Arhive etichetă: statui

Orașul Székesfehérvár, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Székesfehérvár este situat în centrul Ungariei. Săpăturile arheologice au demonstrat că zona a fost locuită încă din secolul V î.e.n. și că în epoca romană existau așezările Gorsium și Herculia.

Triburile maghiare au fost conduse de dinastia Árpád. Șapte dintre ele s-au unit sub Prințul Géza (940-997), primul monarh maghiar care a sprijinit misionarii creștini din Europa de Vest. Acesta le-a adunat și stabilit pe patru insule dintr-o zonă mlăștinoasă, situată între pârâul Gaja și afluentul său, Sárvíz, unde și-a construit un mic castel. Astfel în anul 972 a fondat orașul.

Succesorul său, Ștefan, încoronat ca primul rege al Ungariei în 1000/1001, în 1009 a înființat Episcopa Romano-Catolică Veszprém, în actele căreia a fost atestat prima dată orașul, numit atunci Alba Civitas. A fondat o școală și a început construirea Bazilicii romanice „Adormirea Maicii Domnului” (1003-1038) în care până în 1545, când orașul a fost ocupat de otomani, au avut loc 38 de încoronări regale. Fiind reședință regală, în ea erau ținute coroana, vistieria, arhivele regale și aveau loc  judecățile. De asemenea au fost înmormântați 15 regi,  ultimul în 1540, pe care turcii le-au jefuit și bazilica au transformat-o în moschee. Clădirea a fost grav avariată într-un incendiu (1601), ruinele ei au fost demolate și folosite la construirea altei biserici și a noii reședințe episcopale.

Grădina ruinelor medievale (Középkori Romkért)

În 1814, în timpul săpăturilor pentru construirea unui palat, a fost descoperit sarcofagul Regelui Ștefan, care a fost dus la Muzeul național Maghiar din Budapesta. Ulterior săpăturile au continuat și au scos la iveală mormintele Prințului Géza, Regele Ungariei după invazia tătarilor (1235), a Regelui Béla și al Reginei Anna (1848), rămășițele osoase a aproape o mie de indivizi (1936), ulterior păstrat într-o cameră funerară. Ultimele săpături s-au efectuat în anul 2006. La sfârșitul anilor 1930 în spatele ruinelor a fost construit Mausoleul Sf. Ștefan, în care a fost adus de la Budapesta sarcofagul său (1938).

În 1222 la Székesfehérvár András II, regele Ungariei și Croației (1205-1235), cunoscut și sub numele de Andrei al Ierusalimului, a emis Bulul de Aur, care includea drepturile nobililor și îndatoririle regelui, pe care s-a bazat Constituția Ungariei  până în 1848. A urmat invazia mongolă (1241-1242) care nu a putut afecta orașul, acesta fiind înconjurat de mlaștinile, inundate din cauza deszăpezirii. Pentru a se apăra de atacuri, un secolul mai târziu orașul a fost înconjurat cu ziduri.

După moartea Regelui Mátyás Corvin 1443-1490 armata germană a Regelui Maximilian I a invadat Ungaria, când Székesfehérvár a fost ocupat, jefuit și devastat mormântul regelui Mátyás. După un an a fost eliberat de  trupele maghiare.

După un asediu îndelungat, în 1543 otomanii au cucerit orașul și l-au deținut până în 1688, cu o scurtă perioadă de 1 an (1661), când orașul a fost eliberat de armata condusă de Mawrence de Brindisi, teolog și preot, membru al Ordinului Fraților Minori Capucini, apoi a intrat sub dominația habsburgilor. La aniversarea a 250 de ani de la eliberarea orașului de sub jugul turcesc (1896) în centrul orașului a fost postată statuia Varocs György, căpitan habsburgic în luptele contra otomanilor.

Orașul a început să prospere și în 1703 a primit statutul de oraș regal liber. Era locuit de maghiari, germani, sârbi și moravi (cehi) care, aparținând religiilor diferite, și-au construit treptat biserici. Primii au fost franciscanii mariani care între anii 1720-1743 au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Emeric” (Szent Imre templom), numită azi și Templul Prietenilor.

Lângă ea se află statuia Sf. Emeric (Szent Imre szobor), prinț înmormântat și canonizat în Székesfehérvár, despre al cărui palat se spune că ar fi existat acolo.

Au urmat carmeliții care în perioada 1731-1769 au construit  Biserica „Sfântul Iosif și Maica Domnului de pe Muntele Carmel” (Szent József și Karmelhegyi Boldogasszony templom), cu un turn înalt de 61 metri, dotat cu 2 clopote, al treilea fiind postat în curtea mânăstirii. Interiorul a fost decorat cu fresce reprezentând viața Fecioarei Maria.

Azi pe fațada ei laterală se află statuia Ludovic cel Mare (Nagy Lajos szobra), și o inscripție care-l descrie ca Regele Ungariei, Poloniei, Dalmației, Serbiei și Bosniei între anii 1342-1384, postate în 1938.

În perioada 1743-1777 s-a construit Bazilica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), azi catedrală, cu 2 turnuri și patru nave, a cărei aripă de est s-a construit cu material din ruinele vechii biserici medievale.

La comanda Mariei Tereza s-a construit altarul principal, pe care a fost pictat Sf. Ștefan îngenuncheat, oferindu-i coroana țării Fecioarei Maria (1775).

La începutul secolului XX clădirea a fost demolată și înlocuită cu actuala în stil baroc, cu elemente gotice și clasiciste, cu 3 nave, care a primit rangul de bazilică minoră. Între turnuri a fost creată o terasă cu 3 socluri frontale, pe care au fost postate statuile Sfinților Ștefan, László și Emeric, create în 1768. Deasupra ușii principale tronează stema orașului, creată în stil rococo. În interior, sub portic au fost create Capela Fecioarei Maria și vis a vis Capela Sf. Ștefan.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost grav avariată, ulterior refăcută (anii 1950). După ce fațada a început să se prăbușească treptat, biserica a fost renovată (2015). Azi în turnul de nord-vest funcționează un Muzeu al ceasului care etalează mecanisme vechi de sute de ani.

Lângă biserică se află Capela „Sf. Ana”,numită și Capela Hentel, singura care nu a fost distrusă de otomani, folosind-o ca moschee. A fost construită  în jurul anului 1470, în timpul domniei Regelui Matyas I., în stil gotic. Capela a fost restaurată de Episcopul de Csanád (1711-1729), când i s-a adăugat turnul husarului în stil baroc, un secol mai târziu prevăzut cu 2 clopote. În interior altarul, în stil baroc, o înfățișează pe Sf. Ana și pe pereți se pot vedea rămășițele picturilor decorative din epoca turcească.

Despre capelă multă vreme s-a crezut că a fost construită de savantul umanist,  prevostul orașului și gardianul catedralei (1495-1501). Statuia lui Kálmáncsai Domonkos (Kálmáncsai Domonkos szobra), situată lângă capelă, îl prezintă privind catedrala, în mâna stângă ținând actul înființării capelei și cu mâna dreaptă sprijinită de ea.

În clădirea fostei mânăstiri, de care aparținea biserica, azi funcționează Muzeul „Sf. Rege Ștefan” (Szent István Király muzeum), care etalează o colecție arheologică, a doua ca mărime din Ungaria.

Pe o latură a catedralei se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (I.világháborús emlékmű), compus din 2 elemente: statuile soldaților în luptă, așezate pe o platformă susținută de coloane și un sarcofag pe care stă întins un soldat decedat, dezvelit în 1930.

Deoarece imaginea sa era acoperită parțial de casa Szigethy, aceasta a fost demolată și  în 1936 s-a amenajat Piața Hősök (Hősök-ter).

Apoi s-a construit o scară largă de calcar, cu balustradă de fier forjat, pentru a urca din piață la catedrală. Atât scara cât și monumentul au fost deteriorate în timpul războiului. Din lipsa fondurilor doar scara e fost reparată, apoi monumentul a fost mutat în cimitirul militar (1950). După ce a fost restaurat, în 1989 a fost repus în locul său.

Pe o margine a Pieței Hősök, după ce a fost descoperit un izvor cu apă carbogazoasă, s-a construit o clădire în stil Art Nouveau, cu un corp central, deasupra căruia s-a creat  o cupolă mare, decorată cu scoici și 2 aripi laterale (1905), în care s-au amenajat Băile Árpád (Árpád fürdő).

La începutul anilor 1920 clădirea a fost restaurată și extinsă pentru un hotel. La începutul secolului XXI complexul a fost refăcut, s-au amenajat numeroase piscine și a fost redeschis în 2010. 

Din 1984 în centrul pieței se află statuia Dansatoarea (Táncosnő), copie a statuii din Budapesta, realizată în 1954 de sculptorul Medgyessy Ferenc (1881-1958). 

În oraș se află și Biserica Sfintei Fecioare Maria și Sfântul Ioan de Nepomuk (Nepomuki Szent János templom), construită în perioada 1745-1773 de cistercienii stabiliți acolo cu un secol în urmă (1688). După ce ordinul a fost desființat biserica a fost preluată de Ordinul paulin (1733). La rândul lui desființat (1786), biserica a rămas nefolosită, apoi a devenit biserica germanilor din oraș. Din 1948 a devenit parohie independentă și după 1989 a fost redată Ordinului Cistercian, care o administrează și azi.

Tot sub administrația lor este și Gimnaziul Cistercian St. Ștefan (Szent István Gimnázium Ciszterci). Prima școală a fost fondată în 1702 și a funcționat până în 1773, când când Papa Clement IV a dizolvat Ordinul Iezuit. A fost preluat de paulini , care l-au deținut timp de 10 ani. Desființându-se ordinele monahale, până la reînființarea lor a funcționat ca Liceul Regal Maghiar, apoi a revenit Ordinului Cstercian. Inițial a funcționat în clădirea Bibliotecii Județene Vörösmarty Mihály. Clădirea, legată de mănăstire, a fost extinsă de mai multe ori apoi, la începutul anilor 1930, s-au cumpărat și demolat casele din zonă  și s-a construit o clădire nouă, în care postbelic au funcționat Liceul şi Şcoala Primară Cisterciană Sf. István.  În 1948 clădirea a fost naționalizată, liceul s-a unit cu altă școală din oraș (1950) și au  funcționat ca Liceul Attila József. În 1994 a fost retrocedat cistercienilor și  din 2000 numit Liceul Cistercian Szent István.

Sub domnia Mariei Tereza au fost construite mai multe case și palate în stil baroc și rococo, multe dintre ele păstrate până azi, situate în orașul istoric.

Poșta

Școala de Arte Hermann László (Hermann László Művészeti Iskola)

În cadrul Primăriei Székesfehérvár (Székesfehérvári Városháza), vechea clădire fiind construită în Evul Mediu și refăcută după retragerea turcilor (1688), s-au construit încă două clădiri. Prima a fost Palatul Zichy (Zichy-palota), cu un balcon din fier forjat, deasupra căruia a fost postată blazonul familiei Zichy (1781). Ulterior clădirea cu 3 etaje a fost extinsă cu 2 aripi, conectate prin altă aripă, cu 2 etaje (1936-1937).

A doua clădire, un palat rezidențial, a fost ridicat în 1790.

Spre sfârșitul secolului XVIII clădirea Primăriei a fost folosită și ca închisoare, apoi  o parte din clădire a fost demolată, în locul ei s-a construit una nouă, în care a fost amplasată arhiva 1813; și birourile au fost amenajate în fostele case casele Zichy, Bierbauer și Obermayer, cumpărate de primărie. În perioada 1936-1937 cele 3 case au fost demolate, Palatul Zichy a fost extins, apoi legat de clădirea principală a Primăriei printr-o clădire cu un etaj, formând în final actualul ansamblu, lângă care a fost postat Monumentul zecilor de husari (Tízes huszárok emlékműve), în amintirea eroilor Primului Război Mondial.

