului” a construit o biserică din piatră, Biserica „Sfântul Apostol Andrei”. A funcționat până în 1948 când biserica a devenit ortodoxă. În 1958 a fost reparată și recondiționată iar ultima renovare s-a făcut în anul 1999.

La marginea satului, pe o ridicătură de teren, în 1864 a fost ridicat Castelul Solymosy.

Clădirea în stil neoclasic a fost împodobită cu coloane cu capiteluri.

Castelul, proprietate privată, a fost naționalizat după cel de Al Doilea Război Mondial. În 1957, când secțiile de profil existente au devenit insuficiente, castelul a fost transformat, s-au ridicat clădiri anexe și a început să funcționeze Spitalul de Psihiatrie Mocrea care nu poate fi vizitat.

După repetate încercări de a pătrunde în curtea spitalului eșuate, am avut noroc. Poarta zidului înconjurător era larg deschisă așa că am profitat de ocazie și am intrat.

Nu am putut vedea interiorul fostului castel azi transformat în saloane pentru bolnavii internați, unii dintre ei periculoși, la care ferestrele au fost prevăzute cu gratii.

Alți bolnavi, parțial recuperați, se odihneau pe băncile amenajate în curtea spitalului.

Castelul era înconjurat de un parc dendrologic întins pe 6,5 hectare de aceea, deși era situat pe un deal, nu era vizibil de la exterior.

Prin donații ale conducerii și angajaților spitalului, a bisericii și a altor persoane, în anul 2011, în curtea spitalului a fost ridicată și sfințită Biserica de lemn „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

În anul 2014 clădirea fostului castel a fost reabilitată și a fost amenajată prima grădină terapeutică din țară. Au fost sădite sute specii de flori și plante aromatice și relaxante, activități la care au luat parte pacienții în cadrul terapiei prin horticultură. Acea zonă nu am reușit să o văd dar atmosfera liniștită, aerul curat, îmi creau dorința de a mai rămâne și de a mă plimba prin acel minunat parc.

Citește și Comunele Cermei și Șicula, județul Arad

Gyula, Ungaria

Publicat pe 5 noiembrie 2019 de monica frimu

În decursul anilor, locuind în Arad, am vizitat de mai multe ori localitățile aflate în Ungaria aproape de granița cu România. Orașul Gyula din județul Békés, Ungaria, denumit după domnitorul maghiar medieval Gyula al III-lea, este situat în marea Câmpie Maghiară pe malurile râului Crișul Alb. În secolul XIV pe acel loc s-a aflat Mânăstirea Julamonustra în jurul căreia s-a format localitatea denumită Giula-Ghyula după nobilul care a ridicat mânăstirea.

În perioada 1566-1695 orașul a fost stăpânit de turci. Când aceștia au părăsit orașul a trecut sub conducerea Imperiului Austriac până în 1711 când a fost eliberat de curuți. În câțiva ani, pe lângă românii existenți a fost colonizat de maghiari, sârbi, slovaci și germani (1714-1730), perioadă când domeniul Birchiș-Arad-Csongrad a trecut în stăpânirea baronului Johann Georgius Harruckern care a distrus și ultimul minaret turcesc și a construit în interiorul cetății un castel.

În secolul XVIII orașul a trecut prin mai multe calamități astfel a avut loc un incendiu mare care a distrus aproape tot orașul (1801), refăcut, în 1816 orașul a fost inundat de Crișul Alb, a fost lovit de epidemia de holeră (1831), din nou inundat (1843 și 1855). În 1857 partea germană a orașului s-a unit cu partea maghiară și a format orașul Gyula.

Am intrat spre centru și am parcat lângă Liceul Catolic Karacsonyi Janos (Karacsonyi Janos Katolikus Gimnazium).

M-am deplasat până în Piața Kossuth Lajos în care se afla o frumusețe de Fântână arteziană (Szokokutak).

Am traversat apa și am străbătut strada flancată de clădirile vechi cu numeroasele magazine, cafenele, din zona comercială a orașului.

În fața clădirii în care funcționa Biroul Procurorilor Publici (Békés Megyei Főügyészség) era plasat Ceasul Universal (Világóra), pe a cărui piedestal din granit erau prezentate personaje importante din istoria orașului.

A fost denumit astfel deoarece la fiecare jumătate de oră cântă, se rotește cu 30 de grade și, funcție de fusul orar, arată simultan ora din diferitele orașe ale lumii.

În apropiere, în fundalul unui mic parc, se înălța Catedrala romano-catolică „Preafericita Fecioară Maria” (Nádi Boldogasszony-templom). A fost construită în stil baroc și rococo (1775-1777) în piața din centrul orașului pe locul unei biserici mai vechi care a fost distrusă sub ocupația otomană.

Altarul a fost decorat cu tablouri care reprezintă pe Fecioara Imaculată, Sfânta Ana și Sfântul Iosif.

În secolul XVIII a fost de mai multe ori renovată, momente în care a fost decorată suplimentar.

Ocolind-o, am ajuns în Piața Erkel Ferencz (Erkel Ferencz tér)

Într-un dintre clădirile ce o mărgineau funcționa Cofetăria de 100 de ani (100 Százéves Cukrászda), veche de fapt din 1840, a doua ca vechime din Ungaria.

Cofetăria funcționează și azi. În interior, pe lângă galantarele pline de dulciuri, care mai de care mai îmbietoare și spațiul cu mesele la care se servesc, în spatele acestora a fost creat un mic muzeu după modelul celei vechi.

În încăperea dotată cu mobilier Biedermeier original pereții erau decorați cu picturi și tablouri aducând aminte de atmosfera de altădată.

Au fost păstrate și ustensilele folosite pe atunci pentru producerea produselor de cofetărie. Din păcate pozele pe care le-am făcut nu au fost reușite, acestea fiind amplasate în vitrine iluminate direct de soare.

Lateral de piață se afla Biserica Reformată Calvină (Gyulai Református templom és egyházközség), construită între anii 1791-1795, extinsă între anii 1820-1821 și 1875.

În zonă, în două clădiri aflate față în față funcționau Primăria Gyula (Polgármesteri Hivatal Gyula) și unul dintre serviciile administrative, Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula (Gyulai Járási Hivatal Földhivatali Osztály).

Primăria Gyula

Departamentul Registrului Funciar al Oficiului Raional Gyula

M-am întors pe lângă Biserica romano-catolică pentru a vizita Biblioteca Orășenească Mogyoróssy János (Mogyoróssy János Könyvtár). A fost înființată în 1861 având ca bază 300 de lucrări donate de administratorul unui boier (1836) căruia, din 1968, îi poartă numele. Clădirea a funcționat ca Primărie (până în 1949), ca liceu cu predare în limba română (până în 1981) apoi reabilitată, în 1988 a fost transformată în bibliotecă cu peste 130.000 de cărți și documente, peste 280 de tipuri de reviste, chiar și secțiune cu opere de artă. Din păcate era închisă.

Pe lângă clădirea Aqua Luna m-am îndreptat spre malul apei.

Canalul Élőviz-Csatorna a fost creat pentru a face legătura Gyula- Békéscsaba- Békés.

Porțiunea care traversează Gyula trece prin fosta albie, secată, a Crișului Alb.

M-am întors în Piața Kossuth Lajos unde m-am oprit pentru a servi masa de amiază într-un local rustic, Sörpince Vendéglő.

Cu auto, pe lângă Spitalul Pándy Kálmán, m-am îndreptat spre centrul orașului unde, unul lângă celălalt, se aflau obiectivele istorice principale ale orașului-Cetatea Gyula, Ungaria și Castelul Almasy.

Vizitarea lor am lăsat-o la urmă, un fel de „cireașa de pe tort”.

Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

Publicat pe 27 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ultima zi în Barcelona ne-am propus să vizităm cartierul El Raval astfel ne-am deplasat cu metroul până pe bulevardul La Rambla, care desparte cartierele Barri Gotic și El Raval. Am ieșit lângă Gran Teatre del Liceu. În fosta Mânăstire Montesion, în secolul XIX a fost deschis Liceul Filodramático de Montesión, un liceu de muzică a cărui elevi prezentau spectacole muzicale. Între 1845-1848 pentru teatru s-a construit o clădire nouă pe locul unde a fost demolată Mânăstirea Trinitarienilor care, după doar câțiva ani, a fost în mare parte distrusă într-un incendiu (1861). A fost reconstruită doar într-un an dar în 1893, în atacul anarhist (Bomba del Liceo), a fost din nou avariată. Reprezentațiile erau majoritar spectacole de operă. În 1994 a ars în marele incendiu care a devastat Barcelona. A fost refăcută și teatrul deschis în 1999. În aceeași clădire funcționa Conservatorul de Muzică și o societate civilă, Cercul Liceului.

În mijlocul părții pietonale pe La Rambla am remarcat un mozaic abstract, suprarealist, care a fost creat de pictorul și sculptorul Joan Miro (Joan Miro Mosaico) în 1976.

În dreptul lui era intrarea în Placa Boqueria, o piață cu produse alimentare proaspete.

Pe colț se afla o clădire cu fațadă în stil eclectic și elemente japoneze. Casa Bruno Quadras a fost construită în 1858 și renovată în 1883. A fost avariată în bombardamentele din timpul războiului civil și recondiționată în 1980. La etajul unu, pe colțul clădirii era postat un dragon japonez care ținea un lampadar de care atârna o umbrelă, emblema magazinului care a funcționat la parter.

După ce am vizitat piața am intrat în cartierul El Raval unde se afla Biserica Nouă Sfântul Augustin (Iglesia Santi Agusti Nou), de rit catolic.

Inițial a existat Mânăstirea San Agustin care, o dată cu construirea cetății, a fost distrusă (1718). În locul ei a fost ridicată o nouă mânăstire, în stil neoclasic (1728-1760), care a fost arsă în timpul revoltelor anti-clerice (1835) dar biserica a supraviețuit.

Ea servește Frăției Pontificală și Regală, „Isus al Marii Puteri” și „Sfânta Speranță a Maicii Domnului” Macarena.

Interiorul era sobru și luminos.

Altarul principal era sub forma unui baldachin construit în stil neo-Palladian și central se afla statuia Sfântului Augustin.

Capela San Antonio era una dintre capele laterale.

De la biserică ne-am îndreptat spre Vechiul Spital Santa Cruz (Antiguo Hospital de la Santa Cruz), un complex construit pe rând între secolele XV-XVIII. În fosta capelă a spitalului (sec. XIII) funcționa Muzeul La Capella cu o galerie de artă modernă.

Pe lângă muzeu am pătruns în curtea spitalului care era mărginită de Biblioteca Națională a Cataloniei, Institutul de Studii catalane, fostul Colegiu de chirurgi și o școală de artă, o Școala Massana .

Acestea au fost amenajate după ce în 1926 au intrat în posesia Consililui Local Barcelona.

Am traversat Grădinile Rubio și Llunch ( Jardins de Rubió i Lluch), amenajate pe vechea terasă a spitalului.

Am părăsit fostul spital trecând pe o străduță scurtă și îngustă unde se afla Academia Regală de Medicină din Catalonia (Real Academia de Medicina) care a fost constituită în 1770 și a primit titlul de regală în 1785. Activitatea i-a fost întreruptă în timpul domniei Regelui Ferdinand al VII-lea (1824-1828) după care a fost reluată. Actual în cadrul Academiei funcționează șase Facultăți de Științe Fundamentale, Medicină, Chirurgie, Igienă și Medicină Socială, Farmacologie și Terapie, Medicină Legală, Psihiatrie și Istoria Medicinii.

Străbătând străzile cu clădiri vechi în care funcționau numeroase restaurante, baruri, magazine, lateral am văzut Muzeul de Artă Contemporană (Museu d’Art Contemporani, MACBA). Clădirea a fost construită pe o suprafață de 14.300 de metri pătrați apoi a fost extinsă (1991-1995).

La capătul străzii, pe colț se afla clădirea în care funcționau două instituții. Centrul aragonez din Barcelona (Centro Aragones) a fost înființat în 1909 pentru persoanele aragoneze din Barcelona și poartă denumirea actual din 1923. Teatrul Goya (Teatre Goya) a fost fondat în 1914 și a fost deschis în 1916. A funcționat ca teatru și cinematograf iar din 1932 doar ca cinematograful Cine Goya. Clădirea a fost renovată (1939-1947), a funcționat ca cinematograf până în 1986 când și-a reluat și activitatea teatrală. În 2004 a fost închis. Închiriat de Grupul Focus, în 2008 a început să funcționeze iar, cu o capacitate de 520 de locuri. Din 2012 poartă numele de Teatrul Goya Codorniu.

Am trecut pe lângă Biserica Sfântul Petru Nolasc (Iglesia de Sant Pere Nolasc, Mercedaris). Pe acel loc, ocupat anterior de o Mânăstire a Ordinului Paul, în 1940 s-a construit o biserică. În timpul războiului francez clădirea a devenit spital (1808), cu două perioade scurte în care a funcționat o fabrică de tutun. În 1942 a fost transferată Consiliului Local care a restaurant-o (1945) și a predat-o Ordinului Mercy (1947).

În 1969 a fost ridicată o capelă și dedicată Sfântului Petru Nolasc, fondatorul Ordinului Mercedaris. Ultima restaurare a avut loc între anii 1998-1999.

Ne-am îndreptat spre Piața Universității (Placa de la Universitat) care s-a delimitat în 1874 prin construirea cartierului după demolarea zidurilor orașului. În partea de nord se afla Universitatea Barcelona (Universitat de Barcelona) a cărei clădire principală, în stil neo-gotic, a fost construită între anii 1863-1889.

După 30 de minute printre magazinele, restaurantele, cluburile, băncile, firmele de pe bulevardul Gran Via de les Corts Catalanes am ajuns la Piața Spaniei (Placa d’Espanya) situată la poalele muntelui Montjuic. A fost construită cu ocazia Expoziției Internaționale (1915-1929) și este un important nod de mijloace de transport fiind situată la întretăierea mai multor artere principale.

În centrul pieței și al unui imens giratoriu se afla o fântână monumentală împodobită cu numeroase statui și lampadare. Ele simbolizau râurile ce se varsă în trei mări, activitatea de bază-pescuitul și navigația, religia și artele din Spania.

Piața era mărginită de mai multe clădiri istorice construite la începutul secolului XX. Arena Barcelona (Placa de Toros de las Arenas) a fost construită în 1900, în stil neo-Mudejar, pentru luptele de tauri. În timpul războiului civil spaniol a fost transformată în baracă militară pentru armata republicană. Și-a reluat activitatea până în 1977 când a avut loc ultima coridă.

A rămas nefolosită până a intrat în posesie privată (1999) când a fost extinsă și transformată în centrul comercial „Arenas de Barcelona” (2005-2011), păstrându-se fațada originală.

Având capacitatea de aproape 15. 000 de locuri, în arenă se desfășoară numeroase evenimente sportive, concerte, chiar petreceri iar în centru comercial își desfășoară activitatea un Mall, un cinematograf, Muzeul Rock Music.

O altă clădire era Plaza Hotel, unul dintre hotelurile din zonă care au fost construite cu ocazia Expoziției Internaționale.

Tot atunci au fost ridicate la marginea pieței o pereche de turnuri din cărămidă roșie, înalte de 47 de metri, numite Turnuri venețiene (Torres Venecianes), deoarece au fost modelate după campanilele Bazilicii Sfântul Marcu din Veneția. Ele marcau intrarea în cartierul expozițional.

Au fost construite din material ieftine urmând a fi demolate după încheierea Expoziției. Fiind păstrate, au suferit repetate reparații și restaurări (1984-1985, 2009, 2013).

O altă clădire găzduia Fira de Barcelona, o instituție comercială construită în 1932, încorporată în organele guvernamentale în 2000, care reunește 30.000 de companii, organizează și găzduiește peste 120 de expoziții, congrese, alte evenimente.

Cu Turnurile Venețiene de o parte și de cealaltă se deschidea bulevardul Regina Maria (Avinguda Reina Maria) cu Muzeul Național de Artă în fundal.

Am străbătut bulevardul spre a vizita Muzeul de Artă catalonă.

Am trecut pe lângă Palatul Congreselor din Catalunia (Palau de Congressos de Catalunya), deschis în anul 2000. Clădirea cu cinci etaje ocupă peste 30.000 de metri pătrați și poate găzduit până la 8.000 de persoane având un hol central, o sală pentru expoziții sau banchete și o sală de spectacole care funcționează și ca cinematograf.

Părăsind bulevardul, în dreapta am văzut Centrul Cultural Caixa Forum care funcționa în fosta fabrică de prelucrare a textilelor (pături și prosoape) Casaramona. Fabrica a fost închisă în 1918, redeschisă în 1929. Din 1940 a funcționat ca sediu de Poliție până în 1963 când a fost cumpărată de Fundația „La Caixa”. După o perioadă de restaurare și modificarea a spațiilor pentru activități culturale, în 2002 a fost deschisă ca Centru Cultural.

Acesta cuprinde camerele cu expoziții de artă temporare care ocupă fostele ateliere de tricotat și filare, pe o suprafață de aproape trei hectare, două aule și o sală de spectacole cu capacitatea de 350 de persoane. În fostele depozite funcționează o bibliotecă media.

Ne-am întors spre bulevardul Regina Maria pentru a urca la Muzeul Național de Artă. Toate elementele de pe dealul Montjuic care se aflau în fața Palatului Național au fost construite cu ocazia Expoziției Internațională.

Primul șir de scări urcau la Fântâna Magică Montjuic (Font Magica de Montjuic) situată în Placa de Josep Puig i Cadafalch. Fântâna a fost ridicată în 1929 pe locul coloanelor care au fost demolate în 1928. În timpul Războiului Civil din Spania a fost grav avariată (1936-1939). A fost reparată și repusă în funcție în 1955. În anii 1980 au fost realizate spectacole cu jocuri de lumini și muzică care de atunci au loc în fiecare sfârșit de săptămână la intervale de 30 de minute. A fost complet restaurată cu ocazia Jocurilor Olimpice de vară. Din păcate degeaba am așteptat mai mult de o oră. Fântâna nu funcționa.

În spatele fântânii se aflau patru coloane ionice pe lângă care, de o parte și de alta, urca un al doilea șir de scări. Cele patru coloane (Les Quatres Columnes) au fost ridicate în 1919 pentru a simboliza cele patru dungi din stema catalană. În perioada de restaurare a Spaniei, sub regimul dictatorial al prim-ministrului Miguel Primo de Rivera Y Orbaneja (1923-1930), au fost demolate (1928) pentru a se evita simbolismul lor în perioada Expoziției Internaționale. În 2010 copii ale coloanelor au fost postate în spatele fântânii, aproape de locul original.

Am urcat scările în Piața Cascadelor (Placa de les Cascades). Dezamăgire. Nici acestea nu funcționau.

Era ultima oprire înainte a ajunge la sediul central al Muzeului Național de Artă catalană (Museo Nacional d’Art de Catalunya, MNAC), deschis în 1929, în Palatul Național (1926-1929), cu o colecție peste 5.000 de piese despre istoria artei catalone, pe secțiuni de stiluri, începând cu secolul XI până în prezent când a adunat în jur de 250.000 de lucrări.

Palatul în stil clasicist ocupa 32.000 de metri pătrați. Era format din două corpuri laterale, o porțiune posterioară, una centrală deasupra căreia se înălța un dom în stil roman și câte o cupolă mai mică pe laterale. Muzeul a fost deschis în 1934. Între 1995-2004 palatul a fost extins și renovat.

Cu toate că se înserase nu doream să părăsim minunile Barcelonei astfel, deși exista funicular, am urcat dealul pe străzi și prin parcuri până la castelul ce se afla în vârful lui.

Teatre Lliure

Casteul Montjuic (Castell de Montjuïc) era o veche fortăreață a cărei construcție a început prin ridicarea meterezelor (1640) și care în 1641 a participat la luptele din timpul revoltei catalane. În 1694 a fost completată cu bastioane și amenajată ca și castel. În asediul Barcelonei din 1705 a fost capturat de trupele lui Napoleon, fără nici o luptă, fortul demolat (1751), castelul reamenajat (1779-1799) și dotat cu 120 de tunuri. Până în secolul XX pe anumite perioade a fost folosit ca închisoare.

În timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939) prizonierii politici închiși acolo au fost torturați și împușcați astfel a devenit un simbol negativ în istoria Spaniei. Din 1963 în castel funcționează Muzeul Armamentului Militar.

Deși nu l-am putut vizita a meritat urcușul pentru a viziona panorama Barcelonei noaptea.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: spitale

București- de la Gara de Nord, prin cartierul Cotroceni și retur

Orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Comunele Ignești și Dezna, jud. Arad

Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Orașul Roman, jud. Neamț

Târgu Neamț, județul Neamț

Orașul Ineu, județul Arad

Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Gyula, Ungaria

Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania