Arhive etichetă: statui

București- de la Palatul Parlamentului la Parcul Carol I

Publicat pe de
Răspunde

Dealul Spirii din București, format prin erodarea terenurilor înconjurătoare de râul Dâmbovița, azi sediul Palatului Parlamentului, în trecut era înconjurat de case și ocupat de Mânăstirea Mihai-Vodă, construită în 1589 de Mihai Vodă Viteazul, căreia 2 secole mai târziu i s-au alăturat Schitul Buna Vestire (1720), situat la poalele dealului și Curtea Nouă, un complex format din palat, clădiri anexe și Paraclisul Sf. Ecaterina, construit de Al. Ipsilanti (1775), până în 1812 reședință a voievozilor Țării Românești, când a fost distrus de un incendiu, pe locul fostului paraclis s-a creat Pulberăria Armatei și de atunci a fost numit Curtea Arsă. În timpul Revoluției de la 1848 a avut loc Bătălia din dealul Spirii, în care s-au confruntat pentru ultima dată trupele române, împreună cu pompierii și trupele otomane, otomanii cucerind Bucureștiul și înăbușind revoluția.  În 1860 lângă pulberărie s-a construit Arsenalul Armatei, de atunci dealul fiind numit și Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977, Președintele Ceaușescu dorind să realizeze un centru nou, cu bulevarde și clădiri impozante, s-a creat un proiect, pentru realizarea căruia începând cu anul 1980 s-au demolat clădirile și distrus străzile pe o suprafață de peste 7 kilometri pătrați, cei cca. 40.000 de oameni fiind mutați în alte zone. Pe deal, urmând să fie ridicată Casa Republicii (azi palatul Parlamentului), Bisericile Mihai Vodă și Buna Vestire-Schitul Maicilor din București au fost salvate, fiind mutate în apropiere, ascunse după blocurile de pe Bulevardele Victoria Socialismului (azi Unirii) și Libertății, nou construite.

Institutul Național de Statistică

Pentru Palatul Parlamentului, în partea dinspre Bulevardul Libertății, dealul, înalt de 18 metri, a fost înălțat artificial. Început în 1984, nici azi nu este terminat, urmând să se definitiveze aripile de est și vest. Este considerată a 3-a clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume și cea mai scumpă.

Clădirea prezintă 9 niveluri la suprafață , 9 subterane, unde sunt amenajate și două parcări, aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, după1989 primind numele unor personalități, de exemplu Sala Nicolae Bălcescu, Sala  Al. I. Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Take Ionescu, etc., sau evocând evenimente importante din istoria poporului român, ca Sala Unirii, inaugurată în 1994 cu ocazia celei de-a cincea comemorări a Revoluției române din 1989, în care funcționează Camera Deputaților, din 2004 Senatul României,  3 biblioteci, o sală de concerte, 4 restaurante. În aripa vestică este amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană, care etalează lucrări ale artiștilor români și internaționali.

Vis a vis de Palat, înconjurată de clădiri administrative, se află Piața Constituției, loc în care se desfășoară mitinguri politice, parade, concerte, etc. În momentul vizitei mele (2023) în piață fiind adunați demonstranți, nu am putut-o fotografia. 

Poliția Locală a Municipiului București

Serviciul Român de Informații

Părăsind bulevardul și urcând strada din stânga palatului, am ajuns la Biserica Ortodoxă „ Sf. Ioan Gură de Aur”, situată pe colț, într-o mică grădină cu flori.

A fost construită în anul 2011 ca și Capelă a catedralei de lângă ea.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. 

Catedrala Națională a României- Catedrala Mântuirii Neamului „Înălțarea Domnului; Sf. Ap. Andrei” , încă neterminată, ocupă 38.000 metri pătrați dintr-un teren de 11 hectare, proprietate a Patriarhiei, acordat prin Ordonanță Guvernamentală, în anul 2007 Patriarhul Daniel punând piatra de temelie. Se preconizează ca în 2025, la împlinirea a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, să fie terminată și sfințită, ceea ce nu prea cred.

Clădirea bisericii a fost realizată din beton armat, cu ziduri de cărămidă,  până în 2018 fiind terminate turla principală (106 m înălțime), turlele secundare (62 m înălțime), turla clopotniță (75,5 m înălțime), cu clopotul mare, din bronz, cântărind peste 25 de tone, pe care s-a creat basorelieful Patriarhului Daniel, nava principală, catapeteasma, altarul, interior ce va putea găzdui cca. 6.000 de persoane, din care 1.000 de scaune, spațiul pentru cor, cu o capacitate de 300 de persoane.

Parterul va adăposti și o sală mare, în care vor fi montate ecrane pentru urmăriea slujbei, ecrane care vor fi postate și în curtea catedralei, garderobă, grupuri sanitare, spații muzeale, în care să încapă până la 2.000 de persoane. Interiorul este decorat în tehnica mozaic, folosindu-se marmură, din gresie, din ceramică smălțuită, sticlă colorată, creând scene și personaje biblice.

Pe cealaltă parte a străzii se află o clădire construită în perioada reamenajării zonei, în care funcționează Ministerul Apărării Naționale.

Am continuat plimbarea prin fostul cartier Puișor, unde au existat 2 biserici vechi, dintre care Biserica Spirea Veche a fost dărâmată pentru construirea Palatului Parlamentului, supraviețuind doar Biserica Spirea Nouă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită 1768 de un grup de preoți și credincioși din zonă, pe clopotul ei fiind notat anul 1800, când interiorul a fost pictat în frescă. În decursul timpului a fost recondiționată de mai multe ori, în 1922 adăugându-i-se un pridvor, ulterior o clopotniță și după 1989 pictura fiind înlocuită cu una în ulei.

Am urmat strada Sirenelor, pe care se află Biserica Greco-Catolică „Maica Domnului”, a doua de acest rit construită în București, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, azi catedrală, devenind neîncăpătoare. În 1925 Papa Pius XI finanțându-i, prin intermediul Congregației pentru Bisericile Orientale, în perioada 1934-1935, greco-catolicii au construit actuala biserică, care a funcționat până în 1948, când preotul a fost arestat și biserica cedată de stat Bisericii Ortodoxe. Deși în anii 1980 a scăpat de demolare, nefiind folosită, s-a degradat. În 1990 deși restituirea ei nu a fost aprobată, credincioșii au pătruns forțat în ea, au curățat-o și în octombrie  1990 s-a oficiat slujba, participând 7 preoți și 350 de credincioși , fiind prima biserică de acest rit din București care și-a reînceput activitatea după răsturnarea regimului comunist.

În apropiere a funcționat Fabrica de Bere Bragadiru, numită după proprietarul Dumitru Marinescu Bragadiru. Inițial ucenic într-o fabrică nemțească de spirt, care producea și bere, apoi arendaș al mai multor Fabrici de Spirt, în timpul Războiului de Independență 1877 vânzând spirt spitalelor și rachiu soldaților, a adunat o avere, din care a cumpărat un teren în comuna Bragadiru, unde a înființat propria fabrică, a construit comună clădirea Primăriei, o școală și o biserică. Apoi  a achiziționat 10 hectare, teren azi aflat între Calea Rahovei și Bulevardul George Coșbuc și în 1895 a construit o Fabrică de Bere, pe care a utilat-o cu instalații moderne, până în 1901 ajungând să producă cca. 3 milioane de litri, depășind cele 2 fabrici de bere germane din București. În 1948 a fost naționalizată și numită Fabrica de Bere Rahova. Din 1997 44% din acțiunile fabricii au intrat în proprietate privată, până în anul 2000  fiind privatizată total. Nefiind folosită, în timp clădirile s-au degradat, unele au fost demolate, cele rămase fiind azi ruinate.

În jurul fabricii Dumitru a construit locuinţe pentru muncitori, magazine, o bancă, propria reşedinţă și, ca loc de recreere pentru muncitori, Palatul Bragadiru,  clădire în stil eclectic, cu 2 etaje, la cel superior ferestrele fiind delimitate de arcade, susținute prin perechi de coloane, central cu un balcon mic, deasupra ușii de intrare, flancat de 2 statui, situate în nișe. În interior s-au amenajat Sala Colosseum, folosită ca sală de bal, de concerte, sau teatru, o bibliotecă, o popicărie, numeroase camere, birouri, parterul fiind ocupat de magazine. Palatul a fost de asemenea naționalizat.

În perioada 1982-1984 casele din zonă au fost demolate pentru ca, la comanda soției Președintelui țării, Elena Ceaușescu, să se construiască Casa Științei și Tehnicii. În decursul timpului, deși s-au făcut numeroase demersuri, nu a fost terminată și clădirea s-a degradat treptat, Academia Română, de care aparține, investind puținele fonduri în reparații.

Azi în clădire funcționează Casa Oamenilor de Știință și Galeriile de Artă din cadrul Academiei Române, partea centrală, destinată inițial sălilor de ședințe și birourilor, așteptând să fie finalizată.

Pe străduțele rămase intacte, mărginite de casele vechi, m-am îndreptat spre Parcul Carol I.

La intrarea principală a parcului, în fosta Piață Mareșal Joffre, azi Piața Libertății, se află Fântâna Zodiac, monument istoric, pe care din păcate nu am putut-o admira, nefuncționând și fiind înconjurată de autoturisme parcate. Fântâna, în stil Art Deco, e formată dintr-un bazin circular, în mijlocul căruia e postată o cupă din piatră, la exterior decorată cu mozaicuri, prezentând zodiile. A fost inaugurată în 1935 de Regele Carol II al României, cu ocazia festivităților „Luna Bucureștilor”.

Parcul Carol I a fost creat în perioada 1900-1906, la inițiativa lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor, în cadrul Expoziției Generale Română, organizată pentru a sărbători cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

De pe Dealul Filaret, loc unde la mijlocul secolului XVIII Mitropolitul Filaret II a creat o fântână, loc devenit ulterior o grădină de relaxare, înconjurată de podgorii întinse, folosită și de politicieni pentru dezbateri, s-au preluat 41 de hectare, din care 2 au fost săpate pentru crearea unui lac, restul terenului fiind plantat cu copaci, arbuști și flori, între care s-au amenajat alei, dotate cu lămpi electrice.