Palatul Episcopilor (Püspöki Palota) a fost construit între anii 1780-1803, folosindu-se materiale din ruinele fostei biserici medievale. Pe fațada principală a fost creat un fronton triunghiular în care a fost postată stema lui József Milassin, cel de-al doilea episcop al orașului. Fațada a fost decorată cu 6 perechi de stâlpi cu capiteluri corintice. Pe colțurile mansardei au fost postate câte o statuie de piatră. Azi în biblioteca palatului se păstrează aproximativ 40.000 de volume și manuscrise medievale și antice.

Pe strada pietonală din centrul orașului istoric se află Muzeul Farmaciei „Vulturul Negru” (Fekete Sas Patikamúzeum), într-o clădire situată pe locul primei farmacii a orașului, cumpărată de iezuiți în 1745. Muzeul etalează instrumente, recipiente, o presă de tinctură, etc., unele folosite în vremea iezuiților.

Nu departe de el se află  Muzeul Păpușilor (Fehérvári Babaház Téglakiállítás) care, în cele 7 camere, etalează păpuși create în secolele XVII-XX și 63 de case de păpuși.

Un alt muzeu inedit al orașului, Muzeul Ceasului (Óramúzeum), etalează mecanismele vechi. El funcționează într-o clădire de epocă, prevăzută cu un turn, al cărui orologiu (Órajáték) dă ora exactă, începând cu ora 10, apoi din 2 în 2 ore, prin rularea unor personaje istorice, însoțite de muzică adecvată.

În perioada 1807-1812 a fost construită actuala Primărie Județeană, o clădire a cărei parte superioară a fost decorată cu pilaștri corintic și pe care a fost postată stema din piatră  a județului, înlocuită în 1991 cu actuala, pictată.

În secolul XVIII în oraș se desfășurau spectacole de teatru, jucate de actorii vremii în diverse hanuri, mai ales în Hanul Pelikan (1790). Apoi s-a înființat Compania de Teatru Székesfehérvár (1818-1837) care a preluat jumătate din Hanul Pelikan și a amenajat o sală de spectacole, care a funcționat până în 1873, când s-a prăbușit. Administrația companiei a trecut în grija județului care în 1874 a ridicat Teatrul Vörösmarty (Vörösmarty Színház), numit după poetul maghiar în 1913. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a ars în totalitate. Ulterior a fost refăcută și teatrul redeschis în 1962. Între anii 2004-2008 clădirea a fost renovată și extinsă.

Azi de teatru aparține administrativ și Teatrul de copii (gyerekszínház).

În jurul anului 1880 a fost construită o clădire în stil eclectic, în formă de U, cu 2 etaje, pentru Tribunalul Székesfehérvár (Székesfehérvári bíróság).                       

În apropierea lui, la interesecția a 4 străzi, se află Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom), numită de localnici Biserica roșie. Până în 1867 congregația evanghelică a aparținut celei din Varpálota. Devenind independentă, a construit o casă de rugăciune în curtea fostei case județene. După ce consiliul județean i-a donat terenul, între anii 1930-1932 a construit actuala biserică, în stil neoromanic. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grava avariată, ulterior refăcută, ultima renovare având loc în anul 2012. 

Într-o altă clădire, veche de cca. 200 de ani, azi este amenajat Hotelul Magyar Király și un Cazinou.

Prima bibliotecă din oraș,  Biblioteca Funcționarilor Municipali, a fost înființată de Jókai Mór, scriitor și om politic, când acesta împlinea 50 de ani în activitatea de scriitor (1893). În 1933 biblioteca a fost deschisă publicului. Clădirea fiind neîncăpătoare, în 1941 s-a început construcția unei clădiri, oprită de izbucnirea războiului. Pentru a putea funcționa, colecția a fost mutată în fostul liceu cistercian. Până în 1944 noua clădire a fost terminată, dar a intrat în proprietate privată.

Abia din 1949 a fost declarată bibliotecă publică, căreia un an mai târziu i s-a alăturat biblioteca raională și împreună au format Biblioteca Județeană. Din 2013 bibliotecile județeană și orășenească au fuzionat sub numele de Biblioteca Vörösmarty Mihály (Vörösmarty Mihály Könyvtár), nume primit anterior după poetul maghiar, la aniversarea a 100 de ani de la moartea sa.

Într-o clădire din apropiere se află Colecția Deák care aparține Galeriei Orașului (Városi Képtár- Deák Gyűjtemény). A fost numit după colecționarul de artă  din Budapesta, Dénes Deák (1931-1993), care a adunat lucrări ale artiștilor maghiari din secolele XX-XXI, până în 1995 a înființat colecția pe care a deschis-o spre vizitare în 1988.

Un alt muzeu din oraș, Muzeul Eparhial (Egyházmegyei Múzeum), etalează artefacte, obiecte religioase și icoane vechi, între care relicva capul Sf. Ștefan. În apropierea lui, în Piața Városház, există un monument creat în 1933, Globus crucifer (Országalma), simbolizând regalitatea pe tot parcursul istoriei, începând de la Sf. Rege Ștefan.

Un monument, simbolizând un personaj principal din istoria Ungariei, a fost creat pe una dintre clădirile situate pe strada pietonală din centrul istoric.

Memorialul Regelui Mátyás (Mátyás király emlékmű) a fost dezvelit la aniversarea a 500 de ani de la moartea fostului rege (1990).

La capătul străzii pietonale se deschide Parcul Zichy (Zichy Liget) în care, cu ocazia Expoziției Mileniului (1900), contele Jenő Zichy a construit un pavilion cu coloane din fontă, metal prelucrat într-una din fabricile orașului, decorate cu dantelărie.

statuia contelui Jenő Zichy (Jenő Zichy szobor)

În Pavilionul de Muzică (Zichy ligeti zenepavilon) în fiecare duminică s-au desfășurat concertele trupei militare. Azi este folosit pentru diverse programe culturale. 

La unul din capetele parcului se află Monumentul „Regimentului 17 Infanterie” (A „17. gyalogezred” emlékműve), un memorial al eroilor din Primul Război Mondial, un leu călcând în picioare un steag, așezat pe un soclu, decorat cu plăci reprezentând luptele purtate,  dezvelit în 1928.

De fapt în oraș există și alte statui dedicate eroilor.

Interbelic în oraș funcționau și 2 sinagogi, una neologă și una ortodoxă. În 1944 Ungaria a fost ocupată de naziști. Ca în toate orașele și în s-a creat un ghetou în care au fost adunați evreii care ulterior au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Naziștii au fost alungați de trupele rusești (1945), care s-au cantonat în oraș. Ulterior Ungaria a trecut la regimul comunist. Postbelic a început industrializarea. S-au deschis Fabrica de autobuze Ikarus, înființată în 1895 la Budapesta ca Atelier de fierărie și fabrica de autobuze Imre Uhry, apoi Fabrica de radio și televiziune Videoton, etc.

Folosindu-se clopotul Bisericii Cisterciene, distrus în timpul războiului, a fost creat Memorialul celui de Al Doilea Război Mondial (Harang-A II.világháború áldozatainak emlékműve), clopotul reprezentând distrugerile create în bombardamente.

La sfârșitul regimului comunist majoritatea fabricilor s-au închis, dar orașul nu a intrat în declin. În timp centrul istoric a fost restaurat.

În oraș se desfășoară anual un Festival de Artă Contemporană cu prilejul căruia în 2007 a fost postată statuia Clovnului (Mujkó szobra).

O altă statuie, îndrăgită mult de localnici, Kati néni szobra, evocă ocupațiile de bază de pe vremuri, agricultura, legumicultura și creșterea animalelor. O reprezintă pe mătușa Kati împingând un cărucior plinde legume și verdețuri proaspete, un bidon cu lapte, etc., îndreptându-se spre piață.

Într-o piațetă a fost creat Ceasul cu flori (Virágóra), redecorat în fiecare primăvară cu flori noi.

La Revedere oraș frumos !

Citește și Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Orașul Hódmezővásárhely, Ungaria

Publicat pe de
1

Orașul Hódmezővásárhely, după anii 1990 devenit municipiu, este situat în partea de sud-est a Ungariei., în Marea Câmpie de Sud. Documentar, numele său apare prima dată în 1266 într-un act de donație dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui fragmente de obiecte din neolitic, epocile cuprului, bronzului, fierului și a marilor migrații, azi etalate în Muzeul Tornay János, ceea ce demonstrează că zona a fost locuită încă de atunci.

În secolele VI-VII în zonă existau cel puțin șapte sate cu biserici care în secolul XVIII au fost ocupate de avari. După retragerea lor, sub dinastia Árpád, s-au reființat mai multe sate mici (secolele IX-X). În secolul XV satele Hód, Vásárhely, Tarján și Ábrány s-au unit și au format un târg, din 1437 numit Hódvásárhely, care aparținea comitatului Csongrád și era deținut de János Hunyadi, voievodul Transilvaniei. Întreaga zonă a fost devastată de ofensiva turcă din 1566 și a rămas sub ocupația lor cca. 150 de ani.

După ce turcii au fost alungați de habsburgi (1699), multe din teritoriile ocupate nu au fost retrocedate proprietarilor și au intrat în posesia regalității. Nobilii, nemulțumiți, cărora li s-au alăturat și țăranii, a căror viață era foarte grea, cu biruri multe, s-au aliat și a izbucnit Războiul de Independență, condus de Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1711). În acea perioadă localitatea era în proprietatea contelui Miklós Bercsényi. care l-a arendat generalului kurut  Károlyi, familie care l-a deținut până în 1818, când jurisdicția proprietarilor de pământ a fost desființată.

Majoritatea populației reformată, în perioada 1721-1723 au construit Biserica Reformată veche (Református régi templom), o clădire în stil baroc, acoperită cu șindrilă, ulterior schimbată cu țiglă. pentru protecție, a fost înconjurată cu un zid de cărămidă, prevăzut cu portițe (1741-1742), dărâmat în părțile de sud și nord (1889), pentru a se construi „bazarul bisericesc”. Acesta a fost demolat o dată cu renovarea Pieței Kossuth (1961). În 1930 un fulger a distrus turnul care, ulterior, a fost reconstruit din beton.

O dată cu ridicarea bisericii s-a construit o Școală Reformată, cu ziduri din chirpici, care administrativ era legată de Colegiul din Debrețin. În 1822 clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă presată, cu elemente de piatră artificială, în stil eclectic, cu motive și decorațiuni populare maghiare și ale Renașterii timpurii, în care a funcționat Gimnaziul Vechi și din 1873 Liceul Reformat.

Zece ani mai târziu clădirea a fost extinsă cu o aripă nouă și la sfâșit de secol modificată în forma actuală. Din 1924 a funcționat ca Liceu de Științe Umaniste care în 1930 a fost numit Gábor Bethlen, fostul Principe al Transilvaniei (1580-1629). Postbelic a fost naționalizat. Abia în 1994 i-a fost înapoiat Bisericii Reformate.

Azi Gimnaziul Reformat Bethlen Gábor (Bethlen Gábor Református Gymnázium) deține o bibliotecă cu aproximat 70.000 de volume, între care o colecție din 1758, fostele colecții ale lui Ferenc Nagy și Elek Baranyi.

În perioada 1754-1758, în locul unei vechi biserici, cu ziduri de chirpici, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (Szentháromság római katolikus templom), în stil baroc., înconjurată de un gard, demolat în anii 1950. Comunitatea catolică crescând, în 1860 biserica a fost extinsă cu două nave laterale. Altarul era decorat cu o pictură reprezentând Sfânta Treime și amvonul sculptat din lemn (1766). În 1826 biserica a fost dotată cu o orgă și în 1890 au fost realizate picturile, reprezentând Calvarul (1890).

În oraș au existat și ortodocși, greci fugiți din calea turcilor și stabiliți acolo în a doua jumătate a secolului XVII. Deși comunitate mică, doreau să aibă o biserică pe care nu au putut să o construiască decât după emiterea edictelor iosefine, de toleranță religioasă (1781), când au ridicat o clădire fără turn și clopot (1783), dotată cu un iconostas sculptat, aurit și decorat cu elemente rococo. În 1806 i-au adăugat turnul și au decorat interiorul cu icoane aduse din Balcani. Azi, numită Biserica Ortodoxă Sârbă (Szerb Ortodox templom), păstrează o carte religioasă, în limba greacă, creată la Veneția (1770) și una în limba slavonă, creată la Moscova (1704).

Numărul reformaților crescând, în perioada 1792-1796 au construit Biserica Reformată Nouă (Református újtemplom), în stil baroc târziu, cu un turn care, până la începutul secolului XX, a fost folosit pentru semnalizarea incendiilor și anunțarea orei, prin trâmbițare. În 1897 interiorul bisericii a fost renovat.

În 1810 exista și o comunitate de evrei care, pe un teren donat de Károlyi György, maestru al curții regale, a construit prima casă de cult (1833). Devenind neîncăpătoare, Sinagoga (Hódmezővásárhelyi zsinagóga) a fost extinsă (1850-1857) și în 1905, transformată în stil secession, a primit forma actuală. După Holocaustul din cel de Al Doilea Război Mondial,  puținii evrei rămași în oraș nu au putut-o întreține. Au părăsit-o și în timp s-a deteriorat.

În 1984 mica comuniatate evreiască a vândut-o Primăriei orașului care a restaurat-o și renovat-o (1989, 2004). Lângă sinagogă se află fosta școală evreiască în care azi funcționează Centrul Memorial al Holocaustului.

Apoi comunitatea a decis să construiască și un sediu religios. Pe locul unde a existat o moară, apoi un restaurant (1865), actuala Kálvin tér, au ridicat un bloc de apartamente, în stil eclectic, din care o parte au fost destinate scopului religios (1893). La parter au fost amplasate magazine, alimentare și blocul a fost numit Hotel Central, cunoscut de localnici ca și „cafeneaua evreiască”. Apoi clădirea a fost organizată de Asociația Femeilor Israelite în scop cultural. Postbelic clădirea a fost naționalizată. Începând cu 1953 în ea a funcționat Școala de Muzică (Zeneiskola). Azi clădirea găzduiește Institutul Elementar de Învățământ Artistic Attila Péczely.

În anul 1811 comunitatea evanghelică a costruit o casă de cult care a fost folosită până au reușit să strângă suma necesară ridicării unei biserici, bani obținuți din donațiile orașului, județului și a policianului Gábor Klauzá. În anul 1843 Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus templom) a fost terminată și casa de cult părăsită.

Majoritatea clădirilor publice din oraș, azi situate în zona centrală, au fost construite la începutul secolului XIX.

Pe locul vechii Primării (1763), deteriorată de un incendiu (1829), ulterior refăcută cu 11 camere (1834), în perioada 1892-1893 a fost construită actuala Primărie (Hódmezővásárhelyi Polgarmesteri Hivatal), situată la sud de centrul pieței Kossuth.

Clădirii, în stil eclectic, cu elemente renascentiste, i s-a ridicat un turn înalt de cca. 60 metri.

În 1894, dorind să-l elibereze pe liderul socialist maghiar János Szántó Kovács, clădirea a fost asediată de țăranii din Vásárhely. Nu au reușit și liderul a fost judecat într-un proces penal, desfășurat chiar în Primărie. Postbelic interiorul a fost restructurat și compartimentat (1945).

În 1971, datorită unui scurtcircuit electric, acoperișul și turla turnului au ars. Au fost refăcute și clădirea renovată (1972-1975). Clopotul de 1.000 de kilograme, făcut la Budapesta  în 1892, a crăpat. Azi clopotul este postat în piața Kossuth.

În piață tronează statuia lui Lajos Kossuth, dezvelită în 1903, pe locul unde în 1848 acesta a ținut un discurs remarcant, în urma căruia foarte mulți localnici s-au înrolat în trupele Războiului de Independență 1848-1849.

Lateral de Primărie se află clădirea în care funcționează Colegiul Tehnic și Școala de Formare Profesională Mátyás Corvin (Corvin Mátyás Technikum és Szakképző Iskola). Prima școală comercială fost deschisă în 1885, în altă locație decât cea actuală. În școală puteau studia doar băieți. Comercianții nelăsându-și ucenicii să studieze, s-au înscris doar 58 de persoane. Până în 1902 școala a funcționat în mai multe locații, apoi permanent într-o clădire de pe strada Mária Valéria, ca Școala de ucenici negustori și școala de negustori. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de germani, care au amenajat un spital (1943-1944) și școala s-a mutat în loul unei grădinițe. În 1946 a revenit în locație , unde a funcționat până în 1950, când  Școala de Pregătire a Comerțului a fost desființată. S-a reînființat în 1954, ca școală comercială și de catering, filială a celei din Budapesta. Din 1974 s-a mutat în clădirea actuală și de atunci poartă numele regelui.

În 1845 a fost creată asociația  Kaszinó Egylet, ai cărei membrii erau proprietarii de terenuri, funcționarii și clasa bogată a orașului. În perioada 1900-1901 au construit o clădire în stilul maghiar Art Nouveu, completat de elemente orientale, Cazinoul Uri (Uri kaszinó), azi situat pe o stradă laterală pieței Kossuth. Postbelic clădirea a fost folosită de Centrul de Tineret (1961-1989) apoi a fost părăsită.

Pe aceeași latură cu Colegiul Tehnic se află Casa de Evenimente „Vulturul Negru” (Fekete Sas Rendezvényház), într-o clădire construită în 1905, pe locul unui fost han din secolul XVIII. În clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroce și rococo, se află o sală mare, decorată cu oglinzi imense, elemente aurite, a doua sală de bal fără coloane de susținere din Europa.

Pe latura pieței, vis a vis de Primărie, tronează Banca de Economii (Bank épülete), construită în perioada 1869-1907, cu o cupolă enormă, pe care tronează statuia lui Mercur, zeul comerțului din mitologia romană. Pe fațada, în stil Art Nouveau, deasupra intrării au fost postate statui reprezentând agricultura și economia.

În apropiere, pe un teren aparținând băncii, s-a construit o clădire cu apartamente de locuit, în același în stil eclectic (1906). A fost cumpărată în 1928 și de atunci în ea funcționează Oficiul Poștal (Postahivatal).

În aceeași perioadă a fost construit și Tribunalul (Hódmezővásárhely Bíróság).

Spre sfârșitul secolului XIX comunitatea unitariană, existentă încă din 1567, a crescut, la rit aderând mulți localnici de alte religii (1877-1879) și s-a creat o parohie. Pentru oficierea slujbelor  a fost construită o casă de rugăciuni (1890-1891) care a funcționat până în 1910, când s-a construit Biserica Unitariană (Unitárius templom), cu un turn înalt de 32 metri, prevăzut cu un clopot. În timpul Primului Război Mondial clopotul și părțile metalice din orgă au fost rechiziționate pentru fabricarea de armament, dar au fost înlocuite în 1920.

În 1873 Hódmezővásárhely a devenit municipiu independent. Până atunci majoritatea populației se ocupa cu agricultura. S-au înființat mori cu aburi, care lucrau și pentru export, o fabrică de cărămidă, deținută de oraș și 3 private, etc.. Numărul muncitorilor crescând, în 1890 orașul a devenit al patrulea ca mărime din țară. Una din casele construite la începutul secolului XX, în stil Art Nouveau maghiar, este Casa Păunului (Pávaház), numită după ornamentele care simbolizează pasărea. În ea azi funcționează Filiala Județeană Csongrád a Fondului de Asigurări de Pensii.

Vis a vis de ea se află Biblioteca locală László Németh și Biblioteca pentru copii Lajos Pósa (Németh László Városi Könyvtár és Pósa Lajos Gyermekkönyvtár). Deși în 1880 s-a dorit înființarea primei biblioteci publice din oraș, abia din 1907 a început să funcționeze, într-un apartament deținut de un funcționar al Primăriei, amenajat cu o sală de lectură și de unde, contra unei chitanțe, se puteau închiria cărți. Colecția de cărți crescând, în 1913 Primăria a cumpărat casa doctorului József Imre (azi Muzeul János Tornyai), în care s-au mutat biblioteca și muzeul orașului. În timpul Primului Război Mondial acestea au fost închise, apoi cărțile au fost mutate într-o casă achiziționată de comunitatea evreiască (1930).

Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial biblioteca a fost închisă și redeschisă abia în 1945. Orașul devenind reședință de județ (1950), biblioteca, devenind Bibliotecă Județeană, a fost mutată în actuala locație (1956). În 1974 a fost extinsă cu o aripă pentru Biblioteca pentru copii, numită în 2010 Lajos Pósa, după scriitorul maghiar de literatură pentru copii. Doi ani mai târziu a primit numele scriitorului László Németh, a cărui statuie azi este postată în fața clădirii. Fondul de carte crescând, în 1993 a fost cumpărată și casa vecină, în care  au fost amenajate o sală de muzică și o expoziție memorială. Azi arhiva bibliotecii conține  cca. 187.000 de documente, în sistem electronic, despre istoria orașului, lucrări publicate de autorii orașului și alții, icoane, etc.

Pe aceeași stradă, nu departe de bibliotecă, se află statuia Petőfi Sándor (1823-1849), cel care a scris proclamația de egalitate și s-a înrolat în armată de partea Revoluției Maghiare din 1848-1849. Deși s-a dorit realizarea unei statui, care să fie expusă cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, orașul nu a alocat fonduri. Totuși statuia din bronz, înaltă de 2 metri, a fost creată pe banii lui Ferenc Sarkadi, un avocat din Vásárhely.

În oraș funcționează și Muzeul și Centrul de Cultură János Tornyai (János Tornyai Muzeum és Közművelődési Központ). În 1904 la expoziția industrială și agricolă a fost expusă o colecție etnografică, adunată de Lajos Kiss, sub conducerea pictorului  János Tornyai. Un an mai târziu, colecției i s-au adăugat cca. 1.000 de lucrări ale pictorului și a fost fondat muzeul.

După ce Kiss s-a mutat în Nyíregyháza, muzeul a fost preluat de Primărie, care l-a mutat în fosta casă a doctorului Imre József, nou cumpărată și l-a deschis publicului în 1928. Posteblic casa a fost naționalizată. Prin achiziționarea casei alăturate, muzeul a fost extins și din 1951 numit după poet. Pe lângă materialul etnografic și colecția de picturi, în muzeu s-a creat o colecție cu piese descoperite de săpăturile arheologice din zonă (1929-1944).

Între anii 1961-1991 muzeul a fost condus de istoricul și scriitorul János Dömötör, perioadă în care s-au făcut numeroase noi achiziții și s-au deschis noi spații expoziționale. De asemenea a salvat și Moara de vânt Papi (Papi féle szélmalom), construită la mijlocul secolului XIX, cea mai completă moară păstrată din țară, situată la kilometri de oraș.

În 1985, la primul etaj al Gimnaziului Vechi, a amenajat spații expoziționale permanente cu picturi și sculpturi din secolele XIX-XX, numite Alföldi Galéria. Azi toate muzeele sunt administrate de Centrul de Cultură Publică. În ele sunt prezentate peste 55.000 piese arheologice, cca. 8.000 etnografice, peste 6.000 de istorie locală, aproximativ 4.000 opere de artă, o fototecă și diapozitive cu câte 2.000 piese.

După Primul Război Mondial orașul a intrat sub ocupație franceză, apoi română. Viața a reintrat în normalitate și a reînceput construcția de noi case. Una dintre ele, în stil eclectic (1928), a fost ridicată inițial pentru locuințe, urmând ca parterul să fie ocupat de magazine. Nesolicitându-se spațiile comerciale, au fost transformate în birouri, în care s-au mutat Orfelinatul orașului și Oficiul de Registratură. Au funcționat până în 1950, când spațiul a devenit sediul unui partid. După ce acesta s-a desființat, până în 1990 a funcționat ca Sala expozițională Ferenc Medgyessy, numită după sculptorul, graficianul și pictorul maghiar. În perioada 1987-1991 clădirea a fost renovată și extinsă, azi în ea existând 32 de apartamente de locuit și la parter spații comerciale.

În memoria celor căzuți, în fața Primăriei a fost dezvelit Memorialul Primului Război Mondial (világháború hőseinek emlékműve), statuia unui husar călare, la baza căreia au fost înfățișare momente din luptă (1938).

Pornind de la statuie, a fost creată o alee inscripționată cu numele celor decedați, din cei 15.000 de locuitori ai zonei, participanți  în război.

Dintre cele 11 biserici existente în oraș, cea mai nouă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király templom), a fost construită în 1937. Lipită de ea se află clădirea unei foste mânăstiri care a fost retrocedată iezuiților în 1990.

Pereții clădirii au fost prevăzuți cu două șiruri de ferestre pictate, cele superioare reprezentând sfinți maghiari și polonezi și cele inferioare aratând Calea Crucii. Înainte de altar, finalizat în 1961, a fost creată o arcadă, pictată cu scene biblice și deasupra lui a post postată imaginea Sf. Ștefan.

În fața bisericii s-a creat o piață largă în care au fost postate câteva statui. Statuia Regelui Ștefan cel Sfânt a fost inaugurată în 1996. Regele călare, ținând crucea în mâna dreaptă, întinsă spre cer, este așezat pe un piedestal pe care a fost postată o placă sculptată, reprezentându-i pe rege și Sf. Gizela.

Pe una din laturile pieței se află Școala Primară Sf. Ștefan (Szent István Általános Iskola Telephely).

Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial. Hódmezővásárhely a fost singurul oraș din Ungaria unde nu s-a creat un ghetou. La sfârșitul războiului orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) care au devastat mai ales infrastructura industrială. Apoi au început să se construiască clădiri tipice realismului sovietic.

Una dintre ultimele clădiri, în stil modernism maghiar, a fost Centrul Cultural Bessenyei Ferenc (Bessenyei Ferenc Művelődési  Központ), construită în perioada 1949-1953, pe locul fostei școli grecești, vis a vis de Muzeul János Tornyai. În el s-au desfășurat spectacole de teatru, concursuri, expoziții, etc. Clădirea a fost renovată între anii 2010-2012.

Într-o clădire cu două etaje locuite și parter cu magazine (1924), după ce a fost naționalizată, a funcționat Trustul Național al Fermelor de Stat (1952-1963), timp de un an departamentul cultural al Consiliului Local, apoi a intrat în proprietatea Consiliului Județean Csongrád  și până în 1974 a devenit departamentul său comercial. Ulterior a funcționat o școală și din 2006 Muzeu Memorial (Emlékpont) care prezintă istoria orașului în perioada 1945-1990.

Ungaria: un drum Battonya- Gyula

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat orașul Battonya, îndreptându-mă spre Gyula, urma să trec prin mai multe localități din județul Békés, aflate în apropierea graniței cu România. Zona pe care urma să o vizitez a urmat aceeași istorie. Regatul Ungariei s-a format în secolul X, când era condus de  Regele Ștefan I. În secolul XVI, după ce Soliman Pașa a cucerit Belgradul, dorind să cucerească Europa, a început atacurile asupra Ungariei, ocupând treptat partea de sud și după ce au câștigat Bătălia de la Mohacs (1526), ajungând până la Buda, pe care nu au reușit să o cucerească. Un secol mai târziu de oștile austro-ungare au reușit să-i alunge definitiv pe otomani, să recupereze teritoriile cucerite de ei și să extindă Imperiul Habsburgic până pe teritoriul actualei Serbia. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920) s-au stabilit actualele granițe ale Ungariei și zona, prin care urma să trec, a rămas Ungariei.

La 11 kilometri nord-est de Battonya se află satul Dombegyház. Vechiul sat, situat puțin mai la nord de actuala locațiel (sec. XV), a fost distrus total de oștile otomane conduse de Suleiman cel Mare (1529). În zonă mult timp a locuit doar o familie. În 1817 satul  a rămas în proprietatea unei singure familii care a locuit acolo timp îndelungat. a fost refăcut în actuala locație și repopulat. Vechea locație a intrat în proprietatea familiei Nyéky din Makó. Pentru a cultiva tutun, a colonizat-o cu maghiari. Astfel s-au înființat actualele sate Kisdombegyház și Magyardombegyház.

În  1857 catolicii din Dombegyház au amenajat Capela „Sf. Anton de Padova”, care a funcționat până în 1885, când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király Római Katolikus templom), în stil neogotic.

După  11 kilometri nord-vest am intrat în comuna Kevermes, atestată documentar din 1418, când era deținută de Banul de Macsó, Maróti János. Ulterior a intrat în proprietatea lui Ion Corvin și din 1510 a Principelul Brandenburg. Ocupat de turci, satul a fost încadrat în sangeacul Aradului și când aceștia au fost alungați, l-au distrus total. Zona, rămasă nelocuită mai bine de 200 de ani, a fost dăruită de rege lui János Tököli-Popovics, căpitan șef al gărzii imperiale a castelului Arad (1703) care în timpul  Războiului de Independență, condus de Rákóczi, a rămas loial habsburgilor.

Monumentul Eroilor din Revoluția 1848-1849

Moșia fiind moștenită de fiul său, acesta a construit un castel (1807), prin colonizarea cu maghiari, cultivatori de tutun, a creat noul sat, în care a construit o biserică și o școală (1835). Distrugându-se peretele sudic, biserica a fost demolată și construită actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului” (Nagyboldogasszony Római Katolikus templom) (1848).

După epidemia de holeră (1870) terenurile au fost vândute eșalonat și traiul populației s-a înrăutățit, în 1903 Kevermes ajungând cea mai săracă localitate din județ. Pentru a se remedia problema terenurile au fost vândute localnicilor care, neavând mijlocele necesare, nu avut avut recolte benefice. Apoi au fost recrutați și au participat la Primul Război Mondial, în care peste 100 de localnici au murit.

Fiind localitate de frontieră, la izbucnirea și până după  cel de Al Doilea Război Mondial, a devenit sediul unei tabere cu cazărmi, în care au fost încartiruiți sute de militari, care au trăit pe spezele localnicilor.

De asemenea mulți dintre locuitori au fost înrolați, 127 din ei decedând în luptele purtate. Ulterior, în memoria lor, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Deși zonă de câmpie, în ea se găsesc mai multe lacuri, folosite de pescarii amatori, Lacul-pescărie Kevermes (Kevermesi Homokbánya-tó) fiind situat la 3 kilometri nord de comună.

La 5 kilometri vest de Kevermes se află satul Lőkösháza. Teritoriul său a fost prima dată amintit în scripte (1420) ca fiind o zonă mlăștinoasă, nelocuită.  În 1725 teritoriul a intrat în posesia familiei Edelspacher, cea care deținea o zonă mare, întinsă până pe valea râului Mureș (România). La începutul secolului XIX a intrat în posesia lui Kézdy-János Vásárhelyi, viceregele județului Arad și consilier regal, care a drenat mlaștinile și pe o ridicătură nisipoasă a construit un castel (1806), numit azi Castelul Vásárhelyi- Bréda (Vásárhelyi- Bréda-kastély).

Clădirea, în stil palladian, prevăzută cu timpane, susținute de coloane toscane, este unicat în Ungaria. Castelul a fost înconjurat de un parc, în care s-a ridicat Capela „Sf. Ana” și cripta familiei. Ultimul proprietar a fost contele Viktor Bréda, care a și murit acolo (1938), apoi castelul a fost naționalizat (1948) și folosit ca hambar, bucătărie pentru o fabrică, etc. În timp, părăsit, s-a ruinat. Capela și cripta au fost demolate (1965). Castelul a fost renovat de actualii proprietari, în perioada 2011-2012.

Până în 1949 satul a fost suburbie a orașului Elek, apoi a devenit sat independent. Pe locul unei biserici vechi, devenită prea mică, în 2007-2009 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului din Fatima” (Fatimai Szent Szűz Mária római katolikus templom).

Localitatea Elek, din 1996 devenită oraș, se află la la 13 kilometri nord- vest de Lőkösháza. A fost prima dată atestat documentar din 1232. În perioada 1566-1696 s-a aflat sub dominația otomană, apoi sub cea a Imperiului Habsburgic. Pe lângă localnicii maghiari, în 1724 a fost colonizat cu germani.

În sat a existat o biserică veche care, deteriorată, în 1796 a fost schimbată cu actuala Biserică Romano-Catolică „Maica Domnului din Sarlós” (Sarlós Boldogasszony-templom). Clădirii i s-a ridicat un turn de 47 metri înălțime. Un secol mai târziu a fost dotată cu o orgă (1872), ulterior schimbată cu una mai competitivă (1938). În perioada 1902-1904 biserica a fost extinsă și turnul acoperit cu cupru.

În timp s-a creat și o comunitate evreiască, care s-a destrămat după cel de Al Doilea Război Mondial, majoritatea fiind duși în lagărele de exterminare. În amintirea lor, în centrul orașului a fost postat Monumentul Evreilor Deportați.

La 6 kilometri vest de Elek este situat satul Kétegyháza, prima dată atestat documentar din 1412, când o parte din sat a fost donat lui Elek Fövélyesi Siket. Ulterior a intrat în posesia  János Maróthy, Bán din Macsó și a devenit parte a Regatului Castelului Gyula. Satul a fost distrus în atacurile tătare (1686) și zona a rămas nelocuită până în 1723, când a intrat în posesia lui János Löwenburg, care a populat-o cu români din Banat.  

Apoi moșia a fost cumpărată de Andrássy Zsigmond din Sikló. Acesta a construit un castel în stil baroc (1742), înconjurat de un parc, o Capelă Romano-Catolică (1749), în care au slujit capelani franciscani și o Biserică Ortodoxă de lemn. Lângă Biserica de lemn a fost creat un deal artificial (1779) și pe el s-a construit actuala Biserică Ortodoxă Română (Román Ortodox templom), prevăzută cu un turn, pe care a fost postată o cruce de 25 metri înălțime, apoi clădirea de lemn a fost demolată.

Neavând moștenitori, moșia a intrat în posesia coroanei care a vândut-o vicecancelarului județului Temess, Ignác Almássy. Acesta a populat satul cu maghiari (1804), dar a rămas majoritar românesc, chiar și azi fiind unul dintre principalele centre ale minorității române din Ungaria. În 1830 s-a construit o aripă prin care capela a fost legată de castel.

În 1858 castelul și capela au fost distruse de un incendiu, dar în următorii 2 ani au fost refăcute. Etajul superior al castelului, numit azi Castelul Andrássy-Almásy (Andrássy-Almásy kastely), a fost demolat, apoi castelul a fost extins, decorat cu elemente neo-renascentiste, i s-a adăugat o terasă la care, pentru a susține acoperișul, s-au folosit coloane din fontă și a primit forma actuală.

Pe fațada capelei a fost creat un fronton în trepte. Au fost construite o nouă clopotniță și o criptă.

În mijlocul parcului a fost creată o aripă în formă de L, apoi parcul a fost extins și amenajat, azi ocupând 6 hectare.

Până în 1876 satul a aparținut județului Zaránd, apoi județului Arad, când proprietatea a servit ca sediu al Consiliului Județean și Direcției Muncitorilor Arad (1919) care, pentru a folosi cele 42 de camere, a  legat clădirea principală de aripa în L.

După de Al Doilea Război Mondial satul a fost inclus în județul Békés, perioadă în care complexul castelului a fost renovat de mai multe ori (1951, 1971, 1974). În 1951 a fost preluat de Cooperativa Fermierilor și un an mai târziu transformat în actuala Școală Profesională Agricolă, pentru care a fost ridicată o nouă clădire.

În zona parcului a fost construită clădirea directorului, un turn de apă, s-au amenajat terenuri de sport și a fost deschisă o expoziție permanentă cu unelte și mașini agricole.

În fața clădirii de lângă capelă a fost postat bustul lui János Szántó Kovács (1852-1908)fermier, proletar și activist social-democrat, care a încercat introducerea ideilor socialismului în Ungaria, mai ales în domeniul agrar.

Azi, într-o clădire situată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române din sat, funcționează Centrul Cultural Mihály Táncsics (Kétegyházi Táncsics Mihály Művelődési Ház) care găzduiește Institutul Elementar de Educație în Artă „Kaláris”, o Bibliotecă și două săli, folosite ca club de carte.

În parcul fostului castel vara se organizează Zilele Culturale Kétégyháza și începând cu 2007 în sat se desfășoară anual Festivalul de Gastronomie  Pogácsa.

Din Kétegyháza până la Gyula mai aveam de parcurs doar 15 kilometri.

Citește și Gyula, Ungaria

Orașul Makó, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Makó este situat în sud-estul Ungariei, pe malul râului Mureș, la 20 kilometri de granița cu România. Este al patrulea oraș, ca mărime, din județul Csongrád. În apropierea orașului se află cel mai mare zăcământ de gaze naturale din Europa Centrală.

În Evul Mediu acolo existau mai multe sate mici, moșie deținută în secolul XIII de banul Makó, membru al familiei Csanád. În secolele XIV-XV satele s-au unit și au format localitatea, care a ajuns să găzduiască cel mai important târg din zonă.

A fost incendiat  în timpul atacurilor tătare (1552), distrus de oștile otomane ale Pașei de Timișoara (1596), de fiecare dată însă a fost refăcut. Un secol mai târziu, turcii fiind alungați de trupele habsburgice, în drumul lor au decimat populația și au distrus satele, printre care și Makó (1686). După Tratatul de la Karlowitz (1699) județul Csanád s-a reorganizat,  Makó a fost reconstruit, populat și a devenit sediul administrativ al județului. Terminându-se  Primul Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Trianon (1920) Ungaria a pierdut 70% din teritorii. Localitatea a rămas inclusă în granițele ei.

Orașul Makó este situat la doar 70 kilometri de Arad, orașul meu de baștină.  M-am hotărât să-l vizitez într-o frumoasă zi de septembrie. După aproximativ o oră am parcat lângă Primăria Makó (Makói Polgármesteri Hivatal). Clădirea impunătoare a fost construită în stil baroc (1780) și în 1839 transformată în stil clasic.

O perioadă de timp a fost ocupată de Prefectura Comitatului Cenad. 

În fața ei, într-o piațetă largă, din 1905 tronează statuia lui Kossuth Lajos, fost guvernator al Regatului Ungariei în timpul Revoluției de la 1848-1849.

Lateral de piațetă se află statuia lui Lajos Návay de Földeák, politician liberal, din 1911 președinte al Camerei Reprezentanților, care în 1919 a fost ucis în timpul dictaturii proletare. De fapt un monument, format din mai multe statui, central Návay și în fața lui țărani care i se închină, a fost dezvelit în 1935. După 1945 politicianul a căzut în dizgrație și monumentul a fost demontat. Statuia lui a fost distrusă și personajele secundare mutate în altă locație. Între anii 2004-2007 s-a creat actuala statuie din bronz. Cele secundare au fost recuperate și postate lateral de ea. 

În apropierea Primăriei, pe colțul dintre două străzi, se află o clădire în care inițial a funcționat Casa de Economii Makó (Makói Takarékpénztár). În 1918 a fost transformată în cinematograf și Teatru de Cabaret. După ce cinematograful a fost desființat (1970), parterul clădirii a fost folosit pentru diverse întruniri și evenimente culturale, apoi ca și cofetărie.

Pe  strada principală a orașului, după Primărie, se află Tribunalul Makó (Makói Járásbíróság).

În clădirea de lângă el funcționează Muzeul József Attila, numit după renumitul poet care a studiat în oraș, cu două expoziții permanente, una în care e prezentată istoria oraşului și cealaltă istoria modelului de automobil FORD-T, conceput de inginerul Galamb Jozsef, născut în oraș. În Makó s-a născut și celebrul jurnalist american Joseph Pulitzer, al cărui bust a fost postat pe o latură a străzii principale.

bustul lui Joseph Pulitzer

Am făcut un mic ocol pentru a vedea una dintre bisericile vechi din oraș (1778). În drum am trecut pe lângă Muzeul Literaturii care funcționează în Casa Esperit, clădire în stil eclectic, construită pentru avocatul căruia îi poartă numele.

Biserica Greco-Catolică (Görög Katolikus egyház)

De acolo m-am îndreptat spre Sinagoga Ortodoxă (Ortodox Zsinagóga), a doua, de acest gen, ca mărime, din Ungaria.

A fost construită, în stil romantic (1895), după ce comunitatea evreilor s-a divizat (1872) și, opunându-se integrării ritualurilor reformate, s-a format iudaismul ortodox. 

Vis a vis de sinagogă se află una dintre clădirile construite de Imre Makovecz, fondatorul școlii maghiare de arhitectură organică, stil care urmărește armonizarea omului cu natura, folosit și de Gaudi în Spania. Prin formele curbate și structura sa de lemn, Autogara Makó a fost încadrată perfect între clădirile și parcul vecine.

De acolo, străbătând parcul, m-am îndreptat spre renumitele băi din oraș. Pe una din străzile care mărginesc parcul am văzut Gimnaziul József Attila (József Attila Gimnázium), construit în 1895.

A fost numit după poetul, fost elev al școlii, a cărui statuie a fost postată în fața ei, la 20 de ani după decesul său (1957). 

statuia lui József Attila

În piața din fața liceului am văzut statuia unui soldat rezemat de o cruce,  Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).

La capătul parcului se deschide Piața Căpitanul Csanádului (Csanád vezér tér). Conform unei hagiografii a Sf. Gerard (XIV), după ce căpitanul Csanád l-a învins pe Ahtum (sec.X-XI), Regele Ștefan I al Ungariei l-a împroprietărit cu regiunea respectivă, care a devenit județul Cenad, numit după cel care a eliberat-o.  

statuia Regelui Ștefan cel Sfânt (Szent István király szobra)

Zona centrală a orașului este și azi ocupată de clădirile de epocă, în stil baroc, eclectic sau clasicist.

În fața uneia dintre ele, Hotel Korona, construit în 1855, în stil eclectic și din 1905 cu forma actuală, în 1929 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve).

Am urmat o străduță laterală la capătul căreia am intrat în Piața Markovecz, numită după arhitectul care a proiectat clădirea băilor din Makó, situate acolo.

Apa termală a fost descoperită pe raza orașului în 1956. S-a forat o fântână de 993 metri adâncime, apa clocotită a fost captată și s-a amenajat un ștrand cu băi făcute în cadă (1960). Studiată de oamenii de știință, s-a descoperit că are un pH alcalin, un conținut bogat în săruri minerale, hidrați de carbon, etc., cu proprietăți curative în afecțiunile aparatului locomotor, neurologice, dermatologice, genitale (1980).

Pe locul ștrandului s-a construit un complex balnear, Băile cepei (Hagymatikum fürdő), numite după leguma cultivată de localnici de-a lungul secolelor, embletică azi pentru oraș. În ele, pe lângă apa termală, se folosește și nămolul terapeutic din râul Mureș. Pentru construcție a fost desemnat arhitectul Makovecz. Fațada principală a creat-o din 2 turnuri care mărginesc o cupolă, situată deasupra încăperii de recepție. 

Restul ansamblului a fost acoperit cu 29 de cupole mai mici, asemănătoare celor din băile turcești, a căror formă simbolizează apa clocotită care țâșnește din izvor. 

Au fost amenajate 15 piscine, unele la exterior, cu diferite dimensiuni, în cele pentru adulți apa atingând 28 grade și în cele pentru copii între 30-37 grade.

Interiorul a fost creat cu stâlpi de susținere pentru cupole, decorați cu elemente din natură și cupolele, la interior de lemn, au fost despărțite prin suprafețe din sticlă, create pentru iluminarea spațiului.

La exterior, în apropierea intrării băilor, a fost construit un pavilion rotund, formă care-i conferă o acustică bună. În Pavilionul Muzical vara se desfășoară numeroase concerte.

De la băi m-am îndreptat spre Primăria veche (a régi Városháza), construită în perioada 1854-1859, pe latura nordică a fostei piețe centrale (sfârșitul secolului XIX), loc de întruniri, dezbateri politice, în care de 3 ori pe săptămână se vindeau produse agricole și de 5 ori pe an avea loc un târg expozițional.

Traversând strada principală a orașului am intrat în orașul vechi, numit atunci Szentlőrinc, când era locuit majoritar de enoriașii reformați. Acolo se află o altă clădire creată de Makovecz, Centrul Cultural „Casa Cepei” (Hagymaház Kulturális és Művelődési Központ), a cărei fațadă a fost prevăzută cu o cupolă centrală, străjuită de 2 turnuri, cu structură parțial din sticlă.

În interior, sala de spectacole are o capacitate de 390 locuri. Pentru spectacole în aer liber există un spațiu amenajat cu scenă și aproximativ 3.000 de locuri.

Într-o piațetă din fața Centrului Cultural se află Fântâna Muzelor (A múzsák szökőkútja), un bazin din bazalt în care, central, pe un piedestal din care țâșnește apa, este postată o femeie.

De acolo pornește o stradă, deschisă circulației în 1924, pe laterala căreia de află Palatul Poștei (Makói Posta), construit în stil neobaroc în 1928.

În același vechi cartier în 1774 a fost construită Biserica Reformată (Református templom), ulterior fortificată prin ridicarea unui zid înconjurător prevăzut în colțuri cu bastioane (1790).

În 1820 lângă biserică a fost construită Școala Mare Reformată.

M-am întors spre mașină, făcând un mic ocol, pentru a vedea o altă clădire interesantă, Biblioteca Jozsef Attila József (AttilaVárosi Könyvtár).

Înainte de a părăsi orașul, cu mașina m-am îndreptat spre fosta zonă catolică unde, încă din Evul Mediu, a existat o biserică care a fost distrusă, o dată cu întregul sat, în timpul retragerii turcilor (1686). După refacerea satului, a fost construită o biserică provizorie (1712), înlocuită cu alta după 6 ani. Devenind neîncăpătoare, în perioada 1768-1773 a fost construită actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István király római katolikus templom), prevăzută cu un turn de 56 metri înălțime, acoperit cu șindrilă, în 1790 înlocuită cu tablă, care  în 1832 a fost modificat în forma actuală. Apoi biserica veche a fost demolată.

În anul 1816 biserica a fost dotată cu o orgă, înlocuită în 1903 cu una pneumatică.

Biserica era împrejmuită cu un gard prevăzut în colțuri cu bastioane, care în timp s-au distrus și în 1930 au fost reconstruite. În anul 1948 biserica a fost renovată.

Lângă clădire am văzut un Memorial religios, realizat sub forma unui labirint, în care, din loc în loc, au fost postate icoanele unor sfinți.

La aproximativ 2 kilometri de oraș, pe malul râului Mureș, este locul de relaxare a multor localnici și nu numai.

Pe lângă numeroasele căsuțe, care în timp au umplut zona, a fost realizat un traseu educațional, Lombkorona sétány, în care se pot studia flora și fauna locală. Construcția, unicat în Europa, inaugurată în 2012, constă într-o pasarelă de aproximativ 200 metri lungime, situată la 8-10 metri înălțime, într-o zonă unde se adună păsările migratoare și un turn de 25 metri înălțime, din care se vede o mare parte a pădurii înconjurătoare și a cursului Mureșului. Din turn se poate coborî pe scările aferente sau pe un tobogan, cu lungimea de 45 metri.

Tot în aceeași zonă de pe malul Mureșului a fost realizat și un parc de aventuri. Există și un centru în care se pot închiria bărci, pentru plimbări pe râu.

Eram mulțumită. Per total ziua a fost fructuoasă.

Comuna Șilindia, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șilindia este situată în zona central-estică a județului Arad. A fost prima atestată documentar din 1334 dar săpăturile arheologice, efectuate în 1967, au descoperit pe teritoriul ei monede dacice datate din secolul III î.e.n..

Primăria Șilindia

În 1559 existau două sate românești, Șilindia Mare și Șilindia Mică, deținute de nobili maghiari, care în timp s-au unit. După ce a intrat în posesia Ducelui de Modena, satul, cu 1.300 de locuitori, a devenit cel mai mare din Districtul Ineului (1786). În acea perioadă populația, neavând o biserică, pentru slujbele religioase mergea la Luguzău. Pe la mijlocul secolului XIX, în documentele vremii este consemnată o Biserică de lemn, situată pe dealul dinspre Luguzău, biserică care în 1880 a fost vândută unei familii și transformată în casă particulară.

În sat a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din piatră și cărămidă (1880-1882), care în decursul timpului a fost reparată de mai multe ori, în 1936 dotată cu clopote și în perioada 1970-1972 interiorul pictat. În biserică se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Paramythia, adusă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos (2013).

Tot în acea vreme o parte din terenurile actualei comune au fost donate de regele austro-ungar lui Dezso Adam, cel care a devenit ulterior subprefect al Aradului. Acesta a populat satul cu maghiari, aduși din Pecica și a încercat catolicizarea populației, însă fără rezultate prea mari. Pentru catolicii din sat în perioada 1904-1906 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Treime”.

Unul dintre localnicii cu care se mândrește azi comuna este Mihai Takacs (1954-2015), pictor foarte cunoscut care a absolvit Facultatea de Arte vizuale din Universitatea de Artă Oradea și în decursul vieții a devenit membru al artiştilor „Place de Tertre” din Paris, preşedintele Fundatiei Takacs, membru al artiştilor „Asociazione Sicilianus pel le Lettere e le Arte” (ASLA) Palermo, Sicilia, Italia și membru Uniunii Artiştilor Plastici din România. În memoria sa, lateral de șoseaua principală, în apropierea Primăriei, i-a fost postat bustul.

După reorganizarea administrativă a țării (1968) Șilindia a primit statutul de comună. De ea aparțin administrativ satele Camna, Luguzău, Iercoșeni, Satu Mic, ultimul situat la 2 kilometri nord-vest. Satul, numit Dezso Haza, fost creat de moșierul Dezso Adam, prin colonizarea cu maghiari, aduși din Cenad și Békéscsaba (1848-1865). Cele două așezări s-au unit în timp formând actualul sat, locuit de aproximativ 800 de oameni. 

Biserica Romano-Catolică

După unirea Transilvaniei cu România au fost aduși moți din munții Apuseni (1927) și s-a format Colonia Satu Mic. Pe lângă case, aceștia au construit o școală în care, până în 1948, s-au ținut și slujbele religioase. Ulterior, într-o casă particulară, a fost amenajată o capelă (1927), azi  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La 2 kilometri vest de comună, pe valea Cigherului, este situat satul Luguzău, menționat din 1787 când, sub Împăratul austriac Iosif II, s-a confecționat ștampila administrativă „Comune Luguzo”. În sat a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1860). În 1925 biserica a fost vândută unui localnic și în locul ei s-a construit una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Din Luguzău, după 3 kilometri spre sud, se ajunge în satul Camna. Legenda spune că așezarea a fost creată de 100 de haiduci, veniți din părțile Craiovei, împreună cu familiile lor (sec. XVII), care doreau să-și schimbe modul de trai, devenind agricultori și meșteșugari. Ortodocși, au construit și o Biserică de lemn (1784) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1862).

După cel de Al Doilea Război Mondial, tinerii migrând spre oraș, satul s-a depopulat treptat, azi fiind locuit permanent de aproximativ 200 de persoane.

Pentru a vedea satul Iercoșeni, m-am întors în Luguzău, m-am îndreptat spre est, apoi spre nord (9 kilometri). Satul a fost prima dată atestat documentar în jurul anului 1533. Situat la nord de Munții Zărandului, într-o zonă împădurită, la capăt de drum, a fost numit Fundureni. Se spune că și acest sat a fost creat de haiduci. În nuvela „Moara cu Noroc” scriitorul Ioan Slavici (1848-1925) a descris zona și, folosind legendele locului, a creat personajul Lică Sămădău, haiducul.

Fiind oameni săraci, cu case din pământ, nu și-au putut ridica o biserică. În 1752 au adus din Chisindia o Biserică de lemn care, cu modificări, s-a păstrat până azi. Clădirea a fost realizată cu bârne din lemn de gorun, îmbinate cu cuie de lemn. Acoperișul din șindrilă a fost prevăzut cu o streașină largă. În decursul timpului peretele vestic a fost mutat 1 metru, pentru a extinde spațiul destinat femeilor.

În 1943 clădirea a suferit reparații majore. Șindrila, deteriorată, a fost înlocuită cu țiglă și turnul acoperit cu tablă. Atât în interior cât și la exterior, pereții au fost văruiți. De la biserica veche au rămas intacte masa altarului și lădița de fag pentru lumânări.

Sub comuniști satul a aparținut comunei Cuied și după reorganizarea administrativă (1968) comunei Șilindia. Azi satul este aproape părăsit, doar 19 case fiind locuite.

Citește și Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

O scurtă oprire în centrul orașului Sfântu Gheorghe, jud. Covasna

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sfântu Gheorghe, din 1968 reședința județului Covasna și din 1982 municipiu, este situat în partea de nord a Depresiunii Brașov. De el aparțin administrativ satele Chilieni și Coșeni. A fost prima dată atestat documentar din 1332 dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire încă din neolitic și epoca bronzului.

Fiind situată la încrucișarea drumurilor dintre Transilvania și Moldova, localitatea s-a dezvoltat și în secolul XV a primit statutul de târg, care avea o eparhie independentă. Două secole mai târziu a fost devastat în invaziile tătarilor (1658) și otomanilor (1661). Târgul a rezistat și în decursul timpului s-a dezvoltat treptat.

Ca întreaga zonă, a fost inclus în Imperiul Austro-Ungar și sub Împărăteasa Maria Tereza (1837-1859), pentru apărarea granițelor, a fost încartiruit, bărbații fiind obligați să intre în serviciul militar. Datorită condițiilor dure, pentru a se elibera, locuitorii au aderat la Revoluția de la 1848. Fiind înăbușită, orașul a trebuit să plătească despăgubiri. S-au efectuat multe confiscări și arestări.

În secolul XIX a început industrializarea orașului și acesta s-a mărit prin alipirea satului Szemerja, devenit cartier. Astfel în 1879 s-a înființat prima Fabrică de textile, au fost fondate Muzeul Naţional Secuiesc, orfelinatul, spitalul și primul Institut Pedagogic pentru educatoare din Transilvania (1892). Apoi a fost deschisă Fabrica de țigarete (1899), orașul a fost electrificat (1907) și, prin construirea căii ferate Brașov- Miercurea-Ciuc, racordat la rețeaua feroviară.

Orașul a fost vizitat de compozitorul și pianistul maghiar Béla Bartók (1881-1945) care, pentru a culege folclor din zonă, s-a cazat în Sfântu Gheorghe, unde a susținut și un concert (1927).  

În perioada 1857-1859 a fost fondată una dintre cele 7 școli reformate din Transilvania. Cu ajutorul donațiilor secuilor s-a construit clădirea în care au funcționat clasele primare, cu predare în limba maghiară, apoi s-a construit aripa de sud pentru clasele liceale și cămine (1863-1864). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost afectată și s-a întrerupt activitatea, reluată în 1944, cu numele Liceul Maghiar de Învățătură, azi Colegiul Național Székely Mikó.

În anii 1880 o parte a pieței de animale și mărfuri a fost amenajată ca parc, numit după fostul comite al Comitatului Trei Scaune, Parcul Potsa József. Ulterior a fost dedicat Împărătesei Austriei și regină a Ungariei, Elisabeta (Sissi), nume care-l poartă și azi: Parcul Elisabeta. S-a construit un pavilion pentru concertele de fanfară (1925) care s-a păstrat până azi, apoi piața a fost desființată și parcul s-a extins până la dimensiunile de azi (1930).

În perioada 2006-2010 parcul a fost reamenajat și modernizat. S-a creat un lac artificial, traversat de un pod, locuri de relaxare cu bănci, mese de șah, un loc de joacă pentru copii, etc.

Au fost postate mai multe busturi și statui ale unor personalități istorice ca bustul lui Rákóczi Ferenc, fost principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei, bustul Regelui Ștefan, statuia Episcopului romano-catolic Márton Áron, etc.

statuia contelui Mikó Imre, fost Guvernator General al Transilvaniei (1848, 1860-1861) şi ministrul Transporturilor şi Lucrărilor Publice al Ungariei între 1867-1870, dezvelită în 1998

Monumentul Eroilor Sovietici

În anul 1948 în oraș s-a înființat Teatrul Popular Maghiar de Stat (Állami Magyar Népszínház), azi TeatrulTamási Áron, care în perioada 1970-1980 a organizat  parteneriate culturale cu teatre din țară şi din Europa de Est.

În perioada 1952-1960 orașul a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară apoi  a fost repartizat la Regiunea Stalin. Sub comuniști industrializarea a luat avânt. S-au construit fabrici de utilaje, Fabrica de mobilă, Fabrica de motoare electrice, etc.

Primăria Sfântu Gheorghe

După ce m-am răcorit cu o înghețată și, neapărat, am cumpărat câteva dulciuri specifice zonei, am pornit din nou la drum. Era destul de târziu și mai aveam câteva obiective de văzut, până la cazarea rezervată pentru acea noapte.

Citește și Ozun și Ilieni, jud. Covasna

Orașul Târgu Secuiesc, județul Covasna

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Secuiesc, al 2-lea ca mărime din județul Covasna,  este situat în partea de sud-est a Transilvaniei, în Depresiunea Râului Negru, subunitate a Depresiunii Brașov, traversat de râul Turia, afluent al Râului Negru.

Zona a fost locuită încă din timpul romanilor, fapt atestat de obiectele scoase la iveală de arheologi- urne funerare, pocale de aur, arme, datate din acea perioadă. Pe teritoriul orașului a existat o tabără militară romană care păzea trecătoarea Oituz, ulterior distrusă de popoarele migratoare. În Evul Mediu documentele atestă existența unei localități, Asseculi Oppidum (orașul de lemn).

În 1472 aceasta a primit statutul de târg, numit Torjavasara (Târgul Turia), în care funcționau mai multe bresle. Fiind situat în apropierea drumului care și azi leagă zona Brașovului de Moldova, în timp orașul s-a dezvoltat, s-au înființat noi bresle, apoi fabrici, ajungând unul dintre cele mai importante centre comerciale din Ținutul Secuiesc.

Orașul avea o piață centrală înconjurată de case cu grădini. În spatele lor meșteșugarii și-au construit casele de lemn, delimitând niște străduțe cu accesul în piață (udvartérek), sub forma unor raze de soare.

Ultimele case închideau acele străduțe și din această cauză au fost numite „curți”. Până azi s-a păstrat Casa din lemn „Hahn Jakab”, construită de cofetarul căruia îi poartă numele (1817), cel care a introdus în meniul orașului „turta dulce”.  

În amintirea acelor vremuri, într-una din clădirile centrale, în 1972 a fost inaugurat Muzeul de Istorie a Breslelor „Incze László”, cu săli în care sunt etalate ustensilele și produsele meșteșugarilor, tablele diverselor bresle sau ale asociațiilor meșteșugărești, documente din Revoluția de la 1848-1849, cca. 200 de păpuși îmbrăcate cu portul tradițional, etc. Există și o sală în care se organizează expoziții temporare de artă plastică.

În secolele XIV-XV Ținutul Secuiesc a fost organizat în 7 scaune, unități administrative conduse de comitele secuilor, al doilea om politic important din Principatul Transilvaniei. În secolul XVII scaunele s-au unit formând „Trei Scaune”.

Din punct de vedere religios în oraș funcționau 3 culte: catolic, reformat, ortodox, fiecare cu propria Biserică de lemn. În secolul XVIII biserica catolică a fost mutată în satul Estelnic și pe locul ei s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc (1722-1796). Deteriorată de cutremure și incendii, de fiecare dată a fost reparată și clădirea a rezistat până azi. Ultima renovare majoră s-a efectuat în 1996.

În spatele bisericii, pe două laturi, s-au construit clădiri pentru mânăstirea minoriților (1740). Aceasta s-a extins cu o latură lipită de biserică, azi situată pe marginea străzii (1828), delimitând o curte patrulateră.

Numărul reformaților crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Reformată Calvină (1770-1782), în stil baroc și neoclasicist, la acea vreme fortificată, situată azi în partea vestică a centrului istoric.

Cu o capacitate de 1.000 de locuri, era una dintre cele mai mari biserici din Ardeal. În incendiul din 1834 acoperișul și turlele au fost distruse. Au fost refăcute în decursul a 4 ani.

În aceeași perioadă și ortodocșii au renunțat la Biserica de lemn (1734), în locul ei construind una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1781-1783).

În 1843 localitatea a fost distrusă într-un incendiu dar a fost reclădită, casele de lemn fiind înlocuite cu case de piatră. În decursul timpului, ridicându-se alte case, „curțile” au fost deschise, transformate în străzi, până azi rămânând doar 73.

Apoi  Principatul Transilvaniei s-a unit cu Regatul Ungariei și în același an a izbucnit Revoluția maghiară (1848-1849). Fabrica de pulbere a oferit muniția, Turóczi Mozes, îndrumat de  revoluționarul Gábor Áron, a turnat tunurile de cupru necesare, astfel Târgu Secuiesc a devenit centrul de apărare al celor „Trei Scaune”. În amintirea meșterului, în piațeta din fața casei sale a fost postat bustul lui Turóczi Mozes (1993) și a revoluționarului, decedat în bătălia de la Kőkö (1849), în centrul orașului a fost dezvelită statuia Gábor Áron (1971).

Înaintând spre a anihila revoluția, trupele rusești au ajuns în oraș (1849) și au distrus Fabrica de pulbere. În acel an orașului Târgu Secuiesc i-a fost anexat satul Kanta, devenind cartier. După crearea Imperiului Austro-Ungar (1867) scaunele au fost desființate și s-au organizat comitatele. Trei ani mai târziu, prin reforma administrativă, secuii au pierdut autonomia, fiind încadrați la egalitate cu celelalte  etnii din zonă.

Actual în centrul orașului este amenajat un parc dreptunghiular, înconjurat de casele construite în secolul XIX și începutul secolului XX.

Pe latura nord-vestică, într-o casă construită în perioada 1903-1904, funcționează Casa de Cultură, cu sala Teatrului „Boér Géza” (500 locuri), o sală de conferințe (200 locuri), săli de repetiție, spații expoziționale și atelierele în care lucrează cei 5 artiști plastici și un sculptor în lemn din oraș.

De asemenea este sediul Universității Populare, a Asociației de cultură „Molnár Józsiás” și a formației de dansuri populare „Vigadó”.

Pe latura estică, în fosta casă Finta (curtea 12 nr. 1), la etaj funcționează Muzeul Farmaceutic. În el sunt expuse aparatura și mobilierul folosite de farmaciile din oraș începând cu anul 1949. Colecția de bază a muzeului a fost adunată de medicul Boga Olivér. Inițial a fost expusă într-o clădire a Centrului de Gerontologie și Reabilitare din Lemnia de Jos (2008), apoi mutată în actuala locație. În timp, prin diverse donații, colecția muzeului s-a mărit.

În colțul nord-vestic se află Primăria Târgu Secuiesc. Funcționează într-o casă cu două etaje construită pentru Casa de Economii și ajutor (1907), ulterior devenită sediul partidului comunist (1945), apoi al Consiliului Popular și din 1989 al administrației locale. 

Într-o piațetă din dreapta ei se află statuia Episcopului Áron Márton, dezvelită în 2004. Născut în Sândominic, comitatul Ciuc (1896), în perioada 1920-1924 a studiat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, apoi a funcționat ca preot în mai multe locații din țară. A militat pentru îmbunătățirea educației minorităților și în 1934 a fost numit director al Ligii Romano-Catolice a Națiunilor din Transilvania, apoi Papa Pius XI l-a numit Episcop romano-catolic (1938). S-a implicat în problema evreilor, încercând să împiedice deportarea acestora în lagărele de exterminare. Sub comuniști a fost considerat iredentist maghiar și în 1951 a fost închis pe viață. La cererea lui Petru Groza a fost eliberat, cu domiciliu forțat în Alba Iulia. A fost înmormântat în cripta Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia (1980).

În apropierea centrului se află fosta Școală Militară, construită de baronul Purczell János, locotenent în al II-lea regiment de infanterie (1811-1823), pentru 115 cadeți.

Pe fațada clădirii azi este postată o placă care descrie viața revoluționarul Gábor Áron.

În Târgu Secuiesc se află Liceul Teoretic „Nagy Mózes”, numit după cel care a fondat cea mai veche instituție de învățământ din județul Covasna (1860). Cu ajutorul Papei Inocențiu XI, în satul său natal, Estelnic, a construit prima școală. Satul fiind situat la aproximativ 15 kilometri de oraș, școala era greu accesibilă așa că a fost mutată în satul Kanta, azi cartier al orașului (1696).

Trei ani mai târziu, vizitând zona, contele Apor István a donat pământ pe care, cu ajutorul donațiilor populației din comitatul „Trei Scaune”, s-a construit o nouă clădire (1699-1751). A funcționat până în 1850 când, neîndeplinind condițiile impuse, a fost temporar închisă. Reamenajată, s-a redeschis în 1862. Din 1899 a devenit gimnaziu pentru care între 1905-1906 s-a construit actuala clădire. Postbelic clădirea a fost naționalizată și gimnaziul decăzut la statutul de simplă școală (1948), apoi a fost transformat în Liceu Industrial (1977) care în 1983 pregătea muncitori în domeniul petrolier. Au rămas doar puține clase cu predarea în limba maghiară. Din 1990 a redevenit liceu, numit după fondatorul său.

Într-o clădire veche, construită ca și cazarmă (1760), din 1920 funcționează Judecătoria. În perioada 2002-2003 clădirea a suferit reparații capitale și a fost modernizată.

În 1842 Széchenyi István și Wesselényi Miklós au înființat prima bibliotecă din oraș, Biblioteca Kaszinó, din 1998 devenită Biblioteca Orășenească Báró Wesselényi Miklós.

În 1949 satul Ruseni a fost alipit orașului și după reorganizarea administrativă (1968) de municipiu aparțin administrativ satele Lunga, Tinoasa și Săsăuși.

Orașul Bacău, jud. Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Bacău, din județul Bacău, este situat în nord-estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, pe râul Bistrița. A fost prima dată atestat documentar din  anul 1399, în timpul domniei lui Petru I Mușat. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zona Pieței Revoluției, un obiect de silex vechi de aproximativ 5.000 de ani, din paleoliticul superior, folosit atunci la vânătoare și a fost continuu locuită, în alte zone ale orașului fiind scoase la iveală urme de locuințe și obiecte casnice din diferite secole.

La sfârșitul secolului IX în zonă s-au așezat pecenegii, înlocuiți de cumani în secolul XI. Au urmat atacurile tătarilor, care au devastat zona (1241). În secolul XIV Papa de la Roma a înființat în Moldova, pe Siret, o episcopie catolică (1370), care a fost mutată la Bacău în timpul în care Domnitorul Alexandru cel Bun și-a construit în localitate o reședință. Acolo s-au așezat o parte din Cavalerii Ioaniți, în XVI deveniți Cavalerii de Malta.

statuia Alexandru cel Bun

Un secol mai târziu Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, a construit în Bacău Curtea Domnească, cu Biserica Precista și s-a stabilit acolo.

În apropierea ei, pe terenul și cheltuiala familiei Sturza, s-a construit Biserica „Buna Vestire” (1820) și turnul clopotniță, de lemn. Clădirea mică, din cărămidă, acoperită cu șindrilă, a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1879-1882), acoperită cu tablă și interiorul pictat în ulei. Până în 1915 a fost filie a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae”.

În decursul timpului a suferit numeroase reparații, mai ales după cutremurele din 1977 și 1981. În perioada 2000-2004 fundația a fost înlocuită cu beton, biserica a fost extinsă cu aproximativ 10 metri și interiorul a fost pictat în tempera.

Orașul fiind situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia, în timp s-a dezvoltat. În vremea Domnitorului Ștefan cel Mare în Moldova s-au înființat serviciile poștale.

La Bacău Poșta a fost construită în „Mahalaua calicimii”, în partea de nord a târgului. Documentar este atestată din 1741. Din 1850 s-a inaugurat serviciul de diligență care funcționa de 2 ori pe săptămână, pe rutele  Iaşi- Roman- Bacău- Focşani, de unde se făcea legătura cu poşta munteană. În Bacău, la „Ceaiul Poștei”  vizitiii se opreau și schimbau caii. 

Oficiul Poștal nr. 1 (monument istoric)

Încă din secolul XV în actualul centru al orașului a existat o Biserică Ortodoxă, distrusă două secole mai târziu de inundații, fapt atestat de săpăturile arheologice din anii 1971-1972 care au descoperit morminte și monede din acea perioadă. Datorită deteriorărilor survenite în timp, biserica a fost demolată, păstrându-se doar o parte din fostele ziduri, azi monument istoric.

În apropierea lor a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1839-1848), în stil bizantin. Mai mult de 150 de ani a rămas principala biserică a orașului și a fost numită catedrală. În anul 1871 în dreapta bisericii a fost construit Paraclisul „Sf. Mina, Pantelimon și Haralambie”. Clădirea a fost avariată în cutremurele din 1934, 1977,  de incendiul din 1976 și de fiecare dată refăcută, ultima restaurare având loc în perioada 1983-1984.

În fața ei se află o piață largă în care s-au desfășurat diverse evenimente istorice, unul dintre ele fiind citirea proclamației Unirii de la 1859 de către poetul Vasile Alecsandri.

Tot central a fost amenajată o grădină publică (1850), azi Parcul Trandafirilor, întins pe 8.000 metri pătrați, numit după numeroșii trandafiri care îl împodobesc.

În el a fost postată statuia lui Constantin Ene, maiorul căzut la datorie în Bătălia de la Rahova (1877). 

În anul 2007 parcul a fost modernizat, când s-au amenajat un foișor și o fântână arteziană.

Pe o străduță laterală de parc, între casele de epocă, se află și Casa Memorială „George Bacovia”, fosta casă în care din 1906 au trăit părinții renumitului poet.

A fost deschisă publicului în 1971 și a funcționat ca muzeu, închis o perioadă de timp și redeschis în 2016. În cele 5 încăperi sunt expuse piese de mobilier și de uz personal, documente, manuscrise originale, etc., ale poetului.

În perioada 1803-1813 în oraș a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”. În cimitirul ei, peste ani, a fost îngropat Ionică Tăutul, autorul proiectului de constituție din 1922 și primul pamfletar român.

În perioada 1922-1931, prelungită datorată lipsei de fonduri, biserica a suferit reparații majore, a fost realizată și pictura interioară, în stil bizantin, refăcută în perioada 1969-1970.

Orașul extinzându-se, azi biserica este înconjurată cu blocuri de locuințe și clădiri  în care funcționează diverse firme.

La sfârșitul secolului XIX, în localul Primăriei de atunci, a fost înființată o Bibliotecă Publică (1893), prin donații de la diverse persoane, cea mai importantă fiind a primarului Gheorghe Sturza (948 de volume), adunând în total cam 2.000 de volume. În 1911 colecția Sturza a fost transferată Liceului „Principele Ferdinand” și din 1960 Bibliotecii Regionale. Restul de volume au fost transferate în biblioteca Societății Culturale Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”, nou înființată (1919) și în 1960 s-au alăturat primei colecții, formând Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”.

Din 2004 biblioteca s-a mutat în incinta Muzeului de Științe ale Naturii și clădirea a fost ocupată de Serviciul de stare civilă al Municipiului Bacău, care funcționează și azi.

În fața ei, o dată cu desfășurarea Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în 1971 a fost dezvelită statuia George Bacovia (1881-1957). Din bronz, înaltă de 3,25 metri, prezintă poetul în picioare, zgribulit de frig. Privindu-l, ești transpus în atmosfera poeziilor sale.

Tot de Muzeul de Științe ale Naturii aparține și Vivariul din Bacău. A fost înființat în 1976 și din 1981 transferat în actuala clădire, monument istoric, în locul Școlii Generale nr. 2,  cea veche fiind demolată. Inițial, pentru creșterea unor animale mici, a fost amenajat un spațiu asemănător mediului lor natural și au fost amenajate acvarii cu pești exotici. Apoi s-au adus diverse specii de păsări, reptile, care pot fi văzute în evoluție, de la reproducere până la maturitate. 

În aceeași perioadă cu Biblioteca Publică a fost construit și actualul Palat Administrativ Bacău (1886-1890), sediul Consiliului Județean și al Prefecturii. Clădirea, formată dintr-un corp central și 2 aripi laterale, cu 2 nivele și mansardă, ocupă o suprafață de 6.500 metri pătrați.

La parter, în corpul central a funcționat Tribunalul, în aripa dreaptă Curtea cu Jurați,  aripa stângă a fost ocupată de Poștă, Telegraf, Casieria generală și o scară de ceremonie, pe care se urca la etaj, unde erau amenajate un salon și 2 camere, destinate regelui, în momentul vizitelor sale în oraș. Etajul aripii din stânga era locuit de prefect. Acesta deținea și la subsol o pivniță, în rest ocupat de arhive. 

În decursul timpului palatul a fost sediul diferitelor autorități locale ca Parchetul, Baroul Avocaților, Sfatul Popular, etc. În 2013 s-au efectuat reparații capitale.

La începutul secolului XX, pentru alimentarea cu apă a orașului,  s-a construit un turn rotund, cu 4 nivele, înalt de 25 metri (1910-1911). Din 1981 a fost transformat în Observatorul Astronomic „Victor Anestin”, muzeu în care la parter se află  o expoziție cu cărți de specialitate, la etajele I și II, în 6 săli, sunt etalate fotografii, documente și diapozitive astronomice: sala I Universul, Sala II: Familii astrale, Sala III: Soarele și Luna, Sala IV: Stelele, Sala V: Evoluție astrală, Sala VI: Astronomia în țara noastră, la ultimul etaj o sală de spectacole și o mică sală pentru expoziții temporare.

În apropierea lui s-a înființat Școala Populară de Artă (1912).

Azi în clădire funcționează o grădiniță și Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, înființat în 1973.

La începutul secolului XX Bacăul avea o comunitate evreiască mare care, după cel de Al Doilea Război Mondial, a scăzut enorm, iar casele celor rămași au fost naționalizate. Într-una dintre ele, construită în anii 1920, după ce a avut mai multe utilizări, în 1951 s-a înființat Teatrul de Animație „Licurici” (Teatru de Păpuși). După 1990 clădirea a fost retrocedată și azi este deținută de Fundația „Caritatea” București, înființată de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor. Ruinată, stă în centrul orașului și nu se poate demola, sau reface, datorită faptului că între societate și Primăria Bacău există un litigiu.

La kilometrul 0 al orașului, vis a vis de Palatul Administrativ, pe locul unde a fost casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri (1821), s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri”(1964-1965), care a funcționat până în anul 2015.

În fața ei s-a creat o piață largă, mărginită cu bănci, terase, unde seara se adună tineretul orașului.

După un an etajul clădirii, cu fostele birouri, a fost transformat în Hotelul „Decebal” și la parter s-a deschis un restaurant. Acolo m-am cazat și eu pentru o noapte.

Ambele aparțin unui om de afaceri din Bacău dar modul în care s-au obținut autorizațiile este controversat.  

În perioada comunistă a fost înființat un Muzeu regional (1957) în care au fost amenajate 3 secții de artă și etnografie, deschise publicului din 1959. În timp li s-a adăugat și o secție de  științele naturii. După ce s-au unificat Muzeul Judeţean de Istorie ”Iulian Antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă, s-a construit actuala clădire și din 2003 funcționează ca și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. În secțiile sale sunt etalate colecții arheologice începând din paleolitic până în perioada medievală, documente, obiecte și bijuterii care ilustrează istoria locală, ceramică, obiecte destinate practicării meșteșugurilor, mobilier, portul național al zonei, documente privitoare la istoria literaturii. Există şi o bibliotecă cu  peste 9.000 de volume.

În acea zonă a orașului se află și Catedrala Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel”, construită în anul 2005.

Clădirea enormă, cu turnul de 77 metri înălțime, o plasează ca cea mai mare din Moldova și a 4-a din țară.

Cele 3 clopote, acționate electronic, au fost turnate în Padova (Italia).

Interiorul a fost creat sub forma unui amfiteatru, cu 2 etaje și o cupolă. Spațiul este larg datorită faptului că nu există stâlpi centrali de susținere.

Deasupra intrării în sală a fost postată orga imensă, pe 3 nivele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii „Sf. Nicolae”, din 1992 s-a pus piatra de temelie la Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”. Construită pe o suprafață de 1.706 metri pătrați, înaltă de 70 metri, este a 3-a ca mărime din România, după cele din Baia-Mare și București.

De la nivelul zero s-a ridicat biserica propriu-zisă unde, deasupra naosului, s-a creat o cupolă cu deschidere de 24 metri.

La exterior, deasupra acoperișului, se înalță turlele clopotniță, dotate cu 18 clopote, între 30 kilograme și 4,5 tone, care au fost fabricate la Innsbruck (Austria), din care  13 sunt sincronizate de computere, putând astfel să redea circa 1000 de melodii diferite, specifice anumitor momente din timpul anului bisericesc. Pe clopotnițe au fost montate 4 cruci, cea mai înaltă de 7 metri, celelalte de 4 metri.

După 5 ani, lateral de catedrală, s-a postat statuia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).

Fostul domnitor, călare, cu sabia în mâna dreaptă, parcă pornește spre o nouă bătălie. Statuia a fost restaurată în perioada 2019-2020.

În spatele catedralei, lângă Parcul Central al orașului, în 2019 a fost dezvelit Monumentul „România Biruitoare”, ridicat în memoria eroilor neamului care au căzut în luptele purtate pentru unire. În mijlocul unui cerc, înconjurat cu plăci comemorative, a fost ridicat un soclu, de 3 metri înălțime, pe care a fost postată stema României Întregite. Deasupra un personaj feminin, cu sabia în mâna stângă, cea dreaptă ridicată, purtând laurii victoriei, pe un umăr are un porumbel, simbol al păcii.

În fața lui, 2 statui din bronz, de mărime naturală, îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria, considerați creatorii României Mari.

De lângă monument se întinde Parcul Catedralei, actual Parcul Unirii, loc de recreere în care s-a amenajat și un loc de joacă pentru copii.

În 1892 în județul Bacău existau doar 2 orașe: Bacău și Târgu Ocna.  Sub domnia lui Carol al II-lea al României (1930-1940) județul a făcut parte din Ținutul Prut, unul din cele 10 ținuturi nou înființate, desființat de comuniști (1950), care au împărțit regiunea Bacău în 5 raioane. În toată această perioadă reședința era la Bacău. La reorganizarea administrativă a țării pe județe (1968), orașul Bacău a fost declarat municipiu, reședința județului Bacău.

Primăria Bacău

La marginea orașului, pe o suprafață de 24, 50 hectare, între vechiul stadion, calea ferată și un spital, a fost amenajat Parcul Carol (1938), devenit ulterior Parcul Eminescu, apoi Parcul Libertății și din 1989 până azi Parcul Mircea Cancicov.

statuia Mihai Eminescu

În perioada în care orașul a fost modernizat, la modificările urbanistice contribuind Mircea Cancicov, ministru de finanțe al României în mai multe guverne (1936-1939), în zona parcului a fost construit Teatrul de Vară „Radu Beligan” (1961-1962). Pe o fundație din beton, cu 6 metri adâncime, în jurul unui corp central   s-a ridicat o structură din arce de lemn, îmbinate cu elemente de zidărie, în total având o capacitate de 1.500 de locuri. La intrare s-a creat un „pridvor” cu acoperișul susținut de coloane. În timp clădirea s-a degradat și în 2009 a fost refăcută.

În aceeași perioadă în Bacău s-au înființat Biblioteca Universitară „Vasile Alecsandri” (1961) și Institutul Pedagogic, prima fiind situată la una din extremitățile parcului.

Pe locul fostului stadion s-a construit un muzeu (1992-2004), azi Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”, numit după fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.

El găzduiește și Biblioteca Județeană „C. I. Sturdza”. În clădirea adiacentă azi funcționează diverse cabinete și firme.

Datorită acestor construcții limitele parcului s-au schimbat, azi fiind mult mai mic decât cel inițial.

În timp a fost decorat cu busturile mai multor personalități, pentru relaxare s-a creat un foișor de lemn și a fost amplasată o fântână arteziană.

Citește și Salina Târgu Ocna, județul Bacău

Orașul Moinești, județul Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.

Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.  

Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).  

Parcul Central

Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.

O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.

Primăria Moinești

Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.

statuia George Enescu

În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.

Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.

Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.

În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011. 

De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.

În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).

În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.

Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).

O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului. 

Parcul Lucăcești

În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.

Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.

Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).

Citește și Satul Luncani, jud. Bacău- Biserica de lemn Vovidenia și Mânăstirea Carmelitană

Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Miercurea Ciuc, din  județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.

De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.

Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.

Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit  Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.

În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).

Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.

De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.

Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.

În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată  și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .

În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui  János  Kájoni (1676).

Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în  stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.

În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.

În apropierea  cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786).  Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.

În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.

În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.

În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888). 

Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.

Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției  cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.

Centrul Militar Harghita

Palatul Justiției  cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)

O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic  (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980). 

În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.

Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).

statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)

În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).

După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).

Parcul Central

În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.

Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”

Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală

După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.

Monumentul Eroului Român (1974)

Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.

În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează  Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.

În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.

Consiliul Județean și Prefectura

fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor

Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești

Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.  

Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.

Cinema Csiki Mozi

La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.

Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.

Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.

Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.

Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.

Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.

La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf.  Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675)  și o bibliotecă. 

Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.

În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.

În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.

În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.

Citește și Un drum Miercurea Ciuc, jud. Harghita- Comănești, jud. Bacău