Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare din zonă.
Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA
Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut, în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș, exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.
La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.
Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.
Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.
A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.
Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.
La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane. Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.
Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.
Palatul Justiției Dej
Primăria și Consiliul Local Dej
În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.
Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.
Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.
Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.
În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.
După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).
Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile, documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.
În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.
Vară. Timp liber. Am planificat o excursie până în nordul țării și împreună cu prietena mea Mirela am pornit la drum. Din Arad până la primul obiectiv, orașul Jibou, din regiunea istorică Transilvania, aveam de parcurs cca. 250 kilometri, inițial străbătând o parte din județul Bihor, unde am făcut un mic popas în centrul orașului Aleșd.
De acolo, spre nord, am intrat în județul Sălaj. În centrul comunei Crasna, la intersecția de drumuri, am văzut Biserica Reformată, clădire în stil gotic, din 1908 inclusă pe lista monumentelor istorice, construită în 1805 pe locul fostei biserici catolice din secolul XIII.
În drum am trecut pe lângă Lacul de acumulare Vârșolț, realizat în anii 1977-1979 ca sursă de alimentare cu apă potabilă pentru numeroase localități din județ.
Încă 30 minute de rulat spre nord-est și am ajuns în orașul Jibou, situat pe malul stâng al râului Someș, renumit pentru Grădina Botanică, punct turistic foarte vizitat.
Judecătoria Jibou
Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1205, cu numele Chybur, dar se presupune că era mult mai veche, fiind situată lângă drumul roman ce lega castrul de la Tihău de castrul Porolissum.
Primăria Jibou
În decursul timpului a fost locuită permanent și a urmat istoria zonei, locuitorii ei participând la Răscoala de la Bobâlna (1437), Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), în anii 1610 și 1665 fiind devastată de invaziile turcești, un secol mai târziu iobagii alăturându-se Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), apoi Revoluției de la 1848.
După inaugurarea căii ferate Dej-Jibou-Zalau (1890), urmată de cea spre Baia Mare, Jibou a devenit un important centru feroviar și dezvoltarea localității a luat avânt. La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918), în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român, au participat și delegați din Jibou, conduși de deputatul George Petruca. Postbelic Jibou a fost reședință de raion din cadrul regiunii Cluj (1950-1960) și din 1968 a fost declarat oraș, de care azi aparțin administrativ 4 sate.
Casa de Cultură Jibou
În 1560 domeniul Jibou a fost deținut de baronul István Wesselényi, care și-a construit acolo un conac, din care până azi au supraviețuit doar ruine din fundație. În localitate exista o fostă biserică catolică (sec. XIII). Preluată de reformați, cu ajutorul financiar al baronului, Biserica Reformată a fost modificată în forma actuală. Ulterior incendiată de tătari (1658), avariată de armatele habsburgice (1705), de fiecare dată a fost refăcută, păstrându-i-se forma.
Moștenind domeniul, în 1778 Wesselényi Miklós a început construcția unui castel în stil baroc, înconjurat de un parc cu numeroase specii de copaci. Castelul Wesselényi prezintă un pavilion central și 2 aripi laterale, terminate prin câte un pavilion, pe fațada principală din nord o terasă mărginită de arcade, pe cea sudică un balcon cu balustradă din piatră. După moartea baronului, domeniul a fost moștenit de fiul său Wessélenyi Miklós al II-lea, care până în 1810 a finalizat lucrările, amenajându-se și 6 anexe- curie, grajd, manej, criptă, seră, şură, din care unele s-au păstrat până azi.
Miklós, lider al opozitiei nobiliare maghiare reformatoare împotriva conservatorismului monarhiei de Habsburg, luptând pentru eliberarea iobagilor, a ajutat mult dezvoltarea localității. A modernizat domeniul agricol, a adus vite, a organizat dresajul câinilor și a format herghelia de cai de rasă de la Jibou, la concursurile desfășurate acolo participând cai din toată lumea. Fiind membru al Academiei Ungare de Științe, în castel a creat un centru de cercetare, în care cei 10 învățăcei erau pregătiți pentru modernizarea domeniului agricol, urmând să o aplice în satele din Transilvania. În memoria sa în curtea Bisericii Reformate s-a postat Statuia Wessélenyi Miklós.
Pentru credincioșii catolici în 1886 s-a construit Biserica „Sf. Maria”, din 1925 devenită biserică parohială, numită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.
După Al Doilea Război Mondial în castel s-a mutat Școala Gimnazială Jibou (1949), s-au creat un internat, bibliotecă, cantină, etc. Din 1957 în castel a funcționat și Școala Medie, apoi Liceul, când spațiile pentru internat au fost extinse și cantina mutată în clădirea fostului grajd, unde a funcționat până în anul 2000. Apoi o parte a castelului a revenit Palatului Pionierilor, după 1990 Clubul Copiilor, care a funcționat până în 2010. Din fostul parc înconjurător școlii i-au revenit 5 hectare, unde se aflau clădirile, curtea liceului și terenuri de joacă pentru copii.
În 1959 la catedra de biologie a liceului a sosit profesorul Vasile Fati. Văzând potențialul zonei, a făcut demersuri, în 1968 a primit 7 hectare din patrimoniul silvic și a fondat Grădina Botanică „Vasile Fati”, din 1970 devenită unitate independentă. În vestul castelului s-a amenajat o grădină romană, în care s-au amplasat vestigii arheologice aduse de la castrul roman Porolissum, ulterior mutate în Muzeul de Istorie Zalău.
În 1975 Primăria Jibou a alocat grădinii încă 6 hectare de teren și în 1978 a început amenajarea unui lac de acumulare, apa fiind necesară udării plantelor din grădină. Azi în Grădina Botanică este amenajat un rosarium și în zona din fața fostului castel se află numeroase ronduri cu diverse categorii de flori.
În Grădina Japoneză Mare și Grădina Japoneză Mică, se află câte câte un mic lac, în mijlocul lui o insulă, poduri și podețe de lemn, plante luxuriante, arbori și arbuști aduse din Orientul Îndepărtat.
Clădirile serelor adăpostesc numeroase plante tropicale, subtropicale, mediteraneene, soiuri de palmieri, plante ornamentale, medicinale, etc.
Într-o altă clădire se află acvariul, cu specii de pești oceanici și de apă dulce, între care piranha, rechini de apă dulce, floră acvatică, corali, etc.
După multe procese, castelul și o parte din anexe au fost retrocedate și azi sunt deținute de moștenitori, cripta, grajdul și manejul rămânând în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou.
Actual populația orașului Jibou este majoritar română, doar cca. 11-12% fiind maghiari.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1998-2001)
Catedrala Ortodoxă „Sf. Prooroc Daniel” (2001)
Biserica Greco-Catolică „Neprihănita Zămislire” (2007)
La 20 kilometri sud-est de Jibou, pe dealul de la marginea comunei Gârbou, despre care bătrânii povestesc că ar fi fost format de sclavi, cărând pământul cu roabele și spinarea, se află ruinele fostului Castel Haller, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în 1776, în stil baroc, de Guvernatorul Transilvaniei János Haller, an atestat de o inscripție de pe ruinele fostei porți de intrare în perimetrul înconjurat de ziduri de apărare, în care se aflau castelul și o Capelă Romano-Catolică, prevăzută cu un turn înalt din piatră (1783).
Între Haller János, conservator și vecinul său, baronul Wesselényi Miklós, reformator, au existat tot timpul neînțelegeri, culminând cu atacul lui Wesselényi, din 1781, când adunând o oaste de cca. 500 de iobagi, funcționari, vânători, a asediat și ocupat Castelul Haller, fapt ce a dus la arestarea lui, la porunca Iosif II de Habsburg. În secolul XIX, moșia trecând în proprietatea baronului Jósik, acesta a construit un castel, situat în altă locație și fostul castel a fost transformat în locuințe pentru angajații săi. În Monografia Comitatului Solnoc-Dăbâca în jurul anului 1900 în Castelul Haller sunt menționate ca funcționând Primăria, un Casino, o bancă și o școală.
În 1944 mare parte din clădiri au fost distruse, materialele ruinelor furate de localnici și folosite la construirea caselor, clădirile rămase fiind transformate în C.A.P. și depozit de materiale. Ulterior părăsite, treptat s-au ruinat, până azi supraviețuind doar poarta de intrare, turnul fostei capele și fântâna franceză din curtea incintei, pe care cu greu le-am depistat.
Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.
Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.
În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).
În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de Regele Géza I alUngariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.
Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu 6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.
Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.
Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.
Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.
În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.
Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.
În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei, primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.
În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.
În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.
În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.
Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).
În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.
În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).
Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă.
După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.
Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.
Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș. Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu.
Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.
După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.
Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).
La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.
În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.
Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”, în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.
În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022).
Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.
În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.
De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.
În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.
În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor.
În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.
Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.
Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.
A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.
Orașul Parma este situat în partea de nord a Italiei, în Regiunea Emilia-Romana. A fost creat în anul 183 î.e.n. ca și colonie romană pe drumul ce unea Roma cu partea nordică a Imperiului Roman. Devenind un punct strategic și comercial important, în decursul timpului a fost atacat de barbari, ocupat de huni, apoi de longobarzi, în 1545 Papa Paul III dând orașul lui Pier Luigi Farnese, familie care a condus Ducatul de Parma până în 1731.
În secolul XIX armatele franceze au cucerit zona, Napoleon a pus-o la guvernare pe pe a doua sa soție, Arhiducesa Maria Luisa a Austriei, în 1817 aceasta devenind Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, care a condus până la moartea sa (1847), perioadă în care orașul a fost remodelat, s-au construit noi palate, piețe, s-au reorganizat vechile cartiere, etc. Din 1860 Ducatul Parma a fost anexat Regatului Italiei.
Orașul Parma fiind situat în apropiere de Bologna, unde eram cazată, m-am hotărât să-l vizitez. După o oră cu trenul am ajuns la Gara Parma (Stazione di Parma), inaugurată în 1859, când s-a finalizat calea ferată Piacenza-Bologna. În timp a fost extinsă cu 2 corpuri laterale mai mici și în perioada 2007-2014 modernizată.
În partea laterală a fațadei principale se află statuia lui Carlo Alberto Dalla Chiesa, fostul prefect al orașului și General al carabinierilor, asasinat în 1982 la Palermo într-un atentat mafiot.
Am urcat pe lângă Monumentul Vittorio Bottego, inaugurat în 1907 în memoria ofițerului armatei italiene, unul dintre primii exploratori occidentali din Jubaland (sudul Somaliei) și sudul Etiopiei, unde a condus 2 expediții. Statuia din bronz a exploratorului, îmbrăcat în uniformă colonială, e situată pe un „munte” din bolovani, ridicat pe o platformă, dotată cu un rezervor din care se revarsă apă, lateral de el aflându-se 2 statui prezentând războinici înaripați, reprezentând râurile Omo și Juba.
Deși timpul îmi era limitat, la amiază trebuind să mă întorc în Bologna, nu m-am îndreptat direct spre centrul orașului, ci am intrat pe străduțele din est, unde doream să văd câteva biserici și clădiri istorice.
Biserica Sf. Tereza a Pruncului Isus (Chiesa Santa Teresa del Bambin Gesù) a fost creată de Confraternitatea Rossi care în 1604 a folosit un mic Oratoriu al Bisericii Sf. Barnaba, ulterior transformat în Biserica Noii Treimi (1617). Până în secolul XVII clădirea a fost extinsă de 3 ori și în perioada 1862-1864 a primit forma actuală, cu fațada din marmură, în stil neo-renascentist, deasupra ușii de intrare ornată cu un basorelief ce prezintă Trinitatea.
Interiorul prezintă o singură navă, mărginită de câte 3 capele laterale.
Prezbiteriul e acoperit de o cupolă prevăzută cu ferestre, sub ea fiind postate statui prezentând sfinți.
Altarul principal e decorat cu pictura prezentând Trinitatea, încadrată de un oval aurit, mărginită de 2 coloane de marmură răsucite, în jurul ei fiind postate statui de îngeri.
În corul din stânga altarului e postată orga din 1788, modificată la începutul secolului XX și restaurată în 2013.
În 1920 biserica a fost preluată de Ordinul Carmeliții Desculți și din 1973 a fost declarată biserică parohială.
Biserica Sf. Francisc de Prato (Chiesa San Francesco di Prato), construită în secolul XIII, în cadrul unei mânăstiri, a fost prima biserică franciscană din oraș. În 1461 pe fațadă a fost creată o rozetă cu 16 raze, număr considerat de ocultiștii medievali ca reprezentând Casa lui Dumnezeu. În timp numeroase personalități au aderat la Ordinul Franciscan și unele au fost înmormântate în biserică, care în timp a devenit sediul central al Ordinului Minorit. Sub Napoleon ordinele religioase fiind desființate, biserica și turnul-clopotniță au fost transformate în închisoare, care a funcționat până în 1993. După ce a fost restaurată (2018), în 2021 a fost redeschisă ca biserică.
Vis a vis de ea se află fostul Palat Cusani (Palazzo Cusani), construit în 1450 pentru familia de nobili originari din Milano, cărora le poartă numele. Au deținut-o până în 1612, când au donat-o Municipalității, care a reamenajat-o, când curtea interioară a fost înconjurată cu logii mărginite de arcade susținute de coloane și în ea s-a mutat Universitatea Parma, Facultățile de Medicină și Drept, care au funcționat până în 1768.
După 10 ani Ducele Ferdinand I de Bourbon a mutat în clădire monetăria (zecca) și în centrul curții interioare a adus de la Palatul Grădinii statuia Hercule și Anteo. În 1820 Ducesa Maria Luisa a preluat palatul, l-a conectat cu penitenciarul, a înlăturat monumentul și s-a mutat în el. Între anii1924-1983 în el a funcționat o școală medie, în Al Doilea Război Mondial o parte din clădire fiind transformată în adăpost antiaerian. Școala a fost mutată după cutremurul din 1983, care a avariat clădirea. Ulterior a fost refăcută, în curte s-a readus statuia, din 2002 devenind sediul Casa Muzicii (Casa della Musica), cu sală de concerte (158 locuri), auditoriu, bibliotecă, săli de clasă, etc. și al Institutului Național de Studii Verdi.
În fața clădirii, celebrând bicentenarul nașterii muzicianului, a fost postată statuia lui Giuseppe Verdi. Din bronz, cântărind cca. 400 kilograme, în mărime naturală, compozitorul e așezat pe marginea unei bănci, într-o poziție relaxată, cu o mână parcă dirijând.
Pe cealaltă parte a străzii în secolul XVII a existat Biserica Sf. Elisabeta. După ce a fost restaurată, din 2007 în ea funcționează Casa Sunetului (Casa del Sono), un muzeu cu peste 400 de exponate ce arată evoluția în timp a instrumentelor muzicale și modul de transmitere a sunetelor.
Depășind-o, am trecut pe lângă Piazzale Salvo D’Acquisto, un mic parc în care e postată statuia Sf. Pio de Pietrelcina (statua San Pio da Pietrelcina), din 1991călugăr al Ordinului Frații Minori Capuccini, în 2002 proclamat sfânt de Papa Ioan Paul II.
Pe una din marginile parcului se află Palatul Borri (Palazzo Borri), construit în perioada 1730-1740, care azi găzduiește diverse instituții, birouri și spații pentru activități culturale.
Biserica Sf. Benedict (Chiesa San Benedetto) și mănăstirea alăturată au fost construite în 947, în perioada 1498-1501 reconstruite și în 1580 predate de Papa Grigore XIII unei fraternități laice, inspirată de Sf. Ieronim, care în timp a format Ordinul Benedictin (cerșetor).
În 1668 ordinul a fost suprimat de Papa Clement IX, biserica predată clerului diecezan, din 1889 preluată de Ordinul Salezian, înființat de Sf. Ioan Bosco și transformată în Institut Salezian, mânăstirea într-un colegiu religios pentru bărbați, în nordul ei fiind creat și colegiul feminin.
În 1305 la Parma a sosit Ordinul Slujitorilor Mariei, numiți și serviți, care s-a stabilit în vechiul Oratoriu al Bisericii Sf. Maria. În 1526 au reconstruit-o, numit-o Biserica Sf. Maria a Slujitorilor (Chiesa Santa Maria dei Servi) și au folosit-o până în 1789, când ordinul a fost suprimat și biserica preluată de Ordinul Dominican. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, biserica și mânăstirea au fost transformate în spital militar. Ulterior în ele a funcționat Azilul de bătrâni Don Gnocchi.
De acolo m-am îndreptat spre strada Republicii, pe care urma să ajung în centrul istoric al orașului. Situată pe colțul dintre ea și alte 2 străzi, am văzut o clădire în stil neoclasic, fostul Palat Marchi (Palazzo Marchi), construit între anii 1770-1774 pentru Marchizul Scipione Grillo, Duce de Anguillara. În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind familia Marchi. În Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Comandamentului provincial al armatei republicane, motiv pentru care în 1944 a fost atacat de partizani, care au reușit să ia numeroase arme și muniție. Ulterior familia Marchi l-a restaurat. În el a funcționat Institutul de Studii Verdiundare, între 2003-2009 a fost ocupat de Fundația Arturo Toscanini, o instituție muzicală și din 2023 deschis publicului cu expoziții temporare de artă.
Laturile palatului delimitează o curte interioară pătrată, înconjurată de arcade susținute de coloane (qvadriportic), din care se pătrunde în a doua curte, cu deschidere spre una dintre celelalte străzi.
Biserica Sf. Mormânt (Chiesa San Sepolcro) a fost construită în 1257, în stil gotic, pe locul unei biserici vechi (1100) și lângă ea mânăstirea canonicilor luterani. În decursul timpului biserica a suferit modificări, în perioada 1493-1495 transformată în stil renascentist, în 1616 i s-a adăugat turnul-clopotniță în stil baroc, în 1753 interiorul a fost pictat, apoi partea dreaptă a fost refăcută în stil neoclasic (1780). Din 1798 au fost preluate de dieceză, care le-a predat Ordinului Dominican. Acesta a restaurat biserica și a transformat mânăstirea în azil pentru fetele sărace.
Interiorul prezintă o singură navă, flancată de câte 5 capele laterale, decorate cu picturi prezentând sfinți și scene biblice. Orga, veche din 1656, a fost refăcută în 1789 și 1925.
Altarul principal e decorat cu un Crucifix și o pictură care îi prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri și Sf. Ioan predicând. Biserica a fost restaurată în anul 2005.
Biserica Sf. Anton Abate (Chiesa Sant Antonio Abate) a fost construită în perioada 1386-1404 pentru Ordinul Antonian, vis a vis de spitalul acestora, adepții ordinului ocupându-se în principal de vindecarea bolnavilor. În 1712-1766 cu ajutorul Papei Clement XIII, biserica a fost reconstruită în forma actuală, cu o singură navă, mărginită de câte 2 capele laterale, interiorul pictat în frescă, altarul principal fiind decorat cu statui din stuc prezentând Predica lui Isus pe munte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Toma și o frescă înfățișând scena apoteozei Sf. Anton.
Despre Palatul Rangoni Farnese (Palazzo Rangoni Farnese) nu se știe când a fost construit, dar apare în scriptele din secolul XVI ca aparținând lui Bartolomeo Cantelline. În 1572 l-a vândut Contelui Giulio Rangoni care pe fațada principală a creat portalul din marmură, flancat de 2 statui, deasupra lui fiind așezată stema familiei Rangioni, care s-a păstrat până azi.
În perioada 1690-1762 a fost deținut de prinții Farnese. Împreună cu averile familiei, palatul a fost confiscat de Camera Ducală, care l-a restaurat și folosit ca sediu administrativ al Finanțelor și Întreprinderilor, din secolul XIX al Direcției Economice, când a fost numit Palazzo della Finanza. În perioada fascistă o parte a interiorului a fost transformată, devenind sediul fasciștilor, din 1943 a fost ocupat de Garda Națională Republicană și postbelic de Prefectură (Prefettura), care funcționează și azi.
Vis a vis de el, pe colțul a 2 străzi, se află Palatul Dazzi (Palazzo Dazzi), construit în anii 1794-1797 pentru Marchizul Gian Francesco Corradi Cervi, căpitan al milițiilor ducale din Parma și în secolul XIX cumpărat de familia Dazzi. Clădirea în stil neoclasic, cu 3 etaje și mansardă, deasupra căreia sunt postate statui, prezintă un balcon central, mărginit de 2 pilaștri care, împreună cu cele 2 coloane centrale, susțin cornișa și timpanul triunghiular.
Biserica Sf. Cristina (Chiesa Santa Cristina) se află pe locul fostei capele Sf. Cristina, construită în 987, atunci la limita estică a Parmei. În 1629, la cererea Ducesei Regente Margherita Aldobrandini, văduva lui Ranuccio I Farnese, al 4-lea duce de Parma, Papa Urban VIII a dat capela și câteva clădiri din apropiere Ordinului Teatin. Fiind apreciat pentru ajutorul dat populației în epidemia de ciumă (1630), Ordinul a primit aprobarea și în perioada 1649 -1662 au construit biserica, cu mănăstirea alăturată, fațada rămânând neterminată din lipsa fondurilor. Sub Napoleon, când ordinul a fost expulzat, biserica a fost ocupată de trupele militare. Bombardamentele din 1944 au avariat clădirea, fiind restaurată abia în 1983.
În interior prezintă o navă centrală mare, cu tavanul pictat în frescă, prezentând scene din viața Sf. Cajetan.
Nava e separată de cele 2 nave laterale prin 6 pilaștri cu capiteluri dorice, ce mărginesc arcade.
Navele laterale sunt împărțite prin arcade în secțiuni, acoperite de mici domuri decorate cu fresce.
În ele se deschid câte 4 capele laterale, ce au altarele decorate cu picturi prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.
Altarului principal, din lemn aurit și imitație de marmură, e decorat cu pictura în ulei care prezintă martiriul Sf. Cristina.
În 1720 deasupra ușii de intrare s-a creat corul, dotat în 1764 cu orgă.
Aproape de Piazza Giuseppe Garibaldi se află Biserica Sf. Vitale (Chiesa San Vitale), atestată documentar din secolul XI. La cererea Ducelui Ranuccio II, fiul Ducesei de Parma Margherita de Medici, în 1644 biserica a fost preluată de Compagnia del Sufragio, o congregație care urmărea salvarea sufletelor din Purgatoriu, fondată în 1627 și recunoscută prin Bula Papei Inocențiu X. Fiind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu actuala biserică (1651-1666), în stil baroc, având fațada principală formată din 2 secțiuni suprapuse, despărțite de cornișă, cea superioară împărțită de 4 pilaștri ionici, central cu o fereastră dreptunghiulară și lateralele cu nișe, decorate cu statui, cea inferioară de 6 pilaștrii ionici, cu 3 portaluri, cel central cu un timpan din marmură, susținut de 2 coloane, cele laterale cu nișe decorate cu statui.
Interiorul e format dintr-o singură navă și 10 capele laterale, decorate cu picturi, majoritatea din secolul XVII, ce prezintă sfinții cărora le sunt dedicate: Sf. Borromeo, Sf. Francisc din Paola, Sf. Anton, Nașterea Maicii Domnului, etc., sau scene biblice.
În partea stângă a transeptului se află Monumentul Beccaria, un grup sculptural ornat cu numeroase basoreliefuri și statui, în centrul căruia se află altarul, cu pictura Răscumpărării, mărginită de statui și coloane de marmură.
Altarul principal, din marmură policromă, acoperit de o cupolă ornată cu picturi, prezintă central un Crucifix și în spatele lui tablouri ce prezintă scene din viața Sf. Vitale. Sub altar se află urna cu moaștele sfântului, aduse în 1648 de la Roma și lângă el, deasupra corurilor, noua orgă (2006).
Orașul Bologna, capitala și cel mai mare oraș din regiunea Emilia-Romagna, e situat în nordul Italiei, la marginea Câmpiei Po, de la poalele Munților Apenini. Arheologii au descoperit că zona Bologna a fost locuită de etrusci încă din perioada 3000-2001 î.e.n. (cultura Villanovan). La sfârșitul secolului VI î.e.n., pe locul actualului oraș Bologna, aceștia au înființat localitatea Felsina, ocupată în secolul IV î.e.n. de galii din tribul Boii.
Au urmat războaiele romano-etrusce, romanii ocupând treptat zona, în 189 î.e.n. cucerind Felsina și shimbându-i numele în Bononia, până în 27 î.e.n. incluzând întreg teritoriul etrusc în Imperiul Roman, nou creat. În acea perioadă orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare. Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat (sec. V), raiduri de goți au vandalizat și jefuit orașul. A fost reconstruit de Episcopul Petronius, care a fondat și Bazilica Sf. Ștefan, pe locul unui fost templu păgân, din secolul XIII ajungând să fie considerat sfântul patron al Bolognei.
Longobarzii, triburi germanice din nordul Europei, au atacat zona și după mai multe bătălii, în 727 Regele Liutprand a cucerit orașul, incluzând regiunea în Imperiul Longobard. La cererea cererea Papei Adrian I, Regele francilor Carol cel Mare (768) a cucerit Longobardia (774), s-a proclamat regele lor, apoi a ocupat mare parte a Europei Centrale și Europei de Vest, formând Imperiul Carolingian, devenind împărat (800-814). Bologna, fiind oraș de frontieră, a prosperat și extins.
În 1088 s-a înființat Universitatea Bologna, azi cea mai veche din lume încă funcțională, în care se studia dreptul roman medieval (glosatori) și medicina, Dante, Boccacio, Petrarca, etc,. fiindu-i studenți.
Trupele Împăratului roman Frederic I au încercat să-i alunge pe longobarzi, dar în Bătălia de la Legnano aceștia au învis (1176) și prin Pacea de la Constance (1183) împăratul a fost nevoit să le acorde autonomie. Bologna a început să se extindă rapid și să se dezvolte economic. S-a săpat un sistem de canale, pe cca. 60 kilometri, care conecta orașul cu râurile Reno și Savena, pe care s-au construit mori de apă. Canalele din oraș se uneau în partea de nord formând canalul Naville, numit Porto di Bologna (portul), pe care navele transportau mărfuri și oameni, în secolul XVIII ajungând să dețină o flotă de 50 de bărci, care făceau cca. 1.000 de transporturi pe an
Canalul Reno
În secolul XX, pentru extinderea orașului și formarea de străzi noi, canalele au fost acoperite acoperite, rămânând o mică zonă, numită Mica Veneție (Piccola Venezia), în care este vizibil Canalul Moline, o continuare a Canalului Reno, mărginit de case colorate.
În ea se intră prin Turnul Porții Genovese (Torresotto di Porta Genovese) numit și Torresotto dei Piella, unul dintre cele 18 construite în al doilea cerc de ziduri, care a supraviețuit.
Familiile importante din oraș, rivale, împărțite pro-papă și pro-imperiu, au ajuns să se lupte pentru preluarea controlul orașului. În secolul XII orașul a fost înconjurat cu al doilea cerc de ziduri, lângă porțile căruia s-au construit cca. 100 de turnuri, cele înalte, cu ziduri groase, pentru observație și apărare, cele mai scunde, cu ziduri mai subțiri, folosite pentru locuit, majoritatea demolate în restructurarea orașului din secolul XX, până azi supraviețuind doar 24, dintre care voi enumera doar câteva.
Turnul Prendiparte (Torre dei Prendiparte), de 59,5 metri înălțime, a fost construit de familia de nobili căreia îi poartă numele, dintre care 2 au fost consuli de Bologna în secolul XII. În anii 1400 a fost cumpărat de familia Fabruzzi, în secolul XVI preluat de biserică, 1751-1796, apoi a fost transformat în închisoare. Azi găzduiește o pensiune.
Turnul Uguzzoni (Torre degli Uguzzoni), de 32 metri înălțime, a fost construit de consului Guido Uguzzoni ca reședință. Din 1367 turnul și casele adiacente au fost deținute pe rând de alți proprietari, apoi cumpărat de Rolo Banca, în secolul XX preluat de Credito Romagnolo care, pentru iluminarea birourilor, a construit ferestre noi. L-a deținut până la începutul anilor 2000, apoi a fost cumpărat și transformat în reședință civilă.
Cele mai cunoscute, azi simbol al orașului, sunt Două Turnuri (Due Torri) înclinate, numite probabil după familiile Asinelli și Garisenda care le-au construit, poziționate la intersecția străzilor ce veneau de la cele 5 porți ale cercului de ziduri antic (1109-1119). Turnurile au fost restaurate și consolidate în perioada 1998-2000. Turnul Asinelli, azi de 97,2 metri înălțime, din secolul XIV a fost transformat în închisoare. În jurul lui s-a construit o pasarelă din lemn, de unde se puteau supraveghea împrejurimile, care a rezistat puțin timp, în 1398 fiind distrusă de un incendiu. În Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca punct de observație.
Turnul Garisenda, inițial de 60 metri înălțime, azi doar 48, a fost scurtat în 1351, când fundațiile s-au prăbușit și turnul înclinându-se, era pe care să se dărâme. În secolul XV a fost cumpărat de o breaslă locală, din secolul XIX a fost deținut pe rând de 3 familii și în secolul XX a devenit proprietate municipală.
În secolul XIII orașul a fost înconjurat cu al treilea cerc de ziduri, prevăzut cu 12 porți, prevăzute cu donjon și pod mobil, lângă ele corpul cu camerele gărzilor, toate desființate ulterior. Zidul a fost demolat la începutul secolului XX, în timpul restructurării orașului, azi orașul istoric fiind înconjurat de un cerc de bulevarde, pe care s-au păstrat 9 ruine ale vechilor porți, toate modificate în perioada 1950-1952, restaurate între anii 2007-2009, în perimetrul unora dintre ele fiind vizibile clădiri istorice.
Pentru a le vedea, am pornit din sudul orașului istoric, de la Poarta Castiglione, construită în 1250, din cărămidă, cu un donjon, eliminat la refacerea din 1378. Deoarece la capătul ei intra în oraș Canalul Savena, a fost numită și Poarta Canalelor. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori, la restaurarea din 1850 primind forma actuală.
Spre vest se ajunge la Poarta San Stefano (sec. XIII), fortificată în secolul XV, avariată în timpul unui asediu (1512), când turnul i-a fost distrus, ulterior construindu-se un donjon. În 1843, odată cu amenajarea drumului spre Florența, la ordinul Papei Grigore XVI a fost demolată, pe locul ei construindu-se 2 clădiri mari, unite, cu o poartă mare de fier. După distrugerea zidurilor (1902), poarta de fier a fost repoziționată la intrarea în Giardini Margherita, în timp clădirea fiind folosită ca toaletă publică, sediu al poliției locale și al unor asociații.
În 1868 municipalitatea a achiziționat de la Contele Angelo Tattini terenul situat de-al lungul zidurilor dintre cele 2 porți și între anii 1874-1879 s-a amenajat un parc, numit după Margherita de Savoia, soția primului rege al Italiei, Giardini Margherita. În el s-a desfășurat 1888 Expoziția Emiliană de Agricultură și Industrie
În 1944, în apropierea unei porți de acces în parc, a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, realizat în 1888, înfățișându-l pe primul Rege al Italiei călare, care până atunci s-a aflat în Piazza Maggiore.
Pe marginea bulevardului, între cele 2 porți, vis a vis de parc, se află Biserica Sf. Maria de Baraccano (Chiesa Santa Maria del Baraccano). În 1403, sub o barbacană din zidurile vechi ale orașului, s-a construit o capelă, altarul ei fiind decorat cu pictura Madonnei del Baraccano. Ulterior a fost extinsă, în 1524 fiindu-i adăugat porticul și în 1682 cupola.
O legendă spune că în timpul asediului orașului (1512), armata Papei Iulius II a bombardat o porțiune din zidurile de lângă biserică, dar acestea nu s-au distrus, bucățile formând iar zidul intact.
De la Poarta San Stefano mergând spre nord, se trece prin Poarta Maggiore, folosită în trecut de papă și autoritățile cu funcții înalte. Nu departe de ea se află Poarta San Vitale (1286), a cărei fortificație a fost demolată în anii 1950-1952, rămânând doar poarta.
Lângă ea se înalță Turnul San Vitale (Torresotto San Vitale), construit în sec XII, în cadrul celui de al doilea zid de apărare.
Poarta San Donato, din cărămidă, a funcționat temporar, în 1428 fiind zidită, ulterior redeschisă. La lucrările din secolul XX, pentru lărgirea șoselei, o parte din ziduri ce au supraviețuit au fost demolate.
Cotind spre est, se ajunge la Porta Mascarella (1300), inițial prevăzută cu un turn, numită după fraudele mari care se făceau în piața de lângă satul Mascarella, cauză pentru care de multe ori a fost închisă. A fost fortificată pe cheltuiala localnicilor (1381). În 1511 turnul a fost demolat și s-a creat acoperișul porții.
O altă poartă a celui de al 3-lea zid al orașului azi e situată la capătul nordic al centrului istoric, în apropierea Gării Centrale, în Piazza XX Settembre, creată după demolarea zidurilor (1909).
Poarta Galliera a fost construită în secolul XIII ca zid de apărare din lemn (palisadă) și reconstruită de Cardinalul Bertrando del Poggetto, o dată cu Castelul Galliera (Castello di Galliera) din apropiere (1330-1333), destinat Papei Ioan XXII, care urma să viziteze orașul.
În timp castelul a fost distrus de 5 ori de populația care a protestat împotriva legaților papali, de fiecare dată reconstruit, ultima revoltă desfășurându-se în anul 1511. Ruinele sale azi pot fi văzute lângă treptele Parcului Montagnola.
În 1494 în incinta porții s-a creat un canal, care în timp a deteriorat fundațiile, în perioada 1661-1663 poarta fiind demolată și refăcută.
În Revolta din 1848 împotriva austriecilor a fost singura poartă care nu a fost cucerită de populație, prin ea retrăgându-se armatele învinse. Azi o placă, postată în interiorul arcului porții, comemorează bolognezii decedați în revoltă. În 1944 un raid aerian a deteriorat-o grav. Ulterior a fost reparată, a suferit mai multe restaurări, ultima în 2019. Deasupra arcului porții se pot vedea stemele Papei Alexandru VII, ale reprezentanților papali locali, ai orașului Bologna și în fața podețului, care trecea peste canal, 2 sculpturi din bronz, plasate inițial (1910) în fântânile Mercato delle Erbe.
Lângă ruinele fostului castel se află Scările Pincio și Fântâna Uriașului (Scalinata del Pincio e Fontana del Gigante), complex inaugurat în 1896, în prezența Regelui Umberto I și a Reginei Margherita, sărbătorind reunirea Romei cu Italia.
Ansamblul e format dintr-un corp central, plasat pe baza dealului, cu o fântână, numită „Fântâna Uriașului”, după cele 2 statui imense care o decorează, o nimfă căzută de pe cal, sprijinindu-se de el, atacată de o caracatiță. Lateral de ea sunt postate 2 basoreliefuri: Bologna Docet și Bologna Libertas. Deasupra, o terasă panoramică, accesată de 2 șiruri de scări laterale, mărginite de balustrade din marmură sculptată, prezintă o fațadă decorată cu 3 basoreliefuri, prezentând scene istorice: Expulzarea austriecilor, Revenirea lui Pietro Veronesi după victoria de la Fossalta și Distrugerea Castelului Galliera.
De la terasă alte șiruri de scări urcă în Parcul Montagnola (Parco della Montagnola), deschis publicului în 1664. E situat pe un deal despre care se spune că s-ar fi format prin suprapunerea molozului provenit de la castel. Sub Napoleon parcul a fost refăcut în stil francez (1805-1808), ca grădină publică cu alei circulare, plantată cu platani și alte soiuri de copaci, formă care s-a păstrat până azi. O dată cu Expoziția Emiliană, care se desfășura în oraș (1888), în mijlocul parcului s-a creat un bazin circular cu o fântână arteziană centrală, înconjurată de statuile unor broaște țestoase.
Bazinul a fost înconjurat de o zonă largă cu gazon, în care s-au postat 2 statui, una prezentând un leu, cealaltă 2 sirene.
Am continuat drumul prin estul orașului istoric, unde sunt situate ruinele altor porți. Am deviat puțin pe o stradă laterală, pentru a vedea Muzeul de Artă Modernă (Museo d’Arte Moderna), inaugurat în anul 2007. Prima galerie de artă modernă a fost amenajată în Villa delle Rose, din cartierul Saragozza, donată de Contesa Nerina Armandi Avogli municipalității din Bologna și deschisă publicului în 1924. În perioada 1941-1946, pentru a nu fi distruse de război, lucrările au fost mutate în depozite, apoi vila a fost transformată în spital, ulterior în ea funcționând un comandament militar. Postbelic istoricul și criticul de artă Francesco Ancangeli a adunat opere de artă contemporană și împreună cu operele depozitate, într-o clădire din Piazza della Costituzion, a format un nou muzeu, deschis în 1975. În timp devenind neîncăpător, muzeul a fost mutat în actuala locație, clădirea fostului Cuptor de Pâine (1915), restaurată și deschis în 2007. Azi în subsol funcționează Departamentul de Educație și Sala de Conferințe, la parter o sală în care sunt expuse piese din vechea brutărie, Sala delle Ciminiere, o bibliotecă, un spațiu pentru expoziții temporare și un bar, la mezanin sălile cu Colecția Permanentă a muzeului și ale fostului Muzeu Morandi, sălile din celelalte etaje fiind folosite în scopuri administrative și de depozitare.
Am revenit și, spre sud, m-am îndreptat spre Poarta Lame. Lângă ea în 1944 a avut loc o luptă aprigă dintre partizani și naziști, motiv pentru care a fost denumită Poarta Războiului (Porta de la Guerra).
În memoria celor căzuți, s-a topit fosta statuie din bronz a lui Mussolini și din ea s-a creat Monumentul Partizanilor (Monumento ai Partigiano e alla Partigiana), azi situat în spațiul verde de lângă poartă.
Poarta San Felice (1334) a fost situată de-a lungul axei Via Emilia astfel clădirile adiacente au devenit post de pază și sediu al colectorilor de taxe.
Ultima poartădin al 3-lea cerc de ziduri care a supraviețuit, Poarta Saragozza, a fost construită în secolele XII-XIV. Când s-a construit Porticul San Luca (1674), cu 666 de arcade, lung de cca. 4 kilometri, până la Sanctuarul Madonei San Luca, de pe dealul din sud-vest, a devenit poartă de acces a procesiunii ce se desfășura anual, motiv pentru care a fost numită și Poarta Sfântă (Porta Sacra), sau Poarta Pelerinilor (Porta dei Pellegrini).
În 1859 a fost conectată prin 2 arcade crenelate cu cele 2 turnuri cilindrice laterale, primind forma actuală.
Vis a vis de poartă se află Arcul Bonaccorsi (Arco Bonaccorsi), creat ca intrare în portic.
În micul parc de lângă poartă, în 1948 a fost postată statuia Padre Pio. Creată din bronz, înaltă de 3 metri, îl înfățișează pe Padre Pio de Pietrelcina, preot și călugăr capucin italian, unul dintre sfinții venerați de Biserica Catolică (sec. XX), într-o poziție ce sugerează că întâmpină icoana Maddonei di San Luca, purtată în procesiune.
În secolul XIV Bologna a fost condusă de cardinali, împotriva cărora populația s-a revoltat, având loc mai multe lupte, terminate în 1376, când Bologna s-a alăturat Florenței în Războiul celor Opt Sfinți, care l-a înlăturat pe Papa Grigore XI, al 7-lea Papă de la Avignon, ducând la sfârșitul papalității.
Încă de la începutul secolului XIV în oraș a existat o comunitate evreiască, acceptată și integrată de populație. În 1555 prin Edictul Papei Paul IV, când toate comunitățile evreiești au fost delimitate și restricționate, s-a format Ghetoul din Bologna (Ghetto Ebraico), o zonă înconjurată de ziduri, numită „menajeria evreilor”, cu 3 porți, care se închideau seara. În el exista o Sinagogă, pe locul ei azi fiind postată o placă comemorativă. Nu după mult timp au încercat să-i expulzeze, reușind abia în 1593. Sub Napoleon comunitatea a început să se refacă și după unificarea Italiei au primit cetățenia italiană. Azi în fostul ghetou funcționează Muzeul Evreiesc, care expune istoria lor.
În secolul XV Bologna autonomă a fost condusă de familia Bentivoglio, o perioadă de milanezi, a rezistat planurilor expansioniste ale lui Cesare Borgia, dar la începutul secolului XVI, prin bula emisă de Papa Iulius II, Bentivoglio a fost detronat și excomunicat, Bologna fiind cucerită de trupele papale, ajutate de un contingent trimis de Regele Franței Ludovic XII.
În timp bisericile vechi au fost refăcute, altele noi construite, orașul ajungând să aibă 96 de mânăstiri. S-au construit clădiri, amenajat piețe noi și orașul s-a extins. În secolele următoare au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, culminând cu Marea Ciumă de la Milano (1629-1631), când Bologna a pierdut cam o treime din populație. În secolul XVIII, prin mutarea rutelor comerciale spre Oceanul Atlantic, urmată de taxele mari impuse de papă, orașul a intrat în declin. Apoi Napoleon a cucerit nordul Italiei (1796), l-a declarat Republica Cispadană, ulterior numită Cisalpină (1797), Republica Italiană, guvernată de Senat, dar subordonată Republicii Franceze. După ce Napoleon a fost învins, prin Congresul de la Viena (1815) Bologna a devenit Stat Papal, administrat de biserică. Provinciile, care doreau să se unească și Bologna să fie capitală, s-au revoltat (1831), dar au fost învinse de armata Papei Grigore VI, cu ajutorul armatei austriece, care a rămas să controleze orașul.
Până la mijlocul anilor 1840 industria tradițională a dispărut, comerțul a scăzut, ducând populația la pragul disperării, izbucnind Revoluția din 1848, când austriecii au fost alungați, dar în final armatele înăbușind-o. A urmat ce de Al Doilea Război de Independență Italian (1859), când trupele franceze și piemonteze i-au expulzat pe austrieci de pe teritoriile italiene, Italia s-a unificat, formând Regatul Italiei, la care Bologna a aderat. Orașul a început să prospere, mai ales după construirea căilor ferate Napoli-Roma (1863) și Bologna-Florența (1864).
După Primul Război Mondial au avut loc revoltele socialiste, când tradiționaliștii s-au alăturat bolognezului Benito Mussolini, deci fracțiunii fasciste. Devenind Ministru al Justiției, al Afacerilor Externe și Președinte al Parlamentului, Benito a investit mult în dezvoltarea orașului, exemplu fiind Fabrica de Tutun, înființată în 1937.
Fiind nod feroviar între nordul și centrul Italiei, în Al Doilea Război Mondial a devenit ținta forțelor aliate, care l-au bombardat frecvent, până la sfârșitul războiului fiind distruse, sau avariate, 43% din clădiri și omorâtă multă populație. În 1943 Bologna a devenit centrul mișcării de rezistență italiană, în 1944 o bătălie între partizani și fasciști având loc în jurul Porții Lame. În Bătălia de la Bologna (1945), câștigată de aliați, orașul a fost eliberat.
Postbelic Bologna a devenit un centru industrial înfloritor și un bastion politic al Partidului Comunist Italian. Centrul istoric fiind un adevărat „muzeu”, orașul a devenit una dintre principalele atracții turistice ale Italiei.
De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.
Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.
Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.
Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.
În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.
Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.
În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.
Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.
În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.
Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.
În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.
Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.
Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.
După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.
Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.
Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.
În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.
Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.
În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.
În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional, am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.
La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.
După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.
Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)
Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum), fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.
Nu departe de el, trecând canalului Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022.
Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.
După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.
În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899. După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.
Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia.
Békéscsaba
Arad
În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.
Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.
După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.
În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.
Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).
Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.
În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.
În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care au supraviețuit puțini copaci.
Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.
În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.
Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)
La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.
E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.
Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția. În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.
După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.
Institutul Național de Statistică
Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.
Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României, 3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.
Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia.
Poliția Locală a Municipiului București
Serviciul Român de Informații
Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.
A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.
Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.
Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.
Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă, până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.
Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.
Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.
Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.
Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie 1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.
În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000 fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.
În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru, clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.
În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.
Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.
Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.
La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.
Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.
De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.
Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.
statuie Theodor Neculuță (1859-1914)
Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.
Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte.
Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.
statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)
În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.
Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.
Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.
Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.
În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.
Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.
Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.
În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.
După ce am văzut câteva obiective istorice de pe și din jurul Dealului Mitropoliei București, m-am îndreptat spre Piața Unirii. Pe vremuri ocupată de hale și tarabe comerciale, după cutremurul din 1977 acestea au fost desființate, clădirile vechi demolate și creată actuala piață, străbătută de Bulevardul Victoria Socialismului, azi Bulevardul Unirii.
La comanda lui Nicolae Ceaușescu, începând cu anul 1987 în piață s-au creat „Fântânile decorative”, una centrală, mare și 44 mai mici, toate placate cu marmură, sau granit, decorate, unele înconjurate cu grilaje metalice.
În timp fântânile s-au degradat, sistemele de apă s-au stricat, decorurile au dispărut…
În anii 2015-2019 sistemul de fântâni a fost refăcut, s-a creat „Simfonia Apei”, în care jeturile de apă ale fântânilor „dansează” pe muzica din fundal, sub jocuri de lumini. Ocupând o suprafață de 16.200 metri pătrați și sistemul de fântâni întinzându-se pe 1,4 kilometri , Academia Recordurilor Mondiale (World Record Academy) l-a omologat ca „Cel Mai Lung Șir de Fântâni Coregrafice Sincronizate din Lume”.
Îndreptându-mă spre Centrul Istoric, am traversat Parcul Unirii, la capătul căruia în 2022 a fost dezvelită statuia Decebal. Bustul ultimului Rege al Daciei (87-106) e postat pe un soclu înalt, pe care sunt inscripționate campaniile sale militare împotriva romanilor.
Centru Istoric al Bucureștiului, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice, ocupă o suprafață de cca. 0,5 kilometri pătrați, cu 48 de străzi și 5 piețe, din care, neavând mult timp la dispoziție, urma să văd doar o mică porțiune.
Pe strada Franceză, considerată cea mai veche stradă din București care a păstrat aproximativ același traseu ca în perioada medievală, se află ruinele Palatului Voievodal „Curtea Veche”, sit arheologic care poate fi accesat vizitând Muzeul Palatul Voievodal, pe care l-am găsit închis. În acea zonă inițial a existat o cetate, construită de Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, pe care Domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș a refăcut-o și ridicat-o la rangul de Curte Domnească, similară celei din Târgoviște. Cuprindea Palatul Voievodal, cancelariile domnești, Biserica Domnească, case, grajduri, grădini, etc., în timp distruse de un incendiu (1718) și de marele cutremur din 1738, ulterior înlocuite cu o nouă curte domnească.
Biserica Domnească „Buna Vestire” „Sf. Anton” -Curtea Veche, considerată cea mai veche din București, a fost construită în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1558-1559) și terminată de urmașul său Petru (Pătraşcu) cel Tânăr (1559-1568), când prezenta naosul pictat și în locul actualului pronaos un pridvor mare, încorporat în biserică de Domnitorul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), care a refăcut și pictura.
În 1847, în timp ce se juca, un copil a aprins din greșeală păcura dintr-un butoi. Purtat de vânt, focul s-a extins și a distrus toată zona, omorând și 15 oameni. Biserica fiind grav avariată, până în 1852 Domnitorul Gheorghe Bibescu a refăcut-o în stil neogotic, când s-a efectuat și pictura interioară. Fiind găsită într-o biserică distrusă de incendiu, în ea a fost adusă icoana „Sf. Cuv. Antonie cel Mare”. Pentru că a rezistat flăcărilor, fiind considerată miraculoasă, biserica a primit și hramul „Sf. Anton”.
În perioada 1928-1935, sub supravegherea atentă a lui Nicolae Iorga, biserica a fost restaurată în forma inițială, fațadele și turla prezentând șiruri de cărămidă aparentă, alternând cu panouri de tencuială.
Portalul, decorat cu piatră sculptată (1715), a fost restaurat. Lângă biserică s-au construit o nouă clopotniță și 2 case parohiale, azi în ele funcționând un muzeu și un centru social.
După cutremurul din 1977 biserica și clopotnița au fost reparate, când s-a restaurat și pictura interioară. Pe latura nordică se poate vedea un tablou vechi ce-i prezintă pe ctitorii bisericii, Domnitorul Mircea Ciobanul și soția sa Doamna Chiajna, fiica Domnitorului Petru Rareș al Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare, singura doamnă din istoria României care a condus o oaste în luptă.
Lângă Curtea Veche se află Hanul lui Manuc, monument istoric, ultima dată restaurat în 2009, azi cuprinzând hotel, restaurant, cramă și grădină de vară, foarte frecventat mai ales pentru bucătăria sa tradițională și vinul de calitate.
Hanul e numit după negustorul armean și dragoman Emanuel Mârzaian, numit și Manuc Bei, un „ diplomat” armean, care în 1806 ajungând în București, din cauza războiului ruso-turc, nu a mai putut părăsi orașul.
Fiind foarte bogat, a cumpărat multe moșii și un fost teren al Curții Vechi, de pe malul Dâmboviței, pe care până în 1808 a construit hanul cu 15 pivnițe boltite în subsol, la parter 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere de servitori, bucătării și la etaj 107 odăi, unele închiriate pe termen lung, altele folosite de vizitatori. Ele înconjurau o curte, în care staționau căruțele și trăsurile, prevăzută cu o mică grădină și o cafenea. În partea dinspre râu a construit un chei de piatră. După canalizarea Dâmboviței, când s-a amenajat Hala de Carne, pe el a construit câteva prăvălii.
Manuc a avut un aport important în stabilirea relațiilor româno-ruso-turce, hanul găzduind demnitarii care negociau, în 1812 acolo fiind semnat Tratatul de pace de la București, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în urma căruia teritoriul Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru i-a revenit Imperiului Rus. După război Manuc a părăsit Bucureștiul, mutându-se cu familia pe moșia sa de la Hîncești. Deși a dorit să vândă hanul, până la găsirea unor cumpărători a decedat (1817). Majoritatea averii fiind în Țara Românească și moștenitorii fiind minori, aceasta a fost administrată de epitropi, care au arendat proprietățile, din 1827 fiind preluate de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.
Cutremurul din 1838 a avariat grav hanul și s-a dorit demolarea lui, oprită de Murat, fiul lui Manuc, devenit major. Neavând suficienți bani pentru a-l reface, a fost nevoit să-l vândă, în 1841 acesta intrând în proprietatea pitarului Dimitrie Iconomidis (Economu), apoi a celor 3 copii ai săi, care l-au arendat și după câțiva ani l-au vândut lui Lambru Vasilescu (1861-1862).
Acesta l-a reparat și, mutând fostele prăvălii în partea stradală, l-a extins cu noi camere, accesate prin cerdacuri. În interior a amenajat 2 săli mari, folosite pentru petreceri, evenimente, din 1878 pentru spectacole de teatru, baluri mascate și fostul han a primit numele de „Marele Hotel Dacia”.
Sala Dacia a găzduit numeroase întruniri politice, printre cele mai importante fiind cele dinaintea Primului Război Mondial, acolo întâlnindu-se politicienii care doreau intrarea în război, urmărind eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România și Bucovina, între care Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Octavian Goga.
Am continuat plimbarea pe strada Franceză, mărginită de case, majoritatea construite din secolele XIX-XX, după distrugerea celor vechi de incendiul din 1847.
Am ajuns la Biserica „Sf. Dimitrie-Poștă”, situată în spatele Palatului Poștelor, a patra biserică construită pe acel loc în decursul secolelor, prima, atestată documentar din 1655, fiind o Biserică de lemn, înconjurată de câteva chilii, închinată Mânăstirii Vladatos din Salonic, numită popular Biserica de Jurământ, în ea fiind aduse părțile aflate în proces de judecată și puse să jure că vor spune adevărul. Fiind grav avariată de oștile lui Sinan Pașa, ajunse în București, în timpul invadării Țării Românești, a fost refăcută (1674) de vornicul Badea Bălăceanu și numită după el Biserica Bălăcenilor.
Deteriorată în timp și grav avariată de cutremurul din 1738, a fost dărâmată și pe locul ei Stroe Râmniceanul, împreună cu logofătul Radu, au construit o nouă biserică de zid, Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1741-1746), menționată într-un act al Domnitorului Constantin Racoviță (1755) ca aparținând administrativ (metoh) de Episcopiile Râmnicului și Buzăului. În 1797 biserica era deja în stare avansată de degradare. Cutremurul din 1802 a avariat-o grav și doi ani mai târziu un incendiu a distrus-o.
În perioada 1807-1819, la insistențele Episcopului Buzăului, a început reconstrucția ei, oprită pentru un timp. În 1826 interiorul a fost pictat, apoi lucrările s-au oprit din nou, biserica fiind finalizată între anii 1837-1842. Doar după câțiva ani un incendiu (1847) i-a distrus acoperișul și o parte din interior, astfel biserica a trebuit refăcută din nou, lucrări terminate în 1852.
Clădirii, în stil neoclasic, i s-a reconstruit o turlă din lemn, învelită cu tablă, interiorul a fost pictat de Carol Pop de Szathmary în stil realist, fiind singura pictură murală a acestuia care s-a păstrat până azi. Pe fațada principală, cu 6 coloane ionice și o friză superioară, pe care sunt pictate personaje religioase, la nivelul ușii de intrare se află singura piesă păstrată din vechea biserică (1741): chenarul ușii.
După Primul Război Mondial biserica, abandonată și într-o stare avansată de degradare, a fost propusă demolării, dar a scăpat datorită insistențelor juristului și diplomatului I.C.Filitti care, cu ajutorul Primarului Capitalei, a restaurat-o și în 1930 a fost redeschisă. Cutremurele care au urmat (1940, 1977) au avariat-o ușor, de fiecare dată fiind reparată.
Din anul 2009 a devenit Paraclis studențesc, atunci adăugându-i-se și hramurile „Sf. Pantelimon” și „Sf. Haralambie”, ale căror moaște sunt păstrate în ea, alături de moaștele Sf. Antipa, Ierarhul Pergamului și ale Cuv. Nicanor. Biserica găzduiește și singura icoană din București a Sf. Iuda Tadeul, ocrotitorul celor deznădăjduiți.
În clădirea din stânga bisericii, construită în secolul XIX ca anexă a Palatului Poștelor, folosită pentru conferințe, adunări festive și interbelic de companii private de teatru, după naționalizare a funcționat Teatrul Tineretului și din 1961 până azi Teatrul de Comedie, atunci condus de actorul Radu Beligan.
statuia Gheorghe Dinică, postată în anul 2012
Pe lângă Muzeul Naţional de Istorie a României, am ieșit în Calea Victoriei. Muzeul funcționează într-o clădire patrulateră, cu 3 etaje, înconjurată de 4 străzi, realizată în stil neoclasic. A fost construită în perioada 1894-1900 ca Palatul Poștelor, pe locul Hanului Constantin Vodă, ridicat de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, distrus de marele incendiu din 1847 și ulterior demolat. Fațada principală, mărginită de două corpuri cu cupole, prezintă un portic susținut de 10 coloane dorice, accesat pe șiruri lungi de scări. Deasupra intrării inițial au fost postate 10 statui alegorice, distruse în cutremurul din 1940, azi existând doar 2 sculpturi, una prezentându-l pe zeul Mercur, cealaltă o alegorie reprezentând Mecanica, ca simbol al progresului științei.
Din 1970 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și în 1972 deschis Muzeul Național de Istorie, cu expoziții permanente, ocupând 50 de săli, subsolul și curtea interioară, în care au fost etalate obiecte, bijuterii, monede, etc., descoperite de arheologi, expuse cronologic, din preistorie până în perioada contemporană, între care Tezaurul de la Pietroasele, numit „Cloșca cu puii de aur”, descoperit în 1837, brățările dacice de la Sarmizegetusa, coroanele și bijuteriile purtate de Regina Elisabeta și Regina Maria, etc. Clădirea a fost grav afectată de cutremurul din 1977 . Refacerea ei a început abia în 2002, când muzeul a fost închis și exponatele plasate în depozite. Din lipsa fondurilor, în 2015 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 2023.
Fiind încă în curs de restaurare, din tezaurul cu peste 3.000 de piese, la care în 2018 s-a adăugat și Colecția Filatelică a României, azi se pot vizita doar 3 expoziții permanente, din parter, subsol, curtea interioară și expozițiile temporare din holul central al muzeului.
Pe Calea Victoriei, în apropiere de muzeu, azi o clădire mică, între blocurile înalte, se află Biserica Zlătari „Sf. Ciprian”, construită pe locul unde se spune că în secolul XVII a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită de zlătari (aurari și argintari) pe un teren donat de Domnitorul Matei Basarab. În jurul ei s-a format o mânăstire pe care Spătarul Mihai Cantacuzino a împroprietărit-o cu moșii și, pentru a spori veniturile egumenilor, pe terenul din jurul ei a creat pivnițe și prăvălii, complex devenit spre sfârșitul secolului XIX Hanul Zlătari (1860-1862). Cutremurele din 1802 și 1838 au distrus biserica. Sub Domnitorul Dimitrie Știrbei s-au construit actuala biserică și clopotnița, în perioada 1853-1856 interiorul a fost pictat de Gh. Tattarescu și din 1888 a devenit biserică parohială.
În 1903, pentru extinderea Căii Victoriei, hanul și clopotnița au fost dărâmate, pe locul rămas viran fiind amenajat un spațiu verde, azi ocupat de clădirea Bucharest Financial Plaza. În timpul cutremurului din 1940 turlele bisericii au fost afectate, ulterior reparate și între anii 1971-1973 refăcute în forma actuală. Azi în biserică se află Moaștele Sf. Mc. Ciprian (284-305), fost filozof și slujitor al zeului păgân Apolo din Antiohia, Siria (azi Antakya, Turcia), ulterior hirotonisit ca preot, devenind în final Episcop de Cartagina, despre care se spune că înlătură farmecele și vrăjile. Într-o casetă din stânga altarului se află mâna sa dreaptă, „făcătoare de minuni”, la care mulți credincioși se închină.
Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.
La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul, negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată.
În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.
Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.
Vila Sacha Silberman Roman a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.
În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.
Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.
Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.
Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958.
Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”, în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).
Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.
În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc.
În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite.
Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.
Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.
În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.
Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901), s-au adunat fonduri și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil neobizantin, cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri, pentru a ilumina interiorul. La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.
Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.
Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale, a fost pictat în stil renascentist.
Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu.
În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci, în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766, jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură.
M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.
În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu, împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu, au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).
Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.
Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.
După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.
Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.
Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).
Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.
Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.
Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice.
Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.
După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.
În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.
Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.
Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită, aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.
Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.
Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948, a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu.
În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.
De acolo m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.
Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..
După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista monumentelor istorice.
Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.
Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor, într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.
Pentru a vedea două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.
Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.
Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București.
În 1931 ultimul descendent al familiei Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.
În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.
În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.
Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În 1585 acolo a a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria. În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).
Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale. În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.
Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.
În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.
În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.
Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.
Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.
Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.
În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.
După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.
Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.
În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.
Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.
În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.
Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.
Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.
În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.
Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.
După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.
Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.
Excursiile Monicăi 