Pe laterale s-au construit Palatul Artelor, un castel de apă, numit Cetatea lui Vlad Țepeș, pavilioane expoziționale, Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, care există și azi, dar este accesibil doar în timpul reprezentațiilor și o moschee, demolată în 1959 și reconstruită  pe o stradă de lângă Piața Eroii Revoluției.

statuie Theodor Neculuță (1859-1914)

Pe marginea unei alei, din apropierea Arenelor Romane, s-au păstrat până azi 2 fântâni. Fântâna lui George Grigorie Cantacuzino, numită după Primarul care a finanțat-o (1870), a fost creată  în stil neoclasic. Bazinul în formă de treflă, cu blocuri din piatră, imitând stâncile, este alimentat de fântâna din spatele lui, adăpostită în nișa unui mic pavilion, cu bolta susținută de 4 coloane, apa curgând printr-un vas oval din piatră, situat inferior.

Fântâna Minelor și Carierelor a fost creată în 1906 de Serviciul Apelor, desprins în 1896 din Serviciul Minelor și Carierelor. Din marmură și granit, cu o înălțime de cca. 4 metri, fântâna e accesată printr-un șir de trepte. 

Inițial în parc au existat și o cascadă mare, ornată cu 3 statui, Frumoasa Adormită, străjuită de 2 tineri numiți Giganții și o mică Grădină Zoologocică, vietățile fiind ulterior transferate și Grădina Zoologică din Băneasa.

statuie Nicolae Bălcescu (1819-1852)

În 1923 în fața Palatului Artelor, în care atunci funcționa Muzeul Militar, a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, care a rămas solitar după ce palatul a fost afectat într-un incendiu (1938) , de cutremurul din 1940 și a fost demolat.

Sub comuniști, numit Parcul Libertății, în perioada 1959-1963 a fost modificat. Pentru a se lărgi esplanada, majoritatea monumentelor au fost mutate, sau distruse, cascada a fost desființată, Giganții fiind mutați pe aleea principală, în apropierea intrării și Frumoasa Adormită în Parcul Herăstrău.  

Statuia Dr. Constantin Istrati (1850-1918), prezentându-l pe Profesorul Universitar, membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și Primar al capitalei (1912-1913), ținând un curs, postată pe un soclu de piatră, pe care frontal un basorelief din bronz îl arată făcând experiențe în laborator, inaugurată 1928, a fost mutată în actuala locație, într-un loc mai ferit, între lac și Arenele Romane.

Mormântul Ostașului Necunoscut a fost mutat la Mausoleul de la Mărășești și pe locul Muzeului Militar, rămas vacant, s-a construit un Mausoleu, de 48 metri înălțime, format din baza placată cu granit negru, pe ea fiind amplasate 5 arcade placate cu granit roșu și rotonda cu criptele celor mai importanți activiști ai comunismului în România, Dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej și C.I. Parhon. Monumentul era înconjurat de cripte mai mici, cu rămășițele altor militanți comuniști. Superior, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără.

În 1991 Mausoleul a fost dezafectat, rămășițele mutate în cimitire și readus Mormântul Ostașului Necunoscut, azi monument istoric, ultima dată restaurat în anul 2005.

Se însera. Trebuind să ajung la Gara de Nord, pentru a prinde trenul ce mă ducea acasă, la Arad, am părăsit parcul și am urmat Calea Șerban Vodă.

Îndreptându-mă spre cea mai apropiată stație de metrou, în drum am trecut pe lângă Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989 „Nașterea Domnului”, construită în partea nordică a Cimitirului Eroilor Martiri (1993-1999), pictura interioară în frescă fiind executată în anii 2000-2004.

În Piața Eroii Revoluției plimbarea mea a luat sfârșit.

București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

Publicat pe de
1

După ce am văzut câteva obiective istorice de pe și din jurul Dealului Mitropoliei București, m-am îndreptat spre Piața Unirii. Pe vremuri ocupată de hale și tarabe comerciale, după cutremurul din 1977 acestea au fost desființate, clădirile vechi demolate și creată actuala piață, străbătută de Bulevardul Victoria Socialismului, azi Bulevardul Unirii.

La comanda lui Nicolae Ceaușescu, începând cu anul 1987 în piață s-au creat „Fântânile decorative”, una centrală, mare și 44 mai mici, toate placate cu marmură, sau granit, decorate, unele înconjurate cu grilaje metalice.  

În timp fântânile s-au degradat, sistemele de apă s-au stricat, decorurile au dispărut…

În anii 2015-2019 sistemul de fântâni a fost  refăcut, s-a creat „Simfonia Apei”, în care jeturile de apă ale fântânilor „dansează” pe muzica din fundal, sub jocuri de lumini. Ocupând o suprafață de 16.200 metri pătrați și sistemul de fântâni întinzându-se pe 1,4 kilometri , Academia Recordurilor Mondiale (World Record Academy) l-a omologat ca „Cel Mai Lung Șir de Fântâni Coregrafice Sincronizate din Lume”. 

Îndreptându-mă spre Centrul Istoric, am traversat Parcul Unirii, la capătul căruia în 2022 a fost dezvelită statuia Decebal. Bustul ultimului Rege al Daciei (87-106) e postat pe un soclu înalt, pe care sunt inscripționate campaniile sale militare împotriva romanilor. 

Centru Istoric al Bucureștiului, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice, ocupă o suprafață de cca. 0,5 kilometri pătrați, cu 48 de străzi și 5 piețe, din care, neavând mult timp la dispoziție, urma să văd doar o mică porțiune.

Pe strada Franceză, considerată cea mai veche stradă din București care a păstrat aproximativ același traseu ca în perioada medievală, se află ruinele Palatului Voievodal „Curtea Veche”, sit arheologic care poate fi accesat vizitând Muzeul Palatul Voievodal, pe care l-am găsit închis. În acea zonă inițial a existat o cetate, construită de Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, pe care Domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș a refăcut-o și ridicat-o la rangul de Curte Domnească, similară celei din Târgoviște. Cuprindea Palatul Voievodal, cancelariile domnești, Biserica Domnească, case, grajduri, grădini, etc., în timp distruse de un incendiu (1718) și de marele cutremur din 1738, ulterior înlocuite cu o nouă curte domnească.   

Biserica Domnească „Buna Vestire” „Sf. Anton” -Curtea Veche, considerată cea mai veche din București, a fost construită în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1558-1559) și terminată de urmașul său Petru (Pătraşcu) cel Tânăr (1559-1568), când prezenta  naosul pictat și în locul actualului pronaos un pridvor mare, încorporat în biserică de Domnitorul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), care a refăcut și pictura.

În 1847, în timp ce se juca, un copil a aprins din greșeală păcura dintr-un butoi. Purtat de vânt, focul s-a extins și a distrus toată zona, omorând și 15 oameni. Biserica fiind grav avariată, până în 1852 Domnitorul Gheorghe Bibescu a refăcut-o în stil neogotic, când  s-a efectuat și pictura interioară. Fiind găsită într-o biserică distrusă de incendiu,  în ea a fost adusă icoana „Sf. Cuv. Antonie cel Mare”. Pentru că a rezistat flăcărilor, fiind considerată miraculoasă, biserica a primit și hramul „Sf. Anton”.

În perioada 1928-1935, sub supravegherea atentă a lui Nicolae Iorga, biserica a fost restaurată în forma inițială, fațadele și turla prezentând  șiruri de cărămidă aparentă, alternând cu panouri de tencuială.

Portalul, decorat cu piatră sculptată (1715), a fost restaurat. Lângă biserică s-au construit o nouă clopotniță și 2 case parohiale, azi în ele funcționând un muzeu și un centru social.

După cutremurul din 1977 biserica și clopotnița au fost reparate, când s-a restaurat și pictura interioară. Pe latura nordică se poate vedea un tablou vechi ce-i prezintă pe ctitorii bisericii,  Domnitorul Mircea Ciobanul și soția sa Doamna Chiajna, fiica Domnitorului Petru Rareș al Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare, singura doamnă din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Lângă Curtea Veche se află Hanul lui Manuc, monument istoric, ultima dată restaurat în 2009, azi cuprinzând hotel, restaurant, cramă și grădină de vară, foarte frecventat mai ales pentru bucătăria sa tradițională și vinul de calitate.

Hanul e numit după negustorul armean și dragoman Emanuel Mârzaian, numit și Manuc Bei, un „ diplomat” armean, care în 1806 ajungând în București, din cauza războiului ruso-turc, nu a mai putut părăsi orașul.

Fiind foarte bogat, a cumpărat multe moșii și un fost teren  al Curții Vechi, de pe malul Dâmboviței, pe care până în 1808 a construit hanul cu 15 pivnițe boltite în subsol, la parter 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere de servitori, bucătării și la etaj 107 odăi, unele închiriate pe termen lung, altele folosite de vizitatori. Ele înconjurau o curte, în care staționau căruțele și trăsurile, prevăzută cu o mică grădină și o cafenea. În partea dinspre râu a construit un chei de piatră. După canalizarea Dâmboviței, când s-a amenajat Hala de Carne, pe el a construit câteva prăvălii.

Manuc a avut un aport important în stabilirea relațiilor româno-ruso-turce, hanul găzduind demnitarii care negociau, în 1812 acolo fiind semnat Tratatul de pace de la București, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în urma căruia teritoriul Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru i-a revenit Imperiului Rus. După război Manuc a părăsit Bucureștiul, mutându-se cu familia pe moșia sa de la Hîncești. Deși a dorit să vândă hanul, până la găsirea unor cumpărători a decedat (1817). Majoritatea averii fiind în Țara Românească și moștenitorii fiind minori, aceasta a fost administrată de epitropi, care au arendat proprietățile, din 1827 fiind preluate de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838 a avariat grav hanul și s-a dorit demolarea lui, oprită de Murat, fiul lui Manuc, devenit major. Neavând suficienți bani pentru a-l reface, a fost nevoit să-l vândă, în 1841 acesta intrând în proprietatea pitarului Dimitrie Iconomidis (Economu), apoi a celor 3 copii ai săi, care l-au arendat și după câțiva ani l-au vândut lui Lambru Vasilescu (1861-1862).

Acesta l-a reparat și, mutând fostele prăvălii în partea stradală, l-a extins cu noi camere, accesate prin cerdacuri. În interior a amenajat 2 săli mari, folosite pentru petreceri, evenimente, din 1878 pentru spectacole de teatru, baluri mascate și fostul han a primit numele de „Marele Hotel Dacia”.

Sala Dacia a găzduit numeroase întruniri politice, printre cele mai importante fiind cele dinaintea Primului Război Mondial, acolo întâlnindu-se politicienii care doreau intrarea în război, urmărind eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România și Bucovina, între care Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Octavian Goga.

Am continuat plimbarea pe strada Franceză, mărginită de case, majoritatea construite din secolele XIX-XX, după distrugerea celor vechi de incendiul din 1847.

Am ajuns la Biserica „Sf. Dimitrie-Poștă”, situată în spatele Palatului Poștelor, a patra biserică construită pe acel loc în decursul secolelor, prima, atestată documentar din 1655, fiind o Biserică de lemn, înconjurată de câteva chilii, închinată Mânăstirii Vladatos din Salonic, numită popular Biserica de Jurământ, în ea fiind aduse părțile aflate în proces de judecată și puse să jure că vor spune adevărul. Fiind grav avariată de oștile lui Sinan Pașa, ajunse în București, în timpul invadării Țării Românești, a fost refăcută (1674) de vornicul Badea Bălăceanu și numită după el Biserica Bălăcenilor.

Deteriorată în timp și grav avariată de cutremurul din 1738, a fost dărâmată și pe locul ei Stroe Râmniceanul, împreună cu logofătul Radu, au construit o nouă biserică de zid, Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1741-1746), menționată într-un act al Domnitorului Constantin Racoviță (1755) ca aparținând administrativ (metoh) de Episcopiile Râmnicului și Buzăului. În 1797 biserica era deja în stare avansată de degradare. Cutremurul din 1802 a avariat-o grav și doi ani mai târziu un incendiu a distrus-o.

În perioada 1807-1819, la insistențele Episcopului Buzăului, a început reconstrucția ei, oprită pentru un timp. În 1826 interiorul a fost pictat, apoi lucrările s-au oprit din nou, biserica fiind finalizată între anii 1837-1842. Doar după câțiva ani un incendiu (1847) i-a distrus acoperișul și o parte din interior, astfel biserica a trebuit refăcută din nou, lucrări terminate în 1852.

Clădirii, în stil neoclasic, i s-a reconstruit o turlă din lemn, învelită cu tablă,  interiorul a fost pictat de Carol Pop de Szathmary în stil realist, fiind singura pictură murală a acestuia care s-a păstrat până azi. Pe fațada principală, cu 6 coloane ionice și o friză superioară, pe care sunt pictate personaje religioase, la nivelul ușii de intrare se află singura piesă păstrată din vechea biserică (1741): chenarul ușii.

După Primul Război Mondial biserica, abandonată și într-o stare avansată de degradare, a fost propusă demolării, dar a scăpat datorită insistențelor juristului și diplomatului I.C.Filitti care, cu ajutorul Primarului Capitalei, a restaurat-o și în 1930 a fost redeschisă. Cutremurele care au urmat (1940, 1977) au avariat-o ușor, de fiecare dată fiind reparată.

Din anul 2009 a devenit Paraclis studențesc, atunci adăugându-i-se și hramurile „Sf. Pantelimon” și „Sf. Haralambie”, ale căror moaște sunt păstrate în ea, alături de moaștele Sf. Antipa, Ierarhul Pergamului și ale Cuv. Nicanor. Biserica găzduiește și singura icoană din București a Sf. Iuda Tadeul, ocrotitorul celor deznădăjduiți.

În clădirea din stânga bisericii, construită în secolul XIX ca anexă a Palatului Poștelor, folosită pentru conferințe, adunări festive și interbelic de companii private de teatru, după naționalizare a funcționat Teatrul Tineretului și din 1961 până azi Teatrul de Comedie, atunci condus de actorul Radu Beligan.

statuia Gheorghe Dinică, postată în anul 2012

Pe lângă Muzeul Naţional de Istorie a României, am ieșit în Calea Victoriei. Muzeul funcționează într-o clădire patrulateră, cu 3 etaje, înconjurată de 4 străzi, realizată în stil neoclasic. A fost construită în perioada 1894-1900 ca Palatul Poștelor, pe locul Hanului Constantin Vodă, ridicat de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, distrus de marele incendiu din 1847  și ulterior demolat. Fațada principală, mărginită de două corpuri cu cupole, prezintă un portic susținut de 10 coloane dorice, accesat pe șiruri lungi de scări. Deasupra intrării inițial au fost postate 10 statui alegorice, distruse în cutremurul din 1940, azi existând doar 2 sculpturi, una prezentându-l pe zeul Mercur, cealaltă o alegorie reprezentând Mecanica, ca simbol al progresului științei.

Din 1970 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și în 1972 deschis Muzeul Național de Istorie, cu expoziții permanente, ocupând 50 de săli, subsolul și curtea interioară, în care au fost etalate obiecte, bijuterii, monede, etc., descoperite de arheologi, expuse cronologic, din preistorie până în perioada contemporană, între care Tezaurul de la Pietroasele, numit „Cloșca cu puii de aur”, descoperit în 1837, brățările dacice de la Sarmizegetusa, coroanele și bijuteriile purtate de Regina Elisabeta și Regina Maria, etc. Clădirea a fost grav afectată de cutremurul din 1977 . Refacerea ei a început abia în 2002, când muzeul a fost închis și exponatele plasate în depozite. Din lipsa fondurilor, în 2015 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 2023.

Fiind încă în curs de restaurare, din tezaurul cu peste 3.000 de piese, la care în 2018 s-a adăugat și Colecția Filatelică a României, azi se pot vizita doar 3 expoziții permanente, din parter, subsol, curtea interioară și expozițiile temporare din holul central al muzeului.

Pe Calea Victoriei, în apropiere de muzeu, azi o clădire mică, între blocurile înalte, se află Biserica Zlătari „Sf. Ciprian”, construită pe locul unde se spune că în secolul XVII a existat  Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită de zlătari (aurari și argintari) pe un teren donat de Domnitorul Matei Basarab. În jurul ei s-a format o mânăstire pe care Spătarul Mihai Cantacuzino a împroprietărit-o cu moșii și, pentru a spori veniturile egumenilor, pe terenul din jurul ei a creat pivnițe și prăvălii, complex devenit spre sfârșitul secolului XIX  Hanul Zlătari (1860-1862). Cutremurele din 1802 și 1838 au distrus biserica. Sub Domnitorul Dimitrie Știrbei s-au construit actuala biserică și clopotnița, în perioada 1853-1856 interiorul a fost pictat de Gh. Tattarescu și din 1888 a devenit biserică parohială.

În 1903, pentru extinderea Căii Victoriei, hanul și clopotnița au fost dărâmate, pe locul rămas viran fiind amenajat un spațiu verde, azi ocupat de clădirea Bucharest Financial Plaza. În timpul cutremurului din 1940 turlele bisericii au fost afectate, ulterior reparate și între anii 1971-1973 refăcute în forma actuală. Azi în biserică se află Moaștele Sf. Mc. Ciprian (284-305), fost filozof și slujitor al zeului păgân Apolo din Antiohia, Siria (azi Antakya, Turcia), ulterior hirotonisit ca preot, devenind în final Episcop de Cartagina, despre care se spune că înlătură farmecele și vrăjile. Într-o casetă din stânga altarului se află mâna sa dreaptă, „făcătoare de minuni”, la care mulți credincioși se închină.

Citește și București- Mânăstirea Stavropoleus

București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Publicat pe de
1

Pe Dealul Mitropoliei din București, azi lateral de Piața Unirii, se află sediul Patriarhiei Românești cu reședința Patriarhului și Catedrala Patriarhală, teritoriu deținut în secolul XVII de voievozi români, când pe vârful dealului se afla o mânăstire înconjurată de ziduri, restul fiind acoperit cu viță-de-vie, zonă care azi prezintă un parc central, cu statui, mărginit de clădiri.

La baza dealului e postată statuia Barbu Catargiu, un politician conservator care în 1862, după Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), a fost însărcinat de Al. Ioan Cuza să formeze primul guvern. Dezbătându-se în Parlament un proiect de lege agrară, prin care țăranii să fie deposedați de pământuri, liberalii s-au opus ideilor sale conservatoare, unii au demisionat, apoi au dus o campanie puternică anticonservatoare. Părăsind Parlamentul,  negăsindu-și trăsura, Catargiu a plecat cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției. Ajungând sub clopotnița Mitropoliei, a fost împușcat mortal, criminalul nefiind găsit vreodată. 

În timpul campaniei pentru alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domnitor (1859), propus de liberali, în care conservatorii s-au opus, pe Dealul Mitropoliei s-au adunat peste 30.000 de locuitori, care-l susțineau pe Cuza. Pentru a-i alunga, locțiitorul însărcinat cu administrarea celor două țări (caimacam) a trimis 2 batalioane de soldați. Mulțimea protestând și nedorind vărsare de sânge, Generalul Vlădoianu a ordonat retragerea trupelor. În 24 ianuarie, prin votul unanim al Adunării elective, Al. Ioan Cuza a fost numit  domn al Țării Româneși și al Moldovei. În 2004, la 184 de ani de la nașterea lui (2004), Președintele Ion Iliescu a dezvelit în parc statuia Al. Ioan Cuza.

Am urcat pe partea stângă a parcului, pe lângă Casa G.C. Costa Foru, în care a locuit luptătorul pentru drepturile democratice ale poporului, apoi a fost sediul Ligii Drepturilor Omului și a Comitetului pentru Amnistie (1928-1929), 1935 al  Blocului pentru Apărarea Libertăților Democratice.

Vila Sacha Silberman Roman  a fost construită în 1924, cu elemente bizantine, gotice și neo-românești, de publicistul român (1885 – 1967) care, pentru o perioadă de timp, a fost secretarul lui Nicolae Titulescu.

În ea își are sediul Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”, implicat și în Programul Național Cantus Mundi, inițiat de dirijorul Ion Marin, urmărind integrarea socială prin muzică.

Casa Gh. Simotta, azi pe lista monumentelor istorice, a fost reședința arhitectului căruia îi poartă numele (1891-1979), una dintre numeroasele clădiri construite în perioada interbelică după proiectele lui. Se spune că terenul pe care a ridicat-o i-a fost dăruit de Patriarhul Miron Cristea, mulțumit de proiectarea Reședinței Patriarhale.

Am ajuns în dreptul Clopotniței construită în 1698 de Constantin Brâncoveanu, atunci folosită ca poartă de intrare în curtea mânăstirii, azi situată la capătul parcului.

Clopotnița a fost restaurată în anii 1956-1958. 

Central, cu spatele spre clopotniță, se află Catedrala Patriarhală „Sf. Împ. Constantin și Elena”,  în fața ei Palatul Patriarhal, cu Paraclisul și Reședința Patriarhală, construite la mijlocul secolului XVII, în timpul domniei lui Constantin Șerban, numit și Cârnul (1654-1658). Inițial a fost ridicată o clădire, locuință a starețului mânăstirii și lângă ea o capelă (paraclis), finalizată în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678).

Mânăstirea devenind sediu al mitropoliei, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1670-1730) stăreția a fost extinsă, devenind Palat Patriarhal, paraclisul refăcut și pictat.

În perioada 1932-1937 palatului i s-a adăugat corpul central, care cuprinde sala tronului, apartamentele patriarhului, cancelaria patriarhiei și încăperi anexe. Interiorul a fost pictat cu scene din istoria mânăstirii și a României, restaurate în anii 1960. Azi în palat sunt expuse sculpturi ce-i prezintă pe câțiva dintre foștii patriarhi, veșmintele purtate de aceștia, odoare și obiecte bisericești, etc. 

În secolul XVII, mitropolitul fiind și liderul boierilor, pe locul clădirilor mânăstirești din dreapta bisericii s-a construit Divanul Domnesc. Acolo s-au desfășurat lucrările Adunării Elective din 1859, care l-a ales pe Al. Ioan Cuza Domnitor al Țării Românești și Moldovei unite. 

Pentru desfășurarea ședințelor legislativului, în 1907 clădirea Divanului a fost înlocuită cu Palatul Camerei Deputaților, în stil neoclasic, fațada principală prezentând un peristil cu 6 coloane ionice. După finalizarea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților a fost mutată în el (1997) și, trecând în administrarea Patriarhiei Române, a fost numit Palatul Patriarhiei. În el funcționează și o Bibliotecă cu peste 7.000 de cărți și cca. 11.000 de acte din dezbaterile politice.

Dorind să văd câteva biserici și clădiri istorice din zonă, am părăsit complexul și am coborât la Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica- Prund, situată într-o grădină de la poalele dealului, în fosta mahala „Țigănia Mitropoliei”.

În zona Prund, înainte de anul 1682, boierul călugărit Teofan Schimonah a construit ca schit  Biserica „Sf. Nicolae” Prund, loc marcat azi de o cruce din piatră, situată în curtea unei case. Un secol mai târziu s-a construit Biserica „Sf. Nicolae ”Vlădica (1778-1787) și pe locul caselor din jurul ei, dăruite de negustori bisericii, ridicate casele preoților (1894-1895), clădiri care au supraviețuit până azi. Bisericile fiind deteriorate și nefiind fonduri suficiente pentru reparații, Biserica și chiliile înconjurătoare din Prund au fost dărâmate (1899), ulterior pe locul lor ridicându-se noi case, rămânând doar Parohia Vlădica.

Cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor și avocat român, atunci Primar al Bucureștiului (1899-1901),  s-au adunat fonduri  și în perioada 1901-1904 Biserica Vlădica a fost înlocuită  cu actuala biserică, în stil neobizantin,  cu 3 turle, 2 străjuind fațada principală și una patrulateră, deasupra pronaosului, toate prevăzute cu geamuri,  pentru a ilumina interiorul.  La intrarea în biserică s-a creat un pridvor mic, boltit, la exterior susținut de perechi de coloane, cu un fronton superior, pe care azi e postată o cruce.

Pronaosul, mic, e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de 4 coloane cu capiteluri dorice, deasupra cărora se află un balcon, cu marginea sculptată în piatră.

Interiorul, împărțit de arcade decorate cu elemente geometrice și florale,  a fost pictat în stil renascentist.

Dorind să văd măcar puțin din zona înconjurătoare, am urmat o stradă paralelă cu dealul, până la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, în curtea căruia am intrat, atrasă de glasurile copiilor. La mijlocul secolului XIX pe acel loc au existat 2 grădini, ulterior deținute de un singur proprietar, moșierul și comerciantul Dimitrie Porfirescu, al cărui moștenitor, Haralambie, a construit o vilă în stil eclectic. Din cauza datoriilor mari acumulate, terenul și vila au fost preluate de Creditul Funciar Urban, care le-a închiriat. În 1912 vila a fost cumpărată  de Societate Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR), nou înființată, devenind sediul mișcării feministe din România, susținută din  fondurile personale ale Alexandrinei Cantacuzino, care a înființat  o școală de fete (1914) și în întreg orașul cămine, cantine, spitale, biserici, etc. În timpul Primului Război Mondial clădirea școlii a fost transformată în Spital Militar, după război a găzduit un orfelinat al Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, apoi școala de fete și-a reluat activitatea, până în 1948, când școlile particulare au fost desființate și imobilele naționalizate. Clădirea a fost predată Liceului de Muzică „Dinu Lipatti” și în 1949 s-a înființat Școala Medie de Muzică, cu o clasă de canto popular, la care a predat și Maria Tănase, pe care au absolvit-o viitori cântăreți renumiți, între care Elena Constantinescu și Benone Sinulescu. 

În apropiere, pe o stradă laterală, se află Biserica Flămânda „Sf. Haralambie; Adormirea Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. În secolul XVIII acea zonă, numită mahalaua Flămânda, se afla la limita sudică a Bucureștiului. Locuitorii ei fiind foarte săraci,  în timpul slujbelor se adunau la Mitropolie și prin larma creată, în timp ce așteptau pomeni, deranjau. Astfel în 1766,  jos în mahala, s-a construit un Schit de lemn, unde la terminarea slujbelor primeau hrană și obiecte necesare traiului. În 1782 pe locul lui s-a construit actuala biserică de zid, numită până azi Flămânda. Cu ajutorul breslei croitorilor, până în anul 1800 interiorul a fost pictat în frescă, împodobit cu icoane, odoare și cărți de cult. În 1869, sub Domnitorul Carol I, biserica a fost refăcută și interiorul pictat în ulei, în stil realist. Deteriorându-se, în perioada 1983-1987 pictura a fost refăcută în frescă, în unele zone păstrându-se fragmente din vechea pictură. 

M-am întors pe strada cu colegiul și, urmând câteva străduțe liniștite, m-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată pe Dealului Mitropoliei, înconjurată de un mic parc.

În secolul XVI, în zona cu bălți, mlaștini, stufărișuri, atunci în afara Bucureștiului, boierul Ivalcu Golescu,  împreună cu fratele său Albu, boierii Toader, Drăghici şi Panu,  au construit mica Biserică de lemn „Sf. Ecaterina” (1574-1577), în jurul căreia s-au așezat călugări și au creat o mânăstire, subordonată administrativ (metoh) Mânăstirii de pe muntele Sinai. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, când trupele lui Sinan Pașa s-au retras din București, mânăstirea a fost distrusă (1595). Un secol mai târziu a fost refăcută de boierul și vistierul Pană, dar nu a rezistat mult, în 1611, în timpul unei incursiuni în București, fiind incendiată și jefuită de oștile lui Gabriel Bathory. Refăcută de urmașii ctitorilor, în ea s-au așezat călugări de la muntele Sinai (1653-1658).

Fiind din lemn, în timp biserica s-a deteriorat și în 1774-1782 Doamna Ecaterina Ipsilanti a înlocuit-o cu o biserică de zid. Mânăstirii donându-i terenuri, podgorii și veniturile câtorva magazine din oraș, aceasta a preluat numele ei, devenind Mânăstirea „Sf. Ecaterina”. Cutremurele din secolul XIX, în special cel din 1838, au avariat grav mânăstirea.

Biserica fiind distrusă, în 1850 a fost demolată și în decursul a 2 ani construită actuala Biserică „Sf. Ecaterina”, în stil neoclasic, cu elemente baroc, prevăzută cu un pridvor circular, susținut de coloane ionice subțiri și interiorul pictat, prezentând mai ales sfinți militari martiri.

După secularizarea averilor mânăstirești (1859), pentru o perioadă de timp biserica a fost închisă, apoi a deservit mahalaua Sf. Ecaterina. În perioada 1909-1923 a fost reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Fiind grav avariată de cutremurul din 1977, în 1984 a fost consolidată și pictura restaurată.

Azi deservește Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, cu cei cca. 1.600 de studenți, situată lângă ea.

Clădirea facultății a fost ocupată inițial de Școala Normală de băieți (1898-1948).

Trecând printre blocurile înconjurătoare, am ajuns pe o stradă din sudul Pieței Unirii, unde se află Biserica Sf. Spiridon cel Nou, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Prima biserică a fost construită între anii 1766-1768 de Voievozii Țării Românești Scarlat și Alexandru Ghica, care i-au donat numeroase moșii. Pentru a o deosebi de altă biserică cu același hram, situată în apropiere, i s-a adăugat „cel Nou”.

Fiind avariată de cutremurele din 1802, 1838, incendiul din 1823, biserica s-a ruinat treptat și, primindu-se aprobarea Domnitorului Barbu Știrbei, a fost înlocuită cu actuala biserică (1852-1860), în stil gotic, cu elemente moldovenești, prevăzută cu o turlă centrală și 2 turnuri, de 38 metri înălțime, care mărginesc fațada principală.

Interiorul a fost pictat în ulei (1862) de renumitul pictor român Tattarescu, prezentând personaje și scene biblice. 

Cutremurul din 1940 și bombardamentele din 1944 aproape au distrus-o. Biserica a fost refăcută  sub Patriarhul Justinian, pe cheltuiala Mitropoliei, în interior fiindu-i adăugate 3 balcoane, 2 pe laterale și unul deasupra pronaosului, susținute de coloane de marmură, ferestrele prevăzute cu vitralii, executate la Viena și pictura restaurată.

După cutremurul din 1977, când comuniștii au dărâmat multe biserici, Biserica Sf. Spiridon cel Nou a fost salvată de Patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis al Facultății de Teologie din apropiere, a reparat-o, înfrumusețat-o și în 1990 a sfințit-o.

În anul 2008 Patriarhul Daniel a ridicat-o la rangul de catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. Până în 2015 clădirea și pictura interioară au fost restaurate. În biserică se păstrează o parte din moaștele Sf. Spiridon și sunt postate  mormintele domnitorilor: Scarlat și Al. Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot. Anual are loc un pelerinaj, la care participă mai ales femei, Sf. Spiridon fiind considerat și protectorul copiilor.

Într-o clădire de lângă catedrală funcționează Centrul Cultural Social „Sf. Spiridon cel Nou”- Casa Trimitunda (2018), numită după cetatea din Cipru în care inițial a fost înmormântat sfântul, ulterior moaștele lui fiind preluate de multe biserici din întreaga lume.

Citește și București- Catedrala Patriarhală „Sf. Împărați Constantin și Elena”

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Publicat pe de
1

Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită,  aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.

Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.

Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948,  a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu. 

În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”,  înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.

De acolo m-am îndreptat  spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.

Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..

După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista  monumentelor istorice.

Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.

Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor,  într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.

Pentru a vedea  două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica  Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de  Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.

Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.

Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București. 

În 1931 ultimul descendent al familiei  Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.

În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.

În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.

Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista  monumentelor istorice.

În 1585 acolo a  a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria.  În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o  Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea  a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale.  În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.

Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.

În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.

În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.

Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut  până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind  moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.

Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.

Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.

În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.

După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.

Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.

În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o  icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.

Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul  Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.

În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta  o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.  

Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.

Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat  central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.

În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.

Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea  secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.

După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.

Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.

Citește și București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Nagarkot, Nepal

Publicat pe de
1

Nagarkot, din 2015 parte a municipalității Nagarkot, Nepal, este situat în provincia Bagmati, la marginea nordică a Văii Khatmandu.

Fiind poziționat la altitudinea de 2195 metri, de unde sunt vizibile 8 lanțuri din estul munților Himalaya, din cele 13 ce mărginesc Nepalul, fiind o poziție strategică, pe vremuri s-a construit un fort, din care se puteau urmări și depista eventualele atacuri externe.

În perioada medievală a făcut parte din Regatul Bhaktapu. Fiind situat la 32 kilometri de capitala Kathmandu, pe timpul verii a devenit loc de relaxare pentru familia regală. Treptat pentru populația din zonă s-au construit temple și altare, atât hinduse cât și budiste.

În secolul XIX mulți ofițeri britanici din India colonizată se refugiau vara la Nagarkot, astfel treptat a început să fie cunoscut ca un loc pitoresc, răcoros și au apărut tot mai mulți vizitatori, la mijlocul secolului XX devenind o „stațiune” populară, amenajată cu hoteluri, magazine, etc.

După ce am vizitat capitala Kathmandu, Lalitpur și Bhaktapur, cele 3 orașe mari, încărcate de istorie, ultima noapte din excursia prin Nepal am petrecut-o la Nagarkot, în Hotelul Himalayan Villa.

În jurul localității sunt amenajate trasee montane, un loc de unde se poate sări cu parapanta, se pot vizita templele, urmări unele festivaluri religioase, etc.

Mulți turiști se retrag acolo doar pentru relaxare, dimineața, la răsăritul soarelui, priveliștea munților, între care și renumitul Munte Everest, fiind copleșitoare și liniștea locului propice mediației.

O mică drumeție am făcut și noi a doua zi, coborând treptat spre locul unde ne aștepta autocarul.

Mi-am putut face o impresie asupra vieții localnicilor, ale căror ocupații de bază sunt agricultura și creșterea animalelor, în special capre, crescute pe lângă casele oamenilor, carnea și laptele lor fiind unul din elementele de bază ale alimentației.

Urmărind panorama superbă, am remarcat că dealurile înconjurătoare erau terasate și cultivate cu orez, grâu și diverse soiuri de plante.

Trecând printre casele rudimentare din Lamindada, am avut senzația că m-am teleportat în urmă cu câteva secole…găini, câini, capre, rufe spălate în lighean, întinse pe sârme la uscat…

diverse cereale, expuse pe terase, pentru a se usca la soare…

peste tot capre…

chiar și căței liberi, prietenoși, unii conducându-ne pe o porțiune de drum, ceea ce acasă, în Europa, nu se mai întâmplă de mult (mai bine mă abțin de la comentarii pe temă)…

Localnicii produc și băuturi alcoolice din orez, ca tonba și berea rakshi, berea din orz chang, romul kukri. Pentru cei care doreau să achiziționeze, am făcut un mic popas la una din manufacturi.

Am dorit neapărat să mă fotografiez cu localnica care servea, pentru a-mi aminti de munca grea depusă pentru supraviețuire, majoritatea muncilor agricole, casnice, etc., din zonă fiind făcute de femei și a o da de exemplu celor care se plâng, deși viața lor e mult mai confortabilă.

Cu toată viața grea, trecând pe lângă ei, oamenii erau prietenoși și ne zâmbeau.

După cca. 1 kilometru am trecut pe lângă Centrul de Meditație Om Shanti din Academia Brahma Kumaris Gyan Sarovar, un complex de clădiri, o curte cu terase, spații verzi, o fântână, înconjurate cu un gard de piatră.  Prin meditație și incantații, cei retrași acolo, budiști și hinduși, invocă pacea interioară, „om” reprezentând sunetul universal și „shanti” pacea profundă, absolută. 

Excursia s-a terminat la Buddha Peace Park, Shantidada-Nagarkot, lângă care era parcat autocarul.

Urcând mai multe șiruri de scări, se ajunge pe platforma superioară, unde central, pe un soclu înalt, este postată statuia de aur a lui Buddha. 

Buddha e prezentat în poziție de meditație, cu mâna dreaptă îndreptată spre baza de susținere („pământul”), pe care o atinge cu degetul mijlociu, simbolizând momentul iluminării sale. Statuia poate fi accesată, urcând desculț un șir de trepte.

Legenda spune că pe acel loc, meditând sub un Copac Bodhi, „copacul trezirii”, sau „copacul iluminării”, Buddha a fost hărțuit de demonul Mara, asociat cu moartea, renașterea și dorința. Pentru a scăpa de ea, a atins pământul și sesizându-l, Phra Mae Thorani, zeița pământului, i-a venit în ajutor, trimițând un potop, care a alungat demonul și Buddha a putut să-și încheie călătoria spirituală.

Adio Nepal !

Bhaktapur, Nepal- Piața Bhaktapur Durbar și Piața Taumadhi

Publicat pe de
Răspunde

Bhaktapur, unul dintre cele 3 orașe principale din Nepal, este situat în estul văii Khatmandu. Deși cel mai mic oraș, este cel mai dens populat, majoritar de newari, hinduși. 

În cronicile vechi apare ca fiind fondat în secolul XII de Regele Ananda Deva din Dinastia Licchavi (1146-1167), când a unificat mai multe așezări mici, formând regatul, dar așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de 3 inscripții în piatră (594) care-l descriu, descoperite de arheologi. Fiind situat pe un mic deal, înconjurat în sud de râul Hanumante, în nord de râul Kasan, poziție ușor de apărat în caz de invazii, Ananda l-a declarat capitală.

La marginile orașului a construit 8 altare ale zeițelor-mamă Matrikas, în  centrul lui altarul zeiței-mamă Tripura Sundari (esența zeiței supreme Mahadevi), considerată protectoarea lor și lângă el a înființat curtea regală Tripura Rājkula.  Se spune că în timpul Dinastiei Licchavi în Bakhtapur a trăit o regină mitică, Tulā Rāni, care a creat canalele ce furnizau apa din fântâni (hitsi), iazuri și canale pentru irigații (Rajkulo), apa fiind adusă din lacurile de pe versanții munților, alimentate de ploile musonice, considerate dătătoare de viață.

După moartea lui Ananda Deva, pe tron au urmat regi din Dinastia Malla, care au condus Bhaktapur până în XVIII. În 1349, când Sultanul Bengalului Shamsuddin din Dinastia Ilyas Shah a atacat Nepalul, fiind situat în partea de est a văii, mare parte din Khatmandu a fost distrusă, populația decimată, sau retrasă în munți. Sub Regenta Devaldevi orașul a fost reconstruit, mare parte din acele construcții păstrându-se până azi. Ultimul Rege Malla, Yakshya Malla (1428-1481), a fortificat capitala, creând ziduri defensive, înconjurate de șanțuri și 8 porți de acces, ce corespund altarelor Matrikas.

Nepunându-se de acord cine să fie succesorul, cei 3 fii ai săi și-au împărțit regatul. În final pe tron a rămas Raya Malla (1482-1505), dar Bhaktapur și-a pierdut statutul de capitală, unul dintre frații săi înființând capitala Khatmandu. Și descendenții lui Raya s-au luptat pentru tron, în 1558 acesta fiind preluat de Ganga Devi, consoarta Regelui Vishva Malla, sub care s-au construit numeroase case de odihnă publice, temple, fântâni (hitis), iazuri, au avut loc multe festivaluri, etc. Fiind poziționat  pe vechea rută comercială India-Tibet,  comerțul a înflorit, Regatul Bhaktapur devenind unul bogat și puternic.

În 1769, după ce a cucerit Nepal Mandala, Regele Regatului Ghorka, Prithvy Narayan Shah, a unit Khatmandu, Lilitpur, Bhaktapur și regatele mai mici înconjurătoare, formând oficial Regatul Nepalului. Fiind izolat și neprimind finanțări, Bhaktapur nu s-a putut dezvolta. Cutremurele din 1833 și 1934 au distrus mare parte din oraș. Clădirile vechi rămase, fiind restaurate, artele și tradițiile newarilor păstrate, în 1979 partea istorică a orașului a fost înscrisă  pe lista patrimoniului Mondial UNESCO, devenind treptat un obiectiv turistic mult vizitat. Din păcate cutremurul din 2015 a făcut iar ravagii, multe dintre clădiri fiind și azi încă în curs de restaurare.

Piața Bhaktapur Durbar, situată în centrul orașului, a fost creată sub Dinastia Malla, în ea fiind situat Palatul Regal, pe vremuri fortificat și prevăzut cu 8 porți de acces. Conținea 99 de curți, din care s-au păstrat până azi doar 15.

După ce Bhaktapur a fost cucerit de Dinastia Ghorka (1769), palatul a fost neglijat. Cutremurul din 1833 a distrus mare parte din Thanthū Lyākū (palatul superior) și templele din acea zonă, care treptat au fost înlocuite cu birouri guvernamentale, școli și clădiri rezidențiale. În partea vestică a palatului, Kvathū Lyākū (partea inferioară), azi se pot vedea cele 2 statui mari din piatră, reprezenând leii păzitori (simhā), care pe vremuri erau situați în fața Palatului Basantapūra, azi dispărut, creați în 1706, sub regele Bhupatindra Malla, an inscripționat pe piedestelele lor. Leul din  stânga îl înfățișează pe Ugrachandi, o manifestare feroce a zeiței hinduse Chandika, la rândul ei manifestarea feroce a lui Parvati, zeița puterii, armoniei, iubirii, frumuseții, devotamentului, maternității. Cel din dreapta îl înfățișează pe Ugrabhairava, o manifestare feroce a Bhairava, Realitatea Supremă,  care este o manifestare feroce a lui Shiva, sau Manadeva, Ființa Supremă.

Palatul Nhēkanjhya Lyākū, finalizat în 1698 ca  reședință principală a regilor din Bhaktapur, cu fațada modificată  în forma actuală  (1856), după ce Dhir Shumsher Rana a demolat partea de est a palatului și l-a înlocuit cu o clădire în stil britanic,  numită „Lāl Baithak”, luând ca exemplu clădirile văzute în timpul vizitei sale în Marea Britanie. Tot atunci a fost modificată și  jumătatea vestică a palatului, distrusă în cutremurul din 1934 și ulterior reconstruită.

În sec XV Regele Yakhsa Malla a construit o imitație (replică) a Char Dam, cu intenția de a oferi cetățenilor bătrâni, slabi și cu handicap satisfacția de a se închina, fără a fi nevoiți să meargă în pelerinaj la cele din India, care include Templul Kedarnath și Templul Badrinanth, situate pe părțile laterale ale Templului Gopinath Krisha (sfințit în 1667), Templul lui Ramesvar, prevăzut cu cupolă,  toate restaurate în secolul XVIII de Bhupatrindra Malla, primid forma actuală și Templul Jagannath, în stil pagodă nepaleză, ultimul distrus în cutremurul 1833, ulterior reconstruită doar o clădire mică, azi restaurat după forma originală.

Templul Gopinath Krisha, în dreapta Templul Badrinanth

în stânga Templul Kedarnath

În partea de est a pieței se află Templul lui Silu Māhādeo (Shiva din Silu), cea mai înaltă clădire în stil Sikhara din Nepal.

Palatul din mijloc, Dathū Lyākū, prezintă Poarta de Aur, Luṁ dhvākā, construită între 1751- 1754 de Regele Ranajit Malla, fapt demonstrat de inscripțiile în limba newar situate pe lateralele ei.

A fost intrarea principală în curțile interioare ale palatului, prin ea accesându-se  și altarul lui Taleju, zeița tutelară a Dinastiei Malla, prezentată ca o imagine antropomorfă, sculptată central, pe timpanul de deasupra porții.

Una din curțile interioare, Kumari Chowk, sau Mul Chowk, a fost refăcută de Jitramitra Malla, în decursul a 15 ani, când clădirile au fost prevăzute cu uși și ferestre din lemn sculptat, vizibile și azi pe peretele din sud și peretele din est a fost pictat, prezentând zei Yogini. 

În centrul ei se află  un piedestal mare din piatră pe care, în a 9-a zi a Festivalului Dashain, e așezată zeița Bakhtapurului, Ganakoumari, în partea din vest o fântână, decorată cu statuile Kaliyadaman și Navarasa și în partea de nord statui ale unor zeități, între care Panchhamukhi Hanuman și Chandi.  

În partea sudică Bhupatindra Malla a construit Palatul cu 55 de ferestre, păstrând vechea fațadă, cu mici modificări (1708). Afost parțial distrus în cutremurul din 1934, ulterior refăcut, fără a semăna cu originalul și până în 1980 folosit în scopuri administrative. În interior se mai păstrează picturi murale din perioada Malla. Între palat și Templul Pashupatinath se află Chyasalin mandap, un pavilion octogonal, în stil Newar, ridicat în semn de prietenie de Regele Patanului, Srinivasa Malla. Pavilionul a fost folosit pentru primirea oaspeților regali, concursuri de poezie,  urmărirea festivalurilor, pentru relaxare, etc. A fost distrus total în cutremurul din 1934, în 1992 refăcut de arhitecți germani după forma originală.

Azi într-o parte din fostul Palat Regal  funcționează Muzeul Național de Artă, fondat în 1960 de Departamentul de Arheologie al Guvernului Nepalului, care etalează manuscrise și cronici începând cu secolul XI, sculpturi din lemn, bronz, aramă, lemn, picturi vechi, etc.  

Templul Yakshasvara a fost ridicat de Karpura Devi  (1484) și dedicat soțului ei decedat, Regele Yaksha Malla. În interior e postat un lingam, o reprezentare abstractă a zeului hindus Shiva. Templul e renumit pentru sculpturile sale erotice în lemn. În piață au existat 4 temple din piatră, dedicate diferitelor forme ale zeiței-mamă Vatsalā, numită și Bacchalā, despre care se crede că previne epidemiile,  numite uzual Lohan dega (templu de piatră).Templul Annapurna Vatsala, dedicat lui Guhyeswari, unul dintre yoghinii importanți din budism, a fost creat  în 1695 de Regele Jitamitra Malla.

Templul Nritya Vatsala, dedicat zeiței Vatsala Devi, o formă a zeiței hinduse Durga, asociată cu protecția, puterea, maternitatea, distrugerea și războaiele, azi situat în fața palatului, a fost construit de Regele Bhupatindra Malla (sec. XVIII), pe locul templului vechi, creat de JItamitra Malla (1696). Lângă el se află Clopotul Mare și o coloană de piatră, pe care e plasată statuia Regelui Bhupatindra Malla (1696-1772), din bronz placat cu aur.

Templul Siddhi Vatsala, dedicat lui Siddhi Lakshmi, zeița puterii miraculoase, a fost avariat în cutremurul din 1934, ulterior restaurat după forma inițială. E situat pe o platformă înaltă, accesată printr-un șir de scări, păzit de perechi de animale, ca elefanți, lei și animale mitice. La nord de el a existat Templul Yantra Vatsala, distrus de cutremur și nerefăcut. Pe locul lui a fost construită o clădire cu un etaj, care adăpostește imaginea zeității.

Străbătând o străduță comercială, spre sud de Piața Bhaktapur Durbar, se ajunge în Piața Taumadhi (Tamārhi), una din cele mai aglomerate piețe din oraș.

În ea se află Templul Nyātāpola, numit și Panch Talee Mandir, dedicat zeității tantrice a lui Siddhi Lakshmi, considerată zeitatea-mamă a newarilor și a familiei regale Malla din Bakthapur, construit de Bhupatindra Malla, în perioada 1701-1702,  azi al doilea ca înălțime (33 metri) din Valea Khatmandu, celălalt fiind localizat în Lalitpur și simbol al orașului Bhaktapur. Fiind văzut din depărtare, municipalitatea și unele corporații își arborează pe el stemele.

Clădirea, cu 5 niveluri și vârf din aur (gājula), e așezată pe o bază patrulateră înaltă, formată din 5 platforme, având în colțuri 4 altare, din care 3 găzduiesc câte un idol și cel din sud-vest doi idoli.

Templul poate fi accesat printr-o scară păzită de perechi de statui, în partea de jos Jai și Pratap, 2 luptători Rajput despre care se spune că sunt de zece ori mai puternici decât bărbații normali, deasupra lor 2 elefanți, deasupra 2 pisici mitice (Singhas), deasupra doi Sārdūla, creaturi asemănătoare unui grifon (cu picioarele din spate și coada de leu, capul și picioarele din față cu gheare de vultur), pe cele mai înalte socluri aflându-se zeitățile tantrice Simhanī și Vyāghranī, o leoaică și o tigroaică, cele mai puternice dintre toți gardienii.

Doar preoții Karmāchārya au voie să intre în templu. Se spune că imaginea zeiței a fost instalată folosindu-se metode tantrice, de aceea  este ascunsă publicului. Porțile templului sunt deschise doar o dată pe an, în iulie, la aniversarea înființării sale, când preoții efectuează un ritual asupra zeității și newarii postează un steag triunghiular în vârful său.  

Vis a vis de Nyatapola se află Templul Bhairava, dedicat avatarului lui Shiva care reprezintă Realitatea Supremă. Clădirea,  cu 3 etaje, a fost construită de Regele Vishva Malla (1547-1560) și un secol mai târziu  refăcută de Jagajjyoti Malla (1613-1637), primind forma actuală și lângă el micul Templu Shri Betal, dedicat unui avatar a lui Shiva.

În 1688, o dată cu extinderea palatului, Regele Jitamitra Malla a construit Fântâna de Aur, numită de localnici Duguhiti și lângă ea un bazin, folosit de familia regală pentru îmbăiere. Ambele au fost create la adâncime, fiind accesate prin șiruri de scări.

Marginea superioară a fost înconjurată cu șerpi din piatră, împletiți în actul împerecherii, capul erect al unuia dintre ei, situat deasupra gurii de scurgere, „păzind-o”.

Fântâna a fost decorată cu multe sculpturi, prezentând animale acvatice, considerate ca aducând musonul și ploile. Gura de scurgere, din aur, o înfățișează pe Makara, o creatură legendară hindusă, vehicul (vahana) al zeiței râului Gange, Narmada și a zeului oceanului, Varuna, cu gura larg deschisă, din ea sărind o capră, restul creaturii fiind bogat decorată cu sculpturi de animale, în spatele capului fiind așezat un pangolin (furnicar solzos). Pe peretele de sub gura de scurgere o sculptura în piatră îl prezintă pe Regele Bhagiratha, despre care legenda spune că în momentul unei secete mari a adus râul Gange pe pământ.

În piață, ascuns de un șir de case, se află și Templul Til Mādhav Narayan, dedicat unei încarnări a lui Vishnu, unul din cele mai vechi temple care au supraviețuit în Nepal (1118).

Din zona palatului, îndreptându-mă spre o altă piață, am urmat străduțele cu numeroase magazine.

Pe drum mi-am dat seama ce dezastru a produs cutremurul din 2015. Dacă în decursul celor 8 ani (vizita mea fiind în 2023) zona istorică a fost aproape restaurată, pe vreme ce mă îndepărtam, mi se arătau multe clădiri distruse, unele în reconstrucție, mormane de cărămizi, etc.

Piața de ceramică este numită după multitudinea produselor artizanale din lut etalate. Într-o clădire laterală funcționează o Școală de Artă, în care se păstrează  tradiția picturii Thangka, lucrări care pot fi efectuate și la cerere.

Deși spațiul e mic, în piață se află și 3 altare, dedicate zeilor Ganesh, Vishnu și Jeth Ganesh. E locul unde anual se desfășoară Festivalul Biskā Jātrā care, bazându-se pe calendarul solar hindus, în aprilie sărbătorește Anul Nou Solar, când se expune un banner mare, legat de un stâlp lung de lemn.

Ca în toate excursiile organizate la care am participat, ieșirea din zona cu obiectivele istorice s-a făcut printr-o zonă comercială, mulți turiști fiind interesați de marfa inedită.

Citește și Nagarkot, Nepal

Lalitpur, Nepal- Piața Patan Durbar

Publicat pe de
1

Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.

Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan,  a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.

O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.

Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.

În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.

Cu mici întreruperi,  Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.

Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc.,  păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.

Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase. 

De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.

Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.

Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.

Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.

În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.

Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.

În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.

Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente  evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.

În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.

Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal,  pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.

Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.

Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.

Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.

Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a  construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării. 

Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.

Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.

În 1997 palatul a fost  transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.

Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit  de  Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.

Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).

Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.

La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.

Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.

În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de  Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.

Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.

Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apă Bhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.

Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.

Pavilionul Bhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.

Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.

La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.

În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.

Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).

Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal,  construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.

Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.

Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.  

Citește și Bhaktapur, Nepal- Piața Bhaktapur Durbar și Piața Taumadhi

Kathmandu, Nepal- Piața Durbar Dhoka

Publicat pe de
2

Piața Durbar Dhoka, situată în centrul orașului vechi din Kathmandu, capitala Nepalului, este este una dintre cele 3 Piețe Durbar din Valea Kathmandu. A fost realizată între secolele XII-XVIII, în jurul fostului Palat Regal. Este numită și Hanuman-Dhoka Durbar după statuia zeului Hanuman, postată de Regele Pratap Malla la intrarea Palatului Regal (1672).

Complexul e structurat în 2 arii, una externă, cu numeroase temple și una internă, cu Palatul Regal și 10 din cele 35 de curți cu temple, care au supraviețuit cutremurelor  din 1934 și 2015, unele reconstruite după modelul inițial.  Având cca. 50 de temple, este numit și „Muzeul Templelor”.  Din 1979 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Construcția pieței a început în secolul III, clădirile fiind adăugate în decursul timpului, multe din cele păstrate până azi sub Dinastiile Malla, Shah și Rana, în stilul arhitectural Newar, care constă în: pagodă, un turn etajat cu mai multe acoperișuri, cu funcție religioasă; stupa, o structură emisferică, ca o movilă, care conține relicve și e folosită ca loc de meditație; shikhara, turn al templelor budiste; chaitya, un sanctuar sau altar, cel mai frecvent întâlnit în budism.

Îndreptându-mă spre piață, am străbătut câteva străduțe, cu diverse magazine, ateliere și case tipice zonei.

Între ele Casa Singha Sattal, numită și Silyan Sattal, o clădire cu 3 etaje, a fost construită în secolul XIII ca adăpost. Ea găzduiește și micul Templu al lui Harikrishna.

În aproperea ei, Templul Dhansa Sata, în sanscrită numit Kavendrapur, dedicat zeului muzicii, a fost construit în 1673 de Regele Pratap din Dinastia Malla. În el s-au păstrat sculpturi din secolul XVIII.

Am nimerit în mijlocul unei mari aglomerații, în piață desfășurându-se Festivalul Teej, dedicat zeităților hinduse Shiva și soția sa Parvati, sărbătorit în special de femei.

Îmbrăcate cu haine de sărbătoare, împodobite, prin ritualuri, post, ofrande, împărțind mâncăruri, urmate de cântece și dansuri, întimpină sosirea sezonului musonic și îi cer lui Shiva să le binecuvânteze căsătoriile, copiii, sau să le ofere un soț serios și iubitor.

În miturile hinduse se spune că atunci când mica insectă Teej ieșea din pământ, în timpul sezonului musonic, Parvati l-a vizitat pe Shiva, creându-se legătura dintre bărbat și femeie.

Am continuat vizitarea pieței, pe lângă Templul Trailokya Mohan Narayan, dedicat lui Vishnu, construit în 1690 de Regina Mamă Riddhi Laxmi. Clădirea cu 3 acoperișuri și barele sculptate, e situată pe o terasă înaltă, accesată prin 5 trepte.

În partea de vest e prezentat Garuda, zeul hindus al puterii și vigilenței, care luptă împotriva nedreptății și distruge răul. În timpul Festivalului Indrajatra templul e vizitat mai ales pentru cele 10 încarnații ale lui Vishu, afișate pe piedestal.

Templul Maju Dega, dedicat lui Shiva, a fost construit de Regina Mamă Riddhi Lakshmi în 1692, pe o platformă, accesată prin 9 șiruri de trepte din cărămidă, cu ușile, ramele ferestrelor și coloanele sculptate, prezentând  zeități hinduse.

Templul a fost distrus în cutremurul din 2015, dar până în 2018 a fost reconstruit.

Templul Kumari Ghar a fost construit în 1757 de Regele Jaya Prakash, din Dinastia Malla. Este de fapt o casă patrulateră, cu 3 etaje, având ferestrele fațadei din lemn sculptat, ridicată pentru a găzdui Zeița Fecioară (Kumari Devi), considerată a fi o încarnare a zeiței Taleju. Kumari, provenind din budism și Taleju fiind zeița hindusă a statului, protectoarea principală a liniei regale și mama virgină a lumii, demonstrează că în Nepal religiile coexistau pașnic.

Pentru a deveni Kumari regală, o fecioară trebuie să aibă cele 32 de perfecțiuni ale zeiței. Fiind aleasă, își va petrece viața în izolare, fiind vizitată zilnic de un număr limitat de persoane, care-i aduc ofrande și ocazional de familia sa.  Iese din templu doar în cadrul unor festivaluri religioase, în total cam 15 zile pe an, când e purtată de un car mare, foarte decorat, cu acoperiș dublu, stil pagodă. Este urmărită de participanți, pe care în timpul procesiunii îi binecuvântează, primii fiind familia regală și oficialii.

Lângă templu, contrastând cu restul clădirilor, se află o clădire albă, în stil neo-clasic, european. Gaddi Baithak a fost construită de Chandra Shamsher, în timpul Regelui Prithvi Bikram Shah (1908), ca parte de est a palatului.

A fost folosită pentru încoronările regale, numirile în funcții de stat superioare și întâlnirile diplomatice, cu șefii altor state.

Pe lângă ea am intrat în Mul Chock, o curte a căror temple sunt dedicate zeității regale a Dinastiei Malla, Taleju Bhawani, venerată atât de hinduși cât și de budiști. În ea se află Templul Taleju, o pagodă cu poartă ornamentală aurie (torana)  și intrarea flancată de imagini ale zeițelor râului, construită de Regele Mahendra Malla în 1549.  Templu este deschis publicului anual, timp de o zi, în timpul Festivalului Dashain, când zeitatea Taleju este mutată în el.

Un alt templu dedicat zeității este Templul Degu Taleju, construit de Shiv Singh Malla în secolul XIV.

În nord-vestul Palatul Regal se află Templul Vamshal Gopal, dedicat lui Krishna, a 8-a încarnare a lui Vishnu, construit în 1648 de Pratap Malla. Clădirea, octogonală, a fost ridicată pe o platformă, accesată prin 5 șiruri de scări. În fața ușii de est au fost postați 2 stâlpi din piatră, pe unul din ei păstrându-se până azi imaginea zeului hindus Hanuman, una dintre încarnările lui Vishnu. Se presupune că după cutremurul din 1833 a fost reconstruit modificat și după cutremurul din 2015, refăcut, când cei 2 stâlpi au fost realizați fără detaliile ornamentale inițiale.   

În templu se află inscripții care le evocă pe Rupamati și Rajamati, două dintre Reginele lui Pratap Malla și campaniile lui militare.

Templul Jagannath, dedicat zeității hinduse, a 8-a încarnare a lui Vishnu, numită și Domnul Universului, a fost construit în stil Newar, începând cu 1563, în timpul domniei lui Mahendra Malla și, în decursul timpului,  reconstruit de mai multe ori. Clădirea, din cărămidă și lemn, prezintă 4 uși mari, ornamentate, ușa principală (torana) fiind folosită doar de preoți. Acoperișurile, pe 2 niveluri, sunt susținute de console din lemn,  sculptate, cele de la nivelul inferior reprezentând 24 de forme ale lui Vishnu (caturvimsatimurti), la nivelul superior zeități cu 4 capete și 8 brațe. Frizele mici înfățișează diferite activități erotice ale oamenilor și animalelor. Se presupune că ele reprezintă practicile tantrice, foarte răspândite în secolul XVI.

În aria internă a Complexului Durbar Dhoka  se află cea mai importantă clădire, fostul Palat Regal al Dinastiilor Malla și Shah, fondat sub Dinastia Licchavi (secolele IV-VIII.). Aripa estică a ariei, cu 10 curți, fiind datată din secolul XVI, este cea mai veche parte.

În secolul XVII Regele Pratap Malla a extins-o, când a construit temple și în partea de nord a amenajat 2 noi curți, Sundari Chok și Mohan Chok, ultima ca și curte rezidențială a regilor Malla care, pentru a putea să moștenească tronul, era obligatoriu să se nască acolo. Azi ambele curți sunt închise.

Pe o latură a palatului, curtea Nasal Chok (nasal însemnând dansator), poate fi accesată în colțul de nord-vest printr-un coridor îngust, apoi o poartă din lemn sculptat, mărginită de picturi.

Lângă poarta de intrare se află statuia lui Hanuman, zeul maimuță, una din încarnările lui Vishnu, datată din 1672. Așezat pe un soclu, înfășurat cu pânză roșie și acoperit de o umbrelă, fostul luptător păzește palatul.

O sculptură din piatră, datată din 1673, îl înfățișează pe Narashima, o  altă încarnare a lui Vishnu, un monstru jumătate om, jumătate tigru sau leu, cu mai multe brațe, dotate cu gheare ascuțite, care-l devorează pe demonul Hiranyakashipu, înainte ca acesta să poată acționa.

Pe laturile curții se află Templul Panch Mukhi Hanuman o clădire cu 5 acoperișuri circulare, în care poate intra doar preotul, Camera de audiență a Regilor Malla și clădiri mai noi, construite sub Dinastiile Shah și Rana, unele avariate în cutremurul din 2015, azi în reconstrucție. 

Sub Priyhvi Narayan Shah, primul Rege al Regatului Nepalului, în partea de sud-est a palatului s-au construit 4 turnuri de observație (1768), numite după cele 4 orașe vechi din Valea Kathmandu: Basantapur (Kathmandu), Kirtipur, Bhaktapur (Lakshimi Bilas) și Patan (Lalitpur).

Curtea a fost folosită pentru încoronări, ultima fiind în 1975, când Birendra (1972-2001), fiul cel mare al Regelui Mahendra, a urcat pe tron. Pe partea de nord-est a curții, în Shisha Baithak, o terasă deschisă, azi sunt expuse portretele Regilor Shah și lângă ea, protejat cu sticlă, tronul Regilor Malla.

Azi Complexul Palatului Regal găzduiește un muzeu, condus de guvernul nepalez.

Din curtea interioară Lohan Chowk se accesează secțiunea care descrie Dinastia Shah, etalând artefacte legate de viața diferiților regi. O altă secțiune prezintă schimbările istorice din Nepal.

Partea palatului, construită în secolul XIX, sub Dinastia Rana, a fost amenajată ca Muzeul Tribhuvan, numit după Regele Nepalului încoronat în 1913. În el s-au recreat dormitorul și biroul, cu mobilierul de epocă și efectele sale personale. De asemenea sunt etalate obiecte, fotografii, bijuterii, sculpturi, picturi, monede, arme, etc.

Muzeul îi comemorează și pe fiul lui Tribhuvan, Regele Mahendra (1955-1972) și Bihendra, ultimul Rege al Nepalului (1972-2001).

Deoarece începuse iar să plouă, pentru mine vizitarea pieței se cam termina. Continuând drumul spre ieșire, am trecut pe lângă Templul Maha Vishnu, o pagodă cu 3 niveluri, construită în secolul XVII, distrusă de cutremurul din 1934, rămânând doar soclul și fragmente din lemn sculptate și refăcută ulterior, folosindu-se fotografiile din anii 1920.

Situat la la sud-vest de el, Templul Kotilingeshwar Mahadev a fost construit în 1560, sub Regele Mahendra Malla (1560-1574). Avariat în cutremurul din 1746, turnurile înalte (shikhara) fiind distruse, au fost înlocuite ulterior cu mici cupole. Fiind ridicat din piatră, a supraviețuit marilor cutremure din 1934 și 2015.

Ultimul obiectiv pe care l-am văzut a fost Altarul Kaal Bhairav. Se spune că sculptura a fost găsită într-un câmp de orez din nordul orașului (sec. XVII) și Regele Pratap Malla a plasat-o în Piața Durbar. A fost realizat dintr-o singură piatră, înalt de câțiva metri, ulterior reparat. Pe piatra neagră, înconjurat de o zonă pictată în culori stridente, se află Bhairav, cea mai înfricoșătoare imagine a lui Shiva, cu 6 brațe, purtând un colier și o coroană cu cranii și călcând în picioare un cadavru, simbol al ignoranței umane. Se spune că mințind în fața lui, vei muri pe loc, astfel altarul a fost folosit în timp și ca formă de tortură. Cei care aprind lumânări la altar cred că vor fi protejați de manifestările malefice.

Cum ploaia s-a întețit, am plecat cu una dintre multele ricșe staționate în jurul pieței.

Citește și Kathmandu, Nepal

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Stațiunea balneoclimaterică Slănic este situată în partea central-nordică a județului Prahova, pe valea pârâului Slănic, în Subcarpaţii de Curbură, zonă bogată în zăcăminte de sare, după care a primit și numele, în limba slavonă slanu însemnând sărat și Slaniku târg de sare.

Fiind într-o excursie prin țară, îmi rezervasem cazarea la un hotel din centrul stațiunii, urmând ca a doua zi să vizitez Ocna de sare Slănic, apoi să continui drumul de întoarcere spre casă, la Arad.  

Hotel Teju

Din păcate am aflat că intrarea la ocnă se face începând cu ora 9 dimineața și cei care nu au rezervare formează o coadă imensă la bilete, încă cu câteva ore înainte de deschidere. Dezamăgită (mai ales pentru ocnă mă oprisem acolo), după ce am luat masa pe terasa hotelului (altele nu am mai văzut în centrul stațiunii),am pornit să cutreier prin stațiune.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1532, ca sat de moșneni, a căror ocupație de bază era extragerea sării. Dorind să înființeze o mină (ocnă), în 1685 Spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat moșia Slănic, act în care sunt menționate și vechile ocne de la Teișani, de mică adâncime, situate la 5 kilometri de Slănic. Prima exploatare s-a deschis pe Valea Verde (1688), urmată de cea de la Baia Baciului  (1689-1691), apoi spătarul a donat moșia și ocnele Mânăstirii Colțea din București (1713).

În decursul timpului, intrând în proprietatea statului, s-au amenajat Ocna din Vale (1819-1865), Ocna din Deal (1838-1865), Mina Carol (1881), care a funcționat până în 1935, simultan cu mina Mihai (23 August), deschisă în 1912. A început exploatarea de mare adâncime, sub minele Carol și Mihai fiind creată mina Unirea, care a funcționat până în 1970, apoi în mina Victoria și din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din zona de sud-est a zăcământului de sare din Slănic. 

Azi în stațiune se află mai multe lacuri saline, cu fundul acoperit de nămol cu proprietăți terapeutice. Trei dintre ele,  Lacul Miresei (1.300 metri pătrați), Baia Porcilor (1.500 metri pătrați) și Baia Baciului  (6.100 metri pătrați), sunt încorporate într-un complex, amenajat ca ștrand, care „bineînțeles” că la ora 18 era închis, doar era august, în plin sezon estival…

Baia Baciului

Am luat viteză spre Muzeul Sării Slănic, sperând ca măcar pe acela să-l pot vizita. Am avut noroc cu o doamnă, care tocmai îl închidea. Amabilă, mi-a oferit un scurt timp, cât dânsa își încheia actele zilei.

Muzeul funcționează într-o casă din secolul XVIII, azi pe lista monumentelor istorice, numită atunci Casa Cămărăștiei. După ce a fost restaurată, interiorul a fost amenajat și în 2003 muzeul deschis spre vizitare.

În muzeu sunt expuse documente, planșe geologice, cristale de sare.

Folosind  manechine, unelte și utilaje, s-au reconstituit unele din fazele prelucrării sării la Slănic.

De asemenea sunt descrise flora și fauna din zonă.

Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului, cea mai importantă persoană din administrația ocnei, numită direct de domnitorul țării, care angaja muncitorii și era responsabil de extracția și vânzarea sării. Cel mai renumit cămăraș a fost boierul grec Biv-vel- Clucer  Ion Hagi Moscu, numit în 1791 de Domnitorul Mihai Șuțu, revenit pe tron după pacea de la Șistov, când turcii și austriecii au părăsit Țările Române. Moscu și-a menținut funcția până în 1814.  

Din 1793 devenit domnitor, Alexandru Moruzi i-a arendat  Ocna Slănic, cu condiția să ridice o biserică pentru funcționarii și lucrătorii salinei și să suporte întreținerea ei.

În perioada 1797-1800 Moscu a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, fapt atestat de pisania, scrisă cu litere chirilice, de pe placa de piatră postată deasupra ușilor altarului, în care  primii slujitori au fost călugări greci, ale căror morminte sunt situate în pridvorul bisericii.

Clădirea în stil bizantin, azi monument istoric, a fost creată din cărămidă arsă, acoperită cu șiță și interiorul pictat în frescă.

În acel timp localnicii foloseau Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, din cimitir. Fiind demolată, din 1893 au primit aprobarea de a folosi Biserica Sf. Trei Ierarhi”.

După decesul ultimului preot plătit de salină, din 1898 în biserică a slujit preotul fostei Biserici „Sf. Gheorghe”, când la altar slujba se ținea în grecește, la strană și în limba română.

Biserica a fost restaurată între anii 1928-1929, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, când s-a consolidat clădirea, s-au construit bolțile din beton armat, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, s-au înlocuit turla clopotelor și ușile de la intrare.

În perioada 1958-1961 picturile care s-a păstrat în pridvor, pe catapeteasmă și cele 2 icoane cu Maica Domnului situate la exterior, în dreptul ferestrei altarului, au fost restaurate.

Pereții goi, cca. 600 metri pătrați, au fost pictați.

De la biserică m-am întors în centrul orașului, unde în 1948 a fost postat Monumentul Eroilor, un soldat cu pușca în mâini, în poziție de atac și o femeie cu mâinile ridicate, ținând coroana și drapelul, situate pe un soclu, pe care sunt postate două plăci, una  amintind eroii și una cu o scenă din război.

De acolo am urmat artera centrală, pe lângă Gara Slănic și hotelul în care mă cazasem.

În nici 5 minute am ajuns la Primăria veche Slănic, construită la începutul secolului XX , o dată cu Judecătoria, Banca „Comoara,  prima bancă populară din oraș, o școală de fete și una de băieți, perioadă în care  Maiorul Niță Nedelcovici, participant la Războiul de Independență (1877-1878), decorat cu Steaua României, a fost numit primarul orașului (1903-1911).

În timpul Răscoalei de la 1907 primarul s-a alăturat demonstrației muncitorilor salinei și țăranilor, din fața administrației. În amintirea lui, în curtea Primăriei vechi, a fost postată  statuia Maior Niță Nedelcovici.

Lângă Primăria veche se află un parc, amenajat în aceeași perioadă, azi întins pe cca. 4.000 metri pătrați, din 2010 numit Parcul Maior Niță Nedelcovici.

Plimbându-mă pe alei, am trecut pe lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, o placă inscripționată cu numele eroilor din Slănic, surmontată de o cruce.

De la parc, trecând râul Slănic, se ajunge la Baia Verde, amenajată ca ștrand cu taxă, pe care nu am putut-o vedea, și ea fiind închisă. De asemenea în stațiune mai există și Baia Roșie, pe care nici măcar nu am mai căutat-o. M-am întors la hotel, urmând ca a doua zi să părăsesc stațiunea. Nu doream să pierd timpul la cozi interminabile, ocna urmând să o vizitez în altă excursie, când voi lua bilet din timp.

Citește și Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